Această prezentare tratează tema redistribuirii globale, a creşterii economice de un nou tip şi a remunerării, explicând ce ar putea însemna acestea într-o economie bazată pe principiile anarhiste.Am fost împuternicit să examinez modul în care aceste teme se relaţionează cu cele două scrieri recomandate pentru această săptămâna: (i)Herbert Read :Kropotkin-Selecţii din lucrările sale; (ii)Michael Albert – Parecon
Introducere
Mi-a fost greu să localizez părti din lectură în care se vorbeşte despre aceste teme.Ca atare, am găsit necesar să extrapolez din înţelegerea mea a lecturii şi din principiile justiţiei şi egalităţii care stau la baza contribuţiei autorilor.Următoarele au ca bază şi sunt de acord cu definiţia lui Michael Albert, aceea că economia este văzută ca un sistem de producţie şi distribuţie care consideră că interacţiunea umană trebuie să satisfacă nevoile şi dorinţele umane.Voi detalia acest subiect pe parcurs.
Redistribuire Globală
O economie anarhistă ar fi coordonata, orientata deliberativ, calitativ şi cantitativ. Scopul fiind acela a unei economii globale planificată prin federaţii (Albert,2003:93) ale muncitorilor şi ale consumatorilor/comunitaţii, în a căror mâini se alfă puterea de decizie.
În conformitate cu vechiul ideal comunist, distribuţia va fi bazată pe nevoia umană.
Dezvoltarea capacităţii de producţie la nivel mondial pentru a îndeplinii aceste nevoi va trebui să fie larg răspândită, alimentând astfel “crearea locurilor de munca” şi divulgarea ulterioară a conceptului balanced job complexes( sarcini care stimulează dezvoltarea fizică şi intelectuală a muncitorului, precum şi faptul că se alocă social sarcinile necesare considerate neplăcute, ex. curătarea toaletelor).
Acest lucru implică a) o redistribuire la nivel mondial al muncii fizice, intelectuale şi a celei socialmente necesare şi b) o redistribuire eventual în funcţie de nevoile simţite şi o distribuţie în concordanţă cu nevoi şi dorinţe.
Astfel, în loc de supra-producţia de bunuri pe care ori nu ni le permitem ori nu ne sunt necesare (producţie bazată pe logica acumulării capitaliste) şi o sub-producţie pentru majoritate (Kropotkin,în Read, 1942:95-96), vom produce şi distribui în conformitate cu discuţiile deschise coordonate şi federative, respectând principiul democraţiei directe. Vom produce ce avem nevoie şi ce ne dorim.
Propunerile de producţie şi distribuţie vor fi rezultatul unui proces de consultare şi revizuire purtate între consiliile de muncitori şi consumatori, la toate nivelurile corespunzătoare al organizării federative (luând în considerare acele propuneri ce pot avea efect).Asadar, acestea sunt create prin discuţii, editate, re-discutate, re-editate şi asa mai departe, pâna se ajunge la un acord.
Economia planificată în acest fel poate fi una în care e necesar cel mai mic efort uman pentru producţie si distribuţie. Apoi motivaţia va fi pentru dezvoltarea continuă a proceselor tehnologice şi a muncii, rafinamentul acestora pentru a permite mai mult timp liber ce poate fi petrecut în căutarea stimulării intelectuale şi activitătilor fizice. Aşadar, conceptul „balanced job complexes”, cu ajutorul progresului tehnologic, vizează echilibrarea vieţii.
Creştere economică de “un nou tip”
Producţia va încerca să utilizeze toate competenţele umane disponibile, atât cele fizice precum şi cele intelectuale, în funcţie de capacitatea fiecăruia, prin planificare şi prin conceptul “balanced job complexes”.Creşterea eficienţei unei economii deliberative (eficienţă însemnând satisfacerea nevoilor populaţiei- baza economiei noastre), permite creşterea producţiei a ceea ce oamenii, de fapt, îşi doresc şi de ce au nevoie – nu ceea ce li se spune să cumpere prin publicitate, prin presiunea de grup şi prin consumism capitalist.
