O formă de opoziţie faţă de regimul comunist din România, care la vremea ei a stârnit mult interes prin modul de organizare şi prin relativa amploare pe care a cunoscut-o, dar care ulterior a fost foarte puţin cercetată de către istorici, a fost S.L.O.M.R. – Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România din primăvara lui 1979. Acesta a fost primul sindicat liber creat în ţară după 1945 şi preceda cu mai mult de un an înfiinţarea unui alt sindicat anticomunist mult mai celebru, Solidaritatea (Solidarność) din Polonia, creat în august 1980 şi care în 1989 a jucat un rol de mare însemnătate în răsturnarea regimurilor comuniste din estul Europei. Însă cronologic sindicatul din România a apărut înaintea acestuia. În lucrarea sa intitulată Istoria stalinismului în România Victor Frunză scria: „Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R), organizat în primăvara anului 1979 de un nucleu de oameni, în frunte cu dr. Ionel Cană, Gh. Braşoveanu, probabil şi Gh. Calciu-Dumitreasa, dovedeşte maturizarea condiţiilor, dar şi o radicalizare a conştiinţelor în vederea unei organizări a oamenilor muncii (subl. aut.) în câştigarea unui drept primordial la această oră: de a avea un dialog cu puterea nu de la sclav la stăpânul lui, ci între două forţe egale în drepturi. Cronologic, se ştie că S.L.O.M.R. a venit înaintea Solidarităţii poloneze (august 1980), dar mijloacele de informare în masă din occident nu au observat că lichidarea lui pompieristică pune în lumină nu atât prioritatea în timp a acestuia, cât caracterul represiv sporit al regimului generalului Ceauşescu, comparativ cu cel al generalului Jaruzelski, care a interzis Solidaritatea după ce căpătase un caracter de masă, dar nu a îndrăznit să-l aresteze pe Lech Walesa.” Iar Vlad Georgescu, în Istoria românilor de la origini până în zilele noastre , adăuga: „Mai periculoase au fost probabil frământările muncitoreşti, în primul rând surprinzătoarea înfiinţare a unui sindicat liber (martie 1979), cu secţii în Muntenia, Banat şi Transilvania, însumând peste 2.000 de membri; sindicatul, al cărui interesant program cerea în primul rând acordarea dreptului de asociere, apoi tot felul de drepturi muncitoreşti inexistente în societăţile comuniste, nu a trăit decât două săptămâni, conducătorii săi, precum şi mulţi dintre membri, dispărând sau sfârşind în închisoare. Crearea S.L.O.M.R. (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România) venea la numai doi ani după greva celor 35.000 de muncitori minieri din Valea Jiului (august 1977) şi conducerea partidului s-a grăbit să înăbuşe mişcarea înainte de a începe să se întindă. De atunci încoace, grupuri izolate au anunţat în mai multe rânduri întemeierea unor noi sindicate libere, dar niciunul nu pare să fi reuşit să supravieţuiască mai mult de câteva zile momentului ieşirii în public.”
