Socialism sau capitalism de stat? (part 2)

In articolul precedent am adus o scurta critica asupra socialismului “real” sau “stiintific”, pe care regimurile “socialiste” ale trecutului sau chiar prezentului le-au promovat. Primul argument consta in faptul ca “socialismul” lui Lenin si a deviatiilor sale au creat mai degraba un capitalism de stat decat un socialism autentic si poate chiar libertar. Lenin a fost promotorul capitalismului de stat, dupa ce bolsevicii au preluat puterea de stat in Rusia , toate formele spontane de democratie directa au fost abolite sau puse sub tutela statului, puterea consiliilor muncitoresti au fost diminuate si inlocuite cu puterea partidului bolsevic. Calea bolsevica catre socialism trece prin terenul capitalismului de stat, Lenin a mentionat ca “socialismul este doar monpolul capitalismului de stat”. Odata la putere, Lenin a pus in aplicare aceasta viziune a socialismului construit pe baza institutiilor capitalismului monopolist, acest lucru nu sa intamplat accidental sau pentru ca nu existau alternative, in primele luni de conducere bolsevica, liderii consiliilor muncitoresti si comitetelor din fabrici au cautat sa implementeze modelul lor de autogestiune a economiei, dar de fiecare data partidul bolsevic a intervenit, oprind orice incercare de a democratiza economia nationala, deoarece viziunea bolsevica a socialismului era in contrast cu viziunea “anarhista” sau mai degraba “democratic socialista” a maselor din vremea aceea, un prim exemplu fiind revolta din kronstadt de la 1921 cand marinarii alaturi de cetateni orasului Kronstadt si-au cerut drepturile elementare pe care le castigasera in revolutia din februarie, printre care “Libertatea cuvântului şi a presei pentru toţi muncitorii şi ţăranii, pentru anarhişti şi partidele socialiste de stânga. Libertatea de întrunire pentru sindicate şi organizaţiile ţărăneşti” si cel mai important motiv al revoltei, “Deoarece Sovietele existente acum nu mai reprezintă voinţa muncitorilor şi ţăranilor,să se organizeze cât mai repede posibil alegeri noi pentru soviete prin vot secret, cu libertatea de a duce în prealabil o campanie electorală pentru toţi muncitorii şi ţăranii.” Deja incepuse nationalizarea bolsevica a sovietelor, adica in limba romana a consiliilor muncitoresti, a acelor forme spontane de democratie directa mentionate mai sus. Victoria leninismului in Rusia si fuziunea  puterii politice cu cea economica  si centralizarea ei intr-un stat cu partid unic, a rezultat in nasterea totalitarismului modern pe care totii il cunoastem. Pastrarea statului, implementarea partidul unic avangardist si pastrarea relatiilor capitaliste de munca a dus la crearea unui hibrid totalitar pseudo capitalist, retorica leninista pierzandu-si argumentele in fata istoriei si a practicii.

Carte recomandata : "Omagiu Cataloniei" de George Orwell

Omagiu Cataloniei deconspira miturile cominterniste despre Razboiul Civil spaniol (1936-1939), submineaza manicheismul ipocrit, vorbeste despre “razboiul civil din cadrul razboiului civil”, despre lichidarea de catre agentii lui Stalin (intre care Erno Gero, cel care avea sa fie apoi unul din liderii Ungariei stalinizate) a incercarii de a construi la Barcelona un socialism libertar (anarhism).  Asemeni lui Koestler, Orwell a devenit in Spania ceea ce se cheama un true unbeliever.  Detestand obtuzitatea militarismului franchist, a fost la fel de critic in raport cu o stanga incapabila sa se rupa de vraja perversa a propagandei  bolsevice. Orwell noteaza orbirea ziaristilor “progresisti’, disponibilitatea lor de a subscrie la viziunile conspirationiste de sorginte comunista. In aceste scenarii diabolizante, oricine nu era de partea stalinistilor, devenea automat “agent al fascismului” (obiectiv ori subiectiv, spre a utiliza jargonul dialectic).  Ambele tabere cultivau, venerau, sacralizau violenta exclusivista.   POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista) nu a fost un partid trotkist, liderul sau, Andreu Nin (ucis la Barcelona de catre NKVD-isti) il criticase pe Trotki si fusese la randul sau criticat de acesta.   Dupa cum trotkismul nu era de fapt decat un leninism antistalinist si nicidecum o varietate de “social-fascism”.  Nin si camarazii sai POUM–isti erau insa vinovati de refuzul de a sustine abjectiile mistificatoare staliniste.  Mai mult, la Barcelona s-a incercat o resurectie a consiliilor muncitoresti, a acelor forme spontane de democratie directa suprimate de bolsevici in martie 1921, prin anihilarea revoltei de la Kronstadt (vezi Revolta din Kronstadt). Omagiu Cataloniei este o carte de o sangeranda, perena, zguduitoare luciditate.

