Revoluția ungară din 1956: socialism libertar versus socialism de stat

Istoria revoluției din Ungaria din 1956, publicată ca supliment special al “Anarchist Worker” (Muncitorul Anarhist) în 1976, la 20 de ani de la izbucnirea ei.

NU din nostalgie comemorăm revoluția din Ungaria din 1956. Revoluția din Ungaria din ’56 a fost primul exemplu al clasei muncitoare care a încercat să ajungă la putere: acest eveniment are o dublă semnificație, mai ales că a avut loc într-unul din miticele ”state ale muncitorilor”. A arătat multora, din toată lumea, o nouă alternativă la capitalism versus comunismul Sovietic – a se citi capitalism de stat — a polarizat și a galvanizat mișcări către o adevărată politică revoluționară.

Când Armata Sovietică a ocupat Europa de Est la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, sovieticii, de fapt, nu i-au eliberat pe muncitori și pe țărani. Același sistem care era înainte a continuat să existe, Stalin susținând guvernele reacționare. În Bulgaria, colonelul Georgiev, care acum era sprijinit de Comuniști, și care în 1934 îi atacase pe muncitori, ucigând câțiva, i-a numit pe muncitorii greviști ”fasciști”. Câțiva mineri care intraseră în grevă au fost etichetați ca fiind ”anarhiști” și ”fasciști” și au fost aruncați în închisoare. Mai devreme, armata rusă și lacheii lor bulgari au distrus miliţiile muncitorilor, pe care aceştia le formaseră, şi consiliile soldaţilor care au fost formate în interiorul armatei. Membrilor Partidului care s-au opus, Molotov le-a spus: “Dacă anumiţi comunişti continuă să se poarte ca acum, vom avea noi grijă să-i dăm pe brazdă. Bulgaria va rămâne cu actualul ei guvern democratic şi cu ordinea actuală… trebuie să-i păstraţi pe toţi ofiţerii valoroşi dinainte de lovitura de stat. Trebuie să-i renumiţi în funcţii pe toţi ofiţerii care au fost demişi din diferite motive.” În Bulgaria, anarhiştii erau foarte răspândiţi şi aveau o mare influenţă printre muncitori şi ţărani, intelectuali şi tineri. Staliniştii acum au început să zdrobească această mişcare, au interzis şi au scos în afara legii ziarul Federaţiei Anarhiste, pentru că acest ziar a scris că cel mai puternic braţ al clasei muncitoare, cu care-şi putea apăra interesele, era greva! Pe 10 martie 1945, 90 de delegaţi de la o conferinţă anarhistă au fost arestaţi, torturaţi şi aruncaţi în lagărele de concentrare. Printre ei, erau militanţi care luptaseră în prima linie în timpul unei greve generale a muncitorilor din industria de tutun împotriva regimului fascist. Curând, toate celelalte partide socialiste vor fi interzise, iar membrii lor aruncaţi în închisoare.

Din 1919, poporul ungar a îndurat regimul fascist al Amiralului Horthy, care a omorât mii de oameni şi a deportat peste 400.000 de evrei în lagărele de concentrare naziste.  În 1944, un nou guvern ungar a fost pus în funcţie de către ruşi, iar şeful acestui guvern era comandantul şef al armatei ungare, Bela Miklos, care fusese decorat personal de Adolf Hitler cu crucea de fier. Acest nou guvern încă îl sprijinea pe Horthy ca şi conducător al Ungariei. Staliniştii erau speriaţi că muncitorii şi ţăranii îşi formau propriile lor consilii pentru a conduce Ungaria şi au preferat să-i sprijine pe “foştii” fascişti decât să deschidă calea unei revoluţii proletare. Partidul Comunist a început să infiltreze guvernul, a preluat Ministerul de Interne şi a obţinut controlul asupra poliţiei secrete, AVO. Această forţă era formată din călăi şi casapi, care fuseseră în slujba lui Horthy, şi din mardeiaşi din Partidul Comunist.