Creat în februarie 1979, S.L.O.M.R. va avea în total în jur de 2.400 de aderenţi. În ianuarie, un grup de 15 muncitori din Drobeta Turnu Severin, conduşi de medicul Ionel Cană, au semnat o petiţie cu privire la condiţiile de muncă existente. Declaraţia de constituire a Sindicatului a fost citită de către Noel Bernard la Radio Europa Liberă la 4 martie. Prin aceasta, organizaţia declara că se afiliază la Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere. Ea nu se afla sub influenţe politice, dorind doar asigurarea dreptăţii în domeniul social şi muncitoresc. Membrii săi militau împotriva concedierilor, pentru condiţii mai bune de muncă, pentru asigurarea sănătăţii în întreprinderi, pentru revizuirea sistemului de pensii, pentru reducerea perioadei de lucru săptămânale şi suprimarea orelor suplimentare neplătite. De asemenea, ei solicitau purtarea unor discuţii deschise cu autorităţile. Totodată, în declaraţia de constituire a S.L.O.M.R. se mai arăta că acesta „luptă pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului, punând un accent deosebit pe drepturile ce decurg din relaţiile de muncă.” Sindicatul nu îşi propunea acţiuni cu caracter politic, însă cerea ca aceste drepturi să fie realizate în România pentru cetăţenii săi. Prin respectarea articolului 12 din Pactul drepturilor civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, „orice persoană e liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.” Erau menţionate şomajul real care exista în România, pensiile nesatisfăcătoare, cazurile „psihiatrice”, situaţia grea a foştilor deţinuţi politici. Se cereau condiţii mai bune de muncă, desfiinţarea „muncii patriotice”, încetarea mitingurilor în timpul programului de lucru, mărirea timpului de odihnă, îmbunătăţirea aprovizionării, mărirea numărului de spitale. S.L.O.M.R. se angaja să facă cunoscute în ţară şi străinătate cazurile care îi erau semnalate în privinţa încălcării drepturilor omului. De asemenea, în declaraţie se preciza: „Există posibilitatea ca noi, fondatorii S.L.O.M.R., să fim striviţi, distruşi fizic şi moral de perfecţionatul aparat de represiune. Orice dezicere a vreunuia dintre noi de la principiile de mai sus o declarăm nulă, ea fiind obţinută prin forţă şi represiune. Noi putem fi anihilaţi, dar idealul pentru care luptăm nu va pieri cât va mai fi picior de român în această ţară.” Semnau: medicul Ionel Gh. Cană, economistul Gheorghe Braşoveanu, ilegalistul Nicolae Gugu, reporterul Gheorghe Frăţilă, activista de partid Ioana Grigore (toţi cinci din Bucureşti) şi 15 muncitori din Drobeta Turnu Severin. Toţi semnatarii îşi comunicau adresele. Acestea au fost făcute publice la 4 martie 1979 de către Europa Liberă, care a difuzat tot atunci declaraţia de constituire şi programul organizaţiei.
În continuare, evenimentele s-au derulat destul de rapid. Între 4 şi 6 martie, la Sindicat au aderat individual un număr de circa 40 de persoane. Tot la 6 martie, Virgil Chender a adus la Bucureşti adeziunea colectivă a 1.487 de persoane din judeţul Mureş, care încă din 1978 constituiseră Sindicatul muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor din judeţul Mureş. În seara aceleiaşi zile, cei doi conducători ai S.L.O.M.R., Cană şi Braşoveanu, au fost izolaţi de Securitate la locuinţele lor, iar telefoanele le-au fost tăiate. La 8 martie a fost arestat şi membrul de sindicat Vasile Paraschiv, care apoi a fost bătut la Securitate şi ameninţat cu moartea. În intervalul 8-10 martie au fost arestaţi toţi membrii şi aderenţii Sindicatului, fiind reţinuţi mai multe zile. După eliberarea celor mai mulţi dintre ei, au continuat să rămână în arest Cană, Braşoveanu, Paraschiv şi Chender. Însă locul lor în conducerea organizaţiei a fost luat imediat de alte persoane, care au continuat să ţină legătura telefonică cu occidentul. Prin intermediul Europei Libere, ei au făcut cunoscute şi pe mai departe numele noilor aderenţi. La 30 martie, Alexandru Nagy a comunicat în acest mod o nouă listă de aderenţi ai S.L.O.M.R. din Bucureşti şi Timişoara, precizând că în acest din urmă oraş se constituise primul sindicat liber la întreprinderea Electrobanat (Elba), numărând 18 membri. În ziua următoare, G. Stancu a anunţat adeziunea şi a unui număr de 40 de persoane din Arad. Pentru a preveni noile arestări, din luna aprilie postul de radio de la München nu a mai transmis numele membrilor de sindicat cuprinse în liste.
