Sarbatori nefericite si un An Nou plin de tulburari sociale

Cu ocazia sarbatorilor de iarna, colectivul IASR ureaza serviciilor de informatii romane, sarbatori nefericite, mult spor la monitorizat pe banii contribuabililor si un an nou plin de greve generale, proteste si tulburari sociale. La putini ani, toate cele nebune si la anul cand veniti, mai “radicali” sa ne gasiti.

O scurta cronologie a miscarii sindicale din Romania de la inceputurile ei pana in 1933 (II)

Pana in 1907, miscarea sindicala a crescut si diferite curente din interiorul ei au inceput sa se defineasca mai bine. Pentru a avea o imagine mai buna trebuie sa ne referim la cateva figuri importante:

-     Alecu Constantinescu (devine sindicalist revolutionar in urma unor experiente avute in Franta);

-     Stefan Gheorghiu (sindicalist revolutionar. Stefan Gheorghiu ramane imaginea emblematica a micarii sindicale. Moare la 34 de ani de tuberculoza, insa moartea i-a fost grabita de bataile primite de la politie);

-     Panait Istrati (sindicalist revolutionar);

-     Cristian Racovski (a publicat o brosura impotriva sindicalismului. Pe Racovski il putem defini doar ca fiind un politician abil);

-     IC Frimu (socialist);

-     Max Vexler si Leon Ghelerter (cu simpatii minime fata de anarhism si sindicalism).

Intre 29 iunie – 1 iulie 1906, la Galati are loc conferinta sindicatelor si cercurilor socialiste si este infiintata Comisia Generala a Sindicatelor din Romania – CGSR. Sunt infiintate primele uniuni sindicale pe ramuri: in 1907 – UGS a Chelnerilor din Romania; in 1908 – UGS a Lucratorilor din Lemn; UGS a Lucratorilor din Incaltaminte; in 1909 – UGS a Lucratorilor Metalurgisti; UGS a muncitorilor de la CFR.

Dintre acestea, unele uniuni isi vor edita ziarele proprii. De exemplu, UGS a muncitorilor de la CFR va edita ziarul “Muncitorul cailor ferate”.

Dupa inabusirea in sange a rascoalei taraneasti din 1907, in care 11.000 de tarani sunt ucisi de armata romana, iar alti 11.000 sunt arestati, statul incearca sa isi consolideze autoritatea. Astfel, la 20 decembrie 1909 este emisa “legea Orleanu” sau “legea scelerata”. Prin aceasta lege este interzis dreptul la asociere si dreptul la greva al tuturor functionarilor si muncitorilor salariati ai statului. De asemenea, legea nu ingaduia existenta contractului colectiv de munca. Scopul legii era suprimarea asociatiilor profesionale.

Extras din “legea Orleanu” din 20 decembrie 1909:

Art.1 Interzicerea dreptului de sindicalizare pentru toti salariatii statului;

Art.2 Interzicerea dreptului la greva pentru aceeasi categorie, precum si pedepsirea instigatorilor.

Reactia muncitorilor nu a intarziat sa apara. La 19 decembrie 1909 este organizat un miting de protest in Bucuresti iar la 11 ianuarie 1910, CGSR organizeaza o greva generala.

In august 1916 activitatea sindicala a clasei muncitoare este interzisa ca urmare a intrarii Romaniei in razboi. In mai 1917, peste 800 de muncitori de la atelierele CFR Grivita inceteaza lucrul. Bucurestiul este sub ocupatie germana. La 1 septembrie 1918, muncitorii tipografi din Iasi deschid drumul revendicarilor pentru ziua de munca de 8 ore iar revendicarile lor sunt incununate de success.

Primii care reiau activitatea sindicala in Bucuresti sunt muncitorii CFR-isti. Acestia trec rapid la organizarea de actiuni revendicative. Astfel, la 18 noiembrie, la consfatuirea lucratorilor de la atelierele CFR, comitetul sindicatului CFR-istilor din Bucuresti decide reinceperea activitatii pe baza statutelor vechi ale organizatiei, acestea fiind in opinia sindicalistilor, singurele care corespundeau principiilor sindicalismului.

Gazetele profesionale isi reiau tirajul. Sunt scoase de sub tipar: “Minerul”; “Sfatul lucratorilor in lemn si mobila”; “Munca grafica”; “Cefersitul din Ardeal”; “Buletinul sindicatului lucratorilor si lucratoarelor din Bucuresti”; “Unirea grafica”; “Gazeta functionarilor din comert si industrie”; “Gutemberg”; “Arbeiter Zeitung” (Ziarul Muncii).

In interiorul miscarii apar mai multe curente:

- reformistii. Acestia sunt cei care doresc ca sindicatele sa ramana organizatii deschise pentru toti muncitorii, indiferent de orientarea lor politica si sa lupte pentru imbunatatirea vietii economice imediate a muncitorilor: marirea salariilor, reducerea orelor de lucru, etc.;

- sindicalistii revolutionari, care considera ca nu doar imbunatatirea imediata a conditiei muncitorilor e importanta. Organizatia sindicala trebuie sa acorde de asemenea, importanta educatiei si sa se concentreze pe lupta pentru transformarea societatii;

- un al treilea curent, care de fapt se desprinde de miscarea sindicala, considera ca revolutia va fi infaptuita de o minoritate constienta, o avangarda si nu de catre masele largi de muncitori si tarani. Cei are sustineau aceasta pozitie dadeau exemplul revolutiei bolsevice din 1917.

La 6 decembrie 1918, muncitorii tipografi de la atelierele grafice Sfetea si „Minerva” declara greva cerand conditii mai bune de munca (salarii marite, ziua de munca de 8 ore, etc.). Revendicarile nu le sunt satisfacute iar pe 13 decembrie 1918, aproape 600 de tipografi din Bucuresti inceteaza lucrul si se indreapta spre Ministerul Industriei si Comertului insotind o delegatie desemnata sa le prezinte o serie de revendicari. In Piata Teatrului National, muncitorii sunt intampinati cu focuri de arma de catre ofiterii si soldatii regimentului 9 vanatori de munte, politie si jandarmerie, care erau postati strategic, din timp, pe strada Campineanu. Zeci de muncitori sunt ucisi sau raniti in Piata Teatrului National doar pentru ca cerusera paine si dreptate sociala.

Omul politic Ion Gh. Dica, care era membru al guvernului liberal in 1918, arata ca politia “a arestat pe toti fruntasii miscarii si i-a batut atat de crunt, incat unul dintre socialistii mai de vaza, Frimu, a murit peste cateva zile de pe urma ranilor dobandite”. IC Frimu moare la 6 februarie 1919, ca urmare a regimului de exterminare la care fusese supus. Alecu Constantinescu este la randul lui arestat si batut de politie.

La 18 martie 1919, muncitorii de la trei uzine din Lupeni inceteaza lucrul, revendicand marirea ratiilor de alimente, imbracaminte, etc. Sindicalistii trimit un delegat pentru a duce tratative iar acesta primeste garantii privind satisfacerea revendicarilor. Muncitorii reiau munca, insa directiunea refuza sa le satisfaca revendicarile. Curand greva reizbucneste si cuprinde majoritatea intreprinderilor din zona Petrila si Petrosani si in scurt timp toata Valea Jiului.

