Anarhismul: O altfel de credinţă politică

Anarhismul este poate cea mai putin tipica ideologie politica: pe de o parte nu a ajuns niciodata la guvernare, cel putin nu la nivel national; nici o societate sau natiune nu a fost vreodata modelata dupa principiile anarhiste (de aici apare deseori tendinta de a desconsidera anarhismul în raport cu celelalte doctrine politice). Pe de alta parte, este putin tipica printre celelalte ideologii politice din cauza discrepantei uluitoare între ceea ce se prezinta si se doreste a fi anarhismul în teorie si felul în care acesta este perceput în mentalul colectiv.

Ce este anarhismul?

Principiile fundamentale ale anarhismului sunt greu de sintetizat, teoreticienii sai fiind puternic marcati de individualism si prea putin preocupati de coerenta. Într-o enumerare care nu are pretentia de a include toata gândirea anarhista, putem aminti ca elemente de baza ale acesteia:

a.critica autoritatii: aceasta violeaza atât principiul egalitatii cât si al libertatii si trebuie respinsa, indiferent daca este reprezentata de Stat, de biserica sau de profesorul de scoala;

b. ordinea anarhista: anarhismul nu înseamna distrugere ci, dimpotriva, instituirea unei ordini bazata pe micile comunitati, pe federalism, pe mutualism si cooperare;

c. bazele morale ale comunitatii anarhiste: dincolo de principii administrative ceea ce va asigura succesul societati anarhiste sunt valorile morale, aplicarea legii naturale;

d. libertatea în interiorul societatii: anarhistii sustin libertatea, fara a subscrie însa la notiunea religioasa sau filosofica de vointa libera; este libertatea fata de coercitie si opresiune si libertatea fata de inegalitati si saracie;

e. ordinea fara dependenta;

f. individualismul este o caracteristica specifica tuturor anarhistilor, chiar daca multi dintre ei îi adauga cooperarea ca principiu societal obligatoriu.

Istoria unei neîntelegeri

Cu toate acestea, în jurul anarhismului si mai ales anarhistului s-a creat o adevarata mitologie populara în centrul careia se afla violenta, distrugerea, haosul. Toate aceste atribute cu o încarcatura simbolica negativa, foarte prezente la nivelul simtului comun, sunt de natura sa îngreuneze studiul ideilor anarhiste si cu atât mai mult adoptarea anarhismul ca si crez. Cei mai tentati sa se apropie de o doctrina perceputa ca fiind a violentei si radicalismului sunt deseori indivizi izolati, cu probleme psihologice si de comportament, care nu fac altceva decât sa închida, prin manifestarile lor, un adevarat cerc vicios al perceptiilor, confirmând prejudecatile sociale despre anarhism si anarhisti. Bertrand Russel spunea ca: “În conceptia populara, anarhistul este o persoana care arunca bombe si comite ultraje de neimaginat, fie pentru ca este mai mult sau mai putin bolnav mintal, fie pentru ca foloseste opiniile politice extreme ca o masca pentru înclinatiile sale criminale”, fara a tine însa cont de un fapt care este, dupa parerea mea, mult mai grav: imaginea anarhistului a devenit, în timp, imaginea anarhismului.

Violenta individuala a devenit, în conceptia popularam, principala caracteristica a unei teorii care, de cele mai multe ori este o exaltare a rationalitatii si a moralitatii din om.Nu este foarte dificil sa dam seama despre felul în care anarhistul a fost asociat violentei în perioada “propagandei prin fapte”, perioada de mari tulburari politice si sociale; este suficient pentru aceasta sa facem o analogie cu perioada contemporana, cu felul în care este astazi prezentat anarhistul (trebuie spus ca reprezentarile negative existente la nivelul opiniei publice sunt alimentate si recreate în permanenta de catre mijloacele de informare în masa): “Anarhistii poarta steaguri negre, fetele le sunt acoperite cu cagule si sunt înarmati cu drugi de fier” se spune într-un articol publicat în cotidianul Adevarul în anul 2001.

Efectul de halou care face ca imaginea unor indivizi violenti, a unor persoane declasate sa se rasfrânga asupra ideii anarhiste în întregime, este dublat de un alt fenomen, acela al asimilarii gresite a anarhismului cu alte doctrine, idei sau miscari: ceea ce se întâmpla în secolul XIX când anarhismul era în mod frecvent asociat cu socialismul sau comunismul se repeta astazi, acesta fiind legat, cel putin în programele de stiri ale televiziunilor si posturilor de radio de pretutindeni, de lupta antiglobalizare. Pentru reporterii de stiri “anarhisti” a devenit sintagma cel mai des folosita atunci când se vorbeste despre un protest (eventual violent) antiglobalizare. Desi teoriile antiglobalizare, la fel ca si feminismul, ecologismul, etc datoreaza mult anarhismului, nu exista nici un suport teoretic pentru a le reduce la anarhism. Însa stereotipurile usureaza foarte mult procesul de întelegere al lumii, iar reporterii trebuie sa vorbeasca cât mai deslusit, astfel încât legarea oricarei manifestari violente de anarhism, pe lânga faptul ca întretine confuzia, spune oamenilor ceva ce ei se asteapta sa auda si înlesneste procesul de comunicare. Asadar, este putin probabil ca o schimbare de sens a imaginii anarhistului va fi posibila în viitorul apropiat.

Rebelul dement este poate cea mai raspândita imagine a anarhistului. Un alt stereotip, mai putin întâlnit la nivelul simtului comun, însa des întâlnit în teoria despre anarhism este cel al anarhistului non-violent, al sfântului (Joll despre Kropotkin, etc). Sau cel al doctrinarului fanatic a carui inflexibilitate îl conduce la auto-distrugere sau cel putin la esec (deseori despre Bakunin). Exista desigur o serie întreaga de clisee, printre care acestea nu sunt decât câteva; pe lânga ele, gasim în aceasta galerie o imagine care trece de cele mai multe ori neobservata: este imaginea anarhistului aplecat asupra mesei de scris, lucrând la o critica rationala a societatii, cautând calea ideala pentru eliminarea tarelor care viciaza relatiile dintre oameni. Poate un stereotip ca toate celelalte. Însa, pentru secolul XXI, este cel care ar trebui sa trezeasca cel mai mare interes. Deoarece tehnologia moderna confera criticilor societatii mijloacele de organizare non-ierarhice de care vorbesc toate teoriile anarhiste, iar fenomenul Internet face sa para din ce în ce mai putin fantezista ideea democratiei directe si a eliminarii ierarhiilor centralizate.

Trecutul anarhist?

