Pamant si Libertate

 Pamant si Libertate (sau “Tierra y Libertad” ) este un film regizat de Ken Loach in 1995 si scris de Jim Allen. În primăvara anului 1936, David, un tânăr şomer communist din Liverpool îşi părăseşte oraşul natal pentru a se alătura celor care luptau împotriva fascismului în Spania. Astfel, el se alătură unui grup internaţional al miliţiei alcătuit din femei şi bărbaţi, este vorba despre POUM (Partido Obrero de Unificación Marxista) unde se va indragosti de Blanca, membră POUM si de asemenea, ideologul grupului său.  Apoi, eroul nostru va pleca spre Barcelona, unde se va alătura unui grup de luptători. Disputele care au loc între cei care, teoretic, ar trebui să fie de aceeaşi parte a baricadei îl dezamăgesc atât de tare pe tânărul militant, încât este pus în situaţia de a-şi revizui opiniile. ( click aici )

Armata Revoluţionară Insurecţională Ucraineană

Drapel de luptă al Armatei Negre

Numită popular Mahnovşcina, Armata Revoluţionară Insurecţională Ucraineană, cunoscută şi sub numele de Armata Neagră, a fost o armata anarhistă formată din ţărani şi muncitori ucraineni şi din Crimeea, condusă de celebrul anarhist Nestor Mahno, ce a luptat în timpul Războiului Civil Rus. Grupările de gherilă anarhiste ucrainene au fost extrem de active în timpul Războiului Civil Rus. Unele au pretins că sunt loiale statului ucrainean, altele nu şi-au arogat vreo apartenenţă; toate au luptat însă atât cu Roşii cât şi cu Albii, cu o egală îndârjire, în perioada de început a Războiului Civil. Dintre toate grupările anarhiste, cea mai cunoscută a fost cea condusă de liderul de origine ţărănească Nestor Mahno, supranumit „Batko” (Tătuca), care şi-a început operaţiunile în sud-estul Ucrainei, împotriva regimului Hatmanatului, în luna iulie 1918. În septembrie, acesta a înfiinţat Armata Neagră, dotând-o cu echipament şi arme obţinute, majoritar, de la trupele germane şi austro-ungare aflate în retragere. Armata a fost structurată pe baze convenţionale, având unităţi de infanterie, cavalerie şi artilerie; unităţi de artilerie au fost ataşate fiecărei brigăzi de infanterie. Pe parcursul Războiului Civil, efectivele au oscilat între 15 000-110 000 de militari. Cavaleria lui Mahno includea atât trupe regulate cât şi unităţi de gherilă, şi a fost considerată cea  mai bine instruită şi cea mai capabilă forţă de cavalerie dintre toate cele desfăşurate, de către oricare parte, în timpul Războiului Civil. Guvernul bolşevic şi comandanţii Armatei Roşii s-au referit adesea la Armata Neagră cu termenul peiorativ de „ţăranii lui Mahno”, refuzând să acorde anarhiştilor ucraineni statutul de a avea o armată sau o mişcare politică, legitime.

Liderii armatei: Simon Karetnik, Nestor Mahno şi Fedir Shchus

Vsevolod Mihailovici (Volin) descria Armata Neagră, după cum urmează:

„Infanteria, când nu lupta, conducea marşul armatei… urmau căruţele taceanka. Fiecare, trasă de câte doi cai, avea un vizitiu pe bancheta din faţă şi doi soldaţi cu o mitralieră în spate. Un imens steag negru flutura peste căruţa din faţa convoiului. Pe cele două feţe se putea citi, brodate cu fir de argint, Libertate sau moarte şi Pământul, ţăranilor, fabricile, muncitorilor.”

Vsevolod Mihailovici, Revoluţia necunoscută (1918-1921): Vol. III, Lupta pentru o adevărată revoluţie socială: Partea a II-a, Ucraina (1918-1921), Free Life Editions (1974)

Principală problemă a armatei anarhiste, care nu a fost rezolvată pe parcursul întregii sale existenţe, a fost lipsa de acces la resurse primare de fabricaţie industrială, în special fabrici capabile să producă mari cantităţi de arme şi muniţii. Refuzând transporturile de arme, oferite la un moment dat de guvernul bolşevic de la Moscova, şi fără centre de producţie şi arsenale proprii, Armata Neagră a fost nevoită să se bazeze pe capturarea depozitelor de muniţii şi provizii ale inamicului şi să-şi procure hrana şi caii de la populaţia locală.

Până la începutul anului 1919, guvernul bolşevic îşi retrăsese cea mai mare parte a forţelor sale armate din Ucraina, ca urmare a succeselor obţinute de Albi în sudul ţării. Restul trupelor nu aveau încredere în comadanţi din cauza retragerii pe care o considerau a fi o dezertare de la cauza revoluţiei. La sfârşitul lunii iulie, unităţile bolşevice cu un efectiv de 40 000 de militari din Crimeea s-au răsculat şi au înlocuit comandanţii; majoritatea au hotărât să se alăture armatei lui Mahno. Revolta a fost organizată de foştii camarazi anarhişti ai acestuia, ce ajunseseră comandanţi în Armata Roşie. Kalaşnikov, Demendji şi Budanov au organizat, de asemenea, transferul de forţe. Un mare număr de soldaţi bolşevici au înaintat de la Novi Bug spre Pomoşcinaia în căutarea Armatei Negre, aducând cu ei, ca prizonieri, pe foştii lor comandanţi Koşerghin şi Dîbeţ. Rebelii s-au unit cu anarhiştii la Dobrovelişkovka, regiunea Herson, la începutul lunii august 1919. Pentru guvernul de la Moscova, această dezertare a reprezentat o puternică lovitură, deoarece în sudul Ucrainei şi în Crimeea, influenţa bolşevică practic a dispărut.

Mahno şi armata sa, catalogaţi la început drept „bandiţi” şi „tâlhari”, au fost trataţi cu bunăvoinţă când generalul Denikin ameninţa să ocupe Moscova, în marşul său triumfal din 1919. După încheierea unui acord cu guvernul bolşevic, Mahno şi comandanţii săi au hotărât să întoarcă Armata Neagră spre est şi să atace armata lui Denikin şi liniile sale de aprovizionare, în speranţa de a-i opri înaintarea.

Armata Neagră s-a retras spre vestul Ucrainei, dar, în seara zilei de 25 septembrie 1919, s-a întors brusc spre est pentru a-i ataca pe albi. Prima ciocnire a avut loc seara târziu, în apropiere de satul Krutenkoe, unde Brigada 1 infanterie (anarhistă) a atacat linile Albilor. Trupele lui Denikin s-au retras pentru a ocupa poziţii mai bune. La început, acesta a crezut că atacul este o stratagemă sau o recunoaştere în forţă, şi că nu va continua, concluzionând că marea parte a armatei anarhiste încă se retrage spre vest. La miezul nopţii însă, toate trupele lui Mahno au început ofensiva. Principalele forţe ale Albilor au fost concentrate lângă satul Peregonovka, satul în sine fiind ocupat de anarhişti. S-au purtat lupte grele şi mahnoviştii au început să piardă teren, fiind presaţi de regimentele de infanterie albgardiste, alcătuite majoritar din tineri ofiţeri şi cadeţi, anticomunişti fanatici. Statul-major al lui Mahno, precum şi întreaga populaţia a satului au intrat în luptă. La apropierea cavaleriei anarhiste,  Albii s-au retras din Peregonovka. În afara satului s-au purtat crâncene lupte corp-la-corp. Un regiment albgardist a fost forţat să se retragă, la început în ordine, apoi, când lupta s-a mutat în apropierea râului Siniuha, a intrat în debandadă. Celelalte regimente, cuprinse de panică, l-au urmat. În cele din urmă, toate trupele lui Denikin aflate în zonă au intrat în derută; mulţi au scăpat, trecând râul înot, dar sute s-au înecat sau au fost ucişi pe malurile lui.