Clasa muncitoare din România: țintă sigură în bătaia puştii capitalismului

Există aproximativ 5 milioane de angajați în România, în prezent. Alte 3 milioane de persoane lucrează în alte țări din Uniunea Europeană, în special Spania și Italia (un sfert din forța de muncă locală). Oficial, șomerii se spune că reprezintă 6,7%, dar acest lucru nu este corect. Acest număr se referă numai la persoanele care au fost înregistrate, și nu se calculează în consecință la întregul număr de persoane care ar putea lucra, dar sunt lăsate afară. Prin urmare, numărul real al șomerilor nu este cunoscut cu adevărat (sau nu este raportat de către guvern), dar o deducere logică pune undeva la încă un milion de oameni. Un sfert dintre persoanele oficial șomere sunt absolvenți din universități. 53 la sută dintre șomerii înregistrați au terminat perioada în care au dreptul la ajutor (75 la sută din salariul lor) și nu au în prezent nici un venit.

Muncitorii sunt într-o situație îngrozitoare. Mai mult de două treimi din cei 5 milioane de muncitori sunt angajați de către sectorul privat. Aceştia nu sunt sindicalizaţi, și o solidaritate foarte mare în rândul muncitorilor și o luptă grea vor fi necesare pentru a lupta împotriva clasei conducătoare (clasa marilor afacerişti, protejată de stat), pentru a rupe opoziția acesteia și pentru a permite formarea de sindicate în sectorul privat. Singurele sindicate care există în România sunt sindicatele “galbene” – o farsă sinistră – care acoperă doar o parte din angajații statului (poliție, parţial educație și sănătate) sau angajații companiilor de stat, și fostele companii de stat, care au fost privatizate. Aceste sindicate i-au trădat în mod constant pe muncitori. Singurele lupte eficiente ale acestor sindicate au fost pentru obținerea pozițiilor de rang înalt în aparatul de stat pentru birocraţii sindicalişti. Doar câteva exemple pentru a ilustra acest lucru: Victor Ciorbea, fost sindicalist, devenit prim-ministru, (în 1999, el a concediat 100.000 de mineri la ordinele FMI și lăsat regiuni întregi în ruină și sărăcie de nedescris), foști miniștri, diferiţi membri de partid și parlamentari au fost anterior lideri sindicali, unii dintre cei din top 500 Forbes oameni bogați români sunt foști lideri de sindicat.

Lipsită de protecţia sindicatelor combatante, nivelul de vulnerabilitate a clasei muncitoare românești este cel mai mare din Europa, iar acest lucru are consecințe tragice asupra întregii societăți, şi a ieşit la vedere în timpul ultimului atac feroce al capitalismului asupra muncii. În 2009, statul român a fost primul din Uniunea Europeană care a impus cu forţa oamenilor modelul “austerității” , susținut de FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială. Guvernul a dublat în mod intenționat numărul șomerilor prin forțarea firmelor mici să intre în faliment. Acestea erau, în mare parte firme mici de familie, cu puțini angajați. Guvernul literalmente le-a ucis și a recunoscut că a făcut asta, prin impunerea unei taxe, pe care știa că aceste firme nu o puteau plăti. “Firmele care nu pot plăti impozitul de 500 euro trebuie să moară”, a declarat Gheorghe Pogea, ministrul de finanțe. Acest lucru a dublat șomajul în sectorul privat. A fost primul pas într-un război total, dus de stat, al capitalismului împotriva muncii.

Bolşevicii şi controlul muncitorilor: Statul şi Contra-Revoluţia

O parte din participanţii la primul Congres al Comitetelor din Fabrici şi Ateliere din întreaga Rusie, care a avut loc la Petrograd.

În această lucrare remarcabilă, Maurice Brinton scoate la lumină lupta care a avut loc pentru obţinerea controlului asupra fabricilor şi altor locuri de muncă între muncitori și noul stat după Revoluţia Rusă.

Scoţând la lumină această luptă, lucrarea de faţă nu doar demolează mitul leninist romantic al “istoriei” relației dintre clasa muncitoare și partidul bolşevic între anii 1917–1921, dar oferă și cronologia esenţială pentru înțelegerea motivului pentru care Revoluția Rusă a eșuat, și a modului în care a eșuat. Din această înțelegere reies posibilitățile alternative ale organizării revoluționare, și la 26 de ani după ce această lucrare a fost scrisă, ea este probabil încă cea mai mare contribuție în acest sens. Numai din acest motiv, acest text merită să fie cunoscut de cât mai multă lume și vă încurajăm să-l citiți și să-l răspândiți cum puteți.

