În primăvara anului 1947, la Intreprinderea Textilă Arad s-a declanşat o revoltă muncitorească, spontană, a cărei furie, cruzime şi desfăşurare depăşesc înţelegerea umană, dacă se ţine cont strict de cauzele care au generat evenimentele, precum şi de faptul că revolta a fost rezultatul evoluţiei tragice a unui conflict de muncă, efectiv obişnuit în contextul politico-social al oraşului Arad din epocă. Respectiva convulsie socială este oarecum atipică în România, deoarece nemulţumirea muncitorilor conştientă sau nu faţă de autorităţile comuniste, s-a canalizat înspre un singur individ, ce-i drept deloc inocent, care a plătit cu viaţa atât greşelile personale, cât şi pe cele ale sistemului în sine. Lucrarea de faţă utilizează şi analizează două categorii de documente, antagonice în interpretarea evenimentelor, nu în relatarea acestora, respectiv mărturiile participanţilor activi sau pasivi la revoltă şi raportul PSD pe de o parte, iar pe de altă parte articolele din presa comunistă, în speţă ziarul Patriotul, şi rapoartele PCR.
Evenimentele vor debuta în dimineaţa zilei de 25 aprilie, când angajaţii întreprinderii ITA au încetat lucrul, refuzând să reia activitatea până când conducerea fabricii nu le va asculta doleanţele, în raportul comuniştilor locali consemnându-se că “datorită agitatorilor la orele 7:30 muncitorii fabricii ITA au părăsit secţiile”. Masa muncitorilor, dominată numeric la început de femei, va declanşa un conflict de muncă, îndemnată “de anonimii din rândul lor să se adune la poarta principală”, revendicările angajaţilor fiind desigur de ordin economic. Protestatarii cereau, practic, să le fie respectat dreptul de a cumpăra alimente din aşa numitele “Economate”, în cadrul cărora produsele alimentare şi nealimentare puteau fi achiziţionate la preţuri oficiale, stabilite de către statul comunizat, desigur, sub preţul pieţei. “Noi am vrut să primim ce ni s-a cuvenit din economat: ouă, lapte, făină, ulei, zahăr, precum şi alte lucruri. Aveam pe hârtie dreptul să cumpărăm o anumită cantitate de produse, dar produsele nu prea ajungeau la noi, la angajaţi”, iar greva practic ,,a început la bobinaj, unde oamenii erau nemulţumiţi de salariile foarte mici, precum şi de neregulile existente în intreprindere, adică nu era listă de plăţi, statut de plată, nu primeai fluturaşe, etc.”
Conform raportului PSD, privitor la evenimente, în rândul muncitorilor domnea o atmosferă destinsă şi, ca urmare, “în aşteptarea desfăşurării adunării glumeau”, fără tenta de crispare şi încrâncenare specifice grupurilor predispuse la violenţă. Spicuind din aceeaşi sursă, rezultă că starea de spirit pozitivă a mulţimii s-a deteriorat rapid la apariţia secretarului PCR, Iosif Nedici, “care era cunoscut în fabrică încă de mai înainte de a fi secretar de partid ca un individ care se amesteca în toate, având pe lângă obrăznicie şi o gură murdară. A început a împroşca lumea cu vorbe urâte, injurios şi obscen la adresa muncitoarelor, cerându-le să reia lucrul, ameninţând, bazându-se pe autoritatea sa de secretar PCR”. Consemnările scriptice ale raportorilor pesedişti, sunt întărite şi de afirmaţiile martorilor oculari şi participanţilor la grevă care au fost intervievaţi: “Nedici o fost de vină, că în loc să vină cu vorbă bună, o venit c-o falcă-n cer şi una-n pământ şi o început să înjure mulţimea şi mai ales pe femei. Era un tip foarte vulgar, spurcat la gură”. Încercarea zelosului secretar de partid de a intimida grupul nu a dat deloc roadele scontate, ci dimpotrivă, a reuşit să întărâte mulţimea, în speţă muncitoarele, care au tăbărât asupra lui. “Scandalul l-au început femeile, pentru că lor le-a vorbit urât! Prima dată l-or bătut chiar în faţa fabricii, la poarta principală”.