După această victorie, trupele lui Mahno au început să atace liniile de aprovizionare denikiniste. Căderea Aleksandrovskului în mâinile Armatei Negre a fost urmată de cucerirea localităţilor Pologi, Huliaipolie, Berdiansk, Melitopol şi Mariupol. În mai puţin de două săptămâni, întregul sud al Ucrainei a fost cucerit de anarhişti. Ocuparea regiunii de către Mahno, în special a zonelor de graniţă cu Marea de Azov, a pus în pericol curând întreaga ofensivă a lui Denikin, întrucât bazele sale de aprovizionare se aflau în aria Mariupol-Volnovaha. Odată cucerite Berdiansk şi Mariupol, depozite enorme de muniţii au fost capturate de anarhişti. Deoarece toate căile ferate din regiune se aflau sub controlul Armatei Negre, niciun material de război nu mai putea ajunge la forţele lui Denikin aflate pe frontul de nord. Regimentelor de rezervă ale Armatei Albe, staţionate în regiune, li s-a ordonat să rupă blocada, însă au fost înfrânte.

După această încercare nereuşită de a disloca forţele Armatei Negre, Denikin şi-a mutat centrul de greutate al campaniei sale de la nord la sud. Cele mai bune trupe de cavalerie albgardiste, conduse de generalii Marmontov şi Şkuro, au fost transferate de pe frontul de nord în regiunea Huliaipolie din Rusia. Noua strategie aplicată de Denikin a avut succes, forţele mahnoviste fiind alungate dintr-o parte a Ucrainei, însă preţul plătit a fost slăbirea forţelor opuse Armatei Roşii. În perioada octombrie-noiembrie 1919, albgardiştii au fost învinşi într-o serie de lupte de către forţele bolşevice. Regimentele din Caucaz au suferit cele mai mari pierderi, în special cele de cavalerie cecenă, ai căror membrii au murit cu miile. Spre sfârşitul lunii noiembrie, unele din aceste trupe s-au răsculat şi s-au întors la căminele lor din Caucaz. Acest fapt a însemnat începutul dezintegrării lente a Armatei Albe a lui Denikin. Unii istorici susţin că, dacă anarhiştii nu ar fi câştigat o victorie decisivă la Peregonovka şi nu ar fi blocat liniile de aprovizionare denikiniste, anihilând astfel livrările de alimente, muniţii şi echipament pentru frontul de nord, Armata Albă ar fi intrat, probabil, în Moscova, în decembrie 1919. În februarie 1920 însă, Teritoriul liber – regiunea mahnovistă – a fost invadat de trupele Roşiilor ce includeau Divizia 42 Puşcaşi şi Diviziile estonă şi letonă, în total circa 20 000 de militari. După ruperea relaţiilor dintre Mahno şi bolşevici, comisarii şi comandanţii Armatei Roşii au fost executaţi pe locul capturării. Soldaţilor de rând, după dezarmare, în calitate de „fraţi proletari”, li s-a oferit posibilitatea de a alege între a se alătura anarhiştilor sau a se întoarce acasă. Acest lucru i s-a întâmplat unei unităţi estone ce s-a predat lui Mahno în 1920. Victor Belaş remarca faptul că, până şi în cea mai grea perioadă pentru Armata Revoluţionară, la începutul anului 1920, „simplii soldaţi au fost eliberaţi”. În februarie 1920, anarhiştii au dezarmat Divizia estonă, cu un efectiv de 20 000 de militari. Toţi soldaţii au fost eliberaţi „în cele patru vânturi”. Situaţia a fost complicată de şovinismul rus manifest al lui Denikin, precum şi de refuzul estonilor de a lupta alături de Nikolai Iudenici.

După victoriile asupra Armatei Albe, guvernul bolşevic a anulat alianţa cu Mahno şi mişcarea anarhistă ucraineană, atacând în mod repetat trupele Armatei Negre şi organizând represalii ale CEKA şi Armatei Roşii împotriva simpatizanţilor acestora.

În iunie 1920, Ceka a trimis doi agenţi pentru a-l asasina pe Mahno – unul, fost tâlhar de drumul mare, iar celălalt, un agent dublu ce lucrase anterior pentru Mahno. Cel din urmă a dezvăluit scopul misiunii înainte de a trece la îndeplinirea ei; cu toate acestea, ambii au fost executaţi. Între timp, forţele Armatei Roşii, mult superioare ca efective şi dotări, au redus în mod constant suprafaţa teritoriilor din Rusia aflate sub controlul anarhiştilor.

În 1920, Leon Troţki (Comisar de Război al Armatei Roşii) a recurs la tactici de teroare, ordonând asasinarea a mii de ţărani ucraineni loiali lui Mahno. De asemenea, a retras în mod intenţionat trupele bolşevice de pe poziţiile lor din sud, permiţând forţelor căzăceşti pro-monarhiste să invadeze Ucraina de sud. Mahno şi armata sa, urmaţi de coloane de refugiaţi, s-au retras spre Ucraina Centrală. Atacând prin surprindere, forţele sale au strivit regimentele lui Wranghel din sudul Ucrainei, capturând 4 000 de prizonieri, depozite de muniţii şi armament şi împiedicând trupele Albilor să pună mâna pe recolta de cereale a acelui an.

Troţki a oferit încă o dată, o alianţă, prin trimiterea unei delegaţii plenipotenţiare a CC a PC (b), condusă de tovarăşul Ivanov, cu sarcina de a propune un tratat politico-militar; sub rezerva graţierii tuturor deţinuţilor anarhişti de pe întreg teritoriul Rusiei, Mahno a fost de acord. Tratatul a fost întocmit şi semnat, de ambele părţi, la 15 octombrie 1920, în localitatea Starobelsk. Documentul, împreună cu o delegaţie mahnovistă, a fost trimis la Harkov, oraş ocupat de bolşevici, pentru ratificare oficială şi pentru stabilirea unei strategii militare comune. Folosind armele şi muniţiile capturate anterior de la Wranghel, Armata Neagră a curăţat cea mai mare parte a Crimeei de trupele căzăceşti şi a ajutat la atacarea infanteriei albgardiste. După o ultimă ofensivă împotriva Armatei Roşii în nord, eşuată, Wranghel şi rămăşiţele unităţilor sale au fost evacuaţi din Sevastopol de către Royal Navy, la 14 noiembrie 1920.

Cu toate acestea, guvernul de la Moscova a refuzat iniţial să facă public Tratatul bolşevico-mahnovist sau să recunoască existenţa acestei alianţe formale în afara Ucrainei. De asemenea, a continuat să denunţe anarhismul ca pe o mişcare politică nelegitimă şi a înmulţit arestările în masă ale anarhiştilor, în toate zonele ţării aflate sub control bolşevic. În urma insistenţelor lui Mahno, CC a dat în cele din urmă publicităţii secţiunea militară a Tratatului, şi o săptămână mai târziu, şi pe cea politică. Clauza numărul patru, privitoare la instituirea comitetelor alcătuite din muncitori şi ţărani pentru autoguvernarea regiunilor controlate de Armata Neagră, a fost omisă.

Curând a devenit clar de ce Moscova a evitat să facă publicitate în jurul tratatului. La 26 noiembrie 1920, la mai puţin de două săptămâni de la finalizarea ofensivei victorioase împotriva Armatei Albe, Statul-Major al lui Mahno şi mai mulţi comandanţi ai Armatei Negre au sosit la Cartierul General al Armatei Roşii de pe frontul de sud pentru a participa la o şedinţă comună. Toţi au fost arestaţi şi executaţi pe loc; delegaţia mahnovistă, aflată încă la Harkov, a fost arestată şi lichidată. Mahno a continuat lupta, însă ţăranii ucraineni, sătui de cei trei ani de război, foamete, represalii şi genocid, nu i s-au mai alăturat într-un număr semnificativ. Ultimele sale unităţi au fost înfrânte şi dispersate în august 1921; Mahno, alături de un grup de apropiaţi, a reuşit să treacă frontiera, în România.

Sociologul argentinian Christian Ferrer a scris despre mahnoviştii din exil care au luptat în brigăzile internaţionale în timpul Războiului Civil din Spania. Aceşti ucraineni au alcătuit o companie, comandată de „locotenentul Şevcenko”, în cadrul Batalionului Mickiewicz-Palafox din a XIII-a Brigadă internaţională (Brigada Drabowski), care a trecut Pirineii după căderea Cataloniei şi a luptat în Rezistenţa franceză.