Intre 25 mai – 16 iunie 1919, are loc greva CFR-istilor de la atelierele CFR din Bucuresti. Altii CFR-isti se alatura grevei, la Ploiesti, Campina, Pitesti, Craiova, Turnu Severin, Timisoara, Constanta, Buzau, Braila, Galati, Pascani, Iasi. Aceasta actiune reuseste sa stranga in lupta peste 20.000 de muncitori si reprezinta prima greva generala de proportii din Romania. CFR-isti obtin sporuri salaraiale, indemnizatii anuale pentru locuinte si ziua de lucru de 8 ore.

Nu peste mult timp, pe 2 iulie 1919, este organizata o alta greva de proportii de catre petrolistii din Valea Prahovei. Aceasta greva a durat 7 saptamani, pana pe 17 august. In aceasta actiune au participat 25.000 de muncitori.

Constantin Popovici, secretar al Comisiei Generale al Uniunii Sindicatelor din Romania, afirma: “Orele de lucru au scazut, intreprinderile mari lucreaza 8 ore pe zi. Marele vis sperat sau necrezut altadata e realizat. Salariile s-au urcat, demnitatea omeneasca a inceput sa fie respectata. Muncitorimea sta azi pe un nivel de educatie mai ridicat si cunoaste valoarea muncii si a capatat incredere in sine.”

Miscarea continua sa creasca si la 23 martie 1919, este constituita Uniunea muncitorilor mineri si topitori din Ardeal si Banat. 29 de delegati ai unui numar de 21.500 de mineri organizati in 12 sindicate se intrunesc la Conferinta Minerilor si pun bazele Uniunii sindicale a muncitorilor mineri. La sfarsitul anului 1919, Uniunea numara 31 de sindicate si peste 23.000 de membri, iar in august 1920 aceasta cuprindea un numar de 52 de sindicate si aproximativ 35.000 de membri. Organul de presa al Uniunii – “Minierul”, ia fiinta la 15 iulie 1919.

La 21 octombrie 1920 se declanseaza o greva generala, in urma careia sindicatele sunt desfiintate sub motivul ca greva ar fi fost de sorginte bolsevica. Miscarea sindicala numara atunci 200.000 de membri. La doar un an de la acest eveniment, “legea Trancu”, repune sindicatele in legalitate si defineste sindicatul ca o asociatie ce grupeaza minim 10 persoane ce apartin aceleiasi profesii, unei profesii similare sau conexe si care are scopul de a studia si organiza apararea intereselor profesionale fara a urmari distributia de beneficii.

Anul 1920 sta sub semnul prudentei: Ministerul de Interne creeaza sindicate galbene si tot in 1920 este infiintat in Romania, pentru prima oara, un Minister al Muncii si Ocrotirii Sociale, iar ministrul desemnat – Grigore Trancu, initiaza legea pentru reglementarea conflictelor colective de munca, contestata de muncitori. Acestia protesteaza la 12 august impotriva ei si impotriva ministrului. Grigore Trancu consemna ca in lunile martie – aprilie 1920, numai in Bucuresti erau 50 – 60 de greve pe zi. In octombrie 1920, 400.000 de salariati din industrie si transporturi declanseaza o greva generala.

In anul 1921 este elaborata legea sindicatelor. Prin aceasta guvernul incerca sa preia controlul asupra miscarii.

In anul 1929 are loc greva de la Lupeni. Retinem din Raportul prezentat în Congresul Confederatiei Generale a Muncii din Romania, in 1931:

„Capitolul acesta trebuie inscris in istoria clasei muncitoare din Romania ca o noua pagina, scrisa de astadata de guvernul democratiei national – taraniste cu sangele muncitorilor mineri de la Lupeni. Sunt cunoscute imprejurarile in care prefectul judetului Hunedoara, Rozvany, om de a lui Vaida, ajutat de agentii provocatori Munteanu si Buciumeanu, au provocat macelul mai dinainte pregatit, in contra muncitorilor de la Lupeni organizati în sindicatele noastre. Se spera astfel ca pe ruinele sindicatelor existente si peste cadavrele conducatorilor nostri din Valea Jiului, sa inceapa opera initiata de oamenii lui Vaida: infiintarea de sindicate national – taraniste.

In dimineata zilei de 6 august 1929, crima s-a produs.Oamenii regimului au dus la moartea prin impuscare si atac de baioneta a 23 de muncitori. O multime altii au fost raniti si ramasi infirmi pentru toata viata. Jertfele bravilor muncitori de pe Valea Jiului, jertfa care a îndoliat sufletele tuturor muncitorilor din intreaga tara, nu i-a infricosat.Ei n-au dezarmat moraliceste [...] Mai amintim ca in urma crimei, in loc ca vinovatii sa-si primeasca pedeapsa, procesul s-a tot amanat si nici pana azi dezbaterile n-au fost fixate… guvernul a aparat in mod cinic persoanele implicate, dovada a faptului ca anumiti oameni ai regimului, nu erau straini de cele puse la cale”.

Cativa ani mai tarziu, guvernul avea sa repete scenariul. Greva muncitorilor de la atelierele Grivita, din 1933, a fost cauzata de efectele crizei economice. “Curbele de sacrificiu“ au fost resimtite in special de muncitorii CFR-isti si petrolisti. La 20 ianuarie, muncitorii au fost anuntat ca plata salariilor se va face numai dupa ce lucratorii vor prezenta dovada achitarii impozitelor pe ultimii trei ani. O alta masura care a alimentat tensiunea a fost concedierea temporara a muncitorilor de la atelierele de vagoane. In dimineata zilei de 2 februarie, muncitorii opresc lucrul si o delegatie a acestora prezinta Ministrul Comunicatiilor, Eduard Mirto, o lista cu revendicarile lor: acordarea “alocatiei de scumpete“; cresterea salariilor cu 40% si recunoasterea “comitetelor de fabrica“. Se anunta ca o parte din revendicarile salariatilor au fost acceptate. Delegaţia se intoarce la cei 8.000 de grevisti de la Ateliere. La ora 23:00, greva inceteaza. In noaptea de 10 spre 11 februarie au loc arestari iar o delegatie a muncitorilor cere eliberarea celor arestati. Este refuzata cu brutalitate iar in noaptea de 14 spre 15 februarie mai are loc un val de arestari. La 15 februarie muncitorii declara greva si ocupa fabrica iar armata instaleaza mitraliere in pozitie de tragere. La 6 dimineata se da semnalul de atac. Sunt omorati 4 muncitori iar 40 sunt raniti grav. Armata aresteaza 2.000 de muncitori.

In 1933, in Romania existau sindicate revolutionare – Consiliul General al Sindicatelor Unitare; sindicate afiliate la internationala de la Amsterdam (social – democrata) – Confederatia Generala a Muncii; sindicate independente – Consiliul General al Sindicatelor Independente si sindicate nationale – galbene.