Furia mulţimii odată declanşată, violenţa s-a acutizat din inerţie deoarece “muncitorii se aţâţau unii de la alţii” , situaţia scăpând de sub control, astfel că “nimeni nu a avut curajul să intervină pentru că nici măcar nu te puteai apropia de ei, aşa erau de turbaţi. Doar de departe am putut să văd cum îl băteau.”
Pe lângă resentimentele muncitorilor de la ITA, acumulate în timp, asupra cărora vom reveni, explicaţia persoanelor intervievate în legătură cu agresiunea fizică săvârşită asupra lui Nedici este că ” lumea era mult mai pură şi nu lăsa pe nimeni să vorbească în public astfel unor femei, nici chiar pe femei”, iar mentalităţile şi tabuurile epocii încălcate, totuşi, constant de secretarul de partid i-au fost în cele din urmă fatale. În ciuda agresiunilor suferite şi a furiei “proletare”, Nedici “a reuşit să scape şi s-a retras urmărit de mulţime la sediul organizaţiei PCR din Calea Aurel Vlaicu”, unde s-a înarmat cu un pistol-mitralieră, ameninţându-i cu moartea pe cei care-l urmăreau, în cazul în care aceştia ar fi încercat să forţeze porţile instituţiei.
Poziţia de forţă a activistului de partid a avut din nou efect de bumerang, tentativa de intimidare soldându-se în mod straniu cu metamorfozarea muncitorilor aflaţi în curtea celulei de partid, dintr-o ceată de indivizi dornici să-i aplice o corecţie fizică, într-una de indivizi hotărâţi să-l omoare în bătaie: ”Oamenii în loc să se sperie, mai rău s-au aprins când l-au văzut cu puşca în mână”. Arma din dotare nu l-a putut salva pe activist de furia propriilor subalterni, însă ironia sorţii, cu toate că “era un bărbat dur foarte solid şi înalt, de circa 120 Kg”, a fost dezarmat de o reprezentantă a sexului slab, care “s-a furişat spre locul unde păzea Nedici intrarea şi, pe nesimţite i-a sărit în spate, încercând a-l dezarma; în acest timp urmăritul a tras o rafală”, însă gloanţele nu au rănit pe nimeni. Deschiderea focului a descătuşat, practic, muncitorii care au năvălit în incinta sediului de partid şi l-au dezarmat pe secretarul comunist, după care “l-au tras afară în curte”, scenele care au urmat, descrise de martorii oculari, fiind de domeniul incredibilului: ”L-au bătut cu o asemenea ură că se loveau şi între ei. Se urcau într-un pom şi de acolo săreau cu picioarele la el, pe cap şi pe burtă”. Tocaci Lazlo susţine că victimei “i-a fost introdusă ţigară aprinsă în gură” de către mulţimea furioasă, iar Maria Raţiu, o fostă angajată la ITA în perioada respectivă, afirmă la rândul ei că “un par care susţinea strugurii din grădina sediului partidului i-a fost înfipt în fund. Efectiv l-au torturat ca pe un animal”.