Conform istoricului franco-bulgar Frank Mintz, chiar şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial „grupări de gherilă ucrainene au arborat drapelul negru şi au luptat atât împotriva naziştilor cât şi a staliniştilor”.

La mijlocul anului 1919, Armata Neagră avea un efectiv de 15 000 de militari, organizaţi într-o brigadă de cavalerie şi patru de infanterie, un regiment de mitraliere cu 5 000 de soldaţi şi un detaşament de artilerie. În momentul de vârf, decembrie 1919, existau 83 000 de infanterişti, 20 135 de cavalerişti, 1 435 de mitraliere, 7 trenuri blindate, 118 tunuri şi câteva maşini blindate. Trupele erau structurate în 4 Corpuri şi o rezervă strategică. Fiecare Corp avea o brigadă de cavalerie şi una de infanterie; fiecare brigadă dispunea de 4-5 regimente.

Armata Neagră nu a fost niciodată una de tip tradiţional. De fapt, ea a fost o miliţie democratică, condusă de comitetele soldăţeşti şi de adunările generale. Nu au existat ofiţeri în sensul obişnuit al cuvântului; comandanţii erau aleşi şi puteau fi schimbaţi. Teoretic, Armata Neagră s-a bazat pe înrolarea voluntară, şi nu pe recrutare; practic, a fost utilizată şi aceasta din urmă. Periodic, erau convocate adunările generale pentru a se hotărî asupra politicii de urmat. Armata s-a bazat pe autodisciplină şi toate regulile erau aprobate de comitetele soldăţeşti.

Această structură organizatorică a fost folosită mai târziu la înfiinţarea miliţiilor anarhiste ce au luptat în Războiul Civil Spaniol.

http://www.wikipedia.org

traducere şi adaptare de Marian Băghină

Sacco şi Vanzetti – organizatori anarhişti ucişi de către stat

Pe 23 August 1927, doi anarhişti americani de origine italiană, Nicola Sacco şi Bartolomeu Vanzetti, au fost ucişi pe cale judicială de către Statul Massachusetts,SUA, fiindu-le înscenate două crime pe care nu le-au comis. Sacco şi Vanzetti au fost anarhişti dedicaţi, activi în mişcarea muncitorească. În 1916, Sacco a fost arestat fiindcă a participat la o demonstraţie în spirit de solidaritate cu greva muncitorilor din Minnesota.În acelaşi an, a participat la greva din fabrica de la Plymouth,Massachusetts. Aici l-a cunoscut pe Bartolomeo Vanzetti, unul din principalii organizatori ai grevei. Ca majoritatea anarhiştilor, cei doi au fost opozanţi activi ai Primului Război Mondial. Sărăcia severă din anii de după razboi a însemnat că mulţi muncitori erau nemulţumiti de situaţia în care se aflau. Autoritaţile erau înspăimântate că muncitorii vor urma exemplul Revoluţiei Ruse şi făceau tot ce le stătea în putere pentru a prezenta comunismul şi anarhismul ca “ne-american” şi să-i sperie pe muncitori departe de propaganda “rosie”.În aprilie 1920, anarhistul Andrea Salsedo a fost arestat şi deţinut timp de 8 saptamani.În dimineaţa de 3 mai, a murit “căzând”de la geamul etajului al 14-lea al Departamentului de Justiţie din New York. Sacco şi Vanzetti,împreună cu alti camarazi, au convocat imediat o întalnire în Boston pentru a protesta.În timp ce căutau sprijin pentru întalnire,au fost arestaţi sub suspicinea de “activişti radicali periculoşi”.În curând s-au văzut acuzaţi de un jaf care s-a întamplat în aprilie,unde doi paznici au fost ucişi. Cazul a ajuns la judecată în iunie 1921 şi a durat şapte săptămâni.Cazul statului împotriva celor doi a fost practic neexistent.12 clienţi de-ai lui Vanzetti (muncea ca vânzător de peşte) au depus mărturie că le-a furnizat peşte în timpul crimei.Un oficial al Consulatului Italian din Boston a mărturisit că Sacco s-a întalnit cu el pentru a trata de paşaport la acea vreme.Mai mult, o altă persoană a recunoscut că a comis crima şi că nici Sacco şi nici Vanzetti n-au fost implicaţi.

Judecătorul, Webster Thayer,a spus despre Vanzetti : “Acest om, chiar dacă de fapt nu a comis crima care îi este imputată,este totuşi vinovat moral,fiindcă el este inamicul instituţiilor noastre”.Purtătorul de cuvânt al juriului, un poliţist pensionat, a raspuns unui prieten care părea a crede în nevinovăţia lui Sacco şi Vanzetti :” Să-i ia dracu’.Ar trebui să fie spânzuraţi oricum.”Condamnându-i pe cei doi la moarte, judecătorul s-a lăudat unui prieten :” Ai vazut ce le-am facut nenorociţilor ălora de anarhişti ieri?”Fără îndoiala că Sacco şi Vanzetti au fost judecaţi pentru convingerile lor politice şi că,atunci când s-a dat verdictul, a fost un verdict de clasă – statul transmitea un mesaj clar clasei muncitoare americane – orientaţi-vă distant de gândirea anarhistă sau suportaţi consecinţele. Sacco şi Vanzetii au petrecut următorii 6 ani în închisoare, în timp ce le-a fost respins recurs după recurs.În sfârşit, pe 23 august 1927, au fost executaţi. Ştirea execuţiilor a trimis sute de mii de protestatari în stradă, în jurul lumii.Ambasada SUA din Paris a trebuit să fie înconjurată de tancuri pentru a o proteja de mulţimea de protestatari furioşi, o revoltă în Londra s-a sfârşit cu 40 de răniţi, Consulatul SUA din Geneva a fost înconjurat de o mulţime de 5.000 de persoane, mulţimi uriaşe purtând banderole negre au mărşăluit în Boston şi New York. La scurt timp înainte de a fi executat, Vanzetti a spus : “Ultima clipă ne aparţine – acea agonie e triumful nostru.” În amintirea momentului morţii lor şi în  lupta pentru viziunea lor spre o nouă societate echitabilă, onoram aceşti oameni.

Sindicalism şi Anarhism – de Piotr Kropotkin

Kropotkin vorbeşte despre relaţia dintre sindicalism şi anarhism, argumentând că anarhiştii au primit ideile sindicaliste în AIM (Asociaţia Internaţională a Muncitorilor),pe care le-au apărat de tendinţa parlamentaristă din interiorul Internaţionalei. De asemenea, Kropotkin credea ca sindicalismul este singura mişcare capabilă să arate o cale de ieşire din capitalism.