La fel ca liberalismul, socialismul si conservatorismul, anarhismul (privit ca ideologie – nu ca înclinatie libertara) a aparut ca reactie la marile schimbari sociale care au afectat Europa secolului XIX. Ideile gânditorilor anarhisti au fost agreate de milioane de oameni catre sfârsitul secolului al XIX si pâna astazi continua sa influenteze o serie întreaga de alte doctrine si gânditori. Daca în urma cu un secol si ceva scrierile lui P.J. Proudhon sau M. Bakunin stateau alaturi de cele ale lui K. Marx sau John Stuart Mill, astazi locul anarhismului în gândirea politica este mult ignorat, iar la aceasta au contribuit o serie de factori, dintre care unii istorici. Pentru început, anarhismul a fost asimilat socialismului în lupta sa pentru drepturile clasei muncitoare. De abia o data cu primul Razboi Mondial si Revolutia bolsevica anarhismul a fost definitiv disociat de marxism. Dupa 1918, atât miscarea cât si teoria anarhista au sucombat, pe de o parte în fata socialismului si a nationalismului fascist, pe de alta parte. Într-o epoca în care puterea statului a devenit atât de mare încât a fost nevoie de un nou termen pentru a-i desemna natura: “totalitar”, anarhismul a devenit o data în plus irelevant. Doua razboaie mondiale si apoi cresterea birocratizarii democratiilor, aparitia si dezvoltarea statului bunastarii sociale, au fost tot atâtea semnale ca anarhismul nu-si mai poate gasi locul printre ideologiile politice. Antologiile politice sau istoriile anarhismului au mai toate tonul elegiac al descrierii unui esec. Acceptând cu toate irelevanta miscarii anarhiste, recunosc totusi ca acesta a fost un raspuns autentic la dubla revolutie a secolului XIX (industriala si democratica), meritându-si astfel locul, desi limitat, într-o istorie a doctrinelor politice. G. Woodcok, într-un capitol în care-si propune sa explice “de ce miscarea fondata de Bakunin a esuat” recunoaste: “Ideea (anarhista) în diverse forme si sub nume diferite a existat cu doua secole înainte de începerea miscarii istorice propriu-zise si, din moment ce ideile sunt mult mai durabile decât organizatiile sau cauzele, este posibil ca nucleul teoretic al anarhismului sa aiba înca puterea de a crea o noua forma în circumstante istorice noi si în continua miscare” (Anarchism). Din punctul meu de vedere anarhismul nu trebuie tratat cu nostalgie deoarece este mai mult decât o teorie a eliberarii de orice forma de dominatie, fiind în acelasi timp o credinta, un stil de viata, cu o puternica influenta asupra imaginatiei, având din acest motiv capacitatea de a reveni în diferite epoci istorice. Prezentul pare, si el, mai orientat catre actiune decât înspre cercetare. Se dezvolta, pe principii anarhiste, o întreaga retea care a depasit, prin intermediul internetului, granitele statelor si limitele ierarhiilor. Indivizi din toate regiunile globului, capabili de organizare si actiune comuna (cum au dovedit-o la Porto Alegre) sunt deocamdata doar marginali ai sistemului politic.

Însa un efect pervers al globalizarii poate fi un sprijin nesperat pentru miscarea anarhista, într-o vreme în care principii anarhiste precum descentralizarea deciziei, ordinea fara dependenta, etc. devin credinte pentru o parte din ce în ce mai mare a populatiei globului.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 9

Istoria ocupata!

Redau mai jos manifestul studentilor de la facultatile de istorie, litere si sociologie care au initiat ocuparea Facultatii de Istorie a Universitatii din Bucuresti, incepand de joi 24 noiembrie:

Update:

Dezbaterea continua azi la ora 16.00, 26 noiembrie 2011.
Lista actualizata (in lucru!) a revendicarilor studentilor:

• Educatia trebuie sa reprezinte principala prioritate a statului. Cerem respectarea Pactului National pentru educatie, unde se specifica acordarea a minimum 6% din PIB pentru educatie si a minimum 1% pentru cercetare.
• Cerem alegerea reprezentantilor studentilor pe o perioada de 1 an si 6 luni, cu o perioada de campanie electorala de 2 saptamani iar votul sa se desfasoare in decurs de o saptamana pe toata durata programului zilnic de curs.
• Dorim participarea studentilor la sedintele Consiliului Facultatii si ale Senatului Universitatii, precum si accesul la programele cu subiectele ce urmeaza a fi dezbatute si la stenogramele sedintelor.
• Vrem reformarea programelor universitare (60% din trunchiul canonic impus de senat, restul de 40%, la alegerea studentului, format din cursuri teoretice sau cu aplicabilitate practica).
• Cerem introducerea admiterii pe baza de examen (proiect, proba practica,etc) pentru toate cele trei forme de invatamant (zi, frecventa redusa, invatamant la distanta).
• Cerem obligativitatea evaluarii profesorilor de catre studenti. Rezultatele acestor evaluari trebuie sa fie publice.
• Universitatea apartine tuturor. Oricine trebuie sa poata participa la evenimentele si cursurile universitatii, nu doar studentii.
• Cerem ca accesul studentilor in Universitate noaptea sa fie permis pe baza de legitimatie sau carnet de student.
• Cerem ca Biblioteca Centrala Universitara sa fie deschisa pe timpul noptii.
• Vrem ca Universitatea sa nu reprezinte un spatiu de discriminare, opresiune, umilire. Trebuie sa se poata problematiza, discuta si descuraja aceste atitudini. Dorim acces la un proces real de rezolvare a acestor probleme, care sa acorde demnitate si protectie partilor implicate.
• Studentii si cadrele didactice sunt parteneri egali in procesul educational.
• Solicitam autoritatilor competente sa cerceteze masurile abuzive luate impotriva persoanelor care au dorit sa participe la dezbaterea publica „Universitatea si rolul ei civic” din data de 24 noiembrie 2011.

Update:

TEXT FINAL dupa 100 de 0re.

Timp de 100 de ore amfiteatrul Vasile Pârvan, Facultatea de Istorie, București a fost locul privilegiat al dezbaterii.  În jur de 500 de persoane, studenți, profesori și membri ai societății civile au dovedit că se pot depăși non-acțiunea, pasivitatea și logica beneficiului imediat și individual.

Problema aici nu s-a pus sub forma a ceea ce obținem dacă acționăm, ci ce se întâmplă dacă nu acționăm. Non-acțiunea este în sine un mesaj: legitimează practicile abuzive, ineficiente și non-etice din societate.