Cele mai importante greve din perioada 1919 – 1933:

Iulie – august 1919  – greva muncitorilor petrolisti;

1920 – Prima greva generala;

1925 – Greva muncitorilor forestieri din Valea Muresului;

1926 – Greva muncitorilor de la Resita;

1929 – Greva muncitorilor de la Lupeni;

1933 – Greva muncitorilor de la uzinele Lemaitre Bucuresti;

1933 – Greva de la fabrica “Saturn” din ianuarie, la Bucuresti. Aceasta e prima greva cu ocuparea fabricii de catre muncitori;

1933 – Grevele muncitorilor CFR-isti si petrolisti care au culminat in lunile ianuarie si februarie.

O scurta cronologie a miscarii sindicale din Romania de la inceputurile ei pana in 1933

Primele asociatii muncitoresti din Romania au fost societati de ajutor reciproc. Prima asociatie de acest gen este infiintata in 1846 la Brasov, de lucratorii tipografi. In 1857 este infiintata “Asociatia de ajutor reciproc a minerilor” iar in 1872 se pun bazele “Asociatiei tuturor lucratorilor din Romania”, care isi propune sa uneasca prin solidaritate pe toti muncitorii din Romania. In 1879 tipografii infiinteaza “Societatea Generala a lucratorilor tipografi din Romania: Desteptarea”, constituita exclusiv din muncitori, care in 1881 va pune in discutie introducerea unui contract de munca care sa fie impus tuturor patronilor din ramura respectiva.

In statutele acestor organizatii profesionale era prevazut “sa se stabileasca fratie si solidaritate intre lucratori, sa se lupte pentru imbunatatirea starii morale si materiale a acestora”.

Urmatorii ani sunt marcati de greve si proteste ale muncitorilor: in luna iulie 1884, are loc greva a 1.200 de carutasi din portul Braila; in lunile iulie si decembrie 1887 se desfasoara greva muncitorilor CFR-isti din Bucuresti, iar in anul 1888, in februarie are loc greva a 300 de CFR-isti din Galati. Tot in 1888, in luna iulie, are loc greva tipografilor. In 1890 se sarbatoreste ziua de 1 mai pentru prima oara in Romania. De 1 mai, muncitorii manifestau pentru: vot universal; dezvoltarea solidaritatii internationale a muncitorilor; repaus duminical; micsorarea impozitelor; incetarea bataii in armata; salariu minim; legiferarea protectiei muncii; introducerea impozitului progresiv.

In aceasta perioada se dezvolta presa muncitoreasca, socialista si anarhista: “Tipograful roman” (1865);  “Lucratorul roman” (1872) “Uvrierul” (1872); “Viitorul” (aproximativ pe la 1880); “Scoala noua” (aproximativ pe la 1880); “Revolta” (aproximativ pe la 1880); “Gazeta rosie” (aproximativ pe la 1880); “Revista rosie” (aproximativ pe la 1880); “Razvratirea” (aproximativ pe la 1880); “Analele Tipografice” (1869); “Lampa“ (1886) – ziar anarhist.

In ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, in Romania se dezvolta o ampla miscare sindicala care cuprinde lucratorii industriali si tot atunci sunt puse bazele organizarii sindicale a lucratorilor CFR, din minerit, ale mecanicilor, metalurgistilor, lacatusilor, etc. Intre 1846 – 1892 sunt infiintate 207 organizatii profesionale, iar intre 1893 – 1898 sunt infiintate 233. Domina un sindicalism de breasla, existand pericolul ca muncitorii sa inceapa sa concureze intre ei in detrimentul miscarii si asta sa fie in avantajul patronilor. In 1896 pentru a preintampina acest lucru va fi infiintata “Uniunea Sindicatelor Breslelor” pentru a centraliza organizatiile sindicale muncitoresti. I.C. Frimu este ales presedinte al “Uniunii Sindicatelor Breslelor” in 1898. Din aceasta uniune fac parte sindicate muncitoresti din Bucuresti, Galati, Craiova, etc. Linia uniunii este inspirata dupa principiile formulate in programul social-democratilor. Pe de o parte, “Uniunea Sindicatelor Breslelor” a reusit sa dea un program comun de lupta, pe de alta parte, centralizarea a facut din sindicate organizatii mai putin democratice. Scriitorul Panait Istrati (care a fost secretar al Sindicatului muncitorilor din portul Brailei) era adeseori deranjat de interventiile celor “de la centru”.

Ziarul “Lumea Noua” arata printr-un articol din iulie 1887, ca uniunea cuprindea 17 organizatii sindicale. In 1899, numarul organizatiilor crescuse la 20. De asemenea, intre 1893 – 1899 au fost inregistrate 140 de activitati greviste. Intrunirile grevistilor aveau loc in cluburile muncitoresti sau ale sindicatelor.

Militanti de stanga importanti: Ioan C. Frimu, Alecu Constantinescu (anarho-sindicalist), Stefan Gheorghiu (militant devotat, a fost exclus din miscarea muncitoreasca pentru deviationism: sindicalism revolutionar), Cristian Racovski, Max Vexler, Leon Ghelerter, Ion Sion.

Miscarea muncitoreasca incepe sa creasca si mai mult la inceputul secolului XX. Dupa 1900, datorita activitatii desfasurate de cercul socialist “Romania Muncitoare” (care apare la sfarsitul anului 1901), mestesugarii din orasele mari si muncitorii din porturi (Galati, Braila) incep sa se organizeze in sindicate. Publicatia “Romania Muncitoare” era dominata de social-democrati, insa aici publicau si anarho-sindicalistii. Colaboratorii acestui ziar se aflau permanent in atentia autoritatilor, din motive usor de inteles: agitatia facuta de acest cerc in randul clasei muncitoare era subversiva.

La congresele muncitoresti din anii 1904 si 1911, meseriasii si salariatii industriali decid infiintarea unei miscari sindicale prin care interesele lor profesionale sa fie aparate in lupta impotriva patronilor. In 1905, la 18 iunie este infiintat sindicatul tamplarilor, primul sindicat din Romania, care avea 15 – 20 de membri. La scurt timp de la aparitia acestuia este infiintat si un sindicat al cizmarilor si croitorilor. Doar un an mai tarziu, la congresul socialistilor din 12 – 18 august 1906, sunt numarate 30 de sindicate cu 4.466 membri iar in 1907 va fi raportat un numar de 55 de sindicate cu 8.470 de membri.

Alte date: in iulie 1906, Sidicatul lucratorilor de incaltaminte din Bucuresti numara 480 de membri; Sindicatul CFR Bucuresti numara peste 1.000 de membri iar Sindicatul muncitorilor de la Santierul Naval Turnu Severin avea 500 de aderenti.

Aceste organizatii sindicale aveau o activitate intensa. Astfel, intre 1900 – 1904 au avut loc 119 greve; in 1905 au avut loc 112 greve iar in 1906 au fost 340 de greve. Dintre cele mai importante greve, amintim: in 1906, in luna aprilie – greva celor 6.000 de muncitori cizmari din Bucuresti; in lunile mai, iunie – greva celor 1.000 de muncitori tamplari din Bucuresti, iar in lunile august si septembrie – greva celor 7.000 de mineri din Valea Jiului.