Nedici nu a fost singura victimă a textiliştilor, alături de el pierzându-şi viaţa şi Szanto Alexandru, care “era paznic şi a intervenit să liniştească spiritele, însă a fost lovit şi el”. Din presa vremii, respectiv ziarul “Patriotul”, practic singurul ziar în limba română, aflăm că ” Szanto Alexandru în urma loviturilor primite a încetat din viaţă imediat, iar Nedici losif a rămas, în nesimţire, grav rănit. Atacatorii au împiedicat salvarea să-i dea primul ajutor şi să-l transporte la spital. Revenindu-şi în fire, a fost atacat şi omorât”. Acelaşi cotidian va reveni cu alte informaţii în ceea ce priveşte cazul Szanto, deoarece în paginile sale s-a consemnat ulterior că “după ce paznicul a fost grav rănit, femeia (soţia victimei – n.a.) reuşise să-l transporte în pivniţă, unde l-a spălat de sânge până când şi-a revenit în fire”, însă pentru scurt timp. Mulţimea nu a permis medicului întreprinderii, respectiv doctorului Botiş, sosit la faţa locului, să intervină: ”El a vrut să-şi facă datoria, dar nu a avut cum, deoarece nu l-au lăsat”. Pentru sensibilizarea muncitorilor la faţa locului au sosit soţia şi fiica lui Nedici, în vârstă de şapte ani, însă tentativa disperată de salvare a acestuia s-a soldat cu un eşec: “Muncitorii nu numai că nu l-au lăsat în pace, ci dimpotrivă au avut tendinţa să fie agresivi şi cu fetiţa. Erau gata s-o linşeze”.
Desigur, nu se poate sub nici o formă şi cu nici o motivaţie a faptelor minimaliza trauma şi tragedia personală a fetei, care şi-a văzut la o asemenea vârstă fragedă tatăl sfâşiat de mulţimea furioasă, însă episodul în sine sugerează o adevărată psihoză în masă a muncitorilor participanţi la maltratarea lui Nedici, aceştia percepându-l pe orice apropiat al activistului ca pe un inamic declarat. În altă ordine de idei, există oarecum un semn de întrebare asupra desfăşurării temporale a evenimentelor, deoarece, conform raporturilor comuniste, greva a debutat la ora 7:30, “medicul şi salvarea au fost împiedicaţi la ora 10:30 să intervină”, iar după ce “drept răzbunare l-a bătut şi dezbrăcat pe Nedici”, mulţimea “l-a omorât la ora 13 după ce-şi revenise”, deci, rezultă că victima a fost maltratată câteva ore, un timp destul de îndelungat alocat muncitorilor propriilor refulări. Moartea victimei a potolit mulţimea care, ” după ce a mai stat să vadă ce se întâmplă, în cele din urmă s-a împrăştiat”, nemaifiind provocată nici măcar de autorităţile comuniste, care au preferat să rezolve necunoscutele din ecuaţia conflictului, după liniştirea spiritelor, când nu mai exista pericolul unei confruntări cu solidaritatea muncitorească.
Premisele conflictului. Comentarii. Consecinţe.
În analiza cauzelor care au declanşat convulsia socială de la ITA, nu se poate face abstracţie de situaţia economică precară a muncitorilor arădeni, în general, şi de contextul politico-social, mai ales că în fabricile municipiului s-au consemnat o serie de acţiuni muncitoreşti, până la un punct similare cu cele ale angajaţilor de la ITA, existând şi numeroase similitudini în ceea ce priveşte cauzele nemulţumirilor proletare. Astfel, presa vremii semnalează la sfârşitul lui martie 1947 un conflict de muncă la Astra, unde angajaţii fabricii au încetat lucrul datorită unor nemulţumiri legate, în speţă de salarizare şi au prezentat direcţiunii “o serie de doleanţe pentru îmbunătăţirea situaţiei lor, cerând printre altele să plece afaceriştii şi speculanţii de la Astra, în frunte cu hitleristul Schreiber şi clica ce-l înconjoară, să se îmbunătăţească situaţia economatului şi a cantinei. Muncitorii au prezentat în acelaşi timp şi unele doleanţe de ordin material”. La fel ca şi Nedici, Schreiber, administratorul economatului de la Astra, era contestat de muncitori, fără să beneficieze însă de partizanatul cotidianului “Patriotul”: “în fruntea economatului Astra se găseşte hitleristul Schreiber. Alături de el la economat sunt o seamă de funcţionari, dintre care majoritatea legionari notorii. Afacerile merg bine aici. În loc de a-şi vedea de treburile lor, se ocupă toată ziua de afaceri. Sub tejghea au întotdeauna aţă, chibrituri şi alte mărunţişuri pe care le oferă muncitorilor la preţul negru”.
