I.A.S.R

Iniţiativa Anarho-Sindicalistă din România

Declaraţia internaţionaliştilor legată de situţia din Ucraina

22NICI O PICĂTURĂ DE SÂNGE PENTRU “NAȚIUNE”!

Lupta pentru putere între clanuri oligarhice din Ucraina amenință să se transforme într- un razboi internațional . Capitalismul rus intenționează să folosească redistribuirea autorităților de stat ucrainene , în scopul de a pune în aplicare aspirațiile lor de lungă durată imperiale și expansioniste în Crimeea si estul Ucrainei, unde are interese puternice economice, financiare și politice. Pe fondul următoarei runde a crizei economice care amenentă Rusia, regimul actual de guvernare folosind nationalismul rus încearcă să sustragă atenția de la problemele în creștere sociale și economice ale muncitorilor: salariile și pensiile mizirabile, destrugerea sistemului de ocrotire a sănătății, educației accesibile și alte servicii sociale. Cu ritorica nationalista si agresiva este mai ușor de a finaliza formarea unui stat autoritar, bazat pe valori conservative și politicile represive . În Ucraina criza economică și politică acută a condus la o confruntare între clanurile oligarhice ” noi” și “vechi”. Primii au folosit forțele paramilitare ultra-dreapta și ultra-naționalistă pentru a face lovitură de stat în Kiev. Elita politică din Crimeea și din Ucraina de Est nu intenționează să împartă cu noii conducători nici puterea, nici proprietatea lor și încearcă să se bazeze pe ajutorul guvernului rus. Ambele părți folosesc isteria naționalistă – respectiv ucraineană și rusă. Au loc ciocniri înarmate, se varsă sânge. Au interesele și scopurile lor si puterile occidentale și intervenția lor în conflict ar putea duce la al treilea război mondial. Noi, oameni diferiți: angajați, șomeri, studenți, pensionari, – suntem impuși să ne luptăm pentru interesele lor, diferitor beligerante grupari ale puterilor lumii. Fiind amăgiți prin ”drogul” naționalismului uităm nevoile și interesele noastre reale. Problema ”natiunii” nu este cea a noastră, mai aspru si mai important pentru noi este întrebarea “cum să supraviețuim în sistemul actual cu condițiile lor, create pentru a ne subjuga și ne suprima?”
Punem la o parte “drogul” naționalismului, trimitem la naiba statele lor, steagurile si funcţiile lor! Războiul pentru natiune nu este războiul nostru, și noi nu trebuie să participăm în acest război, nu trebuie sa achităm cu sângele nostru palatele lor, conturile lor bancare și plăcerea de a sta în scaune moi ale autorităților. Și dacă domnii de la Moscova, Kiev, Livov, Harcov, Donețk și Simferopol încep războiul respectiv este de datoria noastră – să ne opunem prin toate mijloacele disponibile!

NU RĂZBOIULUI ÎNTRE NAȚIUNI – NU PĂCII ÎNTRE CLASE !

Secția rusă a Asociației Internaționale a Muncitorilor (AIT Rusia) http://www.aitrus.info

internaționaliști din Ucraina, Rusia, România, Moldova, Israel, Lituania, Polonia

Federația Anarhiștilor din Moldova

Socialiştii revoluționari fracțiunea din Ucraina

Alianța Solidaritatea Muncitorilor (America de Nord)

Iniţiativa Anarho-Sindicalistă din România

Declarația este deschisă pentru semnare

http://anarchy.md/forum/viewtopic.php?f=9&t=5636

Anarhism şi Anarho-Sindicalism în România

Zamfir Arbore

Anarhismul în  România apare în jurul anilor 1880, în cadrul mişcării socialiste româneşti şi are o existenţă notabilă în perioada monarhiei. După venirea la putere a Partidului Comunist în 1947, nefiind permise mişcări politice alternative, mişcarea anarhistă sfârşeşte prin a fi complet reprimată. Acest scurt articol doreşte să treacă în revistă o istorie pierdută, uitată şi ignorată, prezentând o relatare a informaţiilor descoperite până în prezent referitoare la întâmplări şi personalităţi care promovau un ideal fără frontiere.

“Temniţă şi Exil”, memoriile lui Zamfir C. Arbore şi activitatea sa, sunt primele care aduc la cunoştinţă această istorie. Cunoscut sub pseudonimul Ralli, Zamfir C. Arbure s-a născut pe 14 noiembrie 1848, în Cernăuţi, ce aparţinea în această perioadă imperiului Austro-Ungar. La 17 ani pleacă să studieze în Rusia, ţară guvernată despotic de către ţar. După o tentativă asupra vieţii ţarului, sfârşeşte în închisoare împreună cu alţi studenţi. Aici începe procesul său de politizare, descris în cartea sa, unde aduce mărturie realităţii deprimante a acestei ţări şi vorbeşte de omniprezenţa poliţiei secrete. Se alătura mişcării social-revoluţionare în lupta armată împotriva regimului, dar datorită presiunii exercitate de către putere, se mută la Zurich în 1870, iar mai apoi în Geneva, unde îl cunoaşte pe M. Bakunin. Deasemenea, colaborează cu Elisee Reclus şi P.Kropotkin. Tot în Geneva, este directorul unei edituri, publicând şi distribuind scrieri social-revoluţionare şi anarhiste. Printre multele sale contribuţii se află scrierea unei cărţi despre Comuna din Paris, publică ziarul Rabotnik (Muncitorul), e membru al Internaţionalei I şi a Federaţiei Jura. După întoarcerea în Basarabia, încearcă să trimită 100 de arme ascunse în cărţi pentru a sprijini rezistenţa armată. În acelaşi timp, luptă neîncetat împotriva antisemitismului şi naţionalismului, predominant în partidul social-democrat din acea vreme. Împărtăşeşte dragostea de geografie cu Reclus şi până la cei 84 de ani ai săi nu îşi abandonează idealul. Trăieşte ultimii ani în Bucureşti, unde lucrează pentru Institutul de Statistică şi publică diverse ziare şi reviste. Se stinge din viaţă pe 2 aprilie 1933.