Cele mai importante greve din perioada 1853 – 1906:

1853 – Greva pantofarilor din Sibiu: prima greva semnalata pe teritoriul Romaniei;

1868 – Greva muncitorilor din Portul Braila;

1888 – Greva muncitorilor de la atelierele CFR Bucuresti;

1904 – Greva generala a muncitorilor feroviari din Transilvania;

1906 – Greva minerilor din Valea Jiului;

(va urma)

Comunizarea ca o cale de ieșire din criză – Bruno Astarian

1.Iminența comunismului

1.1 Definiție și origine

Nu trebuie să confundăm iminența cu instantaneitatea.Cand ne referim la iminența comunismului afirmăm că scopul revoluției proletare nu mai constă în crearea unei societăți de tranziție ci în instituirea directă a comunismului.Aceasta înseamna: ceva care este mult mai complicat decât cucerirea puterii politice,stabilirea de alianțe cu alte straturi sociale și continuând cu o etapă de tranziție pe acest teren (dispariția treptată a Statului,etc.).

Noțiunea de iminență a comunismului nu a apărut din senin.A apărut cu criza din anii 1960-1970 ca urmare a neputinței politicii de stânga și datorită incapacității acesteia de a întelege respingerea muncii.Astăzi toate încercările programatice par ridicole.Cât despre impulsul anti-muncă,acesta este mai puternic în zilele noastre decât a fost în anii 70 (în China,Bangladesh și chiar și în tările industrializate).

1.2 Comunizarea ca un proces

Comunizarea nu înseamna ca se va stabili comunismul cu o baghetă magică.Acesta va fi stabilit printr-un proces de luptă,cu avansuri și retrageri, de către revoluție.Aceasta înseamnă că acțiunile întreprinse de către revoluționari vor avea ca scop eliminarea muncii,a valorii ,iar apoi a tuturor celorlalte(familie,patrie,etc.), aici și acum.Când revoluția v ataca proprietatea capitalistă nu o va face cu scopul de a învesti proletariatul cu dreptul de proprietate pe care în prealabil nu le deținea, ci o va face cu scopul de a pune capăt imediat tuturor formelor de proprietate.În prezent, acest proces nu se poate descrie detaliat.Totuși este necesar să fie caracterizat cât mai precis pentru a obține o idee mai buna despre ceea ce ne așteaptă și pentru a putea distinge, când va sosi vremea, între revoluție și contrarevolutie.

2.Răspunsurile la criză și comunizarea

Când criza izbucnește, proletariatul se revoltă fiindcă puterea sa de munca nu e cumpărată,ceea ce il exclude din relațiile sociale și din conexiunile sale cu natura.Revoltându-se, proletarii montează un răspuns la criză,un răspuns care constituie matricea tuturor posibilităților și este singurul loc din care poate apărea comunismul.Deși teoria nu definește întotdeauna comunismul în același fel, toate definițiile și strategiile sale s-au bazat pe ceea ce face probletariatul atunci când răspunde în fața crizei.Cu toate acestea,  putem vorbi de un răspuns la criză în cazul unei revolte generalizate a proletariatului și nu în cazul unui conflict izolat la una sau mai multe întreprinderi, oricât de “exemplar” acesta pot fi.

Răspunsul la criză implică doi factori esențiali : individualizarea/demasificarea proletariatului și exprorpierea proprietății capitaliste pentru a asigura nevoile de lupta –pentru a reveni la locul de muncă, fără șefi.În cazul în care actuala criza devine atât de acută încât provoaca o insurecție a proletariatului pe scară largă,ne vom reîntâlni cu acești doi factori,marcați de caracteristicile istorice ale epocii noastre.Demasificarea proletariatului va deveni tot mai clară deoarece acesta este un proces care deja a început de către capitalul post-Fordist.A dori întoarcerea la vremurile bune ale lucrătorilor în masă este un vis contra-revoluționar.Cât despre proprietatea capitalistă, aceasta are două caracteristici :

• Pe de o parte, nimic nu scapă domeniul său. Capitalul a confiscat toată viața,până în punctul în care,orice ai face, ești mereu pe proprietatea sa. Când criza va izbucni, nu are de ales decât să invadeze proprietatea capitalistă.Chiar și cea mai simplă demonstrație il forțează să ocupe străzile municipale.Astăzi este permis.Mâine va fi ilegal.Toate acțiunile întreprinse de către probletariat în răspunsul său la criză îl forțează să se confrunte cu forțele capitalului,cu scopul de a intra în posesia unei părți a bunurilor de capital și, astfel, pentru a conferi obiectivitate asupra propriei existențe.Și în actuala criză, proprietatea capitalistă este atât de cuprinzătoare încât acum, mai mult decât niciodată,proletariatul nu are nici un refugiu unde se poate retrage.E cu spatele la zid.De exemplu, capitalul a blocat toate posibilitățile de retrafere la țară;
• Pe de altă parte,bunurile care constituie proprietatea capitalistă sunt puternic marcate,în valoarea utilizării lor,de cerințele de valorizare.Acesta este motivul pentru care răspunsul la criză va căuta,mai presus de toate,să distrugă și să inventeze noi utilizări pentru lucruri.În timp ce posibilitatea ca proletariatul să preia controlul a liniei de producție nu se poate exclude, putem totuși exclude definitiv utilizarea acesteia pentru a produce automobile.

2.1 Producție făra Productivitate și eliminarea valorii

Comunizarea va lua formă ca bază a raspunsului la criză și cu scopul de a găsi calea de ieșire din aceasta. Comunizare nu răspunde la un ideal sau un slogan politic.Este soluția față de dificultățile întampinate de către proletariat,în scopul de a se reproduce în cursul activității sale,în contextul crizei.Este lupta împotriva capitalului pentru a asigura propria supraviețuire,nimic mai mult.

Când alternativele contra-revoluționare proletare își vor demonstra ineficiența prin eșecul de a livra salvarea economică, comunizarea va aduce saltul înainte pentru non-economia.Paradoxul constă în faptul că, odată ce criza devine tot mai acută și tot mai urgente devin nevoile proletariatului, mai imperativă devine soluția de a întoarce spatele productivismului.”Producţia” fără productivitate nu este o funcție de producție propriu-zisă.Este o formă de socializare comunistă între oameni,unde producția ocupă cu siguranță un loc, dar fără ca aceasta să fie supusă nici unei măsurători de timp sau oricărei alte tipuri de măsurători (venit,număr de operatori,rezultatele productivității).După formula corecta Thèorie Communiste,înseamnă “non-contabilizare radicală,indiferent de ceea ce este implicat”.