Obsesia comuniştilor în ceea ce priveşte extrema dreaptă în special, şi inamicii politici în general, reiese şi din faptul că cei acuzaţi de instigarea la grevă au fost legionarii şi adepţii lui Titel Petrescu: ”Atitudinea nepăsătoare a direcţiunii a dat prilej unor elemente provocatoare printre care elemente legionare şi titeliste să provoace grevă la această fabrică. Scopul lor este binecunoscut: dezastru şi haos economic”. Meritul aplanării conflictului de muncă le revine, desigur comuniştilor, care “au propus să se înceteze greva şi să se aleagă câţiva delegaţi din rândurile lor (ale muncitorilor n.a.), care să trateze cu direcţiunea” şi astfel “greva a încetat, şi la orele 15 s-a intrat în producţie”. Totuşi, foştii angajaţi ai Astrei, susţin că acţiunea de protest s-a desfăşurat pe o perioadă mult mai îndelungată de timp: “Noi am fost în grevă mult timp, că nu ne-am primit drepturile cuvenite şi salariile. Şi când l-or bătut pe Nedici la Astra era grevă”.
În cele prezentate mai sus rezultă că la fabrica Astra exista o situaţie tensionată, ce putea constitui o premisă favorabilă declanşării unor evenimente asemănătoare celor de la ITA. Teama autorităţilor comuniste de nemulţumirile muncitorilor, care oricând puteau degenera într-o revoltă, era pe deplin justificată, mai ales, că din punctul lor de vedere exista o serie de nereguli la Atelierele CFR, unde, de altfel s-au găsit trei grenade, şi la Astra a cărei muncitorime era divizată de şovinism şi de divergenţele dintre PCR şi PSD”. La ITA datorită dificultăţilor de producţie ale fabricii, care afectau pecuniar şi angajaţii, raportorii comunişti declară scriptic că ” moralul muncitorilor este mult scăzut”, problemele întreprinderii încercând să fie rezolvate, de Comitetul Sindical, printr-o cerere redactată în data de 4 ianuarie 1947 şi adresată lui Gheorghe Gheorghiu Dej, pe atunci ministru al economiei naţionale, iar în petiţie se menţionează că, datorită lipsei de material ce trebuia prelucrat, “am fost nevoiţi ca împreună cu direcţiunea să luăm o hotărâre pentru reducerea zilelor de lucru de la şase la patru pe săptămână, muncitorii pierzând o treime din salar”.
Dificultăţile economice, ce constituie una dintre principalele cauze ale izbucnirii revoltei, vor alimenta nemulţumirile muncitorilor, conflictul latent culminând cu evenimentele din 25 aprilie 1947, când refulările angajaţilor s-au canalizat înspre Nedici, reprezentant al sistemului, care nu era capabil să le satisfacă nevoile sociale. De altfel, activistul însuşi reprezintă o altă cauză a conflictului, datorită comportamentului său, cu o tentă suburbană în relaţiile cu subordonaţii, precum şi abuzurilor în serviciu. Practic, angajaţii ITA, obişnuiţi cu fineţea patronului Neuman, şi-au pierdut rapid entuziasmul, declanşat de înlocuirea şefiei “duşmanului de clasă” cu cea a unui reprezentant al proletariatului dur şi obtuz, care se credea atotputernic şi îi trata asemenea unui zbir. “Neuman a fost un domn prin definiţie, care patron fiind saluta primul chiar şi pe ultimul său muncitor. Se purta cu angajaţii de parcă ar fi fost colegi. Arădenii l-au regretat mult. După război, când lumea ştia că nu mai durează mult şi va pierde fabrica, efectiv îl aplauda pe stradă. Era aşa de modest că mergea cu bicicleta la serviciu!”. Contrastul evident dintre modestia baronului şi infatuarea activistului, va avea drept consecinţă acumularea de ură şi resentimente din partea muncitorilor, cărora le-a fost de ajuns o picătură pentru ca paharul plin al răbdării să se reverse peste Nedici, linşat cu o cruzime şocantă de către mulţimea furioasă.