Acest tip de economie nu se va baza pe ecuaţiile matematice a unor profesori, birocraţi guvernamentali ai finanţelor şi ai instituţiilor financiare din turnul de fildeş şi nici pe plănuirea centrală neinformată a statului ierarhic. Aceste sisteme de dominaţie politică şi economică au fost construite de-a lungul istoriei pe exploatarea şi asuprirea majoritaţii populaţiei. Rezultatul acestor sisteme sunt nenumăratele crize socio-economice suportate întotdeauna de către clasele sărace şi cele muncitoare existente în sistemele de piată ierarhice şi în planificarea centrală.
Creşterea economica anarhistă va fi bazată pe extinderea capacităţii productive şi distributive, care exploatează abilitaţile şi resursele naturale conform practicilor de dezvoltare echilibrată şi durabilă din punct de vedere ecologic.
Prin “balanced job complexes” şi plănuire indicativă, această creştere ar avea ca raţiune funcţională consolidarea solidarităţii.
Planificarea indicativă ar lua în considerare toate “costurile sociale de oportunitate” (Albert,2003:123) a producţiei; cum anume sunt afectate fiecare legături, de grup sau individuale, care unesc noua economie, evaluând pe deplin efectele deciziillor propuse şi realizate luate de către noi înşine şi de ceilalţi.
Consumul şi producţia trebuie sa fie determinate social.Natura acordurilor economice necesare vor fi,deasemenea, rezultatul naturii diferitelor decizii care afectează diferite grupuri.
Prin urmare, căutam să construim o adevărata economie solidară, concentrată nu doar pe relaţiile de proprietate, ci şi pe natura procesului de luare al deciziilor.
Deciziile vor fi luate de către toţi cei în măsura şi de cei afectaţi de acestea, aşadar, pe baza impactului acestor decizii asupra altora şi asupra resurselor noastre collective.
Ne putem întreba cât timp va dura coordonarea acestor procese de luare a deciziilor şi impactul negativ pe care l-ar putea avea asupra eficienţei şi asupra producţiei şi distribuţiei în timp util.
Am putea, oarecum cinic, răspunde că această întrebare apare în cadrul unei economii capitaliste, fiind aşadar irelevantă pentru unul anarhist. Cu toate acestea, probabil este necesară o mai multă atenţie faţă de această întrebare.
Capitalismul a restructurat timp de secole timpul de producţie, căutând să utilizeze mijloacele de producţie şi forţa de muncă în cel mai economisitor mod, în aşa fel încât să se poată produce maximul de bunuri pentru piaţă.
La urma urmei, într-o economie capitalistă, fie ea planificată central, de intervenţie a statului sau dominată de piaţă, timpul înseamnă bani!
O economie participativă elimină relaţia dintre timp şi eficienţă, bazându-se pe justiţie şi democraţie, în aşa fel încât e posibil satisfacerea nevoilor tuturor.
Şedinţele sunt esenţiale pentru a lua decizii democratice şi eficiente pentru o astfel de economie.
Totuşi, aceste reuniuni vor servi pentru dezvoltarea structurilor democratice federale între comunităţi şi locurile de muncă , care vor trata eficienţa sistemului de a ne satisface nevoile, în asa fel încât se va atenua timpul petrecut în viitoarele reuniuni.
Remunerarea
Parecon de Michael Albert prevede un sistem care recompensează munca depusă în baza sacrificiului personal şi al efortului. Acestea ar trebui să se bazeze pe o medie a efortului de muncă determinată social, care de asemenea ar lua în considerare nevoile personale. Cu toate acestea, ar fi garantate serviciile considerate esenţiale din punct de vedere social. Acestea pot include servicii ca şi sănătate, educaţie, adăpost, hrană, etc.
Toţi vor fi recompensaţi în mod egal (în funcţie de sacrificiu şi de efort), dar nu la fel. Acest lucru va fi determinat de libertatea individuală şi de preferinţă.(ex. poti alege cate ore să munceşti şi cu ce intensitate, de aici diferenţa de recompensă).
Dar, totusi, se potriveste cu o economie social-anarhistă? Instantaneu, întrebarea care se pune este ce anume întelege Albert prin recompensă, sau a lăsat acest aspect total la îndemana preferinţelor umane? Parecon ne lasă stingheriţi şi “recompensa” e neclară. Nu cumva această modalitate de recompensă-pentru-efort, care creează remunerare inegală şi poate duce foarte repede la diviziune la locul muncii şi eventual în societate, este ceea ce anarhismul urmăreste să eradicheze din toate interacţiunile sociale? De asemenea, cine anume determină recompensa? Nu va fi cu siguranţă un mecanism pareconist de evaluare deschis faţă de antipatiile şi prejudecăţile individuale?
