Al 14 – lea congres al partidului comunist rus a condamnat în mare noţiunea de egalitate. Înainte de congres, Zinoviev a menţionat ideea în cursul polemicii sale împotriva lui Ustrialov şi Buharin. El a declarat atunci că toată filosofia contemporană a fost susţinută de ideea de egalitate. Kalinin a vorbit cu putere la congres împotriva acestei afirmaţii, ţinând linia că orice trimitere la egalitate nu ar putea ajuta ci ar putea fi dăunătoare şi nu poate fi tolerată. Raţionamentul său, a fost după cum urmează:
“Le putem vorbi ţăranilor despre egalitate? Nu, acest lucru iese din discuţie, pentru că în acest caz, ei ar stabili să revendice aceleaşi drepturi cu ale muncitorilor, lucru care ar fi în totală contradicţie cu dictatura proletariatului. În acelaşi mod, putem vorbi despre egalitatea muncitorilor? Nu, acest lucru iese din discuţie de asemenea, pentru cazul în care, să zicem, un comunist şi cineva care nu este membru de partid şi care fac aceeaşi muncă, diferenţa constă că primului i se plateşte de două ori salariul celui din urmă. Să fie recunoscută egalitatea ar permite ca cei care nu sunt membri de partid să ceară aceeaşi plată, aşa cum primeşte un comunist. Este asta acceptabil, tovaraşi? Nu, nu este. Putem face apel la egalitate între comunişti, atunci? Nu, nici acest lucru, pentru că ei ocupă de asemenea, poziţii diferite, în termeni de drepturi şi situaţii materiale deopotriva.”
Pe baza unor astfel de consideraţii, Kalinin a concluzionat că utilizarea termenului de “egalitate” de către Zinoviev, ar fi fost doar demagogică şi dăunătoare. În replică, Zinoviev, la rândul său a spus congresului că, în timp ce el a vorbit de egalitate s-a referit la ea într-un sens total diferit. Pentru el, tot ce ar fi avut în minte a fost “egalitatea socialistă”, care este egalitatea ce ar putea să vină într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Pentru moment, pâna va veni timpul revoluţiei mondiale să aibă loc şi cum nu este nicio cale de a afla când va avea loc, nu poate fi vorba de nicio egalitate. În special, nu ar putea exista o egalitate în drepturi, pentru că astfel ar exista riscul să glisăm în direcţia deviaţiilor “democratice” foarte periculoase.
Această înţelegere a noţiunii de egalitate nu a fost scrisă într-o rezoluţie a congresului. Dar în esenţă, cele doua tabere care s-au ciocnit la congres au convenit în ceea ce priveşte ideea de egalitate ca fiind intolerabilă.
Anterior, şi nu cu mult timp în urmă, bolşevicii au vorbit o limbă destul de diferită. Sub stindardul egalităţii au operat în timpul marii revoluţii ruse, pentru a răsturna burghezia, în acord cu muncitorii şi ţăranii, pe cheltuiala cărora au crescut controlul politic asupra ţării. Sub aceste culori, după opt ani de cârmuire asupra vieţilor şi libertăţilor muncitorilor fostei Rusii – de acum cunoscută sub numele de “Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”, ţarii bolşevici au încercat să convingă muncitorii “Uniunii” (asuprite de ei), precum şi pe muncitorii din alte ţări (pe care încă nu le controlează), că dacă au persecutat, au lăsat să putrezească în temniţă sau au deportat şi ucis pe duşmanii lor politici, acest lucru a fost făcut exclusiv în numele revoluţiei, pe bazele sale egalitariste (care, chipurile, au fost introduse în revoluţie), pe care inamicii lor se presupune că doreau să le distrugă.
Se vor implini în curând opt ani de când sângele anarhiştilor a început să curgă din cauza refuzului lor de a se pleca servil în faţa violenţei sau cinsimului celor care au preluat puterea şi în faţa faimoasei lor ideologii mincinoase şi a iresponsabilităţii lor totale.
În acest act criminal, un act care nu poate fi descris altfel decât ca o sete de sânge a zeilor bolşevici, cele mai bune vlăstare ale revoluţiei au pierit, deoarece erau exponenţii cei mai fideli ai idealurilor revoluţionare şi deoarece nu puteau fi mituiţi să le trădeze. În apărarea sinceră a perceptelor revoluţiei, aceşti copii ai revoluţiei au încercat să se apere de nebunia zeilor bolşevici şi să găsească o cale de ieşire din această fundătură, în aşa fel încât să realizeze o cale spre adevărata libertate şi o egalitate reală a muncitorilor.