Să încercăm să întrevedem procesul ca având loc în două etape :

• În timpul etapei de coborâre în iadul crizei,reproducerea proletariatului va fi asigurată în principal prin intermediul sechestrărilor indiscriminate de bunuri.Chiar si într-o economie “just-in-time”  există stocuri de mărfuri în magazine și depozite.Raspunsul la criză va consta (printre altele) în a pune sechestru pe acestea.Încă din această etapă ne putem imagina divergența între metoda contra-revoluționară care ar încerca să inventarieze și să centralizeze bunurile,să coordoneze distribuția acestora,să oblige respectarea standardelor de drept și datorie; în timp ce metoda comunizării instigă la creearea economiei de expropriere și formarea unor organe superioare de distribuție,chiar dacă acestea din urmă vor fi alese în mod democratic,etc.Această a doua metodă va susține că gravitatea crizei și distribuția absolut gratuită sunt mai importante decât stabilitatea națiunii;
• În a doua etapă,aceea de a depăși criza, producția se va relua.Prin urmare, problema constă în a ști cum se va relua producția fără muncă,fără productivitate ori schimb.Principiul producției fără productivitate presupune că activitățile umane și relațiile acestora sunt mai importante decât rezultatul productiv. Producția poate fi efectuată pe această baza fiindcă nu vor mai exista “ceilalți”.Pentru a continua cu această producție fără productivitate,valoarea trebuie eliminată în cele două forme ale sale :

-       Valoarea de schimb : dacă nimic nu e contabilizat,dacă singura justificare pentru o activitate este produsul pe care il face,atunci această activitate nu are nici un conținut abstract;

-       Valoarea  de utilizare : valoarea de utilizare trebuie să se distingă de simpla utilitate, fiindcă posedă , în plus față de calitatea sa utilitară, un conținut abstract.În cazul bunurilor, utilitatea acestora trebuie să fie de un fel general ori în conformitate cu un mod de utilizare mediu,astfel încât  să poată satisface un utilizator necunoscut,are cărui nevoi particulare nu sunt luate în considerare (producția în masa standardizată).Producția fără productivitate este o activitate particular efectuată de către anumiți indivizi particulari, efectuată cu scopul de a satisface anumite nevoi exprimate personal.Utilizarea efectivă a bunurilor produse poartă ștampila acestei particularități.Este anti-standardizare.Natura neapărat locală a comunizării contribuie la acest lucru.

În revoluția comunistă,actul de producție nu va fi niciodata doar un act productiv.Dacă anumiți indivizi decid să construiască o brutărie, nu o vor face pentru a produce un anumit număr de pâini, ci pentr u a socializa și pentru a cultiva afinitățile lor comune prin producerea de pâine.

Mai mult,pâinea pe care acești muncitori o vor produce nu va corespunde unei categorii generale ci va fi pâinea pe care cineva le-a cerut să o facă într-o anumită zi.

În cele din urmă, există întotdeauna șansa ca furnizarea de făină pentru brutăriile noastre să fie sporadic,cel puțin la început,în cazul în care muncitorii de la brutărie vor prefera să discute despre sensul iubirii sau a vieții în loc să macine grâu.Acest lucru ar conduce la haos?Ni se va spune că astăzi nu este pâine.Trebuie acceptat.O altă alternativă este ca cineva să conceapă un plan,cuantificat și să ia în calcul timpul iar ceilalți să se complacă cu termenii acestuia.În acest caz,nu doar valoarea e restabilită.De fapt, o experiență proletară de acest gen nu are nici un viitor : în cazul în care funcționează, proletariatul va pierde rapid drepturile (prin restaurarea muncii salarizate într-o formă sau alta), dacă nu funcționează se vor întoarce la vechiul cadru de șomaj și neplata salariilor.

Este probabil ca,în orice caz, soluția comunizării nu va fi considerată până ce vor avea lor diferite jocuri de șah de acest fel.

Mai general, susținem că prin comunizare se va opri circularea de bunuri între “producători asociaţi” prin circularea persoanelor între diferite activitați.Mai presus de toate, aceasta înseamnă că:

• “Locurile de producţie” nu vor avea personal desemnat permanent și vor produce sau nu în funcție de motivația și de numărul contribuitorilor necesari.Motivul pentru aceasta este faptul ca “locurile de producţie” vor fi în primul rând locuri de întalnire și conviețuire.

• Cel puțin în perioada inițială, comunizarea va fi săvârșită la nivel local, nu fiindcă va fi munca comunelor autarhice,ci pentru că va consta în inițiative care sunt în totalitate sub controlul participanților.Comunizarea va fi o constelație de inițiative locale.Consider că, la acest nivel local, comunizarea poate demonstra că aceasta îmbunătățește imediat viețile proletarilor.Iar acest aspect este fundamental: proletarii vor face revoluția pentru a trăi mai bine,nu din loialitate pentru un ideal.Dacă ar fi să intrăm mai mult în detalii, am ajunge să schițăm conturul unei economii care e la fel de constrângătoare ca cea dintr-o societate de tranziție.Cu toate acestea,este greu să nu o facem (și, trecând,demonstrând sărăcia imaginației noastre) cu scopul de a oferi dovezi palpabile că toate soluțiile oferite de revoluția comunistă sunt informate de principiul de a valoriza activitatea mai mult decât rezultatul; aceasta înseamnă că cel mai important rezultat al activității umane este activitatea în sine.Persoanele vor circula între diferite activități în funcție de gusturile acestora,iar fiecare etapă de circulați va fi momentul reproducerii lor.Produsele for circula între persoane,dar fără schimb.Cei care fac cârnați vor merge apoi la un restaurant local fără a se obosi să obțină ceva în schimb pentru cârnații lor,deoarece aceștia nu vor costa nimic,nici măcar muncă.

2.2 Consum fără Necesitate

Necesitatea domnește nu se află acolo unde forțele de producție sunt insuficiente pentru a asigura abundența care nu poate fi definită cu precizie.Ea domnește acolo unde existența proprietății impune asupra acelora care nu sunt proprietari o amenințare permanentă de de-socializare și moarte.Acesta este motivul pentru care,în zilele noastre, distribuția gratuită ori bunurile la prețuri mici, provoaca saturare și supra-consum.În comunism, această teama a insuficienței va dispărea deodata cu proprietatea.Fiecărei persoane i se va asigura obținerea de hrană,gratuită,pe care alții au oferit-o și pregătit-o.În aceste condiții, de ce ar dori cineva să supra-consume și să strângă mâncare în cămară doar fiindcă e gratuită?Totul va fi gratuit și asa va rămâne întotdeauna.Fiindcă totul va fi produs de către oamenii pentru care,într-un fel, cârnații vor fi doar produsul secundar a mai multor zile de discuții cu privire la sensul vieții.

Distribuția gratuită este o noțiune care e greu de acceptat.Cred că,pentru a vorbi despre comunism, este mai bine să întelegem distribuția gratuită în sensul expresiei libere mai degrabă decât produse gratuite.Pe de o parte, este evident că inițiativele de comunizare vor impune principiul distribuirii gratuite,în arenele lor de acțiune.

Mai mult,și cel mai important, această distribuție gratuită înseamna mai mult decât “preţul= zero”și nu este nevoie să ne gândim că e o distribuire gratuită de bunuri care  pot fi obținute fără bani.Ceea ce este în joc aici este activitatea neplătită a comunizanților.Pe de altă parte, este evident că proletarii care se vor angaja în comunizare o vor face doar dupa ce au încercat în zadar să obțină un salariu sau o altă formă de compensație pentru activitatea lor.

În comunism, distribuția gratuită este principiul de existență pentru binele acestuia, într-o activitate complet cuprinzătoare care se rupe de toate separările; de exemplu, ca aceea între “producție” și “consum”.