Din toate părţile, oamenii ne intreabă mereu,“Ce este sindicalismul şi care e relaţia sa cu anarhismul?” Aici vom încerca sa raspundem cat mai concis acestor întrebări. Sindicalismul e doar unul din numele atribuite unei tactici vechi în care muncitorii din Marea Britanie s-au refugiat cu success pe o lungă perioadă de timp : tactica acţiunii directe şi a luptei împotriva capitalului pe plan economic. Aceasta tactică a fost de fapt arma cea mai preferată. Neavând dreptul de a vota, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, muncitorii britanici au obţinut avantaje economice importante şi au creat o puternică organizaţie sindicală prin folosirea acestei arme,forţând chiar clasele dominante să le recunoască cererile fără a avea ca bază legislaţia. Acţiunea directă s-a dovedit a fi o armă seminificativă in sfera economică, atat in obţinerea rezultatelor economice,cât şi în forţarea concesiunilor politice. In Marea Britanie, influenţa acestei idei a fost atât de puternică incât,in anii 1830 pana in 1831, Robert Owen a încercat să infiinţeze un sindicat naţional si o organizaţie internaţională a muncitorilor, care folosind acţiunea directă, ar putea lupta împotriva capitalului.Temerile timpurii ale persecuţiei de către guvernul britanic l-au forţat să abandoneze ideea. Aceasta a fost urmată de către mişcarea cartistă, care a folosit puternic, pe scală largă şi parţial secretă organizaţiie muncitorilor din acea vreme cu scopul de a câstiga concesiuni politice considerabile.În acest moment, muncitorii britanici au primit prima lectie politică: in curând au realizat că sprijinind agitaţia politică folosind toate mijloacele la dispoziţia lor, această agitaţie le-a câştigat avantaje economice şi altele pe care le-au obţinut forţând angajatorii si legiuitorii prin greve si revolte. Au realizat căt de lipsit de sens a fost sa aştepte imbunataţiri serioase a condiţiilor de viaţă din partea parlamentului. Muncitorii francezi au ajuns la exact aceeasi concluzie : revoluţia din 1848, prin care Franţa a devenit Republică, i-a convins de sterilitatea agitaţiei politice şi a victoriilor politice; singurele schimbări fundamentale ale condiţiei de viaţă a muncitorilor sunt acelea pe care clasa conducătoare e forţată sa le cedeze prin acţiune directă. Revoluţia franceză a mai dat o lecţie. Au văzut cât de neajutoraţi erau liderii lor intelectuali când a venit vorba de a găsi alte metode de producţie ce ar putea asigura muncitorilor partea lor si de a înceta cu exploatarea capitalului. Au vazut neajutorarea atat în Comisia din Luxemburg, care s-a reunit între aprilie şi martie1848, cât şi  în camera specială aleasă sa studieze această chestiune in 1849, la care au participat peste 100 de deputaţi social democraţi. Din acesta, au inţeles ca muncitorii insisi vor trebui sa stabiliească liniile generale ale revoluţiei sociale, care trebuie urmată daca se doreste sucessul. Folosirea acţiunii directe de catre Muncă impotriva Capitalului şi nevoia ca muncitorii insisi să găsească formatul organizaţiei economice care sa elimine exploatarea capitalistă; aceastea au fost principalele lecţii primite de către muncitori, în special în aceste două ţări cu cea mai dezvoltată industrie.

Atunci când, in anii 1864/66, vechea idee a lui Robert Owen s-a realizat şi o organizaţie internaţională a muncitorilor s-a infiinţat, noua organizaţie a adoptat ambele principii fundamentale mai sus expuse. Cu infiinţarea AIM (Asociaţia Internaţională a Muncitorilor) de către reprezentanţi ale sindicatelor britanice şi muncitori francezi (în principal,adepţi ai lui Proudhon),care au participat la a 2-a Exhibiţie a Lumii în Paris, a proclamat că, emanciparea muncitorilor trebuie să fie sarcina muncitorilor insuşi, si că incepând de atunci, capitaliştii se vor confrunta cu greve in masă, sprijinite pe plan internaţional. Ca urmare, primele două acţiuni ale Internaţionalei au fost două greve in masă,creând o enormă agitaţie in Anglia si o înspăimăntare a clasei de mijloc; o grevă in Paris, sprijinită de sindicatele britanice;cealaltă în clădirea comerţului în Geneva,sprijinită de muncitori francezi şi britanici. În plus, în congresele Internaţionalei muncitorii nu se mai deranjau să discute despre aceleaşi prostii cu care naţiunile erau amuzate de către conducatorii lor în instituţiile parlamentare.Discutau despre problema fundamentală a reconstrucţiei revoluţionare a societaţii şi despre punerea în acţiune a ideei,care până atunci a fost atât de prosperă; idea unei greve generale. Despre ce forma politică va adopta societatea după revoluţia socială, federaţiile ţarilor latine s-au poziţionat deschis impotriva statelor centralizate. S-au declarat ferm pentru o organizare in federaţiie libere a comunelor si regiunilor agricole,care, în acest fel, se vor elibera de exploatarea capitalistă,iar cu această bază, cu baza asocierii federale, această eliberare va fi posibilă şi pentru un teritoriu vast şi pentru unităţi naţionale.Ambele principii ale sindicalismului modern,acţiunea directă şi atenta elaborare a unor noi forme de viaţă socială, au ca bază federaţiile sindicale : pe la început, amândouă fiind principii centrale ale AIM.Cu toate acestea,chiar şi în interiorul Asociaţiei, au existat două curente de opinie diferite în ceea ce priveşte activitatea politică ,ce a divizat muncitorii diferitelor naţiuni : latini şi germani.

Francezii din Internaţională sprijineau în principal ideile lui Proudhon,a cărui principii sunt cele ce urmeaza: Înlăturarea aparatului de stat burghez existent, înlocuit de către sindicatele organizate de muncitori,care vor reglementa şi organiza tot ce e esenţial pentru societate.Muncitorii sunt cei ce trebuie să organizeze producţia necesară pentru viaţă; corecta si imparţiala împărţire a produselor muncii umane,la fel ca şi distribuirea şi consumul acestora.Daca vor proceda în acest fel, vom observa că va ramane puţin de făcut pentru stat. Producţia tuturor bunurilor,un schimb mai echitabil şi consumul produselor sunt probleme pe care muncitorii trebuie sa le rezolve.Daca o pot face, pentru ce anume sa existe guverne şi oficiali ierarhizaţi? Nimic ce muncitorii nu pot organiza singuri. Dar printre fondatorii francezi ai Internaţionalei au existat şi cei care au luptat pentru Repulică şi pentru Comună. Insistau că activitatea politică nu trebuie ignorată sau privită ca fiind neimportantă pentru proletariat, fie că trăiesc în monarhie,republică sau comună.Ştiau din propria experienţă că triumful conservatorilor sau al imperialiştilor însemnă represiune din toate direcţiile şi o slăbire a puterii muncitorilor pentru a combate agresivitatea politicii capitaliste.Nu erau indiferenţi faţă de politică, dar refuzau să o perceapă ca un instrument pentru eliberarea clasei muncitoare prin politici electorale sau succese,ori prin ansamblul partidelor politice.În consecinţă,muncitorii francezi,spanioli si italieni au convenit să includă urmatoarele cuvinte în statutul Internaţionalei :”Orice activitate politică trebuie sa fie pe plan secundar în faţa celei economice.Printre muncitorii britanici a existat si un numar de cartişti ce sprijineau lupta politică.Iar germanii, spre deosebire de francezi, nu au trecut prin experienţa de a avea două republici.Credeau în parlamentul Reich-ului german.Chiar şi Lesalle – cum este cunoscut- avea ceva speranţă într-un Kaiser socialist sub o Germanie unită ,pe care o vedea în creştere.

Din acest motive, nici britanicii nici germanii nu doreau excluderea acţiunii parlamentare,în care credeau, iar in textele in engleză si germană a aceloraşi statute au adăugat : “Ca un mijloc, orice activitate politică trebuie sa fie secundară în raport cu cea economică.”Astfel a înviat vechea idee de încredere intr-un parlament burghez. Dupa ce Germania a triumfat împortriva Franţei in războiul din 1870-71 şi 35.000 de proletari,crema clasei muncitoare franţuzeşti, au fost ucişi după căderea Comunei de către armata burghezilor, iar cand AIM a fost interzisă în Franţa, Marx, Engels si adepţii lor au încercat reintroducerea activităţii politice în Internaţională,sub forma unor candidaţi muncitori. Ca urmare, a avut loc o ruptură în Internaţională, care până atunci a adus speranţe mari printre proletari şi a cauzat atâta frica printre cei bogaţi. Federaţiile ţărilor latine, Italia,Spania,Jura şi Belgia de est (şi un număr mic de refugiaţi din Franţa) au respins noul curs. Şi-au format propriile sindicate separate şi de atunci s-au dezvoltat tot mai mult spre direcţia sindicalismului revoluţionar şi al anarhismului, în timp ce Germania a urmat calea Partidului Social Democrat,cu atât mai mult dupa ce Bismarck a introdus dreptul universal de vot în alegerile parlamentare,urmând victoria în război a noului infiinţat Reich German. Au trecut 40 de ani de la ruptura Internaţionalei şi putem judeca rezultatul acesteia.Mai târziu, vom analiza în detaliu,dar chiar şi acum putem specifica insuccesul complet pe durata celor 40 de ani a celor ce şi-au pus increderea în ceea ce numeau cucerirea puterii politice în cadrul statului burghez existent.În loc sa cucereasca acest stadiu, asa cum credeau, au fost cuceriţi de el.Ei sunt instrumentele acestuia, ajungând la menţinerea puterii de către clasa superioară şi de mijloc şi nu de către muncitori. Sunt instrumente loiale ale Bisericii, ale Statului, ale Capitalului şi ale economiei de monopol. Dar peste tot în Europa şi America, intrevedem o noua mişcare a maselor, o nouă forţă în mişcarea muncitorească, una care s-a întors la vechiile principii ale Internaţionalei, acţiunea directă şi lupta directă a muncitorilor împotriva capitalului ,iar muncitorii acum işi dau seama ca ei singuri trebuie sa se elibereze – nu parlamentul.