La 4 aprilie, profesorul Nicolae Dascălu a anunţat crearea unui comitet provizoriu care să acţioneze până la eliberarea membrilor fondatori. În aceeaşi zi, timişorenii Carl Gibson şi Erwin Ludwig au fost arestaţi, fiind condamnaţi la 6 aprilie la câte şase luni de închisoare. La 5 aprilie erau tăiate legăturile telefonice ale lui Alexandru Nagy şi Nicolae Dascălu. În scurt timp, ultimul a fost şi el arestat. Totuşi, în 7 şi 8 aprilie erau anunţate noi liste de aderenţi, conduşi de Mihai Vlad şi A. Comşa. Au mai fost arestaţi A. Nagy, M. Vlad, I. Dascălu, B. şi R. Mischiu şi C.E. Oncescu. Alexandru Nagy va fi condamnat la 4 luni, iar Mihai Vlad la 3 luni, ambii pentru „parazitism social”. La 16 aprilie mai erau condamnaţi la câte 2 luni A. Comşa, N. Oblici şi M. Zamfirescu. Într-un apel public, R.S. Ghiţă cerea la 19 aprilie încetarea represiunilor. În scurt timp, acesta, împreună cu S. Vasiliu şi L. Neagu, au primit condamnări la câte 5 luni. La 8 iulie, sindicalistul C. Liutiev primea 6 luni condamnare, iar în cursul lunii august Securitatea a operat circa 1.000 de arestări în judeţul Mureş. La acest Sindicat aderaseră şi membri din Ploieşti şi Constanţa. Preotul ortodox disident Gheorghe Calciu-Dumitreasa le-a oferit sprijin spiritual. La fel, i-au susţinut şi Paul Goma şi ziarista Carmen Popescu. Un manifest al S.L.O.M.R. solicita legalizarea sa şi recunoaşterea de către autorităţi a dreptului la liberă asociere. Reacţiile acestora însă au fost, aşa cum s-a văzut, extrem de violente. Ele au constat în arestări masive, internări forţate în spitale psihiatrice sau exil. Au fost condamnaţi un număr de 20 de fondatori: Cană la 7 ani, Calciu-Dumitreasa la 10 ani, Braşoveanu şi Paraschiv au fost duşi la psihiatrie. Cât timp a deţinut conducerea Sindicatului, Nicolae Dascălu a adresat în numele acestuia o scrisoare deschisă lui Nicolae Ceauşescu, prin care se protesta împotriva arestării membrilor săi. În iunie, şi el va fi condamnat la 18 luni de închisoare. Cană şi Braşoveanu au fost totuşi eliberaţi în 1980. La Timişoara au fost reţinute peste 20 de persoane, fiind anchetate timp de două zile. În total, au fost arestaţi un număr de 153 de lideri sindicali din întreaga ţară, sub acuzaţiile de huliganism şi parazitism. Ei au fost plasaţi în arest la domiciliu, internaţi în spitale psihiatrice, deportaţi, închişi sau expulzaţi din ţară după expirarea sentinţelor.
Un important centru al acestui Sindicat a fost la Timişoara. Ajuns în 1980 la New York, Nicolae Dascălu declara în acest sens: „Probabil cea mai mare realizare a activităţii noastre a fost informarea prin intermediul Europei Libere că în Timişoara s-a format un comitet de fabrică al S.L.O.M.R. Am sugerat aceasta lui Carl Gibson şi Erwin Ludwig când m-au vizitat la sfârşitul lui martie. În comunicatul curent al S.L.O.M.R.-ului pe care l-am trimis la Paris am menţionat acest fapt. Am rămas uimit ce efect a avut asupra ţării; imediat s-au anunţat comitete S.L.O.M.R. în alte oraşe ale ţării, care n-au fost oprite decât de arestarea tuturor celor activi din grupul meu şi a altora care au vrut să continue activitatea noastră. Cred că nu exagerez dacă afirm că cel puţin 50 de persoane au fost arestate şi condamnate imediat după anunţarea acestei iniţiative. În total, cel puţin 100 de persoane au făcut închisoare pentru afişarea adeziunii la S.L.O.M.R. şi mii de persoane au fost intimidate în fel şi chip de securişti, care i-au lămurit să se dezică de acest «sindicat fantomă» care «nu există», aşa cum spuneau ei. Urma să contactăm mai multe grupuri, totalizând un număr de peste 400 de persoane, care îşi exprimaseră telefonic adeziunea.”