Sângerosul episod va fi folosit de presa comunistă pentru a-i cataloga pe agresori drept criminali cu sânge rece şi mai ales pentru a-l transforma pe activist într-o victimă inocentă a reacţiunii şi a elementelor fascisto-hitleristo-legionare de la ITA. Această viziune asupra incidentelor, se datorează faptului că mijloacele de propagandă comuniste nu acceptau ideea că un reprezentant al proletariatului putea să comită abuzuri, ilegalităţi sau efectiv greşeli, deoarece recunoaşterea acestei realităţi ar fi însemnat o pată pe blazonul PCR, partid care preluase încă din 1945 puterea politică în România, infiltrându-şi apoi, treptat, adepţii în structurile de conducere ale întreprinderilor patriei, controlate astfel de partidul bolşevic.
Ca urmare, era mult mai simplu să-i catalogheze pe făptaşi drept extremişti de dreapta şi destabilizatori, deoarece se punea semnul egal între duşmanii oamenilor muncii şi cei ai partidului, şi se crea astfel încă o motivaţie ce acorda autorităţilor dreptul moral de a curăţa societatea de cei care, în limbajul de lemn specific epocii, erau denumiţi inamicii statului, elementele burghezo-moşiereşti sau duşmanii de clasă: “Greutăţile izvorâte în legătură cu noul contract colectiv de muncă au dat posibilitatea unor elemente, aflate în serviciul reacţiunii neepurate, încă din fabrică să agite muncitorimea la acţiuni care sunt contra intereselor reale ale muncitorimii şi au ca scop subminarea regimului democratic”. Practic, articolele din “Patriotul” ce au, desigur ca temă evenimentele de la ITA, se încadrează în tiparul de prezentare deformată a realităţii şi politizare a unei violente răbufniri muncitoreşti. Autorităţile comuniste, prin mijloacele de care dispuneau, au preferat metamorfozarea oficială a lui Nedici într-un erou al clasei muncitoare şi etichetarea tuturor participanţilor drept criminali legionari. Astfel, victimei i-au fost organizate funeralii grandioase demne de un individ transformat peste noapte într-un simbol: “Coloane de muncitori s-au îndreptat ieri spre cimitir, reprezentând sindicatele şi partidele muncitoreşti. De asemenea, au fost prezenţi reprezentanţii autorităţilor, printre care remarcăm pe domnii: primarul Pălincaş, deputatul Voştinar Gheorghe, subprefectul Fulviu, reprezentanţii direcţiunii: d-nii Neuman Francisc şi Victor Mosoiu”.
Discursurile celor prezenţi urmează aceeaşi linie impusă de autorităţi, respectiv de comemorare a unui erou care a murit pentru popor: “Voştinar Gheorghe a spus printre altele: Sunt aici doi eroi care au căzut înainte de vreme, răpuşi de mâini criminale de aceleaşi mâini care au dezlănţuit războiul, abia terminat, pentru exploatarea clasei muncitoare”, “D-l. director Mosoiu Victor vorbeşte în numele fabricii ITA şi spune : Nedici Iosif a fost unul dintre aceia care au luptat ca să asigure continuitatea de muncă în uzinele noastre, luptând în acelaşi timp şi pentru a asigura muncitorilor, în mod paşnic o viaţă mai bună şi realizarea revendicărilor lor”, “D-l Şandru, reprezentantul sindicatului funcţionarilor publici spune: “în faţa mormintelor proaspete făgăduim că noi, cei rămaşi, vom continua a duce lupta pentru întărirea democraţiei”, “Aţi arătat că ştiţi să luptaţi aşa cum trebuie să lupte cu bandele huligane adevăraţii sindicalişti. Clasa muncitoare va duce mai departe aceste lupte pentru a lichida pentru totdeauna aceste bande”, “înfierăm atentatul odios al bandelor fasciste şi PCR, care este avangarda clasei muncitoare, îşi ia angajamentul de a lupta dârz şi hotărât şi în viitor ca şi în trecut de a păstra neştirbită unitatea clasei muncitoare”. Tentativa grosolană de manipulare a opiniei publice este sugerată şi de faptul că printre participanţii la evenimente şi chiar agresori “au fost şi membrii de partid”, ceea ce, desigur exclude atât varianta unei revolte a simpatizanţilor extremei drepte, cât şi a unei revolte anticomuniste, cu toate că muncitorii au devastat sediul celulei PCR: “Au aruncat pe geam toate fişele şi carcotecile membrilor de partid! Eu, fiind utecistă, m-am aplecat să le adun, dar cineva a strigat să le las acolo şi, de frică, le-am lăsat”.