Solidaritatea, participarea și identificarea de soluții au fost principiile de bază ale dezbaterii.

100 de ore de ISTORIA SE OCUPĂ ȘI SE DEZBATE s-au încheiat.

Continuă UNIVERSITATEA SE OCUPĂ ȘI SE DEZBATE.

REVENDICĂRI

PROBLEMELE SISTEMULUI

• Educația trebuie să reprezinte o prioritate a statului. Cerem respectarea Pactului Național pentru Educație din 2008, unde se specifică acordarea a minimum 6% din PIB pentru educație și a minimum 1% pentru cercetare.
• Vrem reformarea programelor universitare (50% din trunchiul canonic impus de senat, restul de 50%, la alegerea studentului, format din cursuri  teoretice sau cu aplicabilitate practică).
• Dorim participarea studenților la ședințele Consiliului Facultății si ale Senatului Universității, precum și accesul la programele cu subiectele ce urmează a fi dezbătute și la stenogramele ședintelor.
• Cerem introducerea admiterii pe bază de examen (proiect, probă practică etc.) pentru toate cele trei forme de învățământ (zi, frecvență redusă, învățământ la distanță).
• Cerem adoptarea imediată a Statutului Studentului prin ordinul Ministrului Educației.
• Universitatea aparține tuturor. Oricine trebuie să poată participa la evenimentele și cursurile Universității, nu doar studenții.
• Vrem ca Universitatea să nu reprezinte un spațiu de discriminare, opresiune, umilire. Trebuie să se poată problematiza, discuta și descuraja aceste atitudini. Dorim acces la un proces real de rezolvare a acestor probleme, care să acorde demnitate și protecție părtilor implicate.
• Studenții și cadrele didactice sunt parteneri egali în procesul educațional.
• Cerem obligativitatea evaluării profesorilor de către studenți. Rezultatele acestor evaluări trebuie să fie publice și să fie luate în considerare.
• Cerem ca accesul studenților în Universitate noaptea să fie permis pe bază de legitimație sau carnet de student.
• Cerem ca Biblioteca Centrală Universitară să fie deschisă pe timpul nopții.
• Cerem alegerea reprezentanților studenților pe o perioadă de 1 an, cu o perioadă de campanie electorală de 2 săptămâni iar votul să se desfășoare în decurs de o săptămână pe toată durata programului zilnic de curs, și concomitent în toate universitățile din țară.
• Solicităm autorităților competente să cerceteze măsurile abuzive luate împotriva persoanelor care au dorit să participe la dezbaterea publică „Universitatea și rolul ei civic” din data de 24 noiembrie 2011.

CONDIȚIA SOCIALĂ A STUDENTULUI

Cerem statului mărirea subvenției fondului de burse. Actuala suma alocată fiecărui individ ca bursa este insuficientă pentru a avea un trai decent. Considerăm inacceptabilă această umilința sistematică aplicată studenților.

CONDIȚIA SOCIALĂ A PROFESORULUI

Statutul actual al profesorului este sub demnitatea umană ce poate fi acceptată. Mai mult, remunerația este inacceptabilă, contribuind la scăderea drastică a calității educației.

ARGUMENT

Universitatea trebuie să fie un loc fundamental al dezbaterii. Un spațiu al gândirii critice asupra conceptelor, obiectivelor şi metodelor prezentului.

Factorii de decizie îi încorsetează în prezent discursul şi practicile, înregimentând-o în pofida discursului oficial despre autonomia universitară.

Universitatea a devenit un spaţiu steril, deposedat de idei, convingeri şi idealuri, al cărui unic rost astăzi este de a produce indivizi cu diplomă.

Cunoașterea și accesul la educaţie sunt drepturi inalienabile ale tuturor cetăţenilor. Orice formă de monopol asupra acestora este inacceptabilă, la fel ca și orice formă de mercantilizare a învățământului.

Denunțăm cultura obedienței promovată în școala autohtonă!

Revendicăm autonomia cunoașterii! Dezvoltarea personală, formarea intelectuală, cercetarea și dezvoltarea spiritului critic sunt bunuri comune care nu pot fi înstrăinate de către sfera intereselor private.

Revendicăm Universitatea! Vrem ca rolul Universității să fie cel de a reflecta asupra societății în ansamblu, și nu doar de a răspunde problemelor formulate de piață. Avem nevoie de un spaţiu deschis de dialog şi coeziune socială.

Revendicăm Universitatea pentru că vrem să-i redăm vocaţia iniţială de spaţiu dinamic al efervescenţei ideilor, capabil să analizeze critic prezentul în căutarea unor soluţii mai bune pentru viitor.

Teritoriul Liber – Ucraina Anarhistă

Teritoriul liber (în limba ucraineană: Вільна територія, Vilna teritoria), rusă: Свободная территория, Svobodniya territoria; ori Mahnovșcina (în rusă: Махновщина), ori Ucraina anarhistă (ianuarie 1918 – 1921) a fost un teritoriu controlat de Armata Revoluţionară Insurecţională Ucraineană condusă de Nestor Mahno. Acesta din urmă a încercat să înființeze o societate anarhistă nestatală în zona de sud-est a actualei Ucraina, în perioada care a urmat Revoluției din Februarie. Hatmanul Skoropadski, conducătorul Hetmanatului, nu a reușit să câștige controlul asupra întregii Ucraine, trebuind să lupte printre alții și împotriva lui Mahno și a „Armatei Negre” Ucrainene. Hatmanul a fost în cele din urmă rechemat în Germania, după prăbușirea frontului de vest. În martie 1918, Armata Neagră a reușit să înfrângă forțele inamice – germanii, austriecii, naționaliștii ucraineni și „albii” ruși.

După aceste succese, Mahno și-a asumat în afară de rolul militar și pe cel de organizator anarhist. La primul „Congres al Grupurilor Anarhiste”, (Nabat), Nestor Mahno a fost inițiatorul unei politici în cinci puncte: suspendarea tuturor partidelor politice, respingerea oricărei forme de dictatură, negarea oricărui concept de statalitate, respingerea oricărei forme de „tranziție” sau de „dictatură a proletariatului” și înființarea sovietelor muncitorilor ca formă supremă de autoconducere. Toate aceste abordări erau în contrast evident cu punctele de vedere bolșevice.

Culoarea folosită de anarhiștii ucraineni pentru a face distincția față de toate celelalte mișcări politice a fost cea neagră – culoarea tradițională a anarhismului. Forțele armate anarhiste au fost botezate „negre”, distingându-se astfel de cele ale oponenților lor: „roșii” bolșevici și „albii” monarhiști.