Producție fără productivitate,consum fără necesitate…acestea sunt două expresii care,în vocabularul limitat la dispoziția noastră, indică o singură activitate unificată liberă.

3.Revoluție, Contra-Revoluție, Represiune

Comunizarea va avansa treptat, prin extinderea domeniului de aplicare al exproprierilor.Desigur că proprietatea nu va permite acest lucru fără să opună rezistență.Va încerca să strângă corzile care ne leagă de ea.Contra-revoluția nu e doar o chestiune militară.

3.1 Subtilitățile contra-revoluției

O anumită parte a opoziției față de comunizare va veni din rândurile proletariatului în sine.În orice situație, este posibil să existe o confruntare între auto-gestionare și comunizare.De exemplu,problemele legate de îngrijirea copiilor în perioada de criză va duce cu siguranță la încercări de a supune școlile sub auto-gestiune.În opoziție cu aceasta,un current de comunizare va propune eliminarea pur și simplu a școlilor – în timp ce,în același timp, cel mai probabil, elevii se vor aventura să-și exprime propriile opinii în mod direct și violent (ca în Grecia).Evident că eliminarea școliilor prezintă imediat un munte de probleme presante : cine va avea grijă de copii?Ce li se va preda?Trebuie să existe instalații speciale pentru educarea acestora?Nu e mai bine să fie instruiți pe bulevardele revoluției?Ca orice problemă asociată cu revoluția, va constitui o problemă locala ce trebuie rezolvată de către locuitorii cartierului (nu de către ministerul educației!).Soluția care va fi implementată la nivel local, cu mai mult sau mai puțin succes, nu va necesita fapte eroice de productivitate (fără construirea de școli,fără instruirea profesorilor,fără curriculum) și vor fi supuse la corectări în funcție de schimbarea situației.Succesul sau eșecul unei astfel de inițiative nu va fi judecat dupa standardul de precizie teoretică, ci dacă este sau nu capabilă să îmbunătățească viața proletarilor (părinți și copii) care sunt implicați în implementare.În ciuda dificultăților de a imagina o viață fără muncă sau valoare, analiza (și anumite experiențe de răspuns la criză) ne vor permite să constatăm,odată ce criza va atinge un anumit grad de dezvoltare, că,mai mult ca sigur, soluția comunizării va îmbunătății calitatea de viață mai mult ca orice formulă de auto-gestionare.Iar ce am afirmat referitor la școli se aplică deasemenea tuturor celorlalte instituții.

3.2 Respingerea Militarizării

Dacă o astfel de mișcare se răspândește,dacă auto-gestionarea nu este suficientă să o oprească, atunci aceasta evident va fi supusă celei mai violente represiuni.Istoria ne arată că proprietatea nu ezită în fața perspectivei de a efectua orice fel de masacru.Cu toate acestea, cred că s-ar demonstra o lipsă gravă de înțelegere a victoriilor specifice ale proletariatului dacă s-ar sprijini militarizarea, chiar daca e numită “revoluţionaă”, a mişcării.Istoria nu ne oferă nici un singur exemplu în care militarizarea,chiar și cea mai flexibilă și democratică,nu ar fi deschis ușile larg pentru contra-revoluție.Nu putem intra în detalii,dar putem afirma că,dacă criza atinge un asemenea grad de intensitate încât să provoace o comunizare larg răspândită, burghezia va fi însăși afectată de către mișcare și chiar oricât de privilegiat ar fi personalul aparatului său represiv, ea nu va fi imuna la efectele crizei.Să nu mai spunem că poliția va sucomba moral față de puterea idealului revoluționar,dar va putea foarte bine să fie condusă la revoltă din motive foarte materiale (ca în Africa de Sud).Așadar, respingerea oricărei urme de militizare nu implică o respingere a violenței în general.

Concluzie

Eliminarea valorii, distrugerea capitalului și auto-suprimarea proletariatului par a fi evenimente mistice sau misterioase numai în cazul în care sunt avute în vedere din perspectiva unui proces insurecțional ca și acela al vechilor mișcări muncitorești,care afirmau că identitatea clasei muncitoare este munca grea și care au conceput scopul de acaparare a puterii politice de către proletariat (în realitate,de către reprezentanții  acestuia).

Până în prezent, comuniștii au confruntat aceste probleme fără a fi capabili să le rezolve și nu au găsit nici o altă soluție decât să folosească arumentul necesității unei societăți de tranziție ca o eschivă.Societatea de tranziție este o iluzie,la fel ca și dispariția treptată a statului.

Începând cu criza din anii 1960 și 1970,procesul cu care se confruntă clasele sociale a început să ne clarifice această problemă.

Evoluțiile recente ale relațiilor de clasă ne-au facilitat atingerea unei mai bune înțelegeri a naturii profunde a societății capitaliste, a valorii,a muncii,iar așadar a eliminării acesteia, chiar decât însuși Marx.Aceasta ne permite să anticipăm,dintr-un punc mai avantajos, cum anume va arăta comunismul precum și procesul revoluționar de comunizare  care il va aduce.

Cu cât e mai profundă criza, cu atât mai mult e progresul făcut în această direcție.

 

Sursa :
http://libcom.org/library/communization-way-out-crisis-bruno-astarian

Text de Bruno Astarian,2009 :  
http://comunizacion.org/2011/01/

Traducere : IASR – Inițiativa Anarho-Sindicalistă România

Greva lucratorilor petrolieri din Janaozen, Kazahstan

Cel putin 70 de morti si 700 de raniti. Se trage in continuare in oameni.

Incepand cu data de 17 Mai a acestui an cateva sute de angajati ai companiei  petroliere KarajanbasMunai din orasul Aktau si ai filialei UzenMunaiGaz din oraselul Janaozen, ambele din provincia Mangîstau  stau, sud-vestul Kazahstanului au intrat in greva cerand revizuirea grilei de salarizare si conditii decente la locul de munca. Au urmat atacuri din partea conducerii si autoritatilor, intimidari ale liderilor de sindicat, dosare penale fabricate si rafueili propriu zise – oameni batuti, amenintati, si chiar omorati. In data de 20 august  2011 a fost rapita si omorata fiica unuia dintre sindicalisti – K. Karabalaev
http://socialistworld.ru/materialy/mir/czentralnaya-aziya/kazaxstan/terror-protiv-bastuyushhix-rabochix
.  Apoi, un grup de lucratori a intrat in greva foamei cerand autoritatilor centrale sa intervina in conflict, fara rezultate insa. Mai mult, incepand cu luna august cel putin 400-500 de grevisti au fost concediati, iar avocata lor – Natalia Socolova, a fost condamnata la 6 ani de inchisoare, legiuitorii interpretand activitatea sa de protest ca “instigare la dezordine si declansare a dezbinarii sociale”
http://rus.azattyq.org/content/natalya_sokolova_oil_workers_lawyer_verdict/24290171.html
  Procesul i-a fost intentat la cererea directorului general al companiei, chinezul  Yuan Mu. Din decembrie 2007 KarajanbasMunai ii are ca actionari majoritari pe CITIC Group,  o companie de investii de stat din China si compania kazaha de stat KazMunaiGaz.