Paraschiv Stoian

Contemporanul său, Paraschiv Stoian, de origine bulgară, născut la 30 ianuarie 1871, în Giurgiu, unde tatăl său, militant activ pentru eliberare națională a fugit de persecuţia turcească. După şcoala primară din Bucureşti, aderă la ideile socialiste în timpul liceului, apoi la anarhism după ce citeşte broşura lui Kropotkin “Un Apel către Tineri”.  Astfel, înfiinţeză cenacluri de elevi ce studiau socialismul şi anarhismul, răspândind anarhismul în rândul muncitorilor din România. În această perioadă, traduce o varietate de articole scrise de Malatesta, printre care “Pentru Alegători”, “Printre ţărani” şi “Anarhia”. Ulterior, e student al facultăţii de medicina din Paris între 1889-1890, unde participă la congresul studenţilor libertari, ce adoptă Manifestul Antimilitarist – semnat şi de către Saverino Merlino. Stoian este închis pe 26 aprilie 1890, împreună cu Merlino, în tipografia lui Gabriel Cabot, unde cei trei pregăteau publicarea manifestelor “Pentru Soldaţi” şi “1 Mai”, cu ocazia celebrării primului întâi mai. Încarcerat în Mazas, e eliberat pe cauţiune şi expulzat din ţară în 1890, urmându-şi drumul spre Elveţia şi Italia, unde participă activ în mişcarea anarhistă. Numele său se află pe lista poliţiei feroviare cu observaţia că trebuie supravegheat îndeaproape. Cu un prieten armean, Atabekian, pune bazele unei tipografii unde publica numeroase pamflete şi broşuri. Având o situaţie financiară bună, se abonează la diverse publicaţii, ajută prizionerii şi refugiaţii politici şi contribuie la investigările lui Max Nettlau în elaborarea scrierilor lui Bakunin.

Menţine legături stânse cu anarhiştii din România şi Bulgaria, cărora le trimite material de propagandă. Deasemenea, îl vizitează pe Kropotkin în Londra, unde probabil a participat la congresul internaţionalei socialiste din 1896 ca delegat al Bulgariei. Toate aceste activităţi conduc la expulzarea sa din Elveţia pe 15 decembrie 1989 şi se întoarce în Italia, unde participă la agitaţiile organizaţiilor anarhiste, printre care se află pregătirea unei insurecţii în Sicilia. Este expulzat şi din Italia, trebuind să se întoarcă în Bulgaria. Considerat a fi un revoluţionar periculos,  i se interzice intarea în Rusia, unde trebuia să asiste la un congres de medicină ca reprezentant al ţării sale. În perioada revoltei marinarilor de la Potemkin, a fost unul din organizatorii unui colectiv de solidaritate. Este fondatorul facultăţii de medicină din Sofia în 1919, intruind numeroşi chirurgi. Pune bazele primului şi singurului sanatoriu de tuberculoză osoasă şi e directorul spitalului universitar din Sofia, unde îngrijeşte numeroşi camarazi persecutaţi de poliţie. Paraschev Stoianov a menţinut corespondenţa în timpul vieţii sale cu numeroşi anarhişti, printre care Malatesta, Galeani, Merlino, Jean Grave, Michel Louise, Kropotkin, Nettlau, Zamfir Arbure. Se stinge din viaţa în 1941.

Read more of this post

Noam Chomsky despre Anarhism, Marxism și Speranța în Viitor

Noam Chomsky este cunoscut pentru critica politicii de externe a Statelor Unite, precum și pentru activitatea de lingvist. Mai puțin cunoscut este sprijinul său continuu pentru obiectivele socialist libertare. Într-un interviu special realizat pentru revista anarhistă irlandeză “Red and Black Revolution”, Chomsky conferă opiniile sale cu privire la anarhism și marxism, precum și perspectivele privind socialismul acum. Interviul a fost realizat în mai 1995 de Kevin Doyle.

RBR: În primul rând, Noam, de o bună perioadă de timp ai fost un susținător al ideii anarhiste. Mulți oameni sunt familiarizați cu introducerea scrisă pentru cartea lui Daniel Guerin Anarchism: From Theory to Practice (ediţia în limba engleză) în 1970, dar mai recent, de exemplu, în filmul Manufacturing Consent, ai profitat de ocazia să subliniezi din nou potențialul anarhismului și ideii anarhiste. Ce anume te atrage către anarhism?

CHOMSKY: Am fost atras de anarhism ca adolescent, de îndată ce am început să mă gândesc la lume dincolo de viziunea destul de îngustă pe care o aveam, și nu am avut motiv să îmi revizuiesc aceste atitudini de atunci. Cred că are sens să căutăm și identificăm structuri de autoritate, ierarhie și dominație în fiecare aspect al vieții și să le provocăm; excepția cazului în care o justificare poate fi dată, acestea sunt nelegitime și ar trebui să fie desființate pentru a crește domeniul de aplicare al libertății umane. Asta include puterea politică, dreptul de proprietate și de management, relațiile dintre bărbați și femei, părinți și copii, controlul nostru asupra destinului generațiilor viitoare (imperativul moral de bază în spatele mișcării ecologiste, în opinia mea), și multe altele. Desigur, asta înseamnă o provocare a institutiilor uriașe de constrângere și de control: statul, tiraniile private care controlează cea mai mare parte a economiei interne și internaționale, și așa mai departe. Dar nu doar acestea. Asta este ce am înțeles întotdeauna că este esența anarhismului: convingerea că proba verităţii trebuie să fie plasată pe autoritate, și că ar trebui să fie demontată dacă veritatea nu poate fi îndeplinită. Uneori, veritatea poate fi îndeplinită. Dacă fac o plimbare cu nepoții mei şi fug într-o stradă aglomerată, voi folosi nu numai autoritatea, ci de asemenea, constrângerea fizică pentru a-i opri. Actul ar trebui să fie contestat, dar cred că pot face față cu ușurință provocării. Și există alte cazuri, viaţa este o treabă complexă, înțelegem foarte puțin despre oameni și societate, precum și declarațiile mari sunt, în general, mai mult o sursă de prejudiciu decât beneficii. Dar perspectiva este una validă, cred, și poate să ne conducă un drum destul de lung. Dincolo de aceste generalități, începem să ne uităm la cazuri, care reprezintă întrebările de interes uman.

RBR: Este adevărat să spunem că ideile tale și critica sunt în prezent mult mai cunoscute decât înainte. Putem să spunem că opiniile tale sunt respectate. Cum crezi că susținerea pentru anarhism este primită în acest context? În special, sunt interesat de răspunsul primit de la oamenii care sunt interesați de politică pentru prima dată și care ar putea, probabil, să fi dat peste opiniile tale. Sunt astfel de oameni surprinși de sprijinul acordat anarhismului? Sunt interesați?

CHOMSKY: Cultura generală intelectuală, după cum știi, asociează “anarhismul” cu haos, violență, bombe, perturbare și așa mai departe. Așa că oamenii sunt adesea surprinși când vorbesc în mod pozitiv despre anarhism și mă identific cu tradițiile din cadrul acestuia. Dar impresia mea este că în rândul publicului larg, ideile de bază par a fi rezonabile, atunci când norii sunt împinşi la distanță. Desigur, atunci când ne întoarcem la aspecte specifice – natura familiilor, sau cum o economie ar funcționa într-o societate care este mai liberă și echitabilă – întrebări și controverse apar. Dar asta este așa cum ar trebui să fie. Când ne întoarcem la întrebările mult mai complexe de semnificație umană înțelegerea este foarte subțire și există mult spațiu pentru dezacord, experimentare atât intelectuală cât și explorare a posibilităților în viața reală pentru a ne ajuta să învățăm mai mult.