Începând cu noiembrie 1918 și până în iunie 1921, anarhiștii  au înființat o societate anarhistă autoguvernată de țărani și muncitori în regiunile ucrainene pe care le controlau. Aceasta se întindea cu aproximație între Berdiansk, Donetsk, Alexandrovsk și Dnepropetrovsk. Mahno declara că cea mai mare parte a populației sătești este formată din țărani, sau țărani-muncitori, aceștia organizându-se pe principiile egalității și solidarității comunităților locale. El considera de asemenea că bărbații și femeile deopotrivă sunt perfecți conștienți că au datoria să muncească în folosul comunității, pe ogoare și în gospodării. Pentru a asigura egalitatea completă, programul de muncă trebuia stabilit de adunarea tuturor membrilor comunității. Aceștia ar fi trebuit să cunoască cel mai bine ce și când trebuie făcut. Liderii anarhiști au considerat că au reușit să reorganizeze societatea în conformitate cu valorile anarhiste, proclamând politica comunităților libere drept forma cea mai înaltă a echității sociale. Învățământul a fost reorganizat pe principiile lui Francisco Ferrer, iar economia s-a bazat pe schimbul liber între comunitățile rurale și cele urbane, de la grâne sau vite, până la produse industriale, în conformitate cu principiile lui Peter Kropotkin.

Mahnoviștii declarau că sunt sprijinitorii „sovietelor libere muncitorești-țărănești”și se opuneau cu vehemență conducerii centralizate, alese de bolșevici. Mahno îi numea pe bolșevici „dictatori” și denunța poliția secretă bolșevică, CEKA, drept un organism cu nimic diferit de Ohrana țaristă. În plus, el milita pentru libertatea cuvântului, a presei, de asociere și de organizare în sindicate. Inamicii politici ai lui Mahno negau caracterul nestatal al guvernării sale, afirmând că anarhiștii fondaseră de fapt o republică în regiunea pe care o controlau. Atitudinea oficială a mahnoviștilor era aceea că tuturor aderenților mișcării le era interzisa participarea la forțele de miliție sau la organizațiile poliției secrete (CEKA de exemplu), aceste afiind scoase în afara legii în „Teritoriul liber”. Istoricul Heather-Noël Schwartz amintește că Mahno nu arăta nicio simpatie față de organizațiile care căutau să impună autoritatea politică, și ca urmare a dizolvat comitetele revoluționare bolșevice. Cu toate acestea, bolșevicii l-au acuzat pe Mahno că ar fi organizat două poliții secrete, care acționau sub comanda lui directă.

Guvernul bolșevic de la Petrograd s-a aliat la început cu anarhiștii și au acceptat existența experimentului lui Mahno. Bolșevicii au considerat la un moment dat că Mahno nu mai este un aliat de încredere și că acesta ar fi gata să treacă în tabăra inamicilor lor. Ca urmare, au început să considere „Teritoriul liber” drept regimul unor lideri militariști aventurieri, care trebuia eliminat. Bolșevicii au început să răspândească zvonuri conform cărora liderii „Teritoriului liber” nu ar fi fost aleși în mod democratic, ci ar fi fost numiți direct de Mahno și clica lui militară. Mai mult, bolșevicii au pretins că Mahno ar fi fost vinovat pentru o lungă serie de „crime”: ar fi refuzat să asigure provizii muncitorilor feroviari și telegrafiștilor sovietici, ar fi dispus poliției sale secrete să tortureze și execute în secret pe inamicii anarhiștilor, ar fi ordonat raiduri împotriva convoaielor de alimente ale Armatei Roșii sau că ar fi fost responsabil de acte de terorism împotriva unor orașe rusești. Cele mai multe dintre aceste afirmații nu aveau niciun suport real, fiind folosite doar în scop propagandistic. Treptat, tensiunile dintre anarhiștii ucraineni și guvernul rus bolșevic s-au înrăutățit până într-atâta, încât primii au fost catalogați drept „contrarevoluționari”. În noiembrie 1920, principalii lideri anarhiști au fost arestați și executați la ordinul lui Lenin și Troțki, dar Mahno a reușit să scape. Cristian Racovski, liderul bolșevic al Ucrainei, avea ordin să-i aresteze pe liderii anarhiști care mai erau încă în libertate și să-i judece pentru crime de drept comun și să ia măsuri punitive împotriva simpatizanților mahnoviști. În august 1921, resturile armatei anarhiste în frunte cu Nestor Mahno, au fost alungate din Ucraina de trupele sovietice conduse de Mihail Frunze, „Teritoriul liber” fiind desfiinţat, iar „sovietele libere muncitorești-țărănești” abolite şi autoconducerea înlocuită de către dictatura partidului.

Poporul vs. Datoria Externa

Desi poate pe multi dintre noi nu prea ne interesa inainte de anul 2008 exact ce inseamna “datorie nationala” sau “economie” in general, intre timp, pe masura ce saracia a crescut, aceste cuvinte si-au rezervat un loc special in lexicul nostru. Datoria nationala este suma de bani pe care un stat o are de platit diverselor institutii de la care s-a imprumutat de-a lungul timpului (cum ar fi alte state, banci private sau banci centrale). Ca sa fim siguri ca suntem toti pe aceeasi pagina, bancile centrale sunt cele care “emit” moneda nationala, care “printeaza” banii, si cele care controleaza dobanzile intr-o tara. Deci datoria nationala poate fi reprezentata doar de dobanda ce apare odata cu fiecare banut emis de banca nationala, fara implicarea a unei altei parti (un alt stat sau o banca privata).
In prezent, fiecare stat de pe planeta are datorii, in mare parte dupa cum apare in harta de mai jos, publicata in anul 2011 ^I :

Plecand de la culoarea rosie (datorie foarte mare) catre culoarea verde inchis (datorie foarte mica, albastru fiind zone din care nu sunt informatii disponibile), avem cateva date: Japonia se pare ca ar avea cea mai mare datorie externa (10 trilioane de dolari, 200.5% din PIB), urmata de Grecia cu 135% din PIB si Italia, cu 120% din PIB. Iar daca ne raportam la PIB in continuare, printre cele mai mici datorii externe ar fi cea a Rusiei, 9% si Belarus: 4.9%. Ca sa scurtam un pic din toata polologhia asta, toata planeta este indatorata, iar in 2012 nu se preconizeaza vreun fel de imbunatatire.