Evident,nu vorbim de anarhism.Mergem mai departe. Susţinem ca muncitorii vor obţine eliberarea atunci când se descotorosesc de percepţia centralizării şi a ierarhiei, şi de decepţia oficialilor insărcinaţi de către Stat care menţine legea şi ordinea- o lege facută de către cei bogaţi împortriva saracilor, iar ordinea insemnând supunerea saracilor în faţa bogaţilor.Pana când aceste fantezii şi iluzii vor fi alungate, emanciparea muncitorilor nu poate fi atinsă. Dar pe durata acestor 40 de ani , anarhiştii împreuna cu aceşti muncitori, au luat eliberarea cu propriile maîni, folosîndu-se de acţiunea directă ca mijloc de pregătire pentru bătălia finală a muncitorilor exploataţi impotriva – pana şi în zilele noastre- triumfului Capitalului; ei au luptat împotriva acelora care instigau muncitorii la campanii electorale inutile.În tot acest timp au fost activi în clasa muncitoare, pentru a trezi în ea dorinţa de a folosi principiile pentru confiscarea docurilor,cailor ferate,minelor,fabricilor,pământurilor şi a depozitelor, de către sindicat, ca să nu mai fie conduse în interesul minoritaţii capitaliste,ci în interesul intregii societăţi. S-a arătat cum in Anglia, din anii 1820-30 şi în Franţa după revoluţia politică fără succes din 1848, eforturile unei importante secţiuni a muncitorilor se dirijau spre lupta directă împotriva Capitalului folosind acţiunea directă; pentru acesta organizaţiile muncitoreşti erau necesare.S-a arătat,de asemenea, cum între 1866 şi 1870, aceasta idee a fost foarte importantă pentru noua infiintaţă AIM,dar si cum, dupa infrangerea Frantei de catre Germania in 1871 si caderea Comunei din Paris, elemente politice au prins avantaj in Internationala prin colapsul fortelor revolutionare si a devenit  factorul decisiv in miscarea muncitoreasca. Incepand din aceasta perioada, amandoua curente s-au dezvoltat incet in directii cu propriile lor programe.Partidele muncitoresti s-au organizat in toate statele constitutionale si au facut tot posibilul pentru a creste numarul de parlamentari reprezentativi cat mai curand posibil.De la inceput se putea vedea cum, cu reprezentanti ce fugeau dupa voturi, programul economic devenea mai putin important; in cele din urma, fiind limitati la a indeplini limitarile trivilale ale drepturilor angajatorilor,au conferit asadar noi puteri sistemului capitalist si au ajutat la prelungirea vechii ordini.

In acelasi timp, acei politicieni socialisti concurau cu reprezentantii radicalismului burghez pentru captarea voturilor muncitorilor, ceea ce a ajutat,chiar fara a avea intentia, la pregatirea caii pentru o victorioasa reactie in Europa. Intreaga lor ideologie, ideiile si idealurile pe care le raspandeau maselor,erau centralizare pe un singur obiectiv. Erau sustinatori convinsi ai statului centralizat, opozanti ai autonomiei locale si a independentei natiunilor mici si au elaborat o filosofie a istoriei care sa sustina concluziile lor. Au aruncat cu apa rece pe sperantele oamenilor in clipa in care le vorbeau,in numele “materialismului istoric”, ca nici o schimbare fundamentala spre o directie socialista nu e posibila daca numerul de capitalisti nu se va diminua prin competitie reciproca. Este complet exclus din obervatii un fapt atat de evident in toate tarile industriale ca Marea Britanie, Franta,Belgia si alte tari capitaliste, prin usurinta cu care exploateaza tari care nu au o industrie dezvoltata, controleaza in prezent munca a milioane de oameni in Europa de Est, Asia si Africa.Rezultatul este ca numarul oamenilor din tarile industrializate din Europa care traiesc de pe spatele celorlalti nu scade deloc.Total gresit.De fapt, creste la o constanta alarmanta rata.Si cu o crestere a acestui numar, numarul de persoane cu interesul capitularii statului si sistemului capitalist creste si el.  In sfarsit, cei ce vorbesc cel mai puternic despre agitatia politica pentru cucerirea puterii in statele existente se opun cu inversunare oricariu lucru care le-ar putea afecta sansele de a obtine puterea politica.Oricine care a indraznit sa critice tacticele lor parlamentare a fost expulzat in congresele socialiste internationale.Ei au respins grevele si ,mai tarziu, cand ideea unei greve generale a penetrat chiar si congresele lor, au luptat impotriva ideii cu inversunare,folosind toate mijloacele de care dispuneau.

Aceste tactici au fost urmate timp de 40 de ani, dar doar acum a devenit clar pentru toti ca muncitorii din Europa s-au saturat.Cu dezgust, multi muncitori au ajuns sa-I renege.De aceea auzim atat de mult despre “sindicalism”.Cu toate acestea, in timpul acestor 40 de ani, celalat curent, care sustinea lupta directa a muncitorilor impotriva Capitalului, a crescut si s-a dezvoltat la randu-I sau in ciuda persecutiilor guvernului din toate directiile si in ciuda denuntarii de catre politicienii capitalisti. Ar fi interesanta studierea continua a dezvoltarii acestui curent si sa fie analizat atat potentialul cat si conexiunile personale cu partidele social democrate ,pe deoparte, si cu anarhistii pe de alta.Dar nu e timpul pentru o astfel de publicatie, probabil inca nu s-a publicat. Atentia s-ar fi indreptat spre influenta persoanlitatilor, cand ar trebuie sa fie pentru influenta curentelor de gandire majore si pentru cresterea increderii de sine a muncitorilor din America si Europa, o inceredere castigata independent de liderii intelectuali, cu o speciala atentie sa fie atribuita pentru a putea scrie o istorie reala a socialismului.Tot ce trebuie sa spunem acum sunt faptele clare care sunt independente de invataturile socialise,cand masele muncitoare s-au adunat in centre industriale majore,ca aceste mase au mentinut traditia organizatiilor sindicale din alte timpuri, organizandu-se atat pe fata cat si in secret, iar in acelasi timp crescand in putere, pentru a reduce exploatarea si aroganta angajatorilor.In acelasi timp in care masele organizate de muncitori cresteau mai mari si mai puternice, a fi constient de lupta principala ,care a fost scopul vietii oamenilor civilizati inca din perioada marii revolutii franceze, tendinta anti-capitalista devenea tot mai clara si mai sigura.In ultimii 40 de ani in care liderii politici din diferite tari au folosit cele mai variate metode pentru a preveni toate revoltele muncitoresti si pentru a suprima orice caracter amenintator, am vazut cum revoltele muncitoresc se extind mai departe,devenind si mai puternice, iar scopul muncitorilor e exprimat tot mai clar.