Carte recomandata : “Omagiu Cataloniei” de George Orwell

Omagiu Cataloniei deconspira miturile cominterniste despre Razboiul Civil spaniol (1936-1939), submineaza manicheismul ipocrit, vorbeste despre “razboiul civil din cadrul razboiului civil”, despre lichidarea de catre agentii lui Stalin (intre care Erno Gero, cel care avea sa fie apoi unul din liderii Ungariei stalinizate) a incercarii de a construi la Barcelona un socialism libertar (anarhism).  Asemeni lui Koestler, Orwell a devenit in Spania ceea ce se cheama un true unbeliever.  Detestand obtuzitatea militarismului franchist, a fost la fel de critic in raport cu o stanga incapabila sa se rupa de vraja perversa a propagandei  bolsevice. Orwell noteaza orbirea ziaristilor “progresisti’, disponibilitatea lor de a subscrie la viziunile conspirationiste de sorginte comunista. In aceste scenarii diabolizante, oricine nu era de partea stalinistilor, devenea automat “agent al fascismului” (obiectiv ori subiectiv, spre a utiliza jargonul dialectic).  Ambele tabere cultivau, venerau, sacralizau violenta exclusivista.   POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista) nu a fost un partid trotkist, liderul sau, Andreu Nin (ucis la Barcelona de catre NKVD-isti) il criticase pe Trotki si fusese la randul sau criticat de acesta.   Dupa cum trotkismul nu era de fapt decat un leninism antistalinist si nicidecum o varietate de “social-fascism”.  Nin si camarazii sai POUM–isti erau insa vinovati de refuzul de a sustine abjectiile mistificatoare staliniste.  Mai mult, la Barcelona s-a incercat o resurectie a consiliilor muncitoresti, a acelor forme spontane de democratie directa suprimate de bolsevici in martie 1921, prin anihilarea revoltei de la Kronstadt (vezi Revolta din Kronstadt). Omagiu Cataloniei este o carte de o sangeranda, perena, zguduitoare luciditate.

Economia si societatea participativa, o noua viziune economica si sociala

Economia participativă este un model economic dezvoltat de catre Michael Alberti si Robert Hahnel. Caracteristicile sale principale merg în direcţia obiectivelor pentru care au luptat întotdeauna anarhistii:

- eradicarea logicii competitive si concurentiale, care are ca scop maximizarea profitului;

-eradicarea structurilor ierarhice de autoritate, astfel încât îndeplinirea sarcinilor,funcţiilor şi luarea deciziilor sa fie democratice ,bazate pe participare şi autogestionare ( vezi autogestiune);

-sfarsitul separarii între producători şi consumatori.

“Cu Parecon se incearca definirea unei economii in care :

· distribuirea obligatiilor si beneficilor sociale de munca sa fie egalitara;

· sa se asigura implicarea oamenilor în procesul de luare a deciziilor în
proporţie cu efectele pe care aceste decizii au asupra lor;

· de a dezvolta potenţialului uman pentru creativitate, empatie şi cooperare;

· resursele umane si naturale sa fie utilizate intr-un mod eficient si nedaunator.

Rezumand dorim o economie corecta si eficienta,care sa promoveze autogestiunea,solidaritatea, diversitatea si egalitatea. “ – Michael Albert

Un alt punct esential este faptul ca intr-o economie participativa, conceptul de a fi proprietar al mijloacelor productive este eradicat. Mai precis, putem spune ca nimeni nu deţine, sau că toată lumea deţine o cotă exact egala din fiecare element productiv. Intrebarea ar fi atunci cum si cine decide ce anume trebuie produs,cu ce resurse etc.?

In prezent,in capitalism,mecanismul ce raspunde acestor intrebari e Piata,iar piata este considerata un spatiu economic, cel in care se desfasoara activitatea economica .

-piata este considerat LOC DE INTALNIRE AL AGENTILOR ECONOMICI, care se impart in 2 mari categorii: cumparatori si vanzatori.
-pe piata se exprima si se intalnesc cererea si oferta.
-pe piata se FORMEAZA PRETUL la care se vand si se cumpara bunurile economice si in functie de care agentii economici se orienteaza ce si cat sa ofere sau sa cumpere.
-regulatorul pietei este CONCURENTA, relatiile dintre agentii care actioneaza in acelasi spatiu economic fiind relatii in cadrul carora fiecare urmareste sa-si realizeze activitatea si scopurile sale.