Cunoştinţele lui Kropotkin ne oferă o platforma de angajament. El a înţeles că este imposibil de măsurat cantitativ recompensa datorită istoriei colective a producţiei şi invenţiei :
“Milioane de oameni au muncit pentru a crea această civilizaţie de care astăzi ne mândrim. Alte milioane de oameni, împrăştiaţi prin lume, muncesc să o menţină. Fără aceştia nu ar mai rămâne nimic…decât ruină. Nu există un singur gând sau invenţie care să nu fie proprietate comună, născută din trecut şi prezent” (extras din Kropotkin, 1906, Cucerirea Pâinii, în Read, 1942: 91).
Toată cunoştinţa e construită pe fundamentul celei anterioare. Toată invenţia e o sinteză a muncii şi a ideilor precedente. Prin urmare, este important să se reitereze vechea zicală comunistă : “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi.”
Aş dori să adaug acestei afirmaţii : de la fiecare nu doar conform posibilităţii, ci, de asemenea, în conformitate cu mandatele convenite şi acceptate în discuţiile directe, dezbateri şi planificări. Astfel, recomensa pentru muncă ar asigura pe deplin ceea ce este necesar şi dorit, atâta timp cât ce se doreşte nu încalcă dreptul inalienabil al celorlalţi de a dispune de bun.
Concluzie
Este totuşi important de amintit spusele lui Bakunin referitoare la locul de muncă şi rolul acestuia în societate.Prin muncă un individ poate avea acces la drepturile libertăţii şi asocierii oferite de noua societate (Bakunin,1866). Astfel, nu poate exista responsabilitate şi datorie faţă de ceilalţi fără a dispune de dreptul la libertate şi aprovizionare; în egală măsura, e imposibil accesul la aceste drepturi fără responsabilitatea de a contribui pentru cei din jur.
Să ne gândim la locul de muncă în cadrul unei federaţii sociale anarhiste înseamna să-l re-imaginăm. Fără sarcini plăcute, stimulate pentru cei puţini. Fără truda sumbră de ore lungi plictisitoare pentru ceilalţi în subordonare completă şi în beneficiul moşierului, managerului şi proprietarului. Fără subjugarea opresiva după logica acumulării proprietăreşti şi menţinerea formaţiunilor ierarhice de putere şi control. Fără risipa creată de somajul la nivel global, care permite păstrarea profitului în top şi a salariilor jos.
Spunem nu acestui sclavism continuu!
Suntem pentru o economie bazată pe deciziile luate de noi…pentru noi. Munca în această economie trebuie reconstruită pentru a reuşi să ne satisfacă atât nevoile şi dorinţele individuale, cat şi pe cele ale altora în societate.Dar nu numai aceasta, munca nu trebuie să corespundă doar a ceea ce este necesar socialmente. O economie bazată pe participare, democraţie directă, mandate şi planificare – o economie anarhistă – este cea care vede munca o metodă de dezvoltare individuală şi socială. Munca e re-imaginată ca fiind metoda cea mai atractiva şi mai viabilă (dacă nu singura soluţie viabilă) de realizare personala şi, astfel, dezvoltare socială (atât fizică şi mentală) şi dobândirea libertatăţii (atât fizică şi mentală).
Pe această economie o aprobăm!
Warren McGregor (ZACF)
(ii) PARECON : Life After Capitalism
(i) (i)Herbert Read :Kropotkin-Selecţii din lucrările sale;
“Haiducii lui Cotovschi” a fost numele unei organizatii anarho-comuniste din Romania, care si-a desfasurat activitatea in Bucuresti, intre anii 1939 – 1941.
“Capitalismul: o poveste de dragoste” este un documentar al regizorului Michael Moore. Acesta dupa ce a explorat dedesubturile sistemului de sanatate american si a dovedit ca americanii sunt departe de a merita sa fie invidiati din acest punct de vedere, acum arunca o privire asupra crizei economice mondiale, a cauzelor ei, a cauzelor saraciei si saracirii unor categorii sociale tot mai largi.