Dupa concedierile masive si condamnarea avocatei Socolova, protestele au capatat amploare in aceasta toamna mai ales la Janaozen. Lucratorilor concediati li s-ar alaturat alte cateva sute de fosti colegi concediati, lucratori de la alte firme, dar si simpli oraseni. In ultimele 3 luni piata publica din centrul orasului a fost mai tot timpul ocupata de protestatari, acestia formuland urmatoarele revendicari (adresate in parte conducerii companiei si guvernului) :
- eliberarea avocatei Nataliei Socolova, recunoasterea grevei din ultimele luni ca si legala, reangajarea  fara exceptie a tuturor grevistilor concediati, retragerea acuzatiilor aduse de tribunale activistilor sindicali si lucratorilor;

- conditii mai bune de viata si munca, cresterea salariilor si a pensiilor si aplicarea coeficientilor de crestere nu doar celor din ramura petroliera, ci tuturor lucratorilor din regiunea Mangîstau;

- sanctionarea si concedierea, in urma unei anchete independente, a functionarilor si angajatorilor ale caror actiuni au dus la declansarea dezbinarilor sociale, dezordinilor, umilintelor, persecutiilor pe cale legala si interlopa, agresiunii fizice si omorarii lucratorilor sau membrilor familiilor lor;

- nationalizarea intreprinderilor din sectorul exploatarii de resurse naturale (adica reintoarcerea lor in proprietatea statului sub controlul lucratorilor): avem nevoie acum de sindicate independente si de partide politice create de noi insine, care sa ne apere pe noi si nu pe milionarii si angajatorii de astazi.

http://www.socialismkz.info/news/2011-12-14-188

Protestele s-au desfasurat pasnic si fara incidente pana vineri 16 decembrie, ziua nationala a Kazahstanului, marcand cei 20 de ani de independenta. Peste 3000 de oameni se adunasera la protestul lucratorilor in piata din centrul orasului, in apropierea scenei amenajate de autoritati cu ocazia sarbatorii. La un moment dat un microbuz UAZ al politiei a trecut de cateva ori printre oameni incercand sa-i disperseze si, cum s-a dovedit ulterior, sa-i provoace la actiuni violente. Indignati, lucratorii au atacat microbozul, rasturnandu-l si dandu-i foc. Apoi au atacat patrulele de politisti, au devastat scena din piata, au dat foc cortului amplasat de primarie cu ocazia sarbatorii, cladirilor administratiei locale, sediului companiei UzenMunaiGaz si unui hotel central. Intre timp, politistii si brigazile de interventie speciala (inclusiv din armata, flota militara) trimise din alte regiuni si din capitala au deschis focul asupra protestatarilor neinarmati, omorand cateva zeci si ranind alte cateva sute de oameni. In urma ciocnilor violente din piata, grupuri de lucratori alaturi de tineri oraseni au reusit sa preia o parte din armele politistilor prezenti la miting si sa se organizeze pentru a riposta alaturi de alti oameni care detineau arme de vanatoare. Astfel, la marginea orasului schimburile de focuri intre civili si militari au continuat toata noaptea. Sambata dimineata, potrivit lucratorilor, bilantul era de cel putin 70 de morti si 700 de raniti (incluzand trecatori neimplicati in proteste) si cateva zeci de raniti de partea politistilor.  Autoritatile au raportat insa un numar de 10-11 decedati, de altfel date preluate si de majoritatea mass mediei internationale.     Potrivit activistilor sindicali si multiplelor relatari de la fata locului, actul de intimidare al politiei ce a declansat macelul nu a fost deloc unul spontan sau contextual, tinand cont de deschiderea imediata a focului si de mobilizarea masiva exemplara in mai putin de 24 de ore a fortelor armate din toata tara in regiunea Mangîstau: tactica microbuzului UAZ care intra in multime nu este decat o provocare care sa ofere prilejul reprimarii violente si defintive a unei miscari pasnice incomode de mai bine de jumatate de an. De altfel, in mediile centrale, protestarii au si aparut in aceeasi zi ca ‘huligani’, ‘teroristi’ , ‘elemente destabilizatoare’ ce au in spate forte din afara si alte ipostaze similare.

Reprimarea brutala a demonstratiei de ieri este pe cale sa produca insa, contrar asteptarilor puterii locale si capitalului chinez ce a prins radacini in zona, cea mai puternica miscare sociala din cei 20 de ani de existenta ai Kazastanului. In dupa amiaza zilei de 16 decembrie, mii de oameni din Aktau si satele din apropierea Janaozen au iesit pe strazi blocand drumuri, 2 cai ferate, pichetand si atacand cladiri administrative si mijloace de transport public.  In aceeasi zi a fost declarata si Greva Generala in regiune -  lucratorii tuturor companiilor petroliere din Mangîstau si-au intrerupt activitatea (pe durate diferite), cerand retragerea neconditionata a armatei de pe strazile  Janaozen-ului.

Protestele vor continua si astazi 18 decembrie in toata regiunea. Oamenii sunt hotarati sa ramana in greva, desi armata ramane pe strazi, presa centrala acopera foarte sumar evenimentele, accesul la internet este limitat de catre autoritati, reteaua de telefonie mobila nefunctionala, o parte a orasului Janaozen a ramas fara curent electric, iar presedintele Nazarbaev a instituit ieri stare de urgenta in toata tara, pana la inceputul lui ianuarie 2012. Sambata dimineata fortele de ordine au fost suplimentate cu un detasament al trupelor speciale OMON din Belarus, aterizat de curand in Kazahstan.
Pe langa actiuni de solidaritate, petitii, scrisori catre reprezentantele diplomatice,  lucratorii cazahi si familiile lor au nevoie si de sprijin financiar pentru asistenta medicala de urgenta, alimente, asistenta legala, etc. Acestea sunt conturile deschise pentru ei -
Conturi pe WebMoney:
in USD: Z148927428888 in EURO: E100491771448
Contul Yandex— 41001521634137
Numarul contului bancar:  67619600 0128518694  – Сбербанк (Sberbank)

REFERINTE -
Mare parte din informatii sunt preluate de pe :

http://www.socialistworld.ru/materialy/mir/czentralnaya-aziya/kazaxstan/v-zhanaozene-nachalis-massovyie-besporyadki
   si 
http://www.socialismkz.info
  (ambele in continua actualizare) , dar si
http://avtonom.org/news/vosstanie-neftyanikov-v-kazakhstane

Au aparut pe youtube si catevea filmari de la fata locului, de sambata 17 decembrie –

  ,
de vineri 16 decembrie si noaptea spre sambata :




Reportaje in engleza si franceza :
http://www.aljazeera.com/news/asia/2011/12/20111216142138298156.html

http://juralib.noblogs.org/2011/12/17/emeute-douvriers-au-kazakhstan-70-tues-la-greve-generale-commence