Numai ca ce se considera a fi benefic pentru cumparatori nu e benefic pentru vanzatori;intodeauna exista o relatie inversa intre acesti doi agenti comerciali,iar un punct de echilibru rar se poate atinge si in realitate deloc,eventual pe hartie.Unul din motive pentru care echilibrul nu se atinge este pentru ca nu se doreste atingerea lui;pe de o parte din partea interprinderilor,care au ca scop suprem a obtine un profit cat mai mare si pe de alta a cumparatorilor ce isi doresc,evident sa cumpere la pretul cel mai mic.In prima instanta cumparatorii au de suferit,iar in a doua interprinderile.Bineinteles,aceasta se intampla exclusiv intr-o economie cu piata de concurenta perfecta.Sa nu uitam ca exista piata monopolista si de concurenta imperfecta,care sunt situatii mult mai realiste.

Apoi avem asa zisa planificare centrala,caracteristica indeosebita a socialismului,unde raspunsurile la cerintele economice sunt stabilite de catre forta politica.

Daca ne detasam de micile diferente de suprafata dintre cele doua sisteme,ajungem la concluzia ca au o asemanare comuna,factorii productivi nu sunt la indemana maselor,si la fel nici ‘outputul’ creat. NOI nu avem absolut nici o influenta asupra deciziilor luate.Si acest lucru cu siguranta a condus la crearea fenomenului de consumism,printre alti determinanti.

In acest context,economia participativa vine cu o propunere.Crearea unui consiliu de organizare a productiei si unul de organizare a consumului,unde consumatorii exprima ce ar cumpara,iar muncitorii expun ce pot produce.In acest fel se pot evita multe probleme,una fiind producerea de bunuri in concordanta cu nevoile reale,evitand astfel supra-productia si implicit risipirea resurselor,iar o alta fiind stoparea practicilor ce impulsioneaza colectivul de a consuma nediscriminat(adica marketingul,sau mai exact publicitatea/propaganda actuala).

Mai sunt multe aspecte de enuntat in privinta economiei participative,esential fiind definirea modului de functionare al unei institutii productive, definirea parametrilor de luare a deciziilor in aceste institutii(si nu doar aici),redistributia outputului,definirea procedeurilor de investitie publica(in educatie,infrastructura,sanatate,etc).

Dar asta probabil intr-un articol viitor,avand in vedere ca deja am scris prea mult si probabil pe unii dintre voi v-am plictisit.

Totusi,pana data viitoare, m-ar interesa sa stiu cum credeti ca se realizeaza aceste lucruri pe care eu le-am enuntat,dar nu le-am dezvoltat aici. Pentru mai multe detalii accesati (in limba engleza)  PARECON : Life after capitalism

Al 13-lea salariu, exista sau nu?

Al 13-lea salariu , exista sau nu?

• Va propunem o mica demonstratie aritmetica a inselatoriei pe care patronul o aplica si muncitorul o indura.

Sa presupunem ca un muncitor castiga 400 pe luna (euro,lei ,etc).

Multiplicand acest salariu cu 12 luni ,la sfarsitul anului avem : 400×12 = 4.800

In decembrie, patronul generos ii plateste al 13-lea salariu :

4.800 (salariu anual) + 400 (al 13-lea salariu) = 5.200 (salariu anual plus al 13-lea salariu).

Muncitorul merge acasa fericit si multumuit de darnicia patronului.

• Acum sa vedem ce se intampla cand aplicam aritmetica primara :

Daca muncitorul primeste 400 pe luna , luna avand 4 saptamani, pe saptamana castiga 400 : 4 = 100.

Un an are 52 de saptamani. Inmultit cu 100 (salariu saptamanal),rezultatul este: 100 x 52 = 5.200.

Ce surpriza! Unde e al 13-lea salariu?

Raspunsul vine din faptul ca patronul va “fura” parte din salariu in timpul anului din simplul motiv ca sunt luni cu 30 zile,iar altele cu 31 ,dar salariul ramane constant ,fie ca luna are 30 sau 31 de zile.

La sfarsit de an, generosul patron ofera al 13-lea salariu, bani care au iesit din buzunarul muncitorului de-a lungul anului.

Concluzia , NU EXISTA AL 13-lea SALARIU , muncitorii primesc acesti bani fiindca i-au muncit, le sunt inapoiati, nu reprezinta un bonus.

Managerul capitalist ca o piedica in calea libertatii si dezvoltarii propriei afaceri

“…sau de ce laissez-faire nu merge in capitalism oricit ar vrea libertari de dreapta si anarho-capitalistii.”

Este ironic ca suporterii conceptului laissez-faire in cadrul capitalist, printre care se numara libertari de dreapta  si anarho-capitalistii, pretind ca ei vor sa fie “lasati in pace”. Capitalismul este incompatibil cu conceptul de a fi “lasat in pace” la locul de munca. Istoria experimentelor de self-management ( vezi autogestiune) in companiile capitaliste confirma aceasta incompatibilitate. Sa luam spre exemplu Programul Pilot desfasurat la General Electric (GE) intre 1968 si 1972. GE a propus Programul Pilot ca un mijloc de a depasi dificultatile generate de introducerea aparatelor de control numeric (N/C) in fabrica lor din Lynn River Works, Massachusetts. Din cauza tensiunilor aparute in randurile personalului, a blocajelor intervenite in productie, si a slabei calitati a produselor, conducerea GE a incercat o schema de imbogatire a muncii bazata pe controlul lucratorilor asupra productiei din una din sectiunile fabricii.