RBR: Probabil mai mult decât orice altă idee, anarhismul a avut de suferit de problema denaturării. Anarhismul poate însemna multe lucruri pentru mulți oameni. De multe ori ţi-se pare că trebuie să explici cea ce vrei să spui prin anarhism? Te deranjează înterpretare greșită a anarhismului?

CHOMSKY: Toate interpretările greșite sunt neplăceri. O mare parte pot fi identificate înapoi la structurile de putere, care au un interes în prevenirea înțelegerii din motive destul de evidente. Este bine să se amintească de Principiile Guvernării ale lui David Hume. El și-a exprimat surprinderea că oamenii întotdeauna se supun conducătorilor. A ajuns la concluzia că, deoarece forța este întotdeauna de partea guvernaților, guvernanții nu au nimic să-i sprijine decât opinia. Prin urmare, numai prin opinie este guvernul fondat; și această maximă se extinde la majoritatea guvernelor despotice și militare, precum și la cele mai libere și mai populare. Hume a fost foarte perspicace – și de altfel, nici libertar după standardele de astăzi. El subestimează cu siguranță eficacitatea forței, dar observația lui mi se pare corectă în principiu, și importantă, mai ales în societățile mai libere, unde arta de control a opiniei, prin urmare, este mult mai rafinată. Denaturarea și alte forme de confuzie sunt un concomitent natural.

Read more of this post

Criza Umanităţii: Capitalismul global hrăneşte fascismul secolului XXI

1005627_501148529969948_1325302179_n

“Guvernele vor folosi orice tehnologie au la îndemână pentru a lupta împotriva celui mai important duşman al lor – propriile lor populaţii.” – Noam Chomsky

În „Tratarea crizei prin metode poliţieneşti” (“Policing the Crisis”), studiul clasic din 1978 al cunoscutului socialist şi teoretician al culturilor, Stuart Hall, el şi autorii acelui studiu arată cum restructurarea capitalismului ca răspuns la criza din deceniul 1970 – care a fost ultima criză majoră a capitalismului mondial până la actuala care a lovit în 2008 – a dus în Marea Britanie și în alte părţi la ”o stare excepțională”. Prin această expresie, autorii doreau să spună că e vorba de o situație în care exista o continuă distrugere a mecanismelor consensuale de control social și înlocuirea lor cu un autoritarism din ce în ce mai puternic.

Ei au scris: ”Acest moment este unul extrem de important: suntem în punctul în care repertoriul hegemoniei prin consimțământ a fost epuizat, iar trecerea (nt- mai degrabă tranziţia) către o rutină a trăsăturilor din ce în ce mai represive ale Statului devine din ce în ce mai substanţial folosită. Aici, pendularea în interiorul exercitării hegemoniei alunecă, în mod decisiv, de la situaţia în care consimțământul depășea coerciția, la acea condiție în care coerciția devine, ceea ce și este de fapt, forma naturală și de rutină prin care consimțământul este asigurat. Această deplasare în echilibrul intern al hegemoniei – consimțământul ca și coerciție – este un răspuns, în interiorul Statului, la polarizarea din ce în ce mai crescută a forțelor de clasă (reale și imaginate). Este exact cum ”o criză a hegemoniei” se exprimă pe ea însăși… înceata evoluție a unei stări de coerciție legitimă, nașterea unei societăți ”a legii și ordinii”… Întreaga dimensiune a vieții sociale și politice a fost transformată de acest moment. Un climat ideologic disctinct și nou a fost precipitat.” (Policing the Crisis, pp. 320-321).

Aceasta este o descriere corectă a actualei stări de fapt. Suntem martorii unor tranziții de la Statele asistențiale, de protecție socială la Statele de control social – în toată lumea. Ne confruntăm cu o criză globală care este fără precedent, dată fiind magnitudinea ei, răspândirea ei pe tot globul, dimensiunea degradării ecologice, și a deteriorării sociale, și imensa scală a mijloacelor de violență. Într-adevăr, ne confruntăm cu o criză a umanității: am intrat într-o perioadă de mari răsturnări și de schimbări monumentale și foarte multă incertudine. Această criză sistemică este distinctă de cele dinaintea ei, din deceniile 1930 sau 1970, tocmai din cauză că, acum, la începutul secolului XXI, capitalismul global este fundamental diferit. Printre transformările calitative care au avut loc în sistemul capitalist în fața globalizării din ultimele decenii, există patru pe care vreau să le subliniez. Prima este apariția capitalului transnațional și integrarea fiecărei țări într-un sistem de producție globalizată și un sistem financiar globalizat. A doua este apariția unei noi Clase Capitaliste Trans-naționale (TCC). Aceasta este o clasă care își are rădăcinile în circuitele noi globale de acumulare mai degrabă decât în vechile circuite naționale. A treia trăsătură este apariția a ceea ce eu numesc aparatele de Stat Trans-naționale. Iar a patra este apariția unor noi relații de inegalitate și de dominare în societatea globală, inclusiv o importanță din ce în ce mai mare a inegalităților de clasă și sociale transnaționale comparativ cu inegalitățile Nord-Sud.

Actuala criză

În același timp, actuala criză păstrează câteva aspecte ale anterioarelor crize structurale din deceniile 1970 și 1930, dar are și câteva trăsături unice în prezent:

- Sistemul se apropie cu repeziciune de limitele ecologice ale reproducerii sale. Am atins deja câteva dintre ceea ce oamenii de știință numesc „puncte terminus”. Această dimensiune nu poate fi subestimată.

- Uriaşa magnitudine a mijloacelor de violenţă şi de control social, precum şi magnitudinea şi extinderea controlului asupra mijloacelor de comunicaţii globale şi producţiei şi circulaţiei simbolurilor şi imaginilor. În această privinţă, vedem cum noi sisteme înfricoşătoare de control social şi de represiune se extind şi trebuie să le analizăm şi să le opunem rezistenţă.

- Ne apropiem de limitele extensivei expansiuni a capitalismului, în sensul că nu mai există noi teritorii de importanţă pentru a fi integrate într-o lume capitalistă. De-ruralizarea este acum foarte avansată, şi comodificarea vieţii de la ţară şi a spaţiilor pre- şi non-capitaliste s-a intensificat – convertite din case la modă în spaţii ale capitalului astfel încât expansiunea intensivă atinge profunzimi nemaivăzute până acum.