Altă participantă la evenimente susţine următoarele: “Eram şi eu membră PCR, dar când am ajuns în sediu am aruncat pe fereastră tot ce mi-a venit în mână, inclusiv tablouri cu Marx, Stalin şi Lenin! M-a luat valul, că aveam 20 de ani. Pentru asta am făcut nouă luni de puşcărie, dar după ce am făcut închisoare, m-au reprimit în partid”.
Angajaţii de la ITA au încercat să transforme revolta împotriva lui Nedici într-o adevărată revoltă muncitorească, cu o tentă exclusiv socială, prin care să forţeze autorităţile să îmbunătăţească situaţia muncitorimii, cerând printr-o delegaţie sprijinul muncitorilor de la alte întreprinderi arădene, însă lipsa de unitate a muncitorimii, precum şi apărarea intereselor specifice fiecărui grup de lucrători a determinat eşecul demersului: “La orele 10.30 agitatorii de la ITA au trimis o delegaţie numeroasă la uzinele Astra şi atelierele CFR pentru a-i determina pe aceştia să lase lucrul în semn de solidaritate, însă rezultatul acestei delegaţii a fost negativ”.
Cotidianul comunist “Patriotul” relatează privitor la amintitul demers al delegaţiei de la ITA, următoarele: “Muncitorii conştienţi au dat cu acest prilej un mare examen, în special muncitorii de la Astra, unde grupuri de huligani s-au deplasat pentru a-i provoca, au răspuns energic – Noi sprijinim muncitorimea de la intreprinderea Textilă şi revendicările ei juste, dar nicidecum nu vrem să fim părtaşi la acţiuni anarhice, nu vrem să fim părtaşi la crimă. După acest răspuns cei de la Astra au reluat lucrul, întrerupt numai o jumătate de oră cât a durat şedinţa. La fel au dat frumos exemplu şi muncitorii ceferişti şi cei din celelalte fabrici, care au fost conştienţi că drumul spre revendicările lor nu este cel preconizat de elementele instigatoare”. Un angajat al fabricii Astra din acea perioadă susţine că “la noi era de mult grevă pentru că nu s-au primit salariile şi alte drepturi, iar când s-a auzit că la ITA a început revolta, directorul a fugit de frică. Cu delegaţia care a venit după noi au vorbit doar liderii noştri, care au refuzat să ne scoată în stradă, pe motiv că noi avem treburile şi greutăţile noastre şi nu ne băgăm într-ale altora”.