Pana in iunie 1970, lucratorii implicati erau “pe picioarele lor” (cum a zis unul din manageri). Aici a inceput de fapt Proiectul Pilot, cu rezultate imediate in cresterea productiei, a utilizatii masinilor si o scadere a rebuturilor si a pierderilor. Dupa cum remarca 2 ani mai tirziu un reprezentant al sindicatului, “Insusi faptul ca am intrerupt politica traditionala a GE [ca sindicatul sa nu aiba niciodata ceva de spus in managementul afacerii] a fost foarte satisfacator, mai ales ca le puneam mereu sub nas tot felul de succese in productie.” [David Noble, Forces of Production, p. 295]

Dupa ceva scepticism initial, proiectul a dovedit ca implicarea lucratorilor in management este un mare succes. Intr-adevar, alti lucratori din fabrica au dorit sa fie inclusi in sindicat, iar sindicatul a incercat sa raspindeasca ideea in alte fabrici ale GE.
Succesul schemei a fost ca lucratorii faceau managementul propriilor lor indatoriri in loc sa li se spuna ce sa faca si cand anume de catre sefii lor. “Suntem oameni si vrem sa fim tratati ca atare”, spune un lucrator [citat de Noble, Op. Cit., p. 292] Ca sa fii intr-adevar om, trebuie sa te guvernezi singur in toate aspectele vietii, inclusiv in productie.

Oricum, dupa doar un an in care lucratorii si-au controlat singuri munca, managementul a oprit proiectul. Motivul: “Din punctul de vedere al unor manageri care au propus experimentul, Programul Pilot a fost stopat deoarece managemenul in ansamblu a refuzat sa piarda vreo parte a autoritatii lui traditionale… Programul Pilot a scos la iveala problema de la baza productiei capitaliste: “Cine e seful?”. Noble spune mai departe ca, pentru nivelurile superioare ale managementului GE, “dorintza sindicatului de a extinde programul a aparut ca un pas in directia cresterii controlului muncitorilor asupra productiei, si, prin urmare, o amenintare la adresa autoritatii traditionale bazate pe proprietatea privata asupra mijloacelor de productie.”

Deci decizia de terminare a proiectului a aparat nu doar prerogativele supervizorilor productiei si managerilor fabricii dar si puterea data lor de proprietatea privata. Noble observa ca acest rezultat nu este un caz izolat si ca “terminarea Programului Pilot la GE se conformeaza unui sablon tipic acestor experimete de imbogatire a muncii”. Desi “mai multe zeci de astfel de experimente bine documentate si analizate arata ca productivitatea creste si problemele sociale descresc cind lucratorii participa in deciziile manageriale care afecteaza direct vietile lor”, “astfel de scheme sunt oprite de sefi, care doresc sa-si conserve propria putere”, adica cea care vine din proprietatea privata a mijloacelor de productie.

Dupa cum zicea un lucrator din Programul Pilot de la GE, “noi vrem doar sa fim lasati in pace”. N-au fost lasati, pentru ca relatiile sociale capitaliste bazate pe autoritatea data de proprietatea privata interzic aceasta posibilitate. Dupa cum spune Noble, “stilul de viata” al managementului se bazeaza pe controlarea vietilor celorlalti [Op. Cit., p. 294 and p. 300].

In ciuda productivitatii sporite, proiectele implicand self-managementul muncitorilor sunt oprite deoarece ele scad puterea capitalistilor, si daca le scazi puterea s-ar putea sa le scazi si profiturile. Deci maximizarea profitului capitalistului poate functiona ca o piedica in calea maximizarii eficientzei – vom reveni la aceasta intr-un episod viitor – ceea ce inseamna ca sistemul capitalist poate sa dauneze economiei prin promovarea unor tehnici de productie mai putin eficiente (acelea bazate pe ierarhie in locul celor bazate pe cooperare si self-management) pentru ca este in interesul capitalistului (sefului) sa faca asta.

Pina la urma, profitul tau inseamna in buna masura ca o anumita munca a altuia nu a fost platita suficient. Daca transferi lucratorilor o parte din puterea proprietatii private, adica le dai controlul aspura muncii lor, ei vor creste eficientza si productivitatea (fiindca ei stiu cel mai bine cum sa-si faca treaba) dar totodata subminezi structurile de autoritate de la locul de munca.