In documentarea pentru acest articol am beneficiat de nenumărate informaţii oferite cu multă bunăvoinţă de însuşi Carl Gibson, principalul realizator al constituirii Sindicatului timişorean. El a descris pe larg toate aceste evenimente în voluminoasa lucrare, disponibilă şi pe Internet: Symphonie der Freiheit. Widerstand gegen die Ceauşescu-Diktatur. Chronik und Testimonium einer tragischen Menschrechtsbewegung, in literarischen Skizzen, Essays, Bekenntnissen und Reflexionen (Simfonia libertăţii. Rezistenţa împotriva dictaturii Ceauşescu. Cronică şi depoziţie asupra unei tragice mişcări pentru drepturile omului, în schiţe literare, eseuri, mărturii şi reflecţii), Verlag I.H. Röll, Dettelbach, 2008. Îi mulţumim şi pe această cale pentru bunăvoinţa sa. Născut în 1959, Carl Gibson a început disidenţa sa faţă de regimul comunist din România încă din anii 1976-1977, iniţial sub forma unei opoziţii individuale. Ca elev de liceu la Timişoara, a început să critice deschis regimul, exprimându-şi în mod liber propriile păreri despre acesta. Cum însă şi în clasele de liceu se găseau destui turnători, Securitatea a început să-l supravegheze cu atenţie. În 1976, el a solicitat la Ministerul de interne de la Bucureşti permisiunea emigrării familiei sale în Germania Federală, declarând că era dispus să facă greva foamei pentru aceasta, inspirat fiind de alte acţiuni similare, comunicate românilor prin emisiunile postului Radio Europa Liberă. Pe când era în clasa a XI-a seral la Liceul Nikolaus Lenau din Timişoara, a fost anchetat de securiştii P. Pele şi R. Köppe, deoarece se îmbrăcase în cavaler teuton cu cruce şi culorile germane negru-roşu-auriu. În timpul zilei muncea la fabrica de tricotaje „1 Iunie”.
În 1977, Gibson a încercat să semneze apelul lansat atunci de scriitorul Paul Goma, fiind apoi urmărit permanent de Securitate, care îl considera un element anarhic şi destabilizator. Fusese arestat chiar la Goma acasă, fiind anchetat la Ministerul de interne şi apoi trimis la Timişoara, unde a fost preluat din nou de procurorul anchetator căpitan Petre Pele şi de maiorul Rudolf Köppe. În timpul verii a fost incriminat în faţa colegilor de muncă drept anticomunist şi duşman al clasei muncitoare şi al poporului, fiind concediat. În anii 1977-1979 a continuat să fie urmărit şi persecutat de organele de partid şi de Securitate din Timişoara şi Bucureşti, fiind de multe ori anchetat în detenţie. După această perioadă în care a fost şomer, fiind în consecinţă considerat ca „parazit social”, a reuşit să se angajeze la Electrobanat, tocmai în scopul de a constitui sindicatul liber de acolo (ca şomer nu l-ar fi putut iniţia). În anii 1978-1979, pentru că aprobarea emigrării familiei sale întârzia, el a continuat opoziţia, având contacte cu unii membri ai Aktionsgruppe Banat, în special cu consăteanul său din Săcălaz, Gerhard Ortinau, cu unii componenţi ai cercului literar „Adam Müller-Guttenbrunn”, între care chiar cu preşedintele Nikolaus Berwanger, şi chiar cu persoane de stânga, unii fiind membri ai P.C.R.: Richard Wagner, Johann Lippet, Horst Samson. Conform declaraţiei sale, în perioada 1977-1978 Carl Gibson şi-a găsit „patria ideologică” în Organizaţia Timişoara Banat. Numele acesteia fusese ales pentru o identificare în occident şi pentru stabilirea de contacte cu Radio Europa Liberă. Totuşi, acest nume nu a fost prea mult popularizat din motive conspirative, astfel încât această organizaţie a rămas destul de puţin cunoscută până astăzi. Ea era un cerc politico-literar de discuţii critice şi nonconformiste. În cadrul său era analizată situaţia europeană de după Conferinţa de la Helsinki din 1975 şi atitudinea adoptată de România faţă de aceasta. În acelaşi timp, declaraţiile publicate de guvernul român erau puse în raport cu Constituţia României şi cu Codul penal. Preşedinte al organizaţiei a fost ales medicul prof. dr. Fenelon Sacerdoţeanu, fiu de boier din Costeşti (judeţul Vâlcea). Acesta fusese medicul privat al Elenei Lupescu, amanta regelui Carol II, apoi colonel în armata română pe Frontul de est. A scris multe pagini de amintiri despre războiul împotriva