Această lucrare a fost scanată și transpusă în format HTML de un număr de anarhiști pentru a marca a 79-a aniversare a Revoluției din Rusia, în 1996. Autorul ei nu a fost un anarhist, dar a făcut parte din grupurile surori, ”Solidaritatea” și ”Socialism sau Barbarism” (din Franța), care sunt marxist libertare. Textul a fost scanat după o ediție publicată în 1975 de editura Black & Red (din Detroit). Din câte știm, ”Solidaritatea” nu mai există, iar adresa oferită în textul original prin care puteau fi contactați este Solidarity (North London) 123 Lathom Road, London, E.6

Decembrie, 1905. Viaţa continuă printre baricade.

Revoluția Rusă, în întregul ei începând din 1905 până în 1917, continuă să fie una dintre cele mai cruciale perioade ale istoriei în ce privește lupta pentru libertate, dusă de clasa muncitoare împotriva clasei capitaliste. Acum, că Leninismul în sfârșit se stinge, depinde de anarhiști și de alți comuniști libertari să recupereze lecțiile pozitive și negative ale acestei mari revoluții și să înlăture distorsiunile aduse memorării acestor evenimente atât de către dreapta, cât și de stânga. Această carte este o contribuție vitală la relatarea istoriei reale a revoluției.

Introducerea scrisă de Solidaritatea, apărută în ediția publicată în 1975

Această lucrare are două scopuri. Încearcă aducă unele fapte necunoscute în discuția care are loc despre ”controlul (din partea) muncitorilor”. Și încearcă să facă o altfel de analiză asupra evoluţiei Revoluției Ruse. Aceste două scopuri, așa cum vom vedea, sunt dependente unul de celălalt. Acum se vorbește din nou despre ”Controlul Muncitorilor”. Naționalismul (fie că e de tip vestic sau de tip estic) și conducerea asigurată de ”Partid asupra clasei muncitoare” (fie că e de tip estic sau de tip vestic) au eșuat în mod categoric.

Golos Truda (Vocea Muncii) ziarul anarho-sindicaliştilor ruşi.

Nu au îndeplinit speranţele şi aşteptările oamenilor obişnuiţi – şi nici nu le-au dat un cuvânt de spus pentru a-şi determina condiţiile în care trăiesc. Acest lucru a creat un nou interes în privinţa „controlului muncitorilor” şi în privinţa ideilor care, într-un context diferit, erau chestiuni la ordinea zilei la începutul secolului (trecut).

Astăzi oameni atât de diferiţi ca Tinerii Liberali şi Stânga Muncitoare, oficiali obosiţi ai sindicatelor şi „Troţkişti” de-un fel sau altul – ca să nu mai vorbim de anarho-sindicalişti şi de „marxiştii libertari” – toţi vorbesc despre „controlul muncitorilor”. Acest fapt arată două lucruri. Ori aceşti oameni au acelaşi obiectiv – ceea ce pare puţin probabil –, ori cuvintele servesc la a ascunde la fel de mult pe cât dezvăluie. Sperăm să înlăturăm o parte din confuzie, rememorând cum, într-un punct critic al istoriei, avocaţii diferitelor concepte ale „controlului muncitorilor” s-au confruntat unii cu alţii, arâtând cine a învins, de ce a învins, și care au fost consecințele.

Această întoarcere la rădăcinile istorice ale controversei nu e motivată de o adicție la arhivism sau de vreun subiectivism pentru esoteric. Mișcarea revoluționară din Marea Britanie – spre deosebire de cea din câteva țări europene – nu s-a obosit niciodată prea mult cu teoria, a preferat să fie mai empirică, și să abordeze lucrurile văzând și făcând. Uneori așa a putut evita să fie atrasă în mlaștina speculațiilor metafizice, dar, pe ansamblu, costurile – atât în privința clarității cât și consistenței ei – au fost foarte mari. Fără o înțelegere clară a obiectivelor și a altor forțe determinante (inclusiv forțe ideologice) – pe scurt, fără un simț al istoriei – lupta revoluționară tinde să devină ”o mișcare lipsită de direcție”. Fără perspective clare, revoluționarii riscă să pice în capcane – sau să fie momiți pe alei fără ieșire – care, cu puțină cunoaștere a propriului lor trecut, ar putea fi foarte ușor evitate.