- Apariţa unei populaţii vaste „în surplus” care locuieşte pe „o planetă a mahalalelor”, alienată de economia productivă, aruncată la marginea societăţilor şi supusă sistemelor sofisticate de control social şi de distrugere, şi unui ciclu mortal de deposedare, exploatare şi excluziune.

- Disjungerea între o economie globalizată şi un sistem de autoritate politică bazat pe statul-naţional.

Aparatele statului transnaţional sunt abia la început. Ele nu au fost capabile să joace rolul pe care cărturarii lumii capitaliste îl numesc ca fiind de „hegemonie” sau un rol conducător al statului-naţiune cu destulă putere şi autoritate pentru a organiza şi stabiliza sistemul.

Acesta fiind contextul, să vedem cum a evoluat actuala criză.

Read more of this post

Anti-Capitalism sau Capitalism de Stat?

lenin_muncitori

Caricatură explicând sarcastic cum a aplicat Lenin
controlul producţiei de către muncitori.

Trăim vremuri agitate şi periculoase. Pe de o parte, o nouă mişcare viguroasă pare să apară, care combină politica cu un simţ al imaginaţiei, una care este adesea explicit anti-capitalistă. Pe de altă parte, forțele reacțiunii par să-și stabilească bastioane peste tot în Europa. Capitalismul în forma sa cea mai rafinată, neoliberalismul, este devastator. În asemenea timpuri, este de înţeles că mulţi spun că trebuie să ne „unim” împotriva lor şi astfel orice fel de critică a politicii celuilalt devine „sectariană”.

Anarhiştii simt că asemenea argumente sunt greşite (straniu, unii care insistă asupra nevoii de “unitate” au criticat şi politicile şi activităţile altor activişti, adesea într-o manieră total lipsită de onestitate) (1). A îngropa diferenţele dintre noi într-o asemenea manieră duce pur şi simplu la activism lipsit de raţiune, la a acţiona fără a înţelege şi, în cele din urmă, la slăbirea luptei noastre pentru libertate şi egalitate. Noi susţinem că avem nevoie să învăţăm lecţiile istoriei pentru a nu repeta aceleaşi greşeli din nou. În mod ironic, tocmai cei care insistă asupra rolului propriului lor partid ca “memorie a clasei muncitoare”, care vorbesc pe cel mai ridicat ton despre “nevoia de teorie” şi “nevoia de a studia istoria”, sunt tocmai cei din prima linie a celor care fac presiuni pentru o asemenea “unitate”. Asta nu e suprinzător, întrucât exact acele partide (cei care se doresc bolşevice) sunt cele care au cel mai mult de ascuns şi vor pierde cel mai mult dacă ideile înaintaşilor lor şi activităţile acestora vor fi scoase la lumină şi explicate de către cei care au o iniţiativă coerentă şi libertară.

Mulţi oameni îşi creează propriile lor alternative, mult mai mulţi sunt cei care caută o alternativă. Acest eseu este o contribuţie la acest proces. Unii îl vor ataca şi vor spune că e irelevant sau că e sectarian. E pierderea lor. Noi sperăm că va ajuta la crearea unei mişcări care, prin înţelegerea şi respingerea eşecurilor trecutului, poate construi o mişcare pozitivă, constructivă şi cu adevărat anti-capitalistă, care să poată schimba lumea pentru mai bine.

Noi mișcări, Vechi Ideologii

Când mișcarea anti-capitalistă a apărut, vechea stângă a fost luată prin surpindere. La J18 “Carnaval împotriva Capitalismului” din Londra partidele tradițional ”revoluționare” au lipsit cu totul. În America, demonstrațiile din Seattle, de asemenea, i-au prins pe diverșii „avangardiști” cu totul nepregătiți. De atunci, ei au încercat să prindă mișcarea anticapitalistă din urmă. Așa cum se întâmplă cu aproape fiecare revoluție sau luptă de masă, ar trebui să precizăm aici. Este oare scopul să se alăture acestei mișcări pentru a învăța de la ea, pentru a contribui la dezoltarea ei, de pe poziţii de egalitate? Nu, nici pe departe. Uitați-vă la Partidul Socialist al Muncitorilor, de exemplu, descoperim o perspectivă oarecum diferită. Chris Bamberry, un membru de frunte, explică foarte clar care e scopul lor: ”Testul pentru Partidul Socialist al Muncitorilor va fi cum va modela și conduce mișcarea anti-capitalistă”. Altul, Julie Waterson, ştie precis ce vor să obţină: „O linie de cadre de bolşevici”.  Dat fiind că SWP şi diferitele alte partide “revoluţionare” caută să recreeze experienţa bolşevică, chestiunea evidentă care apare este aceasta: ce este bolşevismul şi este el de fapt anti-capitalist? Pentru a răspunde la asta, e nevoie să înţelegem ce este capitalismul şi apoi să discutăm ce au intenţionat să creeze liderii bolşevismului.

Read more of this post

Revoluția nevăzută din Siria şi contra-revoluţia islamiştilor şi a regimului Assad

Al Maari_         Foarte multe se spun despre Siria în presa din Orientul Mijlociu, cea occidentală şi pe internet şi  foarte multe relatări  sunt pline de contradicţii. E o ceaţă de manipulări şi propagandă alimentată din toate părţile, al cărei scop e de a ascunde o realitate care nu convine nimănui – nici Rusiei, nici Statelor Unite, nici ţărilor din Golf, nici Iranului: în Siria are loc o revoluţie a sirienilor care luptă pentru a scăpa de burghezia coruptă neoliberală a regimului lui Assad. Printre printre bombe şi ruine, printre morţi şi suferinţă, abandonaţi de restul lumii, sirienii îşi continuă revoluţia pentru că vor să scape de orice tiranie. Aceste trei materiale arată ce se întâmplă de fapt în Siria, şi sunt importante mai ales pentru cei care sunt obişnuiţi să se uite la o ţară din perspectiva propriului lor interes şi nu din perspectiva dorinţei acelor oameni care trăiesc în acea ţară. Siria e a sirienilor, nu a Rusiei, nu a Iranului, nu a Statelor Unite, nici a Arabiei Saudite. Sirienii încearcă să-şi contruiască o societate egalitară şi liberă şi au plătit deja mult prea scump pentru asta ca să mai dea înapoi. Solidaritate.