Tot mai mult,si-au pierdut caracterul de simple acte de disperare; ori de cate ori avem contact cu muncitorii,tot mai mult auzim opinia exprimata dominand, ce poate fi rezumata in urmatoarele cuvinte : “Faceti loc,domnilor din industrie! Daca nu va descurcati sa gestionati industriile ca sa putem traii si sa ne asiguram un trai sigur, atunci afara cu voi!Afara,daca sunteti atat de ingusti la minte si incapabili sa va puneti de acord unul cu celalalt in ce priveste noua productie care va promite cel mai mare profit instantaneu, daca trebuie sa atacati,fara considerare fata de nocivitatea si inutilitatea produselor, ca o turma de oi! Afara cu voi,daca va imbogatiti doar prin pregatirea de razboaie la nesfarsit, irosind o treime din toate bunurile produse de fiecare natiune pe armament, ce foloseste doar la jefuirea altor jefuitori! Afara, daca din toate minunatele descoperiri ale stiintei moderne nu ati invatat sa va imbogatiti decat din saracia in care o treime din populatia din orasele mari, din tarile noastre exceptional de bogate, e condamnata! Afara, daca doar asa puteti conduce industria si comertul! Noi ,muncitorii, vom stii mai bine cum sa organizam productia,doar daca vom reusi sa eradicam acest paraziti capitalisti!” Acestea au fost ideile pentru care se luptau si despre care se discutau in locurile muncitoresti din intreaga lume civilizata; au oferit un teren fertil pentru extraordinarele revolte muncitoresti pe care le-am vazut an de an in Europa si SUA,sub forma grevelor muncitorilor din porturi, mine si fabrici,etc., pana cand ,in sfarsit, au luat forma unei greve generale – in curand fiind o lupta majora comparabila cu puternicele cicluri ale naturii,pe langa care micile lupte din parlament par a fi un joc de copii. In timp ce germanii sarbatoreau succesul electoral in crestere,cu steaguri rosii si posesiuni lumisoase, vesticii cu experienta s-au pus la munca pentru o sarcina mult mai serioasa : cea a organizarii interne a muncitorilor.Cei din urma,erau preocupati cu idei de o natura mult mai importanta.Se intrebau, “ Care va fi rezultatul din conflictul inevitabil intre Munca si Capital?,”Ce noi forme de viata industriala si organizare sociala va crea acest conflict?”

Si aceasta e adevarata origine a miscarii sindicale, pe care politicienii ignoranti abia ce au descoperit-o, ca si cand ar fi ceva nou pentru ei. Pentru noi, anarhistii, miscarea nu e noua. Am salutat recuonasterea tendintelor sindicaliste in programul AIT.L-am aparat, cand a fost atacat din interior de catre revolutionari politici germani care au vazut miscarea ca un obstacol pentru atingerea puterii.Am sfatuit muncitorii din toate natiunile sa urmeze exemplul Spaniei care si-au mentinut organizatiile sindicale in contact apropiat cu sectiunile Internationalei. De atunci am urmarit toate fazele miscarii muncitorilor cu interes si stim cum vor fi ciocnirile ce se prevad intre Munca si Capital, va fi de datoria miscarii sindicale sa deschida ochii societatii fata de sarcinile producatorilor de bogatie.E singura miscare care va arata oamenilor cu cap o iesire din “sacul fara fund” in care dezvoltarea prezenta a capitalismului o ofera generatiei noastre. E de la sine inteles ca anarhistii nu si-au imaginat niciodata ca ei sunt cei care au furnizat miscarii sindicale intelegerea sarcinilor referitoare la reorganizarea societatii.Niciodata nu au sustinut absurd ca sunt liderii unei miscari intelectuale grandioase, ce conduce umanitatea in directia evolutiei progresive. Dar ce putem sustine este ca am recunoscut inca de la inceput importanta majora a acelor idei care astazi constituie principalele obiective ale sindicalismului, idei care in Marea Britanie au fost elaborate de Godwin, Hodgkin, Grey si succesorii lor, iar in Franta de catre Proudhon : Ideea ca organizatiile muncitoresti pentru productie,distributie si de schimb trebuie sa inlocuiasca actuala exploatare capitalista si statul. Si ca  singura datorie si sarcina a organizatiilor muncitoresti este de a crea un nou format al societatii. Nici una dintre aceste doua idei funamentale nu e inventia noastra, nu e a nimanui. Viata insasi le-a dictat civilizatiei din secolul al XIX-lea.Este datoria noastra sa le transformam in realitate.Dar suntem mandrii ca le-am inteles si le-am aparat in acei ani intunecati cand politicienii social-democrati si pseudo-filosofiile le-au calcat in picioare si suntem mandri ca le suntem fideli, astazi ca si atunci.

Publicat in Black Flag 2010, pg.24-27,1997.

Digitalizat de Ratibor Trivunac si Álvares Camilo

Traducere romana : IASR (Initiativa Anarho-Sindicalista Romania)

Consideratii privind modificarile aduse Codului Muncii

In interpretarea noului Cod al Muncii, federatiile sindicale au obiectat in general fata de articolele care vizau negocierea contractelor colective de munca. Acestea reprezinta o forma de colaborare intre clase (Codul Muncii, art. 236 – (1) Contractul colectiv de munca este conventia incheiata in forma scrisa intre angajator sau organizatia patronala, de o parte, si salariati, reprezentati prin sindicate). Sindicatele au in vedere aceste contracte deoarece se considera parteneri sociali si nu opozanti ai clasei capitaliste. Aceste contracte colective pot aduce imbunatatiri pe termen scurt pentru clasa muncitoare, insa in cazul in care principala, chiar singura activitate sindicala sunt aceste contracte (de exemplu, nu exista o campanie sindicala pentru a obtine mai multe zile libere pentru muncitori desi Romania se numara printre tarile in care angajatii au printre cele mai putine zile libere din U.E. De asemenea, un alt exemplu privind inactivitatea lor este ca organizatiile sindicale de la noi nu tiparesc publicatii. Un ziar sau macar un periodic bianual. Nici nu trebuie sa fie ceva costisitor), atunci opozitia slaba a liderilor de sindicat fata de masurile de dereglementare o pun pe seama lipsei oricarui nucleu radical in interiorul sindicatelor, ceea ce imi alimenteaza convingerea ca reformismul sindicatelor este sortit esecului.

Art. 31 alin. (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins:

(1) Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la incheierea contractului individual de munca se poate stabili o perioada de proba de cel mult 45 de zile calendaristice pentru functiile de executie si de cel mult 120 de zile calendaristice pentru functiile de conducere.

(2) Verificarea aptitudinilor profesionale la incadrarea persoanelor cu handicap se realizeaza exclusiv prin modalitatea perioadei de proba de maximum 30 de zile calendaristice.

Nota: Marirea perioadei de proba este dovada ca se doreste supunerea lucratorului la bunul plac al angajatorului care dupa 20 – 30 de zile il poate concedia fara aviz.

Alin. (3) si (4) ale art. 31 se abroga.

Nota: Prin aceasta abrogare se introduce si muncitorul necalificat in perioada de proba de 45 de zile (o perioada de proba mult prea mare avand in vedere ca nu vorbim de nicio meserie ci de munca necalificata). Pe de alta parte, absolvetii institutiilor de invatamant vor avea 120 de zile de proba, cand ei inainte aveau 6 luni. Este o lipsa de logica aici deoarece pentru persoanele necalificate creste perioada de proba iar pentru cele calificate scade desi perioada de proba ar trebui sa existe pentru munca specializata, altfel ce se poate avea in vedere in aceasta perioada de proba?

La art. 49 dupa alin. (4) se introduce un alineat nou, alin. (5) cu urmatorul cuprins:

(5) De fiecare data cand in timpul perioadei de suspendare a contractului va interveni o cauza de incetare de drept a contractului individual de munca, cauza de incetare de drept va prevala.

Nota: Aceasta adaugire poate duce la situatia in care o lucratoare, de exemplu, aflata in concediu de maternitate sa fie concediata dintr-o cauza independenta de vointa sa.

La art. 50 dupa lit. f) se introduce litera f’), care are urmatorul cuprins:

f’) participarea la greva.

Nota: Greva poate duce la suspendarea contractului individual de munca. Exact ca in secolul XIX.

La art. 51 litera f) se abroga.

Nota: Logica anti-sindicala: contractul individual de munca poate fi suspendat pentru participarea la greva.

Art. 72 se abroga.

Nota: Este una dintre cele mai importante modificari aduse codului muncii. Abrogarea da dreptul angajatorului sa procedeze la concedieri masive cu scopul de retorsiune, avand apoi posibilitatea de a angaja fara restrictii pe posturile celor concediati abuziv. Angajatorul poate renunta astfel usor la angajatii care nu vor permite sa aiba loc abuzuri la locul de munca.

La art. 79 alin. (4) se modifica si va avea urmatorul cuprins:

(4) Termenul de preaviz este cel prevenit de parti in contractul individual de munca sau, dupa caz cel prevenit in contractele colective de munca aplicabile si nu poate fi mai mic de 20 de zile lucratoare pentru salariatii cu functii de executie, respectiv de 45 de zile lucratoare pentru salariatii care ocupa functii de conducere.