Puterea Muncitorilor şi Revoluţia Spaniolă

Miliţiancă anarhistă, Barcelona, 1936.

Articolul istoric al lui Tom Wetzel şi analiza Războiului Civil din Spania şi a Revoluţiei, şi în particular a activităţilor revoluţionarilor anarhişti spanioli. În text şi format PDF, aici. (în engleză)

În alegerile naţionale din Spania, din februarie 1936, un guvern represiv de dreapta a fost alungat de la putere şi înlocuit de o coaliţie formată din liberali şi socialişti. Profitând de un mediu mai puţin represiv, muncitorii spanioli au organizat cel mai mare val de greve din istoria Spaniei, cu zeci de greve generale care cuprindeau toate oraşele, şi sute de greve parţiale. Spre sfârşitul lui iunie, un milion de muncitori erau în grevă. La nici o lună de la alegeri, Federaţia Lucrătorilor Agricoli a condus 80.000 de lucrători agricoli, care nu aveau pământ, să confişte 3.000 de ferme din „Siberia Spaniei” – Estremadura, regiunea cea mai lovită de sărăcie. (1)

Cum ţara era prinsă într-o dezbatere tensionată despre viitorul ei, polarizarea politică a fost marcată de ucideri din răzbunare între activiştii de stânga şi de dreapta. După ce politicienii de dreapta au cerut, în mod public şi direct, armatei să preia conducerea ţării, lovitura de stat militară, la care se aştepta deja toată lumea, a fost declanşată în Spania pe 19 iulie.

Pentru prima dată în istoria Spaniei, poporul în mod energic şi agresiv a rezistat loviturii de stat armate. Armata a fost înfrântă în două treimi din suprafaţa Spaniei. Sindicatele au trecut la confiscarea vastelor proprietăţi capitaliste, şi au pus cea mai mare parte a economiei Spaniei sub controlul şi gestionarea muncitorilor. Sindicatele şi-au construit propria lor armată formată din muncitori, pentru a se lupta cu armata fascistă spaniolă. Încercarea armatei de a zdrobi mişcarea muncitorească a Spaniei a impulsionat clasa muncitoare să facă revoluţia de care elita spaniolă se temea de multă vreme. Războiul civil în sine a fost o luptă de clasă în forma sa extremă.

Birou sindical CNT

Doi dintre actorii cheie în această dramă au fost principalele federaţii sindicale ale muncitorilor. CNT, Confederaţia Naţională a Muncii (Confederación Nacional del Trabajo – CNT) avea 1,6 milioane de suporteri la începutul lui 1936 (potrivit statisticilor guvernamentale). CNT a fost rezultatul a aproape șapte decenii de activitate anarhistă pentru organizarea muncitorilor din Spania. Din 1919, CNT s-a bazat pe politica sindicato unico (”un singur sindicat”) – sindicate industriale autonome și independente. În Barcelona, în 1936, sindicatele autonome și independente ale muncitorilor din construcții și metalurgie ale CNT aveau mai mult de 30.000 de membri.

Nici un sindicato unico din CNT nu avea nici un oficial pe fluturaşii de salarii. Muncitorii erau foarte ataşaţi de ideea anarhistă că lupta comună nu trebuia să devină o trambulină pentru carierismul politic. Anarhiştii credeau că dacă ar fi plătit oficiali i-ar fi încurajat pe muncitori să se aştepte ca aceşti oficiali să le rezolve problemele, şi ar fi făcut ca sindicatul să fie dominat de şefi. În 1936 existau doar câţiva oficiali plătiţi de federaţia CNT – care lucrau în secretariatul naţional, secretariatul regional din Catalonia, şi în secretariatul sindicatului industrial naţional din industria de pescuit comercial. Aceşti oficiali, şi personalul de la ziarele CNT din Madrid şi Barcelona erau plătiți la nivelul unui muncitor obişnuit. Oficialii plătiţi erau schimbaţi din funcţie, prin rotaţie, după un an, nu rămâneau în funcţie mai mult de un an.

INVENTAREA CAPITALISMULUI: Capitolul III: Acumularea Primitivă și Legile Jocurilor

INVENTAREA CAPITALISMULUI

Autor: Michael Perelman

Duke University Press, Durham & London 2000

Capitolul 3: Acumularea Primitivă și Legile Jocurilor

Originile feudale ale Legii Jocurilor

Anterior am făcut afirmația că ar trebui să nu ne limităm înțelegerea acumulării primitive doar la agricultură.