Viața și munca anarhistului Omar Aziz şi impactul său asupra organizării Revoluţiei din Siria

de Leila Shrooms pentru Tahrir-ICN (articolul în engleză poate fi citit aici)

syria-sos-omar-aziz-homs-free-congregation-17-2-2013 (1)

Omar Aziz, căruia prietenii îi spuneau Abu Kamal
foto de la: Yallasouriya

Omar Aziz (căruia prietenii lui îi spuneau cu drag Abu Kamal) s-a născut în Damasc. S-a întors în Siria din exilul din Arabia Saudită și Statele Unite în primele zile ale Revoluției Siriene. Intelectual, economist, anarhist, soț și tată, la vârsta de 63 de ani, s-a dedicat cu totul luptei revoluționare. A muncit împreună cu activiștii locali pentru a strânge ajutoare umanitare și pentru a le distribui în cartierele de la periferia Damascului care erau atacate de regim. Prin scrierile și activitatea sa a promovat auto-guvernarea, organizarea orizontală, cooperarea, solidaritatea și ajutorul reciproc ca mijloace prin care oamenii să se poată elibera pe ei înșiși de sub tirania Statului.

Împreună cu camarazii săi, Aziz a fondat primele comunități locale în Barzeh, Damasc. Exemplul acestora s-a răspândit în Siria și odată cu el unele dintre cele mai promițătoare și mai rezistente exemple de auto-organizare non-ierarhică care au apărut în țările cuprinse de Primăvara Arabă.

Aducându-i un tribut lui Omar Aziz, Budour Hassan spune: „El nu purta o mască din Vendetta, nici nu a format grupări negre (black blocs). Nu era obsedat să dea interviuri în presă… [Şi totuşi] în momentul în care cei mai mulţi anti-imperialişti se dădeau de ceasul morţii că se prăbuşeşte statul sirian şi că revoluţia pe care nu au sprijinit-o de fapt niciodată e „deturnată”, Azis şi camarazii săi se luptau neobosiţi pentru eliberarea necondiţionată de sub toate formele de despotism și de hegemonie ale Statului.” [1]

damasc siria aprilie 2013

Madamiyah, Damasc, Siria: avioanele de vânătoare ale regimului Assad au bombardat cartierele localnicilor suburbia Madamiyah a Damascului, provocând numeroase victime şi rănind foarte mulţi civili. Aprilie 2013.

Aziz a fost încurajat de valul revoluționar care a cuprins țara și a crezut că ”demonstrațiile continue puteau să spargă dominația puterii absolute.” [2]

Dar, a observat ruptura dintre activitatea revoluționară și viețile oamenilor de zi cu zi. Pentru Aziz nu avea sens să participe la demonstrații care cereau dărâmarea regimului, în timp ce oamenii încă ar fi trăit în interiorul unor structuri autoritare și strict ierarhice impuse de către Stat. El a explicat acest clivaj prin faptul că în Siria se suprapun acum două timpuri: “timpul care e determinat de putere” şi care “încă are puterea de a impune modul de gestionare a activităților vieții”, și “timpul Revoluției” care aparține activiștilor care luptă să dărâme regimul. [3]

Aziz credea că pentru continuitatea și victoria Revoluției, e nevoie ca activitatea revoluționară să pătrundă în toate aspectele vieții oamenilor. A pledat pentru schimbări radicale în relațiile organizatorice și sociale, pentru a putea ataca fundamentele sistemului bazat pe dominare și opresiune.

În jurul lui, Aziz a văzut doar exemple pozitive. A fost încurajat de multitudinea de iniţiative care apăreau în toată ţara, inclusiv asigurarea voluntară de ajutor medical de urgenţă şi sprijin legal, transformarea caselor în spitale de campanie şi aranjarea coşurilor cu mâncare pentru distribuţie. A văzut în asemenea gesturi „spiritul rezistenţei poporului sirian faţă de brutalitatea sistemului, a masacrării sistematice şi a distrugerii comunităţilor.” [4]

Read more of this post

Despre fenomenul slujbelor de rahat

bullshitjobs1-724x1024

Grafică realizată de John Riordan pentru revista “Strike!”

Ai avut vreodată sentimentul că slujba ta e fabricată? Că lumea va putea continua să existe şi fără ce faci tu între orele 9 şi 17? David Graeber a explorat fenomenul slujbelor de rahat pentru revista Strike! – toţi cei care sunt salariaţi pe undeva ar trebui să citească asta cu mare atenţie… 

de David Graeber

În 1930, John Maynard Keynes a prezis că, la finalul secolului, tehnologia va fi avansat suficient astfel încât ţări ca Marea Britanie sau Statele Unite să îşi poată permite o săptămână de lucru de 15 ore. Toate datele arată că a avut dreptate. Condiţiile tehnologice ne arată că, într-adevăr, am fi putut ajunge aici. Şi totuşi, acest lucru nu s-a întâmplat.

Dimpotrivă, tehnologia este manevrată şi condusă, la drept vorbind, pentru a găsi căi prin care să fim făcuţi să muncim chiar şi mai mult. Pentru a putea face asta, a fost nevoie de fabricarea unor slujbe noi, care sunt, efectiv, lipsite de sens. Imens de mulţi oameni, în Europa şi America de Nord mai ales, îşi petrec întreaga viaţă îndeplinind sarcini despre care, nemărturisit şi în sinea lor, ştiu că nu ar trebui făcute, de fapt, deloc. Distrugerea morală şi spirituală provocată de această situaţie este profundă. Este o cicatrice adâncă în sufletul nostru colectiv. Şi cu toate acestea, nimeni nu discută despre aşa ceva. De ce utopia promisă de Keynes – care a fost aşteptată cu ardoare să se împlinească şi în anii ’60 – nu s-a materializat niciodată? Explicaţia şi linia standard de gândire astăzi e că el nu s-a prins de masiva expansiune a consumerismului. Dată fiind alegerea între mai puţine ore (de muncă) şi mai multe jucării şi plăceri, noi colectiv le-am fi ales pe ultimele. Aceasta este o frumoasă poveste moralizatoare, dar chiar şi reflectarea o singură clipă asupra ei arată că nu e adevărată. Da, suntem cu toţii martori la crearea nesfârştită a varietăţii de slujbe şi industrii începând din anii ’20, dar foarte puţine dintre ele au de-a face cu producţia şi distribuţia de sushi, iPhone-uri, sau de pantofi sport şmecheri.

Atunci, ce anume sunt aceste slujbe mai precis? Un raport recent compară evoluţia locurilor de muncă în Statele Unite între 1910 şi 2000 şi ne oferă o imagine clară (şi remarc, una care îşi regăseşte ecoul exact în Marea Britanie). Pe parcursul ultimului secol, numărul de muncitori angajaţi ca servitori domestici, în industrie, şi în sectorul agricol a înregistrat un colaps dramatic. În acelaşi timp, numărul „muncitorilor liber profesionişti, managerilor, funcţionarilor, agenţilor comerciali şi al celor din servicii” s-a triplat, ajungând de la „un sfert la trei sferturi din totalul forţei de muncă disponibile”. Cu alte cuvinte, slujbele productive, aşa cum era anticipat, au fost reduse de automatizare într-o mare măsură (chiar dacă numeri câţi oameni lucrează în industrie pe tot globul, inclusiv masele de truditori din India şi China, numărul acestor muncitori nici măcar nu se apropie de un procent atât de mare din populaţia lumii aşa cum era cazul în trecut).