Nu s-a ajuns la situatia asta asa, din senin. Toata lumea intra in datorii tot mai mari de 50 de ani incoace si nu e ca si cum cineva ar fi facut ceva ca sa opreasca asta. Si pana la urma, ce inseamna toate datoriile din punctul de vedere al cuiva care nu face parte din “cei putini si bogati”? Inseamna ca la un moment dat, cei putini si bogati isi vor cere toti banii pe care cei multi si saraci ii datoreaza (recesiune). Astfel, printr-un domino, fiecare cerandu-si la randul sau datoria inapoi, la un moment dat, undeva pe la capatul sirului, cineva, in mod evident, nu va avea de unde sa plateasca. Din cauza acestei imposibilitati de plata, rand pe rand, intra in faliment institutii financiare (de la mai mici la mai mari), care trag dupa ele si alte companii (care aveau banii investiti in respectivele institutii) si tot asa. Statul, ca un super-erou respectabil, intra si salveaza aceste institutii financiare, oferindu-le bani (bailouts) pentru ca acel domino de mai sus sa nu mai aiba loc. Dar statul, dat fiind ca nici pana in momentul respectiv nu se descurca nemaipomenit cu banii, trebuie sa se imprumute la randul sau (in cazul Europei de la China sau FMI) pentru a-si acoperi acele bailouts, datoria cazand, in fine, pe umerii nostri: asa-zisilor cetateni, sub forma de austeritate.

Am dat toata expicatia de mai sus fiindca de multe ori am impresia ca lumea in general nu reactioneaza la aceasta problema pentru ca nu intelege exact cum se desfasoara. Situatia fiind destul de disperata, intrebarea este cine a lasat astfel de institutii (FMI, Banca Centrala Europeana, etc) sa indatoreze tot globul? Raspunsul probabil este aproape imposibil de gasit, dar cert este ca o parte din populatie a inceput sa vada prin tot acest haos. Islanda, ca si restul lumii vestice, a fost lovita de criza destul de “irecuperabil” in 2008, cand cele trei institutii financiare majore din tara au dat faliment, pentru ca nu au reusit sa-si plateasca datoriile pe termen scurt si pentru ca majoritatea investitorilor (din Anglia si Olanda) si-au retras banii. Acesta a fost considerat cel mai mare colaps bancar (din interiorul unui stat) din istoria economiei ^II .

In 2009, dupa o serie de proteste, guvernul care adusese tara in aceasta situatie si-a dat demisia, facand loc unui guvern nou, de stanga. In primul rand, acestia au ales un grup de 1500 (din care 1300 au fost gasiti aleator din registrul national, de pe toata suprafata tarii si 200 reprezentanti ai interesului economic al diverselor companii) care au participat la un soi de adunare nationala. Au inaintat un proiect care prevedea rescrierea constitutiei de catre 25 de cetateni (fara niciun fel de afiliere politica) alesi prin vot de catre populatie. Aceasta constitutie a fost publicata, articol cu articol, pe diverse retele sociale, iar pe masura ce electoratul isi aducea contributia prin comentarii, aceste articole erau modificate in asa fel incat sa ajunga la o forma cat mai apropiata de dorintele cetatenilor. Pe 29 Iulie 2011 noua constitutie a fost inaintata Parlamentului, fiind inca dezbatuta in momentul de fata.

Printre cele mai importante aspecte sustinute de aceasta noua cosntitutie se numara trecerea tuturor resurselor naturale in sectorul public, si mai ales referendumul din 2010, in care populatia, in proportie de 93%, a votat impotriva platii datoriilor externe ale institutiilor financiare care dadusera faliment, refuzand astfel orice imprumut oferit de catre FMI. Singura masura care a fost luata in acest sens a fost faptul ca patronii acestor institutii au fost dati in urmarire internationala. Dar in ciuda amenintarilor facute de catre Marea Britanie si Olanda (numindu-i la un moment dat pe islandezi “viitoarea Cuba din nord”), Islanda pare sa ramana ferma pe pozitie.
Un alt caz, poate mai mediatizat decat cel al Islandei, este cel al Greciei. Probabil ca toata lumea care a dat pe un canal de stiri in ultimii doi ani, nu a avut cum sa nu observe toate titlurile referitoare la colapsul financiar, la viitoarea austeritate si la imposibilitatea guvernului grec de a-si plati datoriile externe. Pe masura ce s-a aflat mai mult despre cum acest guvern a fraudat sarmana Uniune Europeana, Grecia a intrat intr-o datorie tot mai mare, fiind “fortata” sa accepte imprumuturi tot mai mari de la FMI si alte state (in principal Franta si Germania). In mod evident, mai multe imprumuturi inseamna o datorie si mai mare si astfel mai multa austeritate, adancind populatia in tot mai multa saracie. In mod evident, oamenii nu au acceptat plata imediata a unor datorii care au fost cerute brusc inapoi si nu a acceptat nici luarea unor imprumuturi si mai mari pentru a le plati. Si ce au facut in legatura cu asta? Au facut greve, au iesit in strada, au spart vitrine, au ocupat universitati, au ars politisti, practic au facut tot ce le sta in putere pentru a fi auziti de conducatorii care refuza sa ii asculte (nu ma refer neaparat la guvernul grec, ci la intreaga Uniune Europeana).

Astfel, la sfarsitul lui Octombrie 2011, cand ultimii bani din ultimul imprumut primit s-au terminat, guvernul a ramas lefter. Fara a vedea vreo posibilitate de a-i forta pe greci sa ia inca un imprumut absurd, principalii creditori au decis sa stearga cu buretele 50% din datoriile pe care le are Grecia in momentul de fata, 25% urmand sa cada pe umerii creditorilor privati (in sfarsit, nu?) si 25% sa fie luate de catre statele creditoare. Refuzul continuu al populatiei de a imbogati in mod absurd o mana de oameni, in detrimentul altor milioane a dat in sfarsit roade. Toate acestea nu au venit, totusi, fara niciun cost. Au fost impuse masuri mai drastice de austeritate pentru plata celeilalte jumatati din datorie. Cu toate acestea, premierul a luat intr-un final decizia de a consulta populatia printr-un referendum in legatura cu noile masuri de austeritate, dar in urma unor presiuni externe si interne foarte mari, referendumul a fost anulat. Discursurile reprezentantilor Frantei si Germaniei la G20, care au criticat aceasta ultima mutare a premierului grec ne arata de fapt cat de “democratice” sunt intentiile Uniunii Europene.
Indiferent de aceasta ultima intorsatura pe care a luat-o situatia Greciei, reducerea datoriei a fost incontestabil o victorie a populatiei impotriva liderilor. Au aratat ca indiferent de cate “datorii” sunt impuse asupra poporului, in ciuda arestarilor, suprimarii si violentei cu care a actionat organul de control, daca oamenii nu vor sa se supuna, nu se vor supune.