Pentru a arăta de ce, să începem cu obscurul subiect al Legii Jocurilor. Economia politică clasică practic a păstrat o tăcere deplină în ce privește aceste Legi ale Jocurilor. Unii ar putea crede că tăcerea aceasta este pe deplin justificată. La urma urmei, Legile Jocurilor au început ca un element al feudalismului. Așa cum vom vedea, însă, Legile Jocurilor au reprezentat una dintre cele mai detestate instituții ale feudalismului, ținută minte azi mai ales pentru că a fost cea care l-a determinat pe legendarul Robin Hood să adopte un stil de viață infracțional, împotriva legii.

Şi mai important, ele au dus la crearea condițiilor care în cele din urmă au contribuit la subminarea hegemoniei aristocrației în societatea britanică. Legile care protejau drepturile feudale asupra pădurilor erau ceva obișnuit peste tot în Europa. Multe au rămas în vigoare până în secolul 19. În Germania, de exemplu, chiar și căutarea murelor în pădurile feudalilor era considerată o infracțiune (Marx 1842, 234–35). Marx (1970, 19–20; Marx and Engels 1973, 39:466) însuși a observat că tratamentul aspru aplicat celor care adunau ilegal lemne de foc din păduri era destul de însemnat pentru a atrage atenția asupra problemelor sociale.

Aceste interdicții erau foarte puțin diferite de cele prevăzute de legile antice feudale, care le interziceau oamenilor să facă anumite munci în propriile lor gospodării, pentru ca astfel pozițiile privilegiate ale stăpânilor lor să nu fie puse în pericol (see Weber 1923, 120). Cum Legile Jocurilor Engleze au fost impuse ca o instituție feudală, au început să-și piardă importanța pe măsură ce feudalismul începea să pălească. Spre sfârșitul secolului 16, statul englez a încetat să mai aplice aceste legi, deși ele au rămas în vigoare pe hârtie. Regele Charles I a încercat să le revigoreze în 1630 pentru a obține taxe de pe urma lor, dar atât Parlamentul cât și situația creată de Războiul Civil nu i-au permis să facă asta (Munsche 1980, 189).

Legile engleze moderne ale Jocurilor au început să fie aplicate în 1671. Motivația din preambulul lor părea că ar fi fost făcută de capitaliști avari cu intenția mai degrabă de a maximiza plusvaloarea, decât de a păstra tradițiile feudale:

”Cum mari pagube sunt provocate de negustori inferiori, ucenici, și alte persoane desfrânate şi dezmăţate care neglijează comerțul și obligațiile lor de pe urma vânătorii, pescuitului și altor jocuri, spre propria lor ruină și cea a vecinilor lor, astfel, dacă o asemenea persoană îşi va lua libertatea să vâneze, să pescuiască (cu excepţia dăţilor când e în compania stăpânului şi e desemnat de acesta să vâneze) atunci acea persoană va… fi supusă altor sacţiuni.” (William and Mary 3 şi 4, capitolul 23, republlicată în Chitty 1812, 1:459–65; citată de asemneea şi în Ignatieff 1978, 26)

Dumnezeu şi Statul de Mihail Bakunin (ediţie 1918)

Dumnezeu şi Statul de Mihail Bakunin. Cu o prefaţă de Carlo Cafiero şi Élisée Reclus. În Romîneşte de P.Muşoiu. Biblioteca “Revista Ideei”. Anul 1918. Click pe poză pentru vizualizare/download.

De ce 1 Mai (Ziua Internaţională a Muncii)?

În contextul zilei de 1 mai și a Zilelor de Acțiune a IWA (Asociaţia Internaţională a Muncitorilor) la care am fost invitaţi, IASR a demarat o campanie pe data de 30 aprilie și 1 mai care vizează sensibilizarea opiniei publice cu privire la semnificația istorică a 1 mai în lupta globală a muncitorilor pentru dreptate socială. Având în vedere moștenirea post-stalinistă în ceea ce privește această zi, ce reprezenta o ocazie propagandistică imensă, fiind folosită într-un mod coercitiv, impunând supunere asupra clasei muncitoare prin parade grandioase și narcisiste, evitând nu numai istoria reală a 1 mai, dar de asemenea spiritul său militant.