Dar, în loc să permită o reducere masivă a orelor de muncă pentru a elibera populaţia lumii ca oamenii să-şi vadă de proiectele lor proprii, de plăceri, de viziuni, de idei, vedem o umflare articifială nu atât de mult a sectorului de „servicii”, cât a sectorului sectorului administrativ, care ajunge până la şi include crearea unor industrii cu totul noi, cum ar fi serviciile financiare, sau de tele-marketing, sau expansiunea fără precedent a sectoarelor cum ar fi dreptul corporatist, administraţiile academice şi de asistenţă medicală, resurse umane, şi relaţii publice. Şi aceste cifre nici măcar nu reflectă numărul total al oamenilor ale căror slujbe sunt de a asigura suport administrativ, tehnic sau de securitate pentru aceste industrii, sau, dacă tot a venit vorba, grămada de industrii de ajutoare (cei care spală căţeii de companie, oamenii care distribuie pizza pe timpul nopţii) care există doar din cauză că toţi ceilalţi petrec atât de mult din timpul lor muncind în alte sectoare. Acestea sunt ceea ce eu aş numi „slujbe de rahat”. E ca şi cum cineva s-ar ocupa special să inventeze slujbe lipsite de sens doar cu scopul de a ne ţine pe toţi ocupaţi să muncim din greu. Şi exact în asta stă tot misterul. În capitalism, asta e exact ce ar trebui să nu se întâmple. Sigur, în vechile state socialiste şi ineficiente ca cele din Uniunea Sovietică, unde a avea o slujbă era considerat atât un drept cât şi o datorie sacră, sistemul era construit din atâtea slujbe câte erau necesare menţinerii sistemului ca atare (acesta e motivul pentru care într-un magazin sovietic era nevoie de trei vânzătoare pentru a vinde o bucată de carne). Dar, desigur, acesta e tocmai acel tip de problemă pe care competiţia de pe piaţă ar trebui să o rezolve. Potrivit teoriei numerice, cel puţin, ultimul lucru pe care îl va face o firmă care caută să facă profit e să se apuce să arunce bani pe angajaţii pe care nu ar trebui cu adevărat să-i angajeze.

Şi totuşi, cumva, tocmai asta se întâmplă. În timp ce corporaţiile recurg la reduceri de personal nemiloase, tăind în carne vie, concedierile şi mărirea cantităţii de muncă invariabil cad tot pe umerii acelei clase de oameni care, de fapt, sunt cei care fabrică, produc, repară şi întreţin lucrurile în mişcare; pe când, printr-o stranie alchimie pe care nimeni nu o poate explica, numărul salariaţilor care plimbă hârtii creşte din ce în ce mai mult, şi din ce în ce mai mulţi angajaţi se trezesc, nu chiar ca muncitorii sovietici, că muncesc 40 sau chiar 50 de ore pe săptămână pe hârtie, dar că, în realitate, de fapt, muncesc efectiv 15 ore aşa cum a prezis şi Keynes, din moment ce restul timpului şi-l petrec organizând sau participând la seminarii motivaţionale, îşi updatează profilurile pe facebook sau caută pe net ultimele tipuri de televizoare de pe piaţă. Răspunsul în mod clar nu e unul economic: e moral şi politic. Clasa conducătoare şi-a dat seama că o populaţie fericită şi productivă care mai are şi timp liber să poată face ce doreşte cu acest timp reprezintă un pericol mortal (gândiţi-vă la ce s-a urnit din loc când situaţia asta era abia doar la început în anii ’60). Şi, pe de altă parte, există şi sentimentul că munca e o valoare morală în sine, şi că oricine care nu doreşte să se supună unei discipline intense a muncii, pe durata celor mai multe ore pe care le petrece treaz, nu merită nimic, iar acest sentiment este extraordinar de convenabil pentru cei din clasa conducătoare.

Read more of this post

Eşti sărac şi ai 15 ani? Patria te vrea sclav capitalist!

Î1745_694746053875504_57862217_nn România peste un milion de oameni sunt şomeri, dar Statul reîmprospătează forţa de muncă activă cu tineri de 15 ani. Interesul patronilor o cere, din moment ce ei pot obţine profituri doar din munca altora, preferabil a unor oameni care nu ştiu că s-ar putea apăra de abuzurile împotriva lor: tinerii sunt victimele perfecte.

Oficial sunt peste 700.000 de oameni forţaţi să trăiască în şomaj în România – oameni care ar munci, însă sunt ţinuţi “pe bară”, de dragul profitului. În loc să fie lăsaţi să-şi câştige pâinea din munca lor, pentru că asta vor, patronii îi condamnă la umilință și le fură demnitatea, statul le dă o sumă infimă din contribuţiile lor (acestea nu sunt “ajutoare de stat” cum primesc marii capitalişti ajutoare de miliarde de euro de la buget), iar diverşi politruci care n-au produs în viaţa lor nimic folositor îi calomniază că ar fi “leneşi”. Cu toate acestea, tot patronii se plâng pe toate drumurile şi tot ei sunt “victimele sistemului”, pentru că nu se pot îmbogăţi mai mult şi mai repede, din munca altora. România e distropia perfectă. Neoficial, însă, numărul celor care nu au unde să muncească, al “şomerilor fantomă”, este mult mai mare, iar un indiciu în acest sens e rata de ocupare de 60 la sută de pe piața muncii: adică, există locuri de muncă, dar patronii nu angajează. Această situație arată de fapt fața reală a patronilor români și cruzimea lor (renumiţi pentru naționalismul lor, de altfel, și mai ales pentru patriotism). Este încă o dovadă că șomajul e folosit de Stat în interesul capitaliştilor, ca forță de coerciție și de înspăimântare a celor care muncesc pentru a nu lupta pentru drepturile lor și pentru un trai decent.(1)