Uniunii Sovietice şi despre colaborarea armatei române cu cea germană condusă de mareşalul Manstein. După război fusese întemniţat timp de mulţi ani. Alt membru important era artistul, muzicianul şi omul de cultură Georg Weber, care fusese şi el arestat după înăbuşirea revoluţiei din Ungaria din 1956. El suferea de TBC şi prezenta sechele după numeroasele anchete la care a fost supus. Locul de acţiune al Organizaţiei Timişoara Banat (O.T.B.) era la domiciliul său din Strada Horia. În afara acestora şi a lui Gibson, din organizaţie mai făceau parte fraţii Edgar şi Erwin Ludwig, născuţi în 1953, respectiv în 1955, la Nerău (judeţul Timiş). De asemenea, O.T.B. menţinuse contacte şi cu reprezentanţi ai Bisericilor romano-catolică şi protestantă şi chiar cu unii comunişti critici faţă de regim şi retraşi din funcţii. Discuţiile critice purtate între cei 4-5 membri de bază, având ca temă generală „respectarea drepturilor omului în România şi Europa de est”, au fost înregistrate de ei pe o bandă de magnetofon care avea durata de trei ore şi jumătate şi care apoi a fost trimisă în occident ca măsură de precauţie în cazul unei arestări.
În 1978, Weber a primit permisiunea de a părăsi România, emigrând în Austria şi apoi în Germania. Prin această măsură, Securitatea a lipsit grupul de locul de întâlnire şi cu aceasta manifestările sale au trebuit să se oprească. Dar nu pentru mult timp, întrucât tocmai se anunţa constituirea în ţară a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România, la care membrii fostei Organizaţii Timişoara Banat au hotărât în curând să adere. Referitor la această aderare, Carl Gibson aprecia: „Desigur, motivul principal a fost de tip profan – emigrarea familiei. Aveam deja de doi ani actele depuse pentru plecarea definitivă în Germania, obţinând aşa-numitele formulare mari. Fiind reţinut din motive obscure, m-am gândit să forţez emigrarea şi prin S.L.O.M.R., care – înainte de a fi constituit – şi în ochii mei apărea ca un instrument pentru atingerea unui scop. Totuşi, S.L.O.M.R.-ul timişorean a fost de la bun început o mişcare de opoziţie, ai cărei membri s-au recrutat dintr-un nucleu disident, acea structură O.T.B., Organizaţia Timişoara Banat, care exista clandestin de doi ani şi se manifesta critic, în frunte cu medicul Fenelon Sacerdoţeanu. Cu formarea S.L.O.M.R.-ului timişorean în primele zile din aprilie 1979 s-a născut şi o viziune a unei mişcări umanitare de opoziţie mai mari.” Prin urmare, la sfârşitul lunii martie, Carl Gibson, însoţit de Horst Gängler, Steffy Mayer şi Erwin Ludwig, au mers la Bucureşti, unde au contactat ambasadele Germaniei Federale, Marii Britanii şi Statelor Unite şi au expus planul de fond al unui S.L.O.M.R. la Timişoara. Tot atunci, Gibson l-a vizitat pe Nicolae Dascălu, noul conducător al S.L.O.M.R. după izolarea de către Securitate a lui Cană şi Braşoveanu la domiciliile lor. Împreună au elaborat un plan de acţiune care prevedea aplicarea în practică a mişcării sindicale în întreaga ţară. Deviza membrilor Sindicatului era: „Pe noi ne vor aresta, dar organizaţia va supravieţui.” Reveniţi la Timişoara, Gibson şi colegii săi au acţionat rapid. S.L.O.M.R. s-a constituit acolo în 30-31 martie 1979, în intervalul 1-3 aprilie Gibson a adunat semnături de la aderenţii din localitate, iar la 4 aprilie Radio Europa Liberă anunţa crearea noii filiale în emisiunea de dimineaţă. Preşedintele S.L.O.M.R. era tot medicul Fenelon Sacerdoţeanu, iar membrii principali au fost: Carl Gibson, Erwin şi Edgar Ludwig, Stefan Wolf, Helmut Reiter, Horst Gängler, Helmut Wallner, Steffy Mayer, înscrişi împreună cu familiile lor. Conform lui Gibson, la Timişoara s-au adunat în cele câteva zile peste 150 de membri, muncitori, studenţi şi intelectuali. Numărul lor ar fi urmat să crească, deoarece pe lângă membrii majoritari germani ai Sindicatului îşi manifesta intenţia de a se înscrie şi un grup de români din anturajul lui Karol Szomoru. Aceştia însă nu au mai reuşit să se înscrie din cauza măsurilor urgente de reprimare luate de Securitate. În aceeaşi perioadă aveau loc rebeliuni studenţeşti la Timişoara şi Oradea.