Muncitorii vor dori si mai mult control in miinile lor, si asta implica un loc de munca bazat pe cooperare, in care lucratorii, nu managerii, decid ce se face cu surplusul produs de ei. Desi surplusul respectiv creste prin self-management, partea din surplus care ajunge la manager s-ar putea sa scada. Prin urmare, amenintarea puterii managerilor inseamna amenintarea profiturilor lor, chiar in conditiile cresterii profitului in ansamblu.

De aceea, managerii vor opri mereu astfel de proiecte si vor prefera schemele vechi, ierarhice, mai putin eficiente, bazate pe “Fa ceea ce ti se spune si pentru atat timp cat ti se cere”. Un asemenea regim nu este potrivit pentru oameni liberi si, observa Noble, iar regimul care a inlocuit Programul Pilot la GE a fost proiectat sa distruga noile obiceiuri ale pilotilor de a avea incredere in fortele proprii, de a-si impune propria disciplina si respectul de sine.

Tradarea sindicatelor

Sindicatele din România de după 1990 şi-au trădat menirea, deoarece i-au abandonat şi i-au înşelat pe salariaţii ale căror interese trebuiau să le apere.

Într-adevăr, sindicatele au fost înfiinţate pentru a lupta împotriva patronilor capitalişti. Lucru firesc, deoarece, în încercarea lor de a maximiza profitul (nu-i nimic marxist în consideraţiile acestea!), capitaliştii au tendinţa – dacă nu sunt împiedicaţi – să-şi exploateze salariaţii, cerându-le mai mult efort sau făcând economii la protecţia muncii. Or, sindicatele, prin proteste, marşuri, greve, urmate de negocieri, obţin ameliorări şi protecţie fie prin contracte directe cu angajatorii, fie prin modificarea legislaţiei. Nu asta s-a întâmplat însă la noi!

Din punct de vedere al legislaţiei, nu erau probleme fundamentale: săptămâna de lucru de 40 de ore, concediile plătite etc. erau un bun câştigat încă în 1990. Apoi, treptata aliniere la legislaţia europeană, foarte avansată în domeniu, a condus la alte avantaje şi drepturi, sosite cumva de-a gata, fără zeci şi zeci de ani de luptă sindicală îndârjită, aşa cum se întâmplase în ţările dezvoltate din Vest. Astfel că sindicatele – fie cele scoborâte din vechiul UGSR, fie înfiinţate după 1990 şi federate ulterior – nu aveau mare lucru de făcut în acest domeniu. Ceea ce ar fi trebuit urgent să facă – mai ales odată cu dezvoltarea sectorului privat – era să obţină ca drepturile legale să fie respectate de patroni. Aşadar, să aibă grijă ca toţi salariaţii să fie plătiţi pe cartea de muncă cu suma efectiv negociată – şi nu la salariul minim pe economie şi cu restul banilor strecuraţi din buzunarul patronului -, ca săptămâna de lucru să nu depăşească timpul legal fără compensaţie, concediile să fie acordate, protecţia muncii să fie asigurată etc. Era necesar să lupte cu îndârjire împotriva muncii la negru, care duce la scăderea salariilor în ansamblu, să aibă grijă, în general, ca patronii să nu facă evaziune fiscală pe socoteala salariaţilor, neplătindu-şi cu lunile sau cu anii cotele de asigurări sociale. Care ar fi fost semnul unor atare acţiuni? Grevele şi protestele din sectorul privat, urmate, treptat, de o ameliorare a situaţiei.

Or, ce vedem? Greve şi proteste în sectorul privat lipsesc aproape complet de ani de zile. Sindicalizarea în sine este slabă în sectorul privat. În schimb, munca la negru înfloreşte, iar evaziunea fiscală prin neplata asigurărilor îi va lovi profund pe salariaţi. Extrem de rar am auzit, în aceste cazuri, de proteste sindicale, nici măcar atunci când au loc accidente de muncă, ci, de obicei, intervin (dacă intervin) tot diferite autorităţi ale statului. E adevărat că salariile pot fi stimulante în mediul privat, dar tăcerea cumpărată a salariaţilor nu înseamnă că lucrurile sunt în regulă.