Încearcând să reînvie spiritul militant al 1 mai, membrii IASR din diferite orașe (Constanța, București și Timișoara) au distribuit pliante intitulate “De ce 1 mai (Ziua Internațională a Muncii)?”, conținând, alături de istoria 1 mai, un manifest împotriva muncii salariale, situația clasei muncitoare românești și cum 1 mai ar putea fi un punct de pornire în lupta pentru o viaţă mai bună. De asemenea în Constanța, un banner a fost făcut care a fost fixat pe un pod cu vedere spre una din ieșirile din oraș, cu mesajul “Haymarket 1886. Lupta Continuă. Tu Ai Uitat?”.

Cronologie a mișcării sindicale din România de la începuturile ei până în 1933

Primele asociații muncitorești din România au fost societăți de ajutor reciproc. Prima asociație de acest gen este înființată în 1846 la Brașov, de lucrătorii tipografi. In 1857 este înființată “Asociația de ajutor reciproc a minerilor” iar în 1872 se pun bazele “Asociației tuturor lucrătorilor din România”, care își propune să unească prin solidaritate pe toți muncitorii din România. În 1879 tipografii înființează “Societatea Generală a lucrătorilor tipografi din România: Deșteptarea”, constituită exclusiv din muncitori, care în 1881 va pune în discuție introducerea unui contract de muncă care să fie impus tuturor patronilor din ramura respectivă. În statutele acestor organizații profesionale era prevăzut “sa se stabilească frăție şi solidaritate între lucrători, să se lupte pentru îmbunătățirea stării morale şi materiale a acestora”. Următorii ani sunt marcați de greve şi proteste ale muncitorilor: în luna iulie 1884, are loc greva a 1.200 de căruțași din portul Brăila; in lunile iulie şi decembrie 1887 se desfășoară greva muncitorilor CFR-iști din București, iar în anul 1888, în februarie are loc greva a 300 de CFR-iști din Galați. Tot în 1888, în luna iulie, are loc greva tipografilor. În 1890 se sărbătorește ziua de 1 mai pentru prima oară în România. De 1 mai, muncitorii manifestau pentru: vot universal; dezvoltarea solidarității internaționale a muncitorilor; repaus duminical; micșorarea impozitelor; încetarea bătăii în armată; salariu minim; legiferarea protecției muncii; introducerea impozitului progresiv.

În această perioadă se dezvoltă presa muncitorească, socialistă şi anarhistă: “Tipograful român” (1865);  “Lucrătorul român” (1872) “Uvrierul” (1872); “Viitorul” (aproximativ pe la 1880); “Școala nouă” (aproximativ pe la 1880); “Revolta” (aproximativ pe la 1880); “Gazeta roșie” (aproximativ pe la 1880); “Revista roșie” (aproximativ pe la 1880); “Răzvrătirea” (aproximativ pe la 1880); “Analele Tipografice” (1869); “Lampa“ (1886) – ziar anarhist.

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în România se dezvoltă o ampla mișcare sindicală care cuprinde lucrătorii industriali şi tot atunci sunt puse bazele organizării sindicale a lucrătorilor CFR, din minerit, ale mecanicilor, metalurgiștilor, lăcătușilor, etc. Între 1846 – 1892 sunt înființate 207 organizații profesionale, iar între 1893 – 1898 sunt înființate 233. Domină un sindicalism de breaslă, existând pericolul ca muncitorii să înceapă să concureze între ei în detrimentul mișcării şi asta să fie în avantajul patronilor. În 1896 pentru a preîntâmpina acest lucru va fi înființată “Uniunea Sindicatelor Breslelor” pentru a centraliza organizațiile sindicale muncitorești. I.C. Frimu este ales președinte al “Uniunii Sindicatelor Breslelor” în 1898. Din această uniune fac parte sindicate muncitorești din București, Galați, Craiova, etc. Linia uniunii este inspirată după principiile formulate în programul social-democraților. Pe de o parte, “Uniunea Sindicatelor Breslelor” a reușit să dea un program comun de luptă, pe de altă parte, centralizarea a făcut din sindicate organizații mai puțin democratice. Scriitorul Panait Istrati (care a fost secretar al Sindicatului muncitorilor din portul Brăilei) era adeseori deranjat de intervențiile celor “de la centru”.