Potenţaţii bolşevici au realizat repede că aspiraţiile acestor copii ai revoluţiei vor schimba destinul pentru nebunia lor şi mai presus de toate pentru privilegiile pe care cu îndemânare le-au moştenit de la burghezia răsturnată, apoi perfidia a crescut în putere spre avantajul lor. Pe aceste baze ei i-au condamnat la moarte pe revoluţionari. Oameni cu suflete de sclavi i-au susţinut în acestea şi sângele a curs. În ultimii opt ani s-a scurs şi în numele a ce, ne putem întreba? În numele libertăţii şi egalităţii muncitorilor, spun bolşevicii, continuând să extermine mii de revoluţionari fără nume, luptători pentru revoluţia socială, etichetaţi ca “bandiţi” şi “contra – revoluţionari”.
Cu această neruşinată falsitate, bolşevicii au ascuns adevărata stare de lucru din Rusia, de ochii muncitorilor din întrega lume, în mod special falimentul lor total în privinţa construirii socialismului, atunci când acesta este mult prea evident tuturor acelora care au ochi să vadă.
Anarhiştii au alertat muncitorii din fiecare ţară în timp util despre crimele bolşevicilor în revoluţia rusă. Bolşevismul întruchipează idealul unui stat centralizat, s-a revelat pe sine ca inamicul de moarte al spiritului liber al muncitorilor revoluţionari. Recurgând la măsuri fără precedent, a sabotat dezvoltarea revoluţiei şi i-a murdărit onoarea şi cele mai frumoase aspecte. Deghizat cu succes, îşi ascunde faţa reala de privirile muncitorilor, trecând drept campion al intereselor lor. Numai acum, după o domnie de opt ani, flirtând tot mai mult cu burghezia internaţională, începe el să pună deoparte masca revoluţiei şi expune lumii muncitoare faţa unui exploatator rapace.
Bolşevicii au abandonat ideea de egalitate, nu doar în practică ci şi în teorie, datorită enunţului că ea i-ar putea lovi, fiind periculoasă acum. Acest lucru este destul de uşor de înţeles, deoarece întrega lor cârmuire depinde de o noţiune diametral opusă, pe o inegalitate pătrunzătoare, întreaga groază şi relele pe care le-au îngrăşat pe spatele muncitorilor. Să sperăm că muncitorii din fiecare ţară pot trage concluziile necesare şi, la rândul lor, vor termina cu bolşevicii, acei exponenţi ai ideii de sclavie şi asupritori ai muncii.
Doctrina Socului – Nasterea Capitalismului Dezastrelor.
In Romania nu exista miscare sindicala. De-a lungul timpului, liderii de sindicat au ajuns politicieni, au fost interlopi, au devenit multi – milionari. Sindicatele sunt folosite de catre interlopi ca masa de manevra (asa cum a fost in cazul lui Miron Cozma), sunt folosite ca rampa de lansare pentru politicieni (cazul lui Victor Ciorbea sau a lui Miron Mitrea – acesta din urma fiind in evidentele DNA, in anul 2008, cu un dosar de coruptie, pentru savarsirea infractiunilor de luare de mita, instigare la fals în înscrisuri oficiale si uz de fals).
“Revista Ideei”, diriguita de Panait Musoiu a fost una dintre cele mai longevive publicatii anarhiste din Romania. Revista cuprindea 10 numere editate de-a lungul unui an si a fost publicata intre 1900 si 1916. In paralel cu aceasta au circulat multe altele cu tenta anarhista, anarhiste, anarho-sindicaliste sau eclectice. Lectura placuta! 