În schimb, ţinta luptei sindicale de la noi este, de ani buni, statul şi sectorul bugetar. Aici au loc greve, aici se fac marşuri, aici liderii bugetarilor sau ai unor regii subvenţionate, precum Metrorex sau CFR, ridică vocea şi fac cereri ultimative. De ce? Fiindcă statul e „o vacă de muls“, în timp ce patronii nu sunt; fiindcă politicienii au nevoie de sindicate; fiindcă mentalitatea socialistă s-a menţinut mai mult în sectorul bugetar, unde lipsa eficienţei e cronică; fiindcă liderii sindicali s-au vândut unor oameni de afaceri sau au ajuns ei înşişi oameni de afaceri, precum Liviu Luca. Faptul că, dintre toţi liderii marilor confederaţii, numai Bogdan Hossu, se pare, nu e pe „lista lui Vântu“ ar trebui să dea fiori oricărui sindicalist de rând. Nu a dat, se pare!
Aşadar, sindicatele i-au abandonat pe angajaţii din sectorul privat care aveau nevoie de ei şi i-au preluat pe bugetari, care aveau mai puţină nevoie. Le-au făcut atunci promisiuni şi, ca să pară eficienţi, au negociat, sectorial, celebrele sporuri. Toată lumea a părut să câştige pe moment: oamenii au căpătat, temporar, mai mulţi bani, sindicaliştii au părut eficienţi, iar administraţiile s-au bucurat că au scăpat de o mică problemă locală. Dar, adăugate şi însumate în întreaga economie, aceste nenumărate sporuri – neincluse în salariul de bază – au creat o povară bugetară insuportabilă. A venit criza şi ele au fost primele tăiate. Dacă măcar o parte dintre ele ar fi fost incluse în salariul de bază, astăzi bugetarii din multe sectoare ar fi pierdut mai puţin.

Administraţiile au procedat iresponsabil, dar asta nu scuză trădarea sindicatelor.

Dar cea mai mare trădare din partea sindicatelor o reprezintă faptul de a-i presa pe politicieni – mai ales aflaţi în campanie electorală – pentru a accepta măriri salariale importante în domeniul bugetar, deşi şi politicienii, şi liderii sindicali ştiu bine că nu există o bază economică pentru aceasta. Să ne amintim de votul unanim din parlament din 2008 pentru mărirea cu 50% a salariilor din educaţie, vot realizat sub presiunea şi în aclamaţiile sindicaliştilor invitaţi. Da, politicienii au fost slabi şi demagogi – ceea ce s-a constatat repede. Dar sindicaliştii au trădat pur şi simplu încrederea oamenilor, lăsându-i să creadă că aclamaţiile lor pot umple buzunarele, ceea ce până şi Guvernul Tăriceanu a refuzat. Nu am văzut pe nimeni din fruntea sindicatelor demisionând, deşi cei care au trădat încrederea oamenilor s-ar fi cuvenit să-şi piardă privilegiile.

Acum sindicatele au devenit o masă de manevră în mâna partidelor din opoziţie – mai ales PSD – şi a unor „moguli“. Atunci când un sindicat, precum cel al poliţiştilor, prin definiţie apolitic, cere plecarea preşedintelui şi a guvernului (trec peste injuriile proferate), el nu numai că încalcă legea, dar îi trădează încă o dată pe membrii respectivi, lăsându-i să creadă că strada se poate substitui parlamentului şi poate decide soarta preşedintelui ales prin vot universal. Marea ticăloşie a sindicatelor constă în aceea că ele vin, ultimativ, cu pretenţii maximale – salariul minim de 750 de lei, recuperarea celor 25% pierdute din salariu, anularea măririi treptate a vârstei de pensionare –, despre care ştiu perfect că nu ar putea fi îndeplinite de niciun guvern în momentul de faţă. Oamenii de rând sunt din nou ispitiţi să creadă baliverne şi mulţi chiar le cred. Pentru şefii sindicatelor – cam aceiaşi de un deceniu cel puţin -, ca şi pentru politicienii cu care au înţelegeri ascunse, şi pentru marii patroni care îi finanţează pe toţi, aceşti oameni de rând nu sunt decât o turmă de proşti pe care se susţin ambiţiile lor de putere şi interesele lor venale. Poate fi concepută o trădare mai desăvârşită, mai neruşinată, dar, totodată, şi mai periculoasă?

Revolta tunisiana

“O dorinta de a rezista opresiunii este implantata in natura omului” Tacitus

Inflatia, somajul si coruptia au declansat revolta tunisiana cu rezultatul fugii din tara a familiei presedintelui Zine al-Abidine Ben Ali. Tunisia aflata sub controlul acestuia era o autocratie, familia presedintelui situandu-se deasupra legii si controland toate afacerile din acesta tara. Site-ul WikiLeaks, a publicat in acest sens date referitoare la coruptia de la varful puterii dezvaluind faptul ca familia presedintelui isi insusea un procent din toate afacerile importante care se faceau in Tunisia. In ultima perioada cat economia a fost gestionata sub dictatura lui Ben Ali, somajul a ajuns sa fie mai mare de 20% iar pretul alimentelor a crescut cu 30%.

In trecut, in urma cu 5 ani, cand au mai existat manifestari populare de amploare in acesta tara, nemultumirile au fost rezolvate cu cateva firmituri aruncate de guvern populatiei saracite si prin represiune.