Strategie şi Luptă: Anarho-Sindicalismul în secolul XXI

Strategie şi Luptă: Anarho-Sindicalismul în secolul XXI

Această broșură (aici în original) a fost publicată în ianuarie 2009 de Brighton Solidarity Federation ca o clarificare asupra înțelegerii anarho-sindicalismului în secolul XXI, şi ca o contribuţie la dezbaterea privind organizarea şi strategia sa.

Nota Libcom: această broşură din 2009 a provocat o dezbatere aprinsă în interiorul Solidarity Federation (în continuare în text, va apare sub numele SolFed sau Federaţia Solidaritatea — nota traducătorului) şi a fost primită cu unele critici. După o perioadă de discuţii interne, aceasta a dus la publicarea în 2012 a lucrării Fighting for ourselves: anarcho-syndicalism and the class struggle („Să luptăm pentru noi: anarho-sindicalismului şi lupta de clasă”), un text mai larg care reprezintă consensul la care s-a ajuns în SolFed după dezbaterea eseului care urmează privind Strategia şi Lupta.  

 PREFAŢĂ

De când acest document a fost pus în circulaţie, a provocat discuţii atât în interiorul Federaţiei Solidaritatea – unde în forma sa de faţă a reprezentat un punct de discuţie aflat în minoritate – cât şi în mediul libertar al luptei de clasă, relatări ale discuţiilor fiind făcute din Olanda până în Europa de Est şi în Statele Unite. Îi încurajăm pe criticii noştri să publice părerile lor, în scopul de a duce dezbaterea necesară mai departe despre cum putem construi mai bine o mişcare libertară a clasei muncitoare.

În ce ne priveşte, pe baza criticilor camarazilor noştri, documentarea mai aprofundată istorică şi reflecţiile asupra propriilor noastre activităţi din oraşele noastre şi de la locurile noastre de muncă, am început procesul de a alcătui un nou, mult mai cuprinzător document pentru a cuprinde ideile atinse în acest eseu. Să lăsăm acest document să fie subiectul criticilor intelectuale şi ale învăţămintelor pe care le tragem în urma experienţelor, pentru a contribui la noi și mult mai eficiente strategii și tactici de luptă. (Brighton SolFed, mai 2009)

INTRODUCERE

“Spiritul anarho-sindicalismului (…) e caracterizat de acțiunea independentă  în jurul unor principii de bază, bazate pe libertate și solidaritate. Anarho-sindicalismul a crescut și s-a dezvoltat prin acțiunile oamenilor, în urma experiențelor lor, și în urma învăţămintelor pe care le-am tras de la cei dinaintea noastră. (…) Ideea e de a contribui la o nouă și mai eficientă acțiune, în urma căreia putem împreună să construim o societate mai bună, mai repede. Acesta e spiritul anarho-sindicalismului.” – Colectivul Auto-educației (2001) (1)

Anarho-sindicalismul e o tendință specifică în interiorul unei mișcări mai largi a muncitorilor. Ca tendință, are propria sa istorie, care datează de peste un secol. În discuțiile contemporane mulți – auto-idetificați avocați și critici, deopotrivă – iau aceste tradiții așa cum erau acum 50, 70 sau 100 de ani ca o formă definitivă a tradiției în întregul ei. Există și faptul că această tradiție e una pluralistă, și că principiile ei de bază au putut varia, uneori în practici contradictorii în diferite momente din istorie. Anarho-sindicalismul CNT din 1930 nu e același cu cel al CNT din 1980. Anarho-sindicalismul Prietenilor lui Durruti e și el diferit. La fel și cel al FORA. Și al altora.

Ce arată acest lucru e nevoia de a clarifica ce înseamnă anarho-sindicalismul în termeni practici în contextul secolului XXI. Acesta e scopul acestei lucrări. Acest scop va fi urmat prin prezentarea strategiei industriale actuale a Federaţiei Solidaritatea, cu plasarea ei în contextul istoric, precum şi cu clarificarea teoretică a sensului „sindicalism revoluţionar”, a diferitelor roluri de organizare, şi a diferitei relaţii dintre forma şi conţinutul luptei de clasă. Această clarificare teoretică urmăreşte să fie o informare asupra practicilor contemporane, şi nu să fie un simplu exerciţiu intelectual. Deci, vedem anarho-sindicalismul ca o tradiţie vie, care se dezvoltă prin reflecţia critică asupra propriilor noastre experienţe, şi prin adaptarea la noile condiţii.