Inca un aspect care demonstreaza faptul ca populatia a avut castig de cauza, a fost lipsa de acoperire de catre media a situatiei Islandei. Nu a fost scris aproape nici un articol de catre marile companii media si nu a aparut niciun headline legat de noua constitutie, de demiterea guvernului sau de refuzul oamenilor de a plati datoria bancilor.

Acum, pentru cei care inca ar considera ca din cauza Greciei “o sa avem toti de suferit”, “o sa cada zona euro” si tot asa, pot sa spun doar ca probabil sunt incapabili de a vedea faptul ca nimeni nu ne intreaba niciodata pe noi daca vrem ca ei sa ia urmatorul imprumut sau daca vrem sa ne supuna unei banci centrale care ne indatoreaza in mod irational. Acestea NU sunt datoriile noastre. Nu am fost intrebati daca le vrem decat prin actul simbolic de a “vota”, adica de a alege o singura data la 5 ani marioneta care urmeaza sa ia tot felul de decizii in numele nostru fara a ne consulta. Mai mult de atat, toti ne nastem indatorati! Multi dintre noi nu erau nici macar la varsta la care sa aibe voie in mod legal sa voteze in momentul in care au fost luate aceste decizii sau acceptate aceste imprumuturi absurde. Asa ca hai sa le spunem inca o data clar si raspicat: NU ESTE DATORIA NOASTRA! Si nu vom merge niciodata pe principiul mostenirii “pacatelor parintilor”. Nu sunt responsabil de decizia lor asa ca nu voi accepta consecintele ei.

In Romania nici macar nu se pune astfel problema. Nu a fost consultata populatia in cazuri de o importanta mult mai mare (cum ar fi constructia sensorilor pentru scutul NATO anti-racheta), asa ca ne e greu sa ne imaginam ca am fi consultati in cazurile acestea. Nimeni nu mai are unde sa munceasca, cei care reusesc sa se angajeze sunt luati in cele mai mizere conditii si sunt fortati sa pastreze o atitudine umila (apropiata de cea a unui sclav pentru stapan) pentru ca au avut “norocul de a gasi un loc de munca” asa, oricum ar fi el. Cu toate acestea, continuam sa ne certam intre noi si sa ne complacem in situatii tot mai proaste, refuzand parca sa vedem cine ne adanceste tot mai mult in rahat. Pana cand?!

BOR-CORE

Dupa cum stie fiecare roman cu acces la un mijloc de informare in masa, a inceput constructia celui mai recent proiect grandoman din tara: Catedrala Mantuirii Neamului. Ca sa trecem direct la subiect, catedrala urmeaza a fi construita langa Palatul Parlamentului (sau Casa Poporului, pentru toti nostalgicii tiraniei de odinioara), va avea 120 de metri lungime, 70 de metri latime si 120 de metri inaltime. Astfel, se va intinde pe o arie de 8400 m2. Catedrala va putea caza pana la 5000 de pelerini, avand o capacitate totala de cam 125 000 de enoriasi in timpul unei slujbe. Si pentru ca pelerinajul nu mai e ca pe vremuri, vor fi puse la dispozitia credinciosilor 250 de locuri de parcare subterane.

Acum, ce ne intereseaza in mod special pe noi, locuitori ai acestei natiuni, este de unde a facut rost Biserica Ortodoxa Romana de cei 400 000 000 de euro (da, 400 de MILIOANE de euro) necesari pentru finalizarea proiectului. Problema noastra ar fi faptul ca 10 000 000 RON (doua milioane si ceva de euro) vin direct din bugetul statului. Daca e sa o luam direct din punct de vedere anarhist, este destul de simplu: dat fiind ca din start statul nu este recunoscut ca autoritate, orice anarhist cu respect de sine nu va plati niciun impozit sau mai stiu eu ce ca sa aiba “statul” de unde sa il fure. Dar si in aceasta situatie, oricat de autonomi ne-am proclama si oricat de mult am incerca sa ne situam la marginea entitatii statale, inevitabil, prin simplul fapt ca locuim pe teritoriul pe care statul il proclama “al lui”, trebuie sa suferim niste consecinte.

Toata problema cu “donatia” guvernului catre BOR a fost dezbatuta, rasdezbatuta si tot asa de catre Asociatia Umanista Romana aici (http://www.secularhumanism.ro/lang-ro/comunicate-de-presa/140-actul-de-acordare-a-celor-10000000-ron-pentru-cmn-este-ilegal.html ), care a si inaintat un process in acest sens. Asadar, nu are sens sa mentionam cat de absurda este toata aceasta afacere si felul in care contrazice principiul separarii statului si al bisericii, principiu valabil INDIFERENT de procentul populatiei care face parte dintr-o religie sau alta. Cat timp va exista UN SINGUR ateu/agnostic/musulman/evreu/budist/”adauga religie aici” care plateste impozit catre statul roman, stat modern democratic, aceasta investitie este nejustificata.

Problema pe care o vad in realitate este felul in care populatia unei tari care de 4 ani este in recesiune si sare dintr-o masura de austeritate in alta, poate fi de accord cu asa ceva. Indiferent de cat de credinciosi sunt respectivii enoriasi, orice statistica pe care ar cauta-o le-ar arata ca incomparabil mai multi oameni sunt salvati de… sa zicem… spitale decat de biserici. Un proces elementar de logica ar dazvalui instant cat de absurd e sa construiesti o biserica intr-o perioada in care se inchid in continuu spitale din cauza lipsei de bani. De ce nu sunt donati toti acei 397 si ceva de milioane de euro (fara cei 2 milioane oferite de stat) pentru redeschiderea spitalelor sau reconditionarea scolilor? Mi se pare imposibil ca mai-marii bisericii sa nu considere ca populatia ar avea mult mai mult de profitat de pe urma altor institutii (cum ar fi spitalele mai sus mentionate) decat de pe urma lacasurilor de cult (si a aurului de pe head-wear-ul popilor), de care, sa fim seriosi, nu se duce lipsa la noi in tara (peste 14500 de lacasuri de cult ale Bisericii Ortodoxe plus inca vreo 1000 de biserici ale Bisericii Romane unite cu Roma si tot asa http://www.evz.ro/detalii/stiri/cate-biserici-sunt-oficial-in-romania-873427.html ).

In Bucuresti s-au tinut cateva proteste autorizate pe aceasta tema, in fata Palatului Parlamentului. Din pacate nu au participat mai mult de 50-100 de oameni, ceea ce este cel putin ingrijorator, considerand starea in care se afla economia si societatea romana de azi.