Forma de protest extrem din 17 decembrie 2010, a tanarului Mohamed Bouazizi – un informatician somer care vindea fructe pe strada si caruia politia ii confiscase abuziv marfa, umilindu-l si batandu-l – care si-a dat foc in fata prefecturii din orasul Sidi Bouzid, a declansat o revolta in acest oras. La 5 zile dupa acesta tragedie, un alt tanar din acelasi oras, Hussein Nagi Felhi  – si el somer cu studii universitare – s-a sinucis prin electrocutare aruncandu-se pe cablurile unui stalp de inalta tensiune, dupa ce a strigat lozinci impotriva guvernului. Aceste proteste au generat revolte in toata tara, care au culminat cu rasturnara regimului autocrat.  

In acest moment demonstratiile continua, la fel si represiunea fortelor de securitate, iar ca raspuns la brutalitatea politiei, tunisienii s-au organizat in comitete raspandite in toata tara, patruland pe strazi si asigurand securitatea cetatenilor.

Solidaritatea tunisienilor si capacitatea lor de a se organiza in afara institutiilor autoritare sunt un indiciu ca o dorinta de a rezista opresiunii este implantata in natura omului.

In memoriam – Cristian Paturca

Cristian Paturca, marele golan si erou al Romaniei postdecembriste, autorul “Imnului golanilor”, a murit marti, 18 ianuarie 2011 in anonimat la numai 46 de ani. Eroul din Piata Universitatii sa stins in anonimat si sarac lipit pamantului, in timp ce nomenclaturisti si-au umplut buzunarele si burtile subminand economia nationala. „Am ajuns un boschetar. Chiar aşa să scrieţi” a declarat Cristian Paturca pe 18 februarie 2010 internat la  Spitalul „Victor Babeş”, in timp ce adevaratii eroi  anti comunisti ai poporului si ai muncitorimii  se sting in conditii mizere, aceeasi nomenclaturisti ai trecutului fura si distrug ce a ramas din economia nationala a tarii.  Sa nu uitam de adevarata natura muncitoreasca si sociala a revolutiei din 1989, in timp ce nomenclaturisti dadeau o lovitura de stat ca sa fure puterea , muncitorimea idealista era pe strada visand la o viata mai buna.

A fost o dată ca-n poveşti
A fost în România,
O mare gaşcă de golani,
Ce-au alungat sclavia.
Noi nu ne-am confundat nicicând
Cu „oamenii de bine”,
Numiţi şi neocomunişti
Cu fără de ruşine.

Ce este nationalismul?

I. Originea doctrinei nationaliste.

“Nationalismul este o boala infantila. Este pojarul omenirii” Albert Einstein

Nationalismul este o doctrina aparuta ca reactie impotriva ideilor anarhiste din secolul XIX, alaturi de etatism. Atat etatismul cat si nationalismul au format de-a lungul timpului miezul unor orientari politice autoritare: bolsevismul, fascismul, national-socialismul. Acestea au dus la cele mai mari distrugeri cunoscute in istoria omenirii.

Argumentele ideologiei nationaliste sunt inspirate din reflectiile filosofice ale idealistilor si romanticilor germani. Hegel sustinea ca statul este superior individului si ca acesta reprezinta forma de constiinta cea mai inalta. O astfel de consideratie conduce in mod automat la condamnarea liberatii, la negarea drepturilor civile si la decizii arbitrare si nedrepte ale statului in privinta destinului oamenilor. Filosofia speculativa a lui Hegel a inspirat, un secol mai tarziu, ideologia nazista.

II. Similaritati intre bolsevism si fascism sau intre national-comunism si national-socialism.

“Fascismul este o religie. Secolul XX va fi cunoscut in istorie ca secolul fascismului” Benito Mussolini

Asadar, nationalismul poate fi identificat ca fiind comun atat ideologiei fasciste cat si celei comuniste, in forma pe care comunismul a cunoscut-o de-a lungul secolului XX. Socialismul la originile sale era internationalist, insa in forma etatista pe care a cunoscut-o mai tarziu nu a putut lua decat forma nationalista – autoritara: de aici si denumirea de national-comunism.

Atat fascismul, cat si bolsevismul (sau national-comunismul) constituie directia autoritara opusa democratiei si miscarilor libertare. Revolutiile infaptuite sub regimurile fasciste, naziste sau sub cel bolsevic contin inerent coercitia, lipsa pluralismului, intarirea autoritatii statului si intoleranta.

III. Implicatiile inerente nationalismului.

“Nationalismul este forma noastra de incest, este idolatria noastra, este nebunia noastra” Erich Fromm

Intarirea autoritatii statului ar fi o prima consecinta. Nationalistii isi bazeaza argumentele in privinta intaririi autoritatii statului pe identificarea unor dusmani din interior (e.g. evreii, homosexualii, romii, minoritatile nationale, etc.). Impotriva acestor dusmani nationalistii doresc intarirea mijloacelor de coercitie ale statului, mergand (asa cum putem identifica in istoria secolului XX) pana la genocid. Acest dusman din interior nu este niciodata acelasi cu opresorul real, identificarea lui avand scopul de a deturna atentia cetatenilor de la adevaratul asupritor (statul, clasa conducatoare, etc).