A reduce la câteva sute de cuvinte povestea de viaţă a unui personaj aproape mitic nu este o sarcină uşoară. Se poate afirma, fără teama a exagerări, faptul că Buenaventura Durruti a simbolizat prin persoana sa, lupta curajoasă a muncitorilor şi ţăranilor din acea ţară ,şi mai precis simbolizeaza spiritul anarhismului spaniol. S-a născut pe data de 14 iulie 1896 în Leon un oraş din centrul Spaniei, fiind fiul unui muncitor de cale ferată. La vârsta de 14 ani părăseşte şcoala pentru a deveni un mecanic feroviar. Ca şi tatăl său, se alătură sindicatului socialist UGT. Participă în mod activ la greva din august 1917 atunci când guvernul a răsturnat un acord dintre sindicat şi angajatori. Aceasta a devenit imediat o grevă generală în toată zona. Guvernul a chemat armata şi în decurs de trei zile, greviştii au fost zdrobiţi. Trupele s-au comportat cu brutalitate extremă, ucigând 70 şi rănind 500 de muncitori. 2000 de greviştii au fost închişi. Durruti a reuşit să fugă în Franţa, unde a intrat în contact cu anarhiştii exilaţi, a căror influenţă la condus în aderarea la sindicatul anarhist CNT (Confederaţia Naţională a Muncii – Confederación Nacional del trabajo) la întoarcerea sa în ianuarie 1919. Se alătură luptei împotriva angajatorilor dictatoriali din minele asturiane şi este arestat pentru prima dată în martie 1919; scapă şi în următorul deceniu şi jumătate activează în cadrul CNT şi al mişcării anarhiste. În aceşti ani este implicat în mai multe greve , fiind forţat în exil. Fără să vrea, guvernul spaniol “exporta” rebeliunea, deoarece Durruti şi prietenului sau apropiat Francisco Ascaso se alăturau cu bucurie luptei pentru libertate oriunde ajungeau, atât în Europa cât şi în America Latină. Monarhia spaniolă a căzut în 1931 iar Durruti sa mutat la Barcelona; însoţit de Emilienne partenera lui de origine franceză, gravidă cu Colette fiica lor. Sa alăturat Federaţiei Anarhiste Iberice (FAI), organizaţie specific anarhistă şi împreună cu alţi militanţi au format grupul “Nosotros”. Aceştia au fost membri în cadrul CNT de o tendinţă radicală, neavând nici o iluzie cu privire la Republica recent proclamată, susţinând că momentul era prielnic pentru un progres continuu către o revoluţie socială. Odată cu victoria electorală a “Frontului Popular” liberal /reformist în februarie 1936, stânga şi dreapta erau în curs de coliziune, iniţiat foarte rapid prin revolta militară a lui Franco în 19 iulie 1936. CNT şi FAI au confruntat armata cu curaj, cu organizări şi mobilizări în masă – aceasta a fost Revoluţia Spaniolă. Au învins în mare parte din Spania, în ciuda superiorităţii fasciste în arme şi resurse. Contribuţia anarhistă a fost decisivă în rezistenţa împotriva fasciştilor pe întreg teritoriul ţări, în Catalonia învingând rebeliunea militară de unii singuri, Durruti fiind unul dintre cei mai îndrăzneţi luptători din această bătălie. Aici Francisco Ascaso şi-a pierdut viaţa.
brie Durruti a sosit cu o forţă de 1.800 de oameni pentru a consolida apărarea de la Madrid, au ajuns imediat la ce-a mai dificilă secţiune şi pe 19 a fost lovit de un glonţ. A murit în zori pe data de 20, fiind îngropat două zile mai târziu, în cimitirul Montjuich din Barcelona, sicriul său era însoţit de 500,000 de oameni cu steaguri roşii şi negre al anarhismului. A fost cel mai mare cortegiul funerar văzut vreodată în acel oraş. Aici a fost un om care a luptat pentru sindicatul său şi idealurile sale anarhiste; care niciodată nu a căutat privilegii speciale pentru el însuşi, care a acţionat la fel de mult cum a citit crezut, visat sau iubit, fiind determinat să ne părăsească lăsând o lume mai bună decât cea în care ne-am născut.