Rădăcinile familiei mele au fost în Bucovina, o regiune mica de la poalele Munţilor Carpaţi. Înainte de primul război mondial (1914-18) , viaţa era buna acolo…dar m-am născut în 1914 şi din păcate, am ajuns prea târziu pentru a gusta viaţa buna din Bucovina. În primul rând, pentru că bunicul meu avea nevoie de o operaţie, care putea fi efectuată numai în Ungaria, întreaga familie sa mutat la Budapesta, care a fost si locul unde m-am născut. Tatăl meu şi-a găsit de lucru la un amanet şi astfel ne-am stabilit definitiv la Budapesta. Eram evrei, dar o varietate foarte asimilată, deoarece iudaismul nostru nu înseamnă atât de mult pentru noi. În zilele de sărbătoare tatăl meu mergea la sinagogă, dar nu cu un oarecare entuziasm special, însă mama prefera, deoarece era pasionata de lectura si literatura germana. Mai mult decât atât, Ungaria, în acele zile a fost foarte tolerantă şi am trăit bine. Lucrurile au inceput sa se schimbe in 1920 cand am fost deportaţi din cauza naţionalităţii noastre, în fapt, tatăl meu era cetăţean austro-ungar, dar odată ce războiul sa terminat, oraşul nostru natal din Cernăuţi a fost anexat de România şi am devenit români resortisanţi. Situaţia din România era departe de a fi tragică, cu toate acestea, românii au abolit legile sociale şi legislaţia muncii lăsata moştenire de către Imperiul Austriac, legi care au fost foarte progresiste pentru timpul lor. Şi astfel, la vârsta de 14 ani, am început să lucrez într-o fabrică de textile, aici am auzit pentru prima data muncitorii vorbind despre unele idei si chiar luând poziţii, am fost influentat în aşa măsură încât am fost dornic să aflu mai multe şi să mă educe. Asa am inceput sa citesc operele lui Marx, Bakunin, Engels, Proudhon, Tolstoi, Babeuf şi o mulţime de altele, toate în limba germană pe care o mânuiam foarte bine. Amintesc, de asemenea, că Cernăuţi inca simţea impactul Revoluţiei din Octombrie, comunitatea evreiască era orientata spre stânga, graţie acesteia fiind formata în mare parte din muncitori; din populatia de 120.000 de locuitori, 80.000 erau evrei şi cel puţin 15.000 din aceştia munceau în fabricile din oraş.
Errico Malatesta a fost în acelaşi timp teoretician şi revoluţionar anarhist, deşi nu a lăsat nicio operă completă, fiind preocupat de propagandă. S-a născut în 1853 în apropiere de Napoli, într-o familie burgheză. După realizarea unităţii Italiei, anarhistul Carlo Pisacane, influenţat de ideile proudhoniene, spera în transformarea ţării şi chiar a Europei într-o organizare bazată pe libera asociere, însă acesta a fost ucis în urma unei insurecţii. La doi ani după stabilirea lui Bakunin în Italia, în 1869 se înfiinţează o secţie a Internaţionalei la care aderă şi Malatesta, inspirat fiind de situaţia Comunei din Paris. In 1872 are loc un congres antiautoritar la Saint-Imier la care vor participa şi Bakunin, şi Malatesta. Decizia este de a organiza o revoluţie pe cale insurecţională, după modelul comunarzilor. Au început o serie de acţiuni care vizau şocarea opiniei publice, precum expediţia din Matese în care “insurgenţii au reuşit să proclame anarhia în câteva sate de munte, abolind proprietatea privată şi taxele şi incendiind câteva arhive.” Activitatea propagandistă a lui Malatesta a avut o amploare considerabilă, acţionând în numeroase ţări, ca România, Elveţia – unde îl întâlneşte pe Piotr Kropotkin, Belgia, Anglia, Egipt – unde a luptat alături de egipteni împotriva coloniştilor britanici, Argentina – înfiinţând un atelier de mecanică, Franţa – unde lansează ziarul Asocierea în care va declara: “Propaganda scrisă, vorbită şi prin fapte împotriva proprietăţii, a guvernelor şi a religiilor; suscitarea spiritului de revoltă în sânul maselor; combaterea parlamentarismului… folosirea tuturor ocaziilor, a tuturor evenimentelor economice, politice, judiciare, pentru ca poporul să intre în posesia bunurilor…” , iar mai târziu susţine o serie de conferinţe în Statele Unite şi în Cuba.
Pe fondul crizei actuale, Ha-Joon Chang, profesor la Universitatea Cambridge, discipol al lui Joseph Stiglitz, demontează câteva dintre miturile capitalismului în 23 de lucruri care nu ţi se spun despre capitalism.