O alta consecinta ar fi limitarea libertatii tale individuale. Deoarece masele se pot revolta impotriva nedreptatilor si abuzurilor statului, nationalistii vor cauta sa detina controlul asupra acestora. Cum va fi exercitat acest control? Prin desfiintarea sindicatelor sau altor forme de aociere libera, prin controlarea stricta a educatiei, prin folosirea mass-mediei si a creatiilor literare, artistice, etc. ca mijloace de propaganda care sa sustina regimul nationalist, printr-o cultura de masa caracterizata de limbajul de lemn. Mai mult – clasa conducatoare a unui astfel de regim va cauta sa se asigure nu doar ca cetatenii sunt supusi dar vor mentine si o stare de teroare in societate, menita sa descurajeze orice forma de protest. In acest sens este cunoscuta activitatea criminala a serviciilor de politie ale statului, precum Gestapo-ul german, Ceka sovietica sau teroarea legionara impusa la noi in perioada in care acestia au detinut puterea. Astfel, toate regimurile autoritare din istorie au recurs la o restrangere aproape totala a drepturilor si libertatilor civile, folosindu-se de politia oficiala sau de grupuri paramilitare, de batausi aflati in slujba partidului (e.g. SA-ul german, politia legionara in Romania).

Identificarea unui dusman din exterior este de asemenea, o caracteristica a nationalismului. In locul bunei convietuiri, a colaborarii si pastrarii pacii, nationalistii identifica, in general printre statele vecine, un dusman. Antipatiile fata de vecini sunt cultivate, avand la baza criteriul unei presupuse superioritati fata de acestia. In acest sens istoria nationala este mistificata pentru a face loc argumentelor lor sovine.

IV. Caracteristicile nationalismului fascist.

“Nationalismul… este ca alcoolul ieftin. Prima data te imbata, apoi te orbeste, apoi te ucide” Dan Fried

Fascistii romani (legionarii sau neo-legionarii precum cei din Noua Dreapta) au folosit sau folosesc, ca mijloc de manipulare a maselor – religia.

Alte caracteristici ale fascismului (nu doar romanesc) sunt:

- organizarea militareasca. Aceasta are scopul de a nu lasa dezvoltarea individuala libera ci de a uniformiza atat pe cei care servesc in organizatia fascista cat si pe restul cetatenilor;

- discursurile dure la adresa minoritatilor (e.g. evrei, romi, maghiari, homosexuali, etc.);

- patriotismul. Acesta este promovat pentru a induce sentimentul datoriei fata de stat sau organizatia fascista si astfel sa duca la disponibilitate catre infaptuirea unor crime. Ideea de patriotism este pusa deasupra constiintei proprii, astfel incat sub acest pretext al iubirii de tara, multi ajung sa comita fapte abominabile, pe care in alte conditii nu ar fi capabili sa le comita;

- restrangerea drepturilor si libertatuilor civile. Acest lucru este necesar pentru a invinge orice forma de opozitie, caci un regim nationalist este opus unuia in care pluralismul si divergentele de idei sunt acceptate si tolerate;

- elitism. Restrangerea puterii in mainile unui grup, vazut ca fiind cel mai competent in a lua decizii. O consecinta directa a elitismului este discrimarea si coruptia morala, precum si lipsa participarii democratice sau a dezbaterii publice.

V. Relatiile dintre oameni si educatia din perspectiva nationalista.

“Patriotismul este dorinta de a ucide si de a fi ucis din motive triviale” Bertrand Russell

In privinta relatiilor dintre oameni si a educatiei, nationalistii impartasesc o viziune traditionalista. Initiative precum cele feministe sau de emancipare nu sunt vazute cu ochi buni de catre nationalisti, acestia confundandu-le chiar si cu imoralitatea. Femeia intr-o societate supusa unui regim nationalist va fi intotdeauna limitata la rolul ei tradiional.

De-a lungul istoriei, nationalistii au incurajat denuntul si animozitatea intre oameni cu scopul de a forma din acestia o masa amorfa. Acest lucru este comun fascismului si bolsevismului.

Educatia, in viziune nationalista trebuie sa serveasca – nu dezvoltarii personalitatii si obtinerii autonomiei individului ci indoctrinarii acestuia conform dogmei rigide a nationalismului. Este incurajat patriotismul pentru a deturna atentia de la adevaratele probleme, este promovat cultul eroilor cu scopul de a inocula oamenilor falsa idee a unei superioritati nationale.