Surprinzătoare este lipsa de reacţie a autorităţilor (mai ales că în caz de maximă necesitate puteau beneficia de ajutorul trupelor sovietice ce staţionau în Arad), care au preferat să acţioneze după liniştirea spiritelor în detrimentul unei intervenţii în forţă împotriva muncitorilor, raportorii comunişti ai evenimentelor consemnând scriptic că “nu a intervenit nici Poliţia, nici armata”. Participanţii la evenimente consideră că lipsa de reacţie a ruşilor se datorează faptului că ” cei care protestau erau muncitori şi de aceea n-au intervenit sovieticii, că nu puteau să tragă în cei pe care se lăudau că-i apără”. Atitudinea de expectativă a autorităţilor poate fi explicată prin faptul că, ţinând cont de contextul politico-economic al Aradului din acea perioadă, le era teamă ca lucrurile să nu degenereze, mai ales că, după cum am arătat mai sus, muncitorimea arădeană era total nemulţumită, iar revolta de la ITA ar fi putut însemna scânteia ce ar fi putut declanşa o revoltă de o mult mai mare amploare. Astfel, reprezentanţii statului comunist în teritoriu s-au mulţumit să închidă temporar fabrica, pentru a evita noi surprize: “A doua zi deja fabrica era închisă şi ocupată de şcoala de subofiţeri de la Oradea. După acea au fost lipite afişe afară cu numele celor ce putea să meargă la lucru. Am primit o legitimaţie specială pe care am folosit-o cam şase luni. Fără legitimaţie nu mă lăsau să intru în fabrică. Trei luni n-am fost la muncă”. Ancheta a demarat rapid, martori oculari fiind solicitaţi în ziua următoare evenimentelor să depună mărturie: “M-au chemat la partid să spun tot ce am văzut şi atâta m-au ţinut până au fost convinşi că nu mai au ce să afle. I-au interesat şi cele mai mici amănunte”.
Ca urmare, după inevitabilele concedieri o serie de muncitori au fost condamnaţi la diverse pedepse cu închisoarea: “Mama, care o lucrat la ţesătorie a fost închisă 12 ani la Timişoara pentru că o participat la revoltă”. Practic, investigaţiile s-au soldat cu concedierea a 222 de angajaţi ai ITA, după care, în urma unor trieri specifice, 150 de persoane au fost reprimite pentru a-şi desfăşura activitatea în fabrică. Soarta celor 72 de muncitori, consideraţi mai mult sau mai puţin vinovaţi de linşarea lui Nedici, a fost hotărâtă, în primul rând, de dorinţa statului comunist de a menţine neştirbită onoarea partidului, care nu accepta faptul că un important membru regional ar fi putut comite greşeli sau abuzuri în serviciu.
Totuşi, nu se poate face abstracţie de rolul îndoctrinării în modul de percepere a revoltei de către activişti, aceştia considerând că evenimentele sunt rezultatul lacunelor din “campania de lămurire a maselor” şi ca urmare “s-a ajuns până acolo că masele îşi dădeau seama de forţa de care dispun, dar erau complet nelămurite în ce sens să acţioneze cu această forţă uriaşă”.
De asemenea, s-a concluzionat că slujbaşii partidului din întreprindere au greşit când “s-a mers pe linia celei mai slabe rezistenţe, deoarece toate revendicările masei de la ITA, juste sau nejuste căutau să fie satisfăcute”, iar “comitetul sindical nu a ţinut legături strânse cu oamenii de încredere şi cu masele”, o gravă eroare fiind şi angajarea “legionarilor şi a elementelor szalasiste, care la revoltă au depăşit divergenţele etnice”. Autorităţile comuniste locale au dovedit că au învăţat din lecţia oferită de muncitori, trierea la sânge a acestora precum şi condamnările ulterioare, constituind mărturie în acest sens. Astfel, că duşmanii victimei, ai partidului, ai poporului, ai patriei ş.a.m.d. şi-au primit pedeapsa bine meritată, fără a se mai ţine cont de alte aspecte ale nefericitului eveniment, în virtutea principiului salvării aparenţelor, principiu care va sta la baza organizării politico-economice a statului bolşevic.
In primele zile ale lui august 1977, in Valea Jiului are loc o miscare spontana de revolta a minerilor din zona. Acestia sunt nemultumiti de aprovizionarea minima, de munca prelungita peste program (inclusiv duminicile lucrandu-se), de indiferenta regimului comunist fata de situatia de mizerie in care traiau. Punctul nodal il reprezenta insa inaintarea limitei de pensionare a minerilor, asa cum era aceasta stipulata printr-o noua lege emisa de autoritatile comuniste.