Această violenţă silenţioasă exercitată împotriva celor care muncesc e cu atât mai brutală cu cât ei nici măcar nu au sindicate, şi nici nu ştiu şi nici nu pot, conform legii, să îşi formeze sindicate necolaboraţioniste şi nebirocratice, cunoscute în Occident ca sindicate roşii sau revoluţionare. (În România, sunt permise doar sindicataele galbene (aici şi aici), care nu sunt de fapt decât o altă pârghie de control şi de manipulare a muncitorilor în mâinile capitaliştilor, vezi aici de ce). Dar această violenţă din partea capitaliştilor privaţi sau de stat (staliniştii şi Marxist-Leniniştii (2) dinainte de ’89) e starea de normalitate în România de multe decenii şi efectele ei sunt sărăcia, vulnerabilizărea, călcărea în picioare şi vlăguirea neîncetată a oamenilor care muncesc, iar aceste efecte se văd cu ochiul liber, dar sunt puse pe seama “răutăţii” oamenilor. Această violenţă împotriva celor care muncesc şi produc (nu hârtii sau bani) e susţinută de Stat prin toate forţele sale – legislative (guvern, asociaţii ale patronilor, parlament), de propagandă (politicieni, oficiali ai statului, economiști, sociologi, psihologi, patroni, analişti), de represiune şi de control a populaţiei civile (jandarmi, mascaţi, poliţişti, procurori, tribunale) şi de îndoctrinare (şcoala autoritară, şi mediul universitar – vezi foto de la final *- şi academic, cu unele excepţii), sindicate (3).

Dacă sunt atât de mulți șomeri, de ce are nevoie statul să asigure pentru patronii români forță de muncă și mai ieftină? Nu ar fi logic şi etic – din moment ce clasa de la putere a fost votată – ca Statul, despre care se crede că ar exista în interesul oamenilor de la care ia taxe, să pună presiune asupra patronilor pentru a absorbi această forţă de muncă? De ce Statul procedează fix pe dos şi pune presiune pe oamenii care nu au cum trăi decât din muncă? De ce îi sacrifică pentru ca bogații să facă averi și mai mari? (4) Pentru că exact asta a făcut guvernul când a publicat în Monitorul Oficial o lege care legalizează munca tinerilor de peste 15 ani, ca zilieri. A stabilit guvernul și cu cât se pot vinde acești tineri viitorilor lor exploatatori: între 4,75 lei și 10 lei pe oră. Mai scump decât suma cu care sunt cumpăraţi părinţii lor. De fapt, guvernul spune să nu fie plătiți cu mai puțin de 4,75 de lei pe oră, ceea ce se și întâmplă deja, şi nu că ar trebui plătiţi cu 10 lei pe oră (pentru a munci eventual mai puţin timp, pentru că atunci deontologii “mâinii invizibile” a lui Adam Smith, care aranja clasele săracilor şi ale bogaţilor cu forţa divinităţii (5), ar sări ca arşi că Statul intervine în economie: nu e de mirare o asemenea ipocrizie din partea acestor mincinoşi).

Angajatorul va plăti asigurări sociale – câtă umanitate!: guvernul şi bogaţii din România le distrug viitorul acestor tineri, dar le promit o pensie de mizerie (dacă o vor mai prinde), şi că nu vor fi aruncaţi din spital dacă se rănesc muncind pentru a-l îmbogăţi pe cine ştie ce sponsor al vreunui politician sau poate chiar pe vreun politician sau pe cine ştie ce fost general sau nomenclaturist. A-l pune pe un tânăr să muncească pentru o sumă care ar putea fi mai mare decât salariul de mizerie pe care îl primesc părinţii săi înseamnă a-l împinge practic să abandoneze şcoala. Nu că la şcoală nu ar fi îndoctrinat să se obişnuiască cu condiţia de sclav “pe piaţa muncii”, dar asta e déjà altă discuţie. Realitatea e că fără hârtiile emise de şcoală, tinerii sunt practic forţaţi, în viitorul pe care existenţa capitalismului îl garantează că va fi sumbru pentru ei, să facă cele mai grele munci, cele mai prost plătite şi vor fi condamnaţi la o condiţie a claselor de jos pentru tot restul vieţii lor.

Read more of this post

Economia anarhistă: O alternativă pentru o lume în criză

tumblr_l4j1rkRiWV1qzi4vzSpania 1936-1939: Economia Colectivelor Libertare

de la Zabalaza Books: ”Cunoașterea e cheia spre a fi liberi!”

Spania are o semnificație particulară istorică pentru lumea mișcării anarhiste. Se scrie din ce în ce mai mult despre Războiul Civil Spaniol şi despre Revoluţia din 1936-1939. Cu toate acestea, foarte puține au fost spuse despre economia acelei revoluţii, în timpul căreia sute de colective au fost create de către clasa muncitoare revoluţionară în oraşe şi la sate, inspirate fiind de Confederația Națională a Muncii (CNT), sindicatul anarho-sindicalist.

În această lucrare, autorul examinează adoptarea ideilor CNT și analizează câteva colective anarhiste create în 1936. Examinează succesul acestor experimente care au constituit un mod de viaţă pentru mii de oameni timp de 3 ani, şi arată cum ele au îmbunătățit viața de zi cu zi a oamenilor. Colectivele, fiind un atribut al tenacităţii şi clarităţii ideilor mişcării anarhiste, pot fi considerate şi ca fiind o altă confirmare că ideile anarhiste sunt adesea preluate de muncitori non-revoluţionari în timpul unor rebeliuni cu perspectiva de a le pune în practică pentru a crea o societate egalitară. Azi, la fel ca în 1936, aceste idei sunt esenţiale, dacă vrem să scăpăm de capitalism şi să trăim într-o societate cu adevărat liberă.

Introducere

Spania are o semnificație istorică specială pentru mișcarea mondială anarhistă. Apar din ce în ce mai multe analize despre Războiul Civil Spaniol și despre Revoluția Spaniolă din 1936-1939. Acest lucru e cu totul de înţeles, din moment ce această perioadă este una dintre cele mai fascinante ale acestui secol şi este vitală în istoria revoluţiilor. Că anarhiştii au scris foarte mult despre acest subiect este la fel de înţeles, din moment ce, pentru anarhişti şi sindicalişti, Spania şi 1936 reprezintă cea mai coerentă şi mai profundă schimbare realizată în istorie sub influenţa şi ghidarea ideologiei lor lipsită de rigiditate, anti-autoritară şi anti-etatistă. Spania, într-o mare măsură, a devenit prima inspiraţie şi dovadă că idealurile anarhiste pot într-adevăr să fie puse în practică prin acţiunea revoluţionară a sindicatelor revoluţionare.

Experienţa spaniolă, pentru doi sau trei ani de societate revoluţionară, în care muncitorii încercau să creeze un nou mod de viaţă, bazat pe solidaritate, pe ajutor reciproc şi pe libertate, umbreşte alte încercări anarhiste, cum ar fi sloganurile anarhiste inspirate din Revoluţia Rusă de la 1917, care cereau ca “pământul să treacă la ţărani, şi fabricile la muncitori”, mișcarea Comitetelor Fabricilor din Italia din 1920, sau Comuna de la Kronstadt din 1921. Cu toate acestea, în ciuda faptului că Spania și anul 1936 au produs o largă paletă de dezbateri și publicații, puțin s-a scris despre economia acelei revoluții, în care sute de colective au fost create de către clasa muncitoare revoluționară în orașe și la sate, acțiunile lor fiind inspirate de Confederația Națională a Muncii (CNT), sindicatul revoluţionar.