E foarte posibil ca ideile prezentate aici să nu fie unice nici unei tradiţii a mişcărilor muncitoreşti şi poate fi posibil să rezoneze cu cei care nu se identifică ei înşişi ca anarho-sindicalişti – cu atât mai mult aceasta e o dovadă a validităţii lor. Acest eseu e scris pentru a contribui la o nouă şi mai eficientă formă de acţiune, în urma căreia putem împreună să facem o societate mai bună, mai repede; e scris în spiritul anarho-sindicalismului.

Gărzile Negre

O scurtă istorie a Gărzilor Negre anarhiste şi a suprimării lor de către Bolşevici în Moscova, în 1918. (articol scris de Nick Heath, pentru libcom.org)

Mulţi anarhişti ruşi s-au opus total instituţionalizării Gărzilor Roşii, care erau unităţi de luptă ce fuseseră create de muncitori în timpul revoluţiilor din Februarie şi Octombrie. Într-adevăr, Rex A. Wade în cartea sa despre Gărzile Roșii arată contribuția importantă a anarhiștilor și influența lor în formarea Gărzilor Roșii, în prima fază a Revoluției. Relațiile dintre anarhiști și bolșevici au început să se deterioreze după revoluția din Octombrie. Delegații anarhiștilor la cel de-al doilea Congres al Sovietelor din decembrie 1917 i-au acuzat pe Lenin și partidul său de militarism roșu, și au spus că comisarii erau menținuți la putere prin amenințarea baionetelor. Prin urmare, în Moscova, Petrograd și în alte mari centre, anarhiștii au format unități de luptă libere, pe care le-au numit Gărzile Negre. În 1917 detașamente ale Gărzilor Negre au fost formate în Ucraina, inclusiv de către Makhno. Nikolai Zhelnesnyakov a fugit din Petrograd după ce bolșevicii au încercat să-l aresteze, și a creat un mare grup de Gărzi Negre în Ucraina.

Alte detașamente ale Gărzilor Negre care operau în Ucraina erau conduse de Mokrousov, Garin, Anatoli Zhelesnyakov, fratele mai mic al lui Nikolai, detaşamentul condus de Seidel şi Zhelyabov care a apărat Odessa şi Nikolaev. Un alt detaşament al Gărzilor Negre era condus de Mikhail Chernyak, care mai târziu a devenit activ în serviciul de contra-spionaj mahnovist. În Vyborg, lângă Petrograd, muncitorii anarhişti de la uzina rusească a Renault au format un detaşament de Gărzi Negre, şi curând acesta s-a unit cu un alt detaşament al Gărzilor Roşii care fusese format simultan în uzină. Burevestnik, ziarul Federaţiei Anarhiste din Petrograd a avertizat că “…acei domni se înşeală când îşi imaginează că revoluţia s-a terminat… Nu, adevărata revoluţie, revoluţia socială, eliberarea muncitorilor din toate ţările, această revoluţie abia a început…”

În aprilie 1918 în Moscova activau deja 50 de unităţi ale Gărzilor Negre, formate de Federaţia Grupărilor Anarhiste din Moscova (MFAG). Peters, şef adjunct al Cheka, era în special îngrijorat de extinderea lor. „Îmi amintesc că atunci când am ajuns la Cheka în Moscova, aici erau două puteri: pe de o parte, Sovietul Moscovit, și pe de altă parte, cartierul general al Gărzilor Negre în fostul club al Negustorilor, de pe strada Malaya Dmitrovka. Acest cartier general al Gărzilor Negre activa şi era administrat ca o putere, organiza proteste de stradă, confisca arme şi ocupa case…” Federaţia din Moscova ocupase deja 26 de case care fuseseră ale bogaţilor, şi le transformase deja în baze ale ei. Unele dintre aceste case aveau o poziţionare strategică în oraş. Altele au fost dotate cu puncte de tragere pentru mitraliere, cu dormitoare, cu biblioteci, cu săli de lectură, cu depozite de muniţie şi cu depozite de hrană.