Anarhiştii, bolşevicii şi Serge – Daniel Guerin

În perioada zilelor revoluţionare care au pus capăt republicii burgheze a lui Kerenski , anarhiştii au fost în avangarda luptei militare, în special în regimentul Dvinsk comandat de vechi libertari precum Grachoff şi Fedotoff. Această forţă a dislocat “cadeţii” contra-revoluţionari. Ajutat de către detaşamentul său, anarhistul Zhelezniakov a desfiinţat Adunarea Constituantă: bolşevicii doar au ratificat faptul împlinit. Numeroase detaşamente de partizani au fost formate sau conduse de anarhişti, luptând cu perseverenţă împotriva armatelor albe între 1918 şi 1920. Nu exista nici un oraş mare fără un grup anarhist sau anarho-sindicalist, răspândind o cantitate relativ mare de materiale tipărite – lucrări, reviste, pliante, broşuri şi cărţi. Existau două ziare săptămânale în Petrograd şi un ziar zilnic în Moscova, care apăreau fiecare cu câte 25,000 de exemplare. Simpatizanţi anarhismului creşteau cu cât revoluţia s-a adâncit şi apoi sa mutat la distanţă de mase. Căpitanul francez Jacques Sadoul, într-o misiune în Rusia, scria într-un raport datat 06 aprilie 1918: “Partidul anarhist este cel mai activ, cel mai militant din grupările din opoziţie, şi probabil cel mai popular…bolşevicii sunt neliniştiţi.” La sfârşitul anului 1918, potrivit lui Voline (istoricul principal al anarhiştilor în timpul revoluţiei, precum şi un participant activ la evenimentele descrise), “această influenţă a devenit atât de mare incât bolşevicii, care nu puteau accepta critici, opoziţie cu atât mai puţin, au devenit serios tulburaţi.” Voline descria că pentru autorităţile bolşevice “tolerarea propagandei anarhiste era echivalentă cu sinuciderea. Prima dată au încercat sa îi împiedice şi apoi de a interzice orice manifestare de idei libertare, şi în cele din urmă le-a suprimat prin forţă brută.”

Guvernul bolşevic “a început prin închiderea forţată a birourilor organizaţiilor libertare, şi interzicerea anarhiştilor de a lua parte la orice activitate sau propagandă.” La Moscova, în noaptea de 12 aprilie 1918, detaşamentele Gărzilor Roşii, înarmaţi până în dinţi, a luat prin surprindere peste douăzeci şi cinci de case ocupate de anarhişti. Anarhiştii, gândindu-se că erau atacaţi de Albgardişti , au răspuns cu focuri de armă. Potrivit lui Voline, autorităţile de îndată au continuat cu “măsuri mai violente: pedeapsa cu închisoarea, scoaterea în afara legii, şi execuţie. Timp de patru ani acest conflict a menţinut autorităţile bolşevice într-o stare de urgenţă… până când tendinţa libertară în cele din urmă a fost zdrobită prin măsuri militare (la sfârşitul anului 1921).” Lichidare anarhiştilor era mai uşoară, deoarece erau împărţiţi în două facţiuni, dintre care una a refuzat să fie îmblânzită în timp ce cealaltă a permis să fie domesticită. Acestea din urmă considera “necesitatea istorică” ca justificare pentru a face un gest de loialitate faţă de regim şi cel puţin temporar, aprobarea acţiunilor sale dictatoriale. Au considerat că un final victorios a războiului civil şi zdrobirea contra-revoluţiei trebuie să fie prima necesitate. Anarhiştii mai intransigenţi considerau acest lucru ca pe o tactică pe termen scurt. Mişcările contra-revoluţionare au fost alimentate de neputinţa birocratică a aparatului de stat şi deziluzia şi nemulţumirea poporului. Mai mult, autorităţile au sfârşit prin neefectuarea deosebirii între aripa activă a revoluţiei libertare care a contestat metodele sale de control şi activităţile criminale ale adversarilor de dreapta. Să accepte dictatura si teroarea a fost o sinucidere politică pentru anarhiştii care au devenit  victimele acestuia. În cele din urmă, conversia aşa-numiţilor  anarhişti sovietici a făcut zdrobirea celorlaţi mai uşoară, căci ei au fost trataţi ca “falşi” anarhişti, visatori iresponsabili şi nerealişti, proşti, nebuni, semănătorii ai diviziunii, şi în cele din urmă, bandiţi contra-revoluţionari .

Victor Serge a fost cel mai genial şi prin urmare, considerat cel mai autoritar din anarhiştii convertiţi. A lucrat pentru regim şi a publicat un pamflet în limba franceză care a încercat să apere împotriva criticilor anarhiste. Cartea scrisă mai târziu, L’An 1 de la Re’volution Russe (Anul 1 al Revoluţiei Ruse), este în mare parte o justificare a lichidării sovietelor de către bolşevism.  Partidul (sau mai degrabă elita acesteia) este prezentată drept creierul clasei muncitoare. Este datoria acestori lideri avangardişti în a descoperi ceea ce proletariatul poate şi trebuie să facă. Victor Serge a fost cu siguranţă prea limpede la minte să aibă nici o iluzie despre natura reală a puterii centrale sovietice. Dar această putere a fost încă aureolată cu prestigiul primei revoluţii proletare victorioase; era urâtă de către contra-revoluţia mondială; asta a fost unul dintre motivele – mai onorabile – de ce Serge şi alţi revoluţionari au crezut cu cuviinţă să pună un lacăt pe limbile lor. În vara anului 1921 anarhistul  Gaston Leval a ajuns la Moscova în delegaţia spaniolă la al III-lea  Congres al Internaţionalei Comuniste. În particular Serge a mărturisit că “Partidul Comunist nu mai practică dictatura proletariatului ci dictatura * asupra * proletariatului.” Revenind în Franţa, Leval a publicat articole în “Le Libertaire”, utilizând documente şi ce ia spus Victor Serge în confidential au fost comparata cu declaraţiile sale publice pe care Gaston le-a  descris ca fiind “minciuni conştiente.” În “Livining My Life” marea anarhistă americană Emma Goldman nu fost nici ea blândă cu Victor Serge pe care îl văzuse în acţiune la Moscova.

Recomandare IASR: "Panait Istrati – Pseudonime" de Ion Ursulescu

Inainte de a fi scriitor, Panait Istrati a fost ziarist si militant pentru dreptate sociala. Scriitorul brailean, care si-a dedicat intreaga viata prieteniei, a activat la Braila ca secretar al Sindicatului muncitorilor din portul Brailei si a scris in numeroase publicatii care apartineau miscarii muncitoresti. Dintre acestea amintim: “Romania Muncitoare”; “Tribuna Transporturilor”; “Dimineata”; “Adevarul”; “Viata Sociala”; “Lumea Noua”, etc.