În afara acestor mişcări anticomuniste, în vestul României s-a mai constituit, după cum am arătat, o filială a S.L.O.M.R. şi la Arad (anunţată la radio la 31 martie). Mai târziu, în închisoare, Carl Gibson a fost coleg de celulă cu pastorul baptist Dimitrie Ianculovici, care i-a spus că şi la Caransebeş existaseră numeroşi simpatizanţi şi aderenţi ai Sindicatului, însă aceştia fuseseră opriţi cu forţa să se solidarizeze în mod deschis. Iar după un timp, când a început mişcarea sindicală din Polonia, la ora intrării în schimb, la I.C.M. Reşiţa un muncitor se urcase pe o clădire, unde afişa o pancardă pe care scria: „Sclavi români – libertate sau moarte.” După ce, în dimineaţa zilei de 4 aprilie 1979, Europa Liberă anunţase formarea S.L.O.M.R. Timişoara şi numele iniţiatorilor săi, aceştia au fost arestaţi în aceeaşi zi. După o anchetă de două zile, în 6 aprilie Carl Gibson şi Erwin Ludwig au fost judecaţi şi condamnaţi la câte 6 luni de închisoare. Sentinţa evita orice referire la numele S.L.O.M.R., acuzându-i în schimb că „au iniţiat constituirea unui grup contrar prevederilor legale şi ordinii publice”, format din 16 persoane din judeţul Timiş. În continuare, sentinţa nr. 2.678 considera: „Constituirea acestui grup, care prin comportamentul său exprimă o concepţie anarhică, este străină principiului de convieţuire socialistă.” Întemniţaţi în continuare la penitenciarul „Popa Şapcă”, Gibson şi Ludwig au fost ţinuţi în celule separate, fără a avea posibilitatea să comunice între ei. Lui Gibson i-a fost cerută de către Securitate o declaraţie împotriva lui Nicolae Dascălu, dar el a refuzat să o dea. Ambii arestaţi au fost bătuţi rău atât la interogatorii, cât şi de către gardianul Bolog din penitenciar. Deşi se aflau pe acelaşi nivel al închisorii, nu puteau lua legătura unul cu celălalt şi nici cu alţi deţinuţi, care, spre deosebire de ei, erau scoşi zilnic la muncă pe diferite şantiere.
Pe când Carl Gibson se afla în închisoare, în august 1979, părinţii şi fratele său au căpătat permisiunea de a emigra în Germania. Deja avea şi el paşaportul pregătit. Eliberat la 4 octombrie 1979, nu a mai putut merge la locuinţa familiei sale din Săcălaz, întrucât aceasta fusese deja confiscată de autorităţi. A plecat din ţară cu avionul de la Otopeni, ajungând la Frankfurt la 13 octombrie. Şi ceilalţi membri ai S.L.O.M.R. Timişoara au primit paşaportul pentru a emigra (cu excepţia doctorului Sacerdoţeanu, care nu a dorit niciodată să plece din ţară, murind în 1982), la fel cum se întâmplase anterior şi cu membrii mişcării Goma. Circa 150 de persoane au părăsit România cu acest prilej. În exil, Carl Gibson şi-a continuat activitatea pe aceleaşi coordonate, devenind purtătorul de cuvânt al S.L.O.M.R. în occident. Deja în noiembrie el a dat două interviuri la Europa Liberă. A vizitat sediul din Londra al organizaţiei Amnesty International, a scris articole în presă, arătând situaţia din România. La Paris i-a vizitat pe Paul Goma şi pe istoricul Mihnea Berindei, conducătorul Ligii pentru drepturile omului în România, iar la Lausanne pe scriitorul Ion Caraion. S-a constituit un comitet de sprijin pentru S.L.O.M.R., din care făceau parte Radu Câmpeanu, Michel Korne, Cicerone Ioniţoiu, dr. Ion Solacolu etc. Împreună cu alţi disidenţi români aflaţi în Franţa şi Elveţia, Gibson a informat Confederaţia Mondială a Muncii din Bruxelles şi Organizaţia Internaţională a Muncii a Naţiunilor Unite despre mişcarea sindicală liberă din România şi despre violarea drepturilor omului din această ţară. Ca punct culminant, el a depus o plângere la O.N.U., înregistrată la 10 iulie 1981, fapt care a determinat eliberarea altor deţinuţi politici din România. Printre ultimii eliberaţi s-au aflat Ionel Cană şi preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa.