Nota: Vechile reglementari precizau 15 zile de preaviz. Lucratorii, daca isi gasesc alt angajator ce ofera conditii de munca mai bune vor fi legati pentru mai mult timp de vechiul angajator. “Flexibilizarea” pietei muncii este gandita doar in avantajul angajatorului si nu si al angajatilor.

La art. 115 alin. (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins:

(1) Angajatorul poate stabili programe individualizate de munca, cu acordul sau la solicitarea salariatului in cauza.

Nota: Se elimina trimiterea la contractul colectiv de munca aplicabil sau la Regulamentul intern. Scopul este acela de a translata cat mai multe dintre conventii catre zona relatiei directe angajator-angajat.

Art. 119 se modifica si va avea urmatorul cuprins:

(1) Munca suplimentara se compenseaza prin ore libere in urmatoarele 60 de zile dupa efectuarea acesteia.

Nota: Este o forma de a legaliza abuzul in zona bugetara.

La art. 143 alin (5) se modifica si va avea urmatorul cuprins:

(5) In cazul in care programarea concediilor se face fractionat, angajatorul este obligat sa stabileasca programarea astfel incat fiecare salariat sa efectueze intr-un an calendaristic cel putin 10 zile lucratoare de concediu neintrerupt.

Nota: Initiatorii neaga prin acest amendament dreptul la refacere, asa cum este definit in Conventia 1 a OIM si in Directiva UE privind timpul de munca. Este o decizie impotriva lucratorilor.

Art. 201 si 202 se abroga.

Nota: Este abrogat dreptul la readaptare profesionala.

Art. 224 alin. (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins:

(1) La angajatorii la care sunt incadrati mai mult de 20 de salariati in unitatile in care nu sunt constituite organizatii sindicale reprezentative conform legii, interesele salariatilor pot fi promovate si aparate de reprezentantii lor, alesi si mandatati special in acest sens.

Nota: Acest punct a fost foarte criticat de catre marile federatii sindicale care se tem ca isi vor pierde monopolul asupra reprezentarii muncitorilor. Insa, trebuie sa vedem si un lucru pozitiv in acest alineat: angajatii unei societati comerciale mici pot pune bazele unei organizatii democratice care sa le permita exersarea metodelor de auto-organizare. O organizatie in care problemele de la locul de munca sa fie dezbatute de catre muncitori direct, fara reprezentanti. Acestia, in cazul in care au revendicari pot delega pe unul dintre ei sa faca cunoscute aceste revendicari, insa aceasta persoana ar avea mai degraba rolul de a isi asculta colegii si de a transmite mai departe nemultumirile lor si nu rolul de a negocia direct cu angajatorul. Initiativa Anarho-Sindicalista din Romania ofera sustinere oricarui grup de acest gen, in care muncitorii insisi preiau initiativa si discuta in mod democratic strategii la locul de munca.

Art. 270 se modifica si va avea urmatorul cuprins:

(1) Salariatii raspund patrimonial, in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina si in legatura cu munca sa.

(3) In situatia in care angajatorul constata ca angajatul sau a provocat o paguba din vina si in legatura cu munca sa se va putea solicita angajatului printr-o nota de constatare si evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia intr-un termen care nu poate fi mai mic de 30 de zile de la data comunicarii.

(4) In cazul in care angajatul refuza restituirea in termenul stabilit, angajatorul va putea recupera contravaloarea pagubei din salariul angajatului in cauza, cu respectarea prevederilor din Codul muncii cu privire la retinerile din salariu.

Nota: Grija fata de patrimoniul angajatorului inlocuieste prevederile in materia raspunderii civile delictuale si transfera angajatorului mijloacele de a constata si a supune la plata angajatii. Aceasta prevedere poate duce la situatii in care evaluara unei pagube sa fie arbitrara.

"Lupta împotriva fascismului începe cu lupta împotriva bolşevismului" de Otto Rühle

Otto Rühle (23 octombrie 1874, Großschirma – 24 iunie 1943) a fost un Marxist German opozant al primului război mondial cat si celui de-al doilea, fondator împreună cu Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg şi Franz Mehring a revistei “Internaţionale”, ce reprezenta un internaţionalism revoluţionar împotriva statelor aflate în conflict, şi de asemenea Liga Spartakistă (Spartakusbund în limba germană) în 1916. Liga Spartakistă a adoptat o politică opoziţională faţă de Leninism, fiind atacată de către bolşevici pentru inconsecvenţă. Cu toate că Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg au fost ucişi în 1919 pentru implicarea acestora în Revoluţia Germană, Rühle a trăit participând în opoziţia de stânga a mişcării muncitoreşti germane, dezvoltând atât o critică comunistă a bolşevismului, cat şi o opoziţie timpurie asupra fascismului. Rühle a văzut Uniunea Sovietică ca o formă de capitalism de stat, cu mult în comun cu capitalismul de stat-centric din Occident, precum şi fascismul. El a văzut, de asemenea, partidul leninist ca o formă adecvată pentru răsturnarea ţarismului, dar în cele din urmă o formă nepotrivită pentru o revoluţie proletară. Ca atare, indiferent de intenţiile reale ale bolşevicilor, de fapt, ceea ce ei au reuşit să aducă se poate compara cu revoluţiile burgheze din Europa, decât o revoluţie proletară. Rühle, de asemenea, a fost critic al partidului ca o formă de organizare revoluţionară, declarând că “revoluţia nu este o afacere de partid”, şi a sprijinit o abordare “consiilistă” (vezi “council communism“) , ce sublinia importanţa consiliilor din fabrici conduse de muncitori.

Click pe copertă pentru accesarea eseului “Lupta împotriva fascismului, începe cu lupta împotriva bolşevismului” de Otto Rühle

“Lupta împotriva fascismului începe cu lupta împotriva bolşevismului” de Otto Rühle

Otto Rühle (23 octombrie 1874, Großschirma – 24 iunie 1943) a fost un Marxist German opozant al primului război mondial cat si celui de-al doilea, fondator împreună cu Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg şi Franz Mehring a revistei “Internaţionale”, ce reprezenta un internaţionalism revoluţionar împotriva statelor aflate în conflict, şi de asemenea Liga Spartakistă (Spartakusbund în limba germană) în 1916. Liga Spartakistă a adoptat o politică opoziţională faţă de Leninism, fiind atacată de către bolşevici pentru inconsecvenţă. Cu toate că Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg au fost ucişi în 1919 pentru implicarea acestora în Revoluţia Germană, Rühle a trăit participând în opoziţia de stânga a mişcării muncitoreşti germane, dezvoltând atât o critică comunistă a bolşevismului, cat şi o opoziţie timpurie asupra fascismului. Rühle a văzut Uniunea Sovietică ca o formă de capitalism de stat, cu mult în comun cu capitalismul de stat-centric din Occident, precum şi fascismul. El a văzut, de asemenea, partidul leninist ca o formă adecvată pentru răsturnarea ţarismului, dar în cele din urmă o formă nepotrivită pentru o revoluţie proletară. Ca atare, indiferent de intenţiile reale ale bolşevicilor, de fapt, ceea ce ei au reuşit să aducă se poate compara cu revoluţiile burgheze din Europa, decât o revoluţie proletară. Rühle, de asemenea, a fost critic al partidului ca o formă de organizare revoluţionară, declarând că “revoluţia nu este o afacere de partid”, şi a sprijinit o abordare “consiilistă” (vezi “council communism“) , ce sublinia importanţa consiliilor din fabrici conduse de muncitori.

Click pe copertă pentru accesarea eseului “Lupta împotriva fascismului, începe cu lupta împotriva bolşevismului” de Otto Rühle

Ideea bunei guvernări – de Errico Malatesta [Umanita Nova, 1920; text inclus și în “Malatesta: viața și ideile”, Freedom Press]

Nimeni nu poate să judece cu certitudine cine are dreptate și cine greșește, cine este cel mai aproape de adevăr sau care este cea mai bună cale pentru a realiza cel mai mare bine pentru fiecare în parte și pentru toți. Libertatea laolalta cu experiența este singura cale de a descoperi adevărul și ceea ce e mai bun; și nu poate fi libertate dacă va exista o negare a libertății de a greși.