Putem pune incercarile, venite din toate partile, de a minimiza importanta operei lui (calomnia, omisiunea, uitarea programatica), pe activitatea sa de sindicalist si mai tarziu pe rolul pe care si l-a insusit in condamnarea abuzurilor staliniste? Succesul pe care l-a obtinut in Franta ca scriitor, i-a fost refuzat in Romania, desi Istrati marturisea ca el se considera in primul rand un scriitor de limba romana. Atunci ca si azi, opera lui ramane insuficient explorata: cati romani stiu, de exemplu, ca Panait Istrati se numara printre cei 100 de autori recomandati de Ministerul Educatiei din Turcia? Cel care avea sa devina “una din marile constiinte literare ale epocii lui; una din marile constiinte europene ale timpului sau”¹ a fost acoperit de o uitare ostila si asta pentru ca Istrati nu a fost niciodata un personaj comod si nu a slujit nicio ideologia ci doar libertatea din care si-a facut un cult.

Ion Ursulescu aduna in “Panait Istrati – Pseudonime” mai multe articole ale scriitorului brailean, preluate din presa sindicalista si socialista a vremii. Aceasta colectie de articole ofera o imagine mai putin cunoscuta a lui Istrati. Prin intermediul lor avem acces catre un Istrati dedicat luptei pentru justitie sociala.

Ion Ursulescu – “Panait Istrati – Pseudonime”, Editura Istros, Braila, 2002

______________________________

1 Mircea Iorgulescu – “Celalalt Istrati”, Editura Polirom, Bucuresti, 2004, p. 19

Recomandare IASR: “Panait Istrati – Pseudonime” de Ion Ursulescu

Inainte de a fi scriitor, Panait Istrati a fost ziarist si militant pentru dreptate sociala. Scriitorul brailean, care si-a dedicat intreaga viata prieteniei, a activat la Braila ca secretar al Sindicatului muncitorilor din portul Brailei si a scris in numeroase publicatii care apartineau miscarii muncitoresti. Dintre acestea amintim: “Romania Muncitoare”; “Tribuna Transporturilor”; “Dimineata”; “Adevarul”; “Viata Sociala”; “Lumea Noua”, etc.

Putem pune incercarile, venite din toate partile, de a minimiza importanta operei lui (calomnia, omisiunea, uitarea programatica), pe activitatea sa de sindicalist si mai tarziu pe rolul pe care si l-a insusit in condamnarea abuzurilor staliniste? Succesul pe care l-a obtinut in Franta ca scriitor, i-a fost refuzat in Romania, desi Istrati marturisea ca el se considera in primul rand un scriitor de limba romana. Atunci ca si azi, opera lui ramane insuficient explorata: cati romani stiu, de exemplu, ca Panait Istrati se numara printre cei 100 de autori recomandati de Ministerul Educatiei din Turcia? Cel care avea sa devina “una din marile constiinte literare ale epocii lui; una din marile constiinte europene ale timpului sau”¹ a fost acoperit de o uitare ostila si asta pentru ca Istrati nu a fost niciodata un personaj comod si nu a slujit nicio ideologia ci doar libertatea din care si-a facut un cult.

Ion Ursulescu aduna in “Panait Istrati – Pseudonime” mai multe articole ale scriitorului brailean, preluate din presa sindicalista si socialista a vremii. Aceasta colectie de articole ofera o imagine mai putin cunoscuta a lui Istrati. Prin intermediul lor avem acces catre un Istrati dedicat luptei pentru justitie sociala.

Ion Ursulescu – “Panait Istrati – Pseudonime”, Editura Istros, Braila, 2002

______________________________

1 Mircea Iorgulescu – “Celalalt Istrati”, Editura Polirom, Bucuresti, 2004, p. 19

Ce? Nici un Guvern?

“Anarhia” este un cuvânt care are o reputaţie foarte proastă în zilele noastre. Simpla menţionare îi face pe majoritatea oamenilor să-şi imagineze şiruri de maşini arse, bande de jefuitori peste tot şi violenţă fără sens în stradă. Anarhia, ni se spune, că nu înseamnă nimic decât declinul ordinii sociale în sine. Totuşi ,acesta este adevărul? este într-adevăr guvernul temelia societăţii noastre? În a spune că am distruge societatea noastră, fără un guvern permanent deasupra noastră, fluturînd bastonul autorităţii, atunci putem spune că, în realitate,nu suntem decât nişte copii neajutoraţi. Că tot ce am construit şi împărtăşit există numai prin graţia stâpânilor noştri iubitori, protejându-ne şi salvându-ne de noi înşine. Societatea este guvernul; guvernul este societatea în vecii vecilor, amin. Cu toate acestea, unde este acest guvern în viaţa noastra de zi cu zi?

Este oare guvernul care are grijă de bolnavi în spitalele noastre? Nu, asistentele medicale şi medicii fac asta. Este oare guvernul care conduce trenurile şi autobuzele? Nu, muncitori de la transporturi fac asta. Este oare guvernul care construieşte şi repară casele noastre? Nu, muncitorii din construcţii fac asta. Guvernul poate angaja aceşti oameni, dar asta nu îi face cu nimic mai diferiţi de orice alţi şefi; nu munesc , dar profitul este al lor. Cu toate acestea, dacă tot oamenii muncii au grijă de aspectele practice ale vieţii de zi cu zi, unde este atunci acest guvern inestimabil fără de care vom fi atât de pierduţi? Ce funcţii furnizează Guvernul  pe care nu le-am putea furniza noi înşine? Nu suntem o societate de copii. Nu avem nevoie de un guvern să ne salveze de noi înşine. Oricine se poate uita la stat şi poate vedea că acesta nu este atotştiutor şi atot binevoitor  cum se pretinde a fi. Nu, noi suntem cei care trebuie să ne salvăm; de un sistem în care profitul este mai important decât un trai de viaţă, care se uită în jos la oameni muncii fără de care societatea modernă nu ar putea exista. Asta este ceea ce cuvântul ”anarhie” înseamnă cu adevărat. Aceasta descrie un moment în care oamenii obişnuiţi vor conduce împreună societatea în comun, conducând pentru propriile noastre interese, şi nu în interesul celor bogaţi şi puternici. Să parafrazez un slogan revoluţionar foarte celebru : “Guvernul are nevoie de noi, nu noi avem nevoie de el”.