Mişcarea sindicală liberă din România comunistă, la care şi Banatul şi-a adus contribuţia sa, a fost un eveniment foarte semnificativ, demonstrând faptul că regimul de „dictatură a proletariatului” era contestat de înşişi „oamenii muncii”, al căror protector se pretindea a fi. Este demn de consemnat faptul că în perioada sa de criză care a precedat prăbuşirea finală, comunismul românesc a fost contestat în special de către muncitorime. În 1977 avusese loc marea grevă a minerilor din Valea Jiului, urmată de activitatea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. A urmat revolta muncitorilor de la Braşov din noiembrie 1987, care a precedat revoluţia din decembrie 1989, izbucnită la Timişoara şi victorioasă la Bucureşti. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că S.L.O.M.R. a precedat cu mai mult de un an apariţia Solidarităţii din Polonia, care avea să joace un rol atât de important în răsturnarea comunismului din estul Europei.
SURSA : http://www.banaterra.eu/
In tentativa de a demistifica 25 de veacuri de scriere a istoriei filosofiei din perspectiva institutionala, Michel Onfray se opreste in acest volum la dimensiunea utopica a hedonismelor liberale din secolul zis al revolutiei industriale, subliniind potentialitatea hedonismelor socialiste, libertare si anarhiste. Lectura lui Madeville, pentru care viciile private alcatuiesc virtutile publice, cea a lui Bentham, care anunta fericirea pentru toti oamenii gratie pietei libere si in acelasi timp cere intemnitarea intr-un panoptic a tuturor delincventilor produsi de pauperizarea liberala, cea a lui Godwin, care inchipuie societatea armonioasa dintr-un unghi profetic si luteran, toate acestea arata ca utopia liberala a facut ravagii si mai face inca, potrivit acelorasi principii ramase in vigoare din perioada dura de inceput a capitalismului. Ca reactie, pe celalalt versant al secolului al XIX-lea apar socialismul si anarhismul. Impotriva mitologiei marxiste care trimite in utopie oricare alta gindire socialista, Michel Onfray restaureaza un socialism eudemonist ce inaugureaza formule moderne: este feminist impreuna cu Flora Tristan, individualist cu Stuart Mill, experimental cu Owen, gnostic, dionisiac si ecologic cu Fourier, libertar cu Bakunin. Acesti ginditori ofera tot atitea oportunitati de a se intoarce spatele liberalismului si marxismului: ei intrupeaza o stinga inca neexploatata si plina de fagaduinte.