Dar când cineva vorbește despre libertate din punct de vedere politic și nu filosofic, nimeni nu se gândește la mlaștina metafizică a omului abstract care există în afara mediului cosmic și social și care, precum un fel de zeu, ”poate face orice dorește”, în sensul absolut al cuvântului.

Când cineva vorbește despre libertate, acela vorbește despre o societate în care nimeni nu își poate constrânge semenii fară să aibă de-a face cu o rezistență viguroasă, în care, deasupra a tot, nimeni nu-și poate însuși și folosi forța colectivă pentru a-și impune propriile dorințe asupra altora și asupra grupurilor exclusiviste care sunt sursa puterii.

Omul nu este perfect, de acord. Dar acesta este un motiv în plus, poate că cel mai solid motiv, pentru a nu ceda nimănui mijloacele de a ”pune limite libertății individuale”.

Omul nu este perfect. Dar atunci unde se va găsi omul care nu doar să fie suficient de bun pentru a trăi în pace cu alții, dar de asemenea, capabil să controleze viețile altora într-un mod autoritar? Și asumând că ar exista astfel de oameni, cine i-ar impune în funcție? S-ar impune ei singuri? Dar cine i-ar proteja pe ei de rezistența și violența ”criminalilor”? Sau ar fi aleși de ”poporul suveran”, care este considerat prea ignorant și prea slab ca să trăiască în pace, dar care din senin întrunește toate calitățile bune, necesare când se pune problema să fie consultat în a-și alege conducătorii?

Lucio – Zidarul Anarhist

Sunt multi anarhisti in lume. Multi au comis jafuri sau contrabanda pentru cauza lor. Mai putini au discutat strategii cu Che Guevara sau l-au salvat pe Eldridge Cleaver, liderul Black Panthers. Dar exista doar unul care a facut toate acestea si care a pus in genunchi cea mai puternica banca din lume falsificand cecuri de calatorie, fara a pierde o singura zi din munca lui  de zidar. El este Lucio Urtubia, presa la numit “banditul bun”, sau Zorro Bascilor,reusind sa acumuleze 25 milioane de dolari de la Prima Banca Natională (acum Citibank).

Link pentru vizionat online (click aici).

Raspunsul 'North London Solfed' la revoltele din Londra

Tradus din limba engleza de Initiativa Anarho-Sindicalista din Romania.

Sursa: http://www.solfed.org.uk/?q=north-london-solfeds-response-to-the-london-riots

***

Cu sursele media care dau vina pe “anarhie” pentru desfasurarea violentelor din Londra si de-a lungul Angliei, ‘North London Solidarity Federation’ a simtit ca ar fi potrivit un raspuns venit din partea unei organizatii anarhiste active din capitala.

In ultimele zile, revoltele au cauzat in unele zone ale Londrei stricaciuni semnificative vitrinelor magazinelor, caselor si masinilor. Din stanga, auzim permanenta jelire ca saracia a cauzat asta. Din dreapta, ca gangsterii si elementele anti-sociale profita de aceasta tragedie. Ambele opinii sunt adevarate. Jafurile si revoltele vazute asa cum au avut loc in ultimele zile sunt un fenomen complex si au multe influente.

Nu este o intamplare ca revoltele au loc acum, cand plasele de sprijin pentru defavorizatii din Anglia sunt retrase iar oamenii sunt lasati sa cada in abis, loviti in timp ce cad de bastoanele politiei metropolitane. Cu toate astea, nu ar trebui sa existe scuze pentru incendierea caselor si terorizarea oamenilor muncii. Oricine face acest lucru nu are o cauza care sa merite sa fie sustinuta.

Furia din cartiere este ceea ce este, urata si necontrolata. Dar nu imprevizibila. Anglia si-a ascuns problemele sociale de decade, imprejmuindu-le cu pichetarea brutala a oamenilor inarmati. Crescand in cartiere, inseamna adesea sa nu le mai parasesti niciodata decat daca te afli in spatele dubei de politie. In anii 1980 aceleasi probleme au fost in Toxteth. In anii ’90 acestea au cauzat revoltele din Poll Tax. Iar acum apare acelasi lucru – pentru ca problemele nu doar ca au ramas dar ele s-au si agravat.

Hartuirea si brutalitatea politiei sunt parte din viata de zi cu zi in cartierele de peste tot din Regatul Unit. Sistemul beneficiilor din care abia poti trai a intrat in declin si a fost retras. In Hackney, lucratorilor sociali care isi au activitatea pe strazi si provin din aceste cartiere, cunosc copiii de acolo si care ar putea sa lucreze cu ei asupra problemelor pe care le au, li s-a spus ca nu vor mai fi platiti. Chiria creste si slujbele platite de stat, care aduceau banii in aceste zone au fost reduse in numele unei schimbari catre neplata functiilor in ‘big society’ (N.B. – ‘Big society’ este un concept adus in discutie de catre conservatorii din Marea Britanie inca din anul 2010. Prin ‘big society’ se doreste inlocuirea beneficiilor sociale oferite de guvernul britanic cu munca voluntara si actiuni de caritate). Oamenii care intotdeauna au avut foarte putin, acum nu mai au nimic. Nimic de pierdut.

Si rolul avut de media in toate acestea nu ar trebui diminuat. Cu toata vorbaraia din jurul “pasnicului protest” care a precedat evenimentele din Tottenham, media nu ar fi atins acest subiect daca tot ce s-ar fi intamplat ar fi fost o noapte de veghe langa sectia de politie. Violenta politiei si protestele impotriva acesteia au loc in mod frecvent. Insa doar atunci cand cealalta parte raspunde cu violenta (asupra unor tinte legitime sau nu) media ii acorda o oarecare importanta.

Asadar, nu ar trebui sa fie o surpriza ca oamenii care traiesc o viata in saracie si violenta au recurs in cele din urma la razboi. Nu ar trebui sa fie o surpriza ca acei oameni fura televizoare scumpe a caror valoare acopera chiria lor pe cateva luni si lasa pe rafturi cartile pe care nu le pot valoriza. Pentru multi, aceasta este singura forma de redistributie economica pe care o vad, in timp ce ei continua sa caute fara rezultat un loc de munca.

S-a facut mare caz in legatura cu faptul ca cei revoltati is ataca “propriile comunitati”. Dar revoltele nu apar dintr-un vid social. Revoltele din anii optzeci  au tins sa fie indreptate spre un scop mai precis, evitand inocentii si concentrandu-se spre tinte mai reprezentative pentru oprimarea de clasa si de rasa: politia, sectiile de politie si magazine. Ce s-a intamplat de atunci? Guverne consecutive au actionat in mare masura pentru a distruge orice fel de notiune legata de identitatea si solidaritatea clasei muncitoare. Este atunci o surpriza ca acesti revoltati se intorc impotriva altor membrii ai clasei noastre sociale?

Solidarity Federation are la baza rezistenta prin lupta la locul de munca. Noi nu suntem implicati in jafuri si spre deosebire de acei comentatori de dreapta care reactioneaza pripit sau chiar fata de acei comentatori de stanga, simpatetici dar acuzatori, noi nu ii vom condamna sau scuza pe aceia pe care nu ii cunoastem, pentru ca isi insusesc ceva din bunastarea care li s-a refuzat toata viata.

Dar ca revolutionari, noi nu putem ierta atacurile asupra oamenilor muncii, asupra inocentilor. Arderea magazinelor ce au case deasupra lor sau a mijloacele de transport catre munca, jafurile si toate celelalte sunt un atac asupra noastra si trebuie sa ii opunem rezistenta la fel de puternic ca oricarei masuri politice de “austeritate” a guvernului, preturilor prin care proprietarii ne escrocheaza, sefilor care intentioneaza sa ne fure munca. In aceasta seara si oricat aceasta stare va dura, oamenii ar trebui sa se apere impreuna cand asemenea violente le ameninta casele si comunitatile.

Noi credem ca furia legitima a celor revoltati ar putea fi mult mai puternica daca ar fi directionata catre o forma colectiva, democratica si va cauta sa nu faca victime in randul altor muncitori ci sa creeze o lume libera de exploatarea si inegalitatea inerenta capitalismului

North London Solidarity Federation