Anarhiştii din Spania susţinuseră deja dezbateri aprinse şi complexe despre viitoarele organizaţii ale managementului economic al societăţii, care avea să apară din cenuşa vechii lumi. În cele din urmă, şi mai ales datorită forţei ideilor sindicaliste din Spania de la începutul anilor 1900, conceptul de muncipialitate liberă a fost elaborat şi aprobat la conferinţele anarhiste, în mare concordanţă cu ideile originale ale lui Bakunin despre organizarea economică. În acest eseu, care a fost scris după textele preluate din capitolele 3 şi 5 din cartea economistului anarhist Abraham Guillen, publicată în 1988, şi intitulată Economia Libertaria, (Fundacion de Estudios Libertarios, Bilbao), autorul examinează adoptarea acestor idei și aprobarea lor la Congresul CNT din 1936 înainte de rebeliunea din iulie care a lăsat jumătate din Spania sub controlul fasciștilor.

Analizând acestei idei în general şi în particular o parte dintre colectivele anarhiste create în 1936, el arată succesul acestor experimente care au fost modul de viaţă a mii şi mii de oameni timp de 3 ani. Guillen arată cum colectivele din Aragon, din nord-vestul Spaniei, aproximativ 500 la număr, au fost capabile să organizeze o nouă ordine economică şi socială care a fost mult mai raţională, egalitară şi democratic organizată, decât structurile anterioare ale capitalismului. Colectivele au fost create în urma eşecului rebeliunii fasciste din 19 iulie 1936, iar succesul lor rapid s-a propagat în toată Spania “liberă”, pe care forţele naţionaliste ale lui Franco nu au putut să o cucerească.Deşi aparent “spontane”, stabilirea şi organizarea lor a fost posibilă datorită foarte multor ani de pregătiri, pe care anarhiştii spanioli le-au făcut la nivel ideologic şi practic.

Read more of this post

Revoluţia Socială şi Organizarea Revoluţionară: Alternativa FORA-istă

Un scurt articol scris de Vadim Grayevski de la KRAS-IWA, despre metoda FORAistă de organizare revoluţionară.

Organizaţia nu e un obiectiv în sine, ci doar un mijloc prin care se poate realiza obiectivul stabilit.” – Un vechi truism anarhist.

Suntem comunişti. Dar nu în sensul vulgarizat şi deformat care apare mereu în paginile ziarelor, la canalele de ştiri, şi în mass-media (“regimul comunist”, “statul comunist”, “partidul comunist” etc). Adevăratul comunism e anarhist, lipsit de aparatul de stat şi de stat, fără autoritate, liber şi libertar. Cu numai 100 de ani în urmă, când cineva spunea Comunişti, era clar că se referea la anarhişti. Doar că în 1917 acest cuvânt a fost furat de Bolşevici, care mai târziu i-au mutilat sensul şi l-au făcut de râsul întregii lumi. Suntem comunişti în vechiul sens, care nu a fost furat încă: în sensul unei comune libere şi asocierii libere. Când oamenii interesaţi se unesc (în adunări generale) să ia decizii despre cum vor să trăiască şi cum să se ajute unii pe alţii. Când folosim bunurile produse de noi şi roadele pămânului în comun – aşa cum oamenii se bucură de razele soarelui care încălzesc şi ne luminează pe toţi, aşa cum Sylvain Marechal, un poet anarhist din secolul XVIII s-a exprimat.

ADUNĂRILE GENERALE

Suntem comunişti nu doar în viziunea scopului nostru comun asupra unui viitor care luptăm. Suntem comunişti prin faptul că împărtăşim aceeaşi luptă. Suntem siguri că numai adunările generale ale oamenilor care muncesc în întreprinderi şi în servicii, numai adunările generale ale locuitorilor din blocuri şi din localităţi pot decide cum să declanşeze o grevă generală şi cum să se revolte, cum să organizeze demonstraţii şi adunări de masă, cum să reziste represiunii şi forţelor existente de (dez)ordine. Decid ei înşişi, fără pretinşi “aleşi şi plenipotenţiari” reprezentanţi ai partidelor, ai birocraţilor din sindicate, şi din parlament sau din consilii şi tribunale… Asemenea adunări generale suverane nu reprezintă doar promisiunea succesului luptei noastre de azi, ci şi prototipul, baza şi temelia zilei libere de Mâine. Dar, dacă voi anarhiştii luptaţi pentru adunări generale şi vedeţi în ele baza unei societăţi libere, de ce consideraţi că e necesară formarea de organizaţii ale muncitorilor? – orice cititor poate întreba asta. De ce e necesar ca aceste adunări să existe?

Să începem cu faptul că asemenea adunări sunt foarte rare în Rusia modernă. Aici lupta este dusă şi condusă aproape numai de partide, politicieni şi birocraţi ai sindicatelor. Comitetele sindicatelor decid cum şi de ce să facă grevă, şi o adunare se întruneşte pentru a confirma deciziile care trebuie să fie luate. În general, se presupune că masele “ignorante” nu sunt capabile să facă nimic. Această “tradiţie” nefastă trebuie zdrobită cu orice preţ! Astfel, este vital şi necesar să unim oamenii care sunt singurii care pot apăra principiul suveranităţii adunărilor generale. Dar adunările generale nu sunt suficiente în zilele noastre. În Franţa, spre deosebire de Rusia, tradiţia unor asemenea adunări există. Oamenii se întrunesc aproape întotdeauna imediat ce izbucneşte o grevă serioasă. Dar, foarte rapid, ele cad pe mâna reprezentanţilor partidelor de opoziţie şi ale sindicatelor. După aceea, toate deciziile reale despre procesul de organizare a luptei ajung să fie luate déjà numai de un lider şi nu de adunarea agitată a muncitorilor.

Ei, aceşti lideri, vorbesc, ţin consultări, negociază cu şefii şi cu autorităţile, formează alianţe şi fac înţelegeri pe la spatele muncitorilor… Şi oamenii “normali” pe care ei îi conduc devin din nou doar nişte figuranţi, aşa cum se întâmplă întotdeauna în  capitalism. Şi de această dată, ei se abdică pe înşişi şi renunţă la suveranitatea lor pentru “a-i însărcina” pe lideri să gândească şi să ia decizii pentru ei.

Read more of this post

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 623 other followers