Radacinile intelectuale, socio-politice si economice 
Efectele sociale ale marii crize economice mondiale s-au manifestat in Romania anului 1933, in luna februarie, printr-un val de greve ale muncitoriilor ceferisti si petrolisti organizati in sindicate. Astfel, 250 muncitori din “Sindicatului rosu” de la atelierele CFR Grivita, au organizat in secret la 13 februarie 1933, un “Comitet de fabrica”. A fost atat de secret incat in noaptea de 14 spre 15 februarie, autoritatile i-au arestat pe acesti liderii. Printre cei arestati s-au aflat principalii conducatori ai sindicatului comunist: Constantin Doncea, Panait Bogatoiu, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Arestarea lor a incins mai mult spiritele muncitorilor de la Ateliere, astfel ca in dimineata zilei de 15 februarie, marea majoritate a muncitorilor au refuzat sa mai inceapa lucrul, declarand greva si determinandu-i chiar si pe cei care nu se asociasera initial acesteia, sa opreasca lucrul. “Comitetul de fabrica” constituit la 13 februarie s-a prezentat cu revendicarile grevistilor, in fata directorului de atunci al Atelierelor de vagoane, inginerul Atanasiu. Grevistii cereau eliberarea sindicalistilor arestati cu o zi in urma, ridicarea starii de asediu, recunoasterea organizatiilor comuniste care fusesera dizolvate prin decretul din 12 februarie 1933, si recunoasterea “comitetelor de fabrica”. Directorul Atelierelor de vagoane a refuzat sa negocieze cu “Comitetul de fabrica”, sustinand ca va discuta numai cu reprezentantii muncitoriilor care erau deja constituiti legal in sindicate. Dupa esecul negocierilor cu administratia, liderii “Comitetului de greva” s-au intors la Ateliere, baricadandu-se in interior. La ora 4:30, dupa doua ore dupa declansarea protestului, din ordinul autoritatilor, atelierele de vagoane in interiorul carora se aflau aproape 4.000 de grevisti au fost inconjurate de forte ale Jandarmeriei si Armatei. Sunetul sirenei a adunat in fata atelierelor alti muncitori din schimbul urmator, acestia solidarizandu-se cu cei aflati in interior, aruncand cu obiecte contondente spre fortele de ordine. Dupa izbucnirea busculadei, cei veniti in sprijinul grevistilor baricadati, au fost imprastiati pe strazile din jurul Atelierelor. La ora 6:00 comandantul operatiunii, lt.col. Hotineanu, i-a somat pe grevisti sa se predea. Autoritatile au sustinut ulterior ca reactia muncitorilor a fost violenta, acestia ripostand cu focuri de arma din interiorul atelierelor, fiind impuscat in cap gardianul public Ion Chirita. La ora 6:30, autoritatile au anuntat ca daca in cinci minute grevistii nu se predau, vor trage in plin. O parte a manifestantilor, in acel moment au sarit gardul atelierelor, pierzandu-se prin imprejurimi. Dupa expirarea celor cinci minute a urmat un foc de avertisment in aer. In comunicatul oficial autoritatile au anuntat ca nu au tras mai mult de doua salve in plin, in conditiile in care si muncitorii foloseau arme de foc contra soldatilor. Dupa 15 minute, jandarmii si militarii au putut intra in curtea atelierelor, iar pana la ora 7:30 toti cei 2000 de grevistii, s-au predat. Bilantul printre muncitori a fost de 3 morti si 34 de raniti ce au fost dusi la spitalele CFR Witting, Filantropia, Colentina, Militar si Brancoveanu, unde din acestia au mai murit inca patru. Alti 20 cu rani usoare au fost dusi la sediul Corpului Gardienilor Publici, unde au beneficiat pe ajutor medical. Dintre militari, au murit doi soldati si un gardian public. Pentru liderii comunisti, Dej, Stoica, Doncea, Vasilichi, Pintilie si inca multi altii, a urmat un lung proces si ani grei de puscarie, la Doftana si Jilava. Cel care a coordonat reprimarea revoltelor muncitoresti, Armand Calinescu, subsecretar de stat la Interne, avea sa devina cativa ani mai tarziu, prim-ministru. Un caz aparte il este cel al ucenicului de 19 ani, Vasile Roaita. El a ramas in istorie, ca fiind cel care a tras sirena pentru a anunta declansarea grevei. Se pare insa ca Roaita nu a fost decat un erou “fabricat” de propaganda comunista. In 1997, Constantin Negrea, muncitor la Atelierele CFR Grivita, a declarat ca el a fost cel care a tras sirena pentru a-i anunta pe muncitorii ceferisti de greva, dezvaluind ca fost chemat de Dej. Se hotarase ca Vasile Roaita sa fie eroul. Propaganda comunista avea nevoie de martiri. Citeste : 