Sursa: Indymedia Romania

De ce nu votează anarhiştii – Élisée Reclus

A vota înseamnă a renunţa la propria voastră putere. A alege un stăpân sau mai mulţi pentru o perioadă lungă sau scurtă de timp reprezintă cedarea libertăţii unei persoane. Fie acesta un monarh absolut, rege constituţional sau un simplu parlamentar; candidatul pe care îl ridici la un asemenea nivel va fi întotdeauna stăpânul tău. Acestea sunt persoanele pe care le puneţi “deasupra” legii, din moment ce au puterea de a face legi şi pentru că este misiunea lor să vadă că aceste legi sunt respectate. A vota este adecvat idioţilor. Este o nebunie să credem că oameni ca noi vor dobândi într-o clipă, ca la un sunet de clopoţel, cunoaşterea şi înţelegerea a tot. Bineînţeles că aşa este. Persoana aleasă trebuie să legifereze pentru fiecare lucru de sub lună; modul în care o cutie de chibrituri ar trebui sau nu făcută sau modul prin care să faci război sau cum să fie îmbunătăţită agricultura. Probabil credeţi că inteligenţa lor va creşte proporţional cu varietatea de subiecte care sunt abordate de mintea lor; dar istoria şi experienţa ne învaţă altfel. Posesia puterii are o influenţă înnebunitoare; parlamentele au prelucrat dintotdeauna nefericirea. Ansamblurile de guvernământ, într-un mod letal, vor domina pe cei aflaţi sub medie, atât din punct de vedere moral cât şi intelectual. A vota este pregătirea trădarii ruşinoase şi a trădătorilor.

Alegătorii cred cu siguranţă în onestitate candidaţilor iar acest lucru este de găsit într-o anumită măsură în fervoarea si căldura momentului.  Dar mâine trece şi îndată ce condiţiile se modifică, la fel şi oamenii se schimbă. Astăzi canditatul se apleacă cu smerenie în prezenţa ta, mâine acesta îţi va pufni în faţă. Dintr-un cerşetor de voturi s-a transformat în stăpânul tău. Cum poate un muncitor, înscris de tine în rândul clasei conducătoare, să fie la fel ca înainte, când acum poate vorbi în termeni de egalitate cu ceilalţi asupritori? Uită-te la servilismul oricăruia dintre ei, e scris pe feţele lor după achitarea la apel a unui “căpitan de industrie” sau în cazul în care regele il invită în anticameră la curtea sa!

Atmosfera “Casei” nu este pentru o respiraţie profundă, este coruptă. Dacă trimiteţi pe unul dintre voi într-un loc necurat, nu trebuie să fiţi surprinşi dacă ulterior se întoarce într-o stare putredă. Prin urmare, nu cedaţi libertatea voastră.

Nu vota!

În locul încredinţării apărării intereselor voastre altora, voi înşivă aveţi grijă de ele. În locul alegerii consilierilor care vă vor ghida în acţiunile viitoare, faceţi voi înşivă aceste acţiuni şi făceţi-o acum! Oamenii de bună credinţă nu trebuie să privească în zadar la oportunităţi. A pune pe umerii altora responsabilitatea acţiunilor cuiva este laşitate.

Nu vota!

DACĂ SEMENI MIZERIE, CULEGI FURIE !

Da, viaţa la periferie este marcată de violenţa zilnică :

   Violenţa de a-ţi fi refuzat un loc de muncă, deşi ai calificarea necesară, doar pentru că „nu arăţi cum trebuie” ;

   Violenţa de a trebui să accepţi locuri de muncă temporare, pe care trebuie să le schimbi continuu, o muncă de sclav plătită cu firmituri ;

   Violenţa de a trebui să renunţi la şcoală înainte de a o începe ;

   Violenţa de a trebui să trăieşti înghesuit în locuinţe mizere, din cauza lipsei de spaţii adecvate ;

   Violenţa de a trăi într-o societate unde femeile sunt obiecte pornografice, sau mame în sihăstrie ;

   Violenţa datorată hărţuielii zilnice a poliţiei ;

   Violenţa unei societăţi ipocrite care nu oferă nici o alternativă izolării şi schizofreniei ;

Nu „tineretul” este violent, ci însăşi societatea. Mass-media, politicienii, actorii sociali, ne spun că trebuie să le oferim alte repere. Dar ce fel de repere ? Acela al banilor şi al competiţiei (adică al excluderii), al legii celui mai puternic ?

Aceşti tineri sunt vecinii noştri, copiii noştri, fraţii şi surorile noastre. Au tot dreptul să se revolte, şi să refuze să îndure în tăcere. Cu siguranţă putem pune sub semnul întrebării metodele, dar nu trebuie să uităm provocările şi manipulările poliţiei !

Revolta este tot ceea ce le rămâne celor ce nu au nimic. Este demnitatea celor ce refuză resemnarea !

Dar, pentru a nu rămâne fără căi de întoarcere, odată cu scăderea presiunii, această revoltă trebuie să se organizeze, să aibe o structură, să devină pentru început o Rezistenţă, deoarece astăzi inamicul este tare şi puternic, iar apoi să încolţească şi să se transforme într-o Revoluţie. Doar o schimbare radicală a acestei societăţi va reuşi să ne scape de injustiţiile create de către problemele actuale.

Syndicat Interco Paris Nord CNT AIT

Situațiunea socială a Ardealului și ideia Federațiunii – de Gr. Munteanu (1883)

Articolul semnat de Gr. Munteanu, Situațiunea socială a Ardealului și ideia Federațiunii,  a apărut în revista Dacia viitoare (nr. 11, 1883, pp. 167 – 168), o publicație editată de studenții români la Paris și apoi la Bruxelles.

Autorul identifică statul cu tirania, ierarhia care dezumanizează și corupția  și face distincția dintre stat si popor (societate), argumentând ca acestea au interese opuse. Modelul de organizare propus în locul aparatului de stat este cel al federațiilor autonome, conduse după principiile libertății și egalității, model inspirat din teoria mutualistă a lui Proudhon.

Fiind pentru emanciparea populațiunii române din Dacia suntem în acelaș timp contra statului daco-român. Dorind din inimă și lucrînd toată vieața noastră pentru emanciparea fraților noștri, ceia ce nu voim și ceia ce nu înțelegem este statul, noi, propovăduitorii ai revoltei și independenței.

Statul este o ficțiune și în acelaș timp cea mai rea și cea mai proastă tiranie, dacă se poate grada astă nenorocire. În numele ficțiunii, a rațiunii de stat, se organizează suferința; în numele statului un imbecil sau mii stăpânesc. Interesele statului sunt contrare intereselor popoarelor; statul presupune ca concepțiuni a priori corupțiunea, armata, recompensele, birul.

Astăzi când netrebuința stăpânilor e arătată, desființarea acestei ficțiuni e o cestiune de timp. Neapărat că spiritul de reacțiune ține încă in loc progresul și șarlatanii îl încătușează; evenimentele însă ne anunță că lucrarea de desființare e începută.

Când cu proclamarea regatului la  noi, un deputat protestând contra lui invocă tradițiunile republicilor din evul mediu a Vrancei, Dornei și Tigheciului. Le invoca serios? Acele republice erau mici state, boerii sau banate, organisate dupe modelul republicilor aristocratice italiene. Să scăpăm de rigat spre a scăpăta în feudalitate nu e tocmai o fericire și nu aceasta e dorința noastră cari nu ne oglindim in trecut și voim o formă noue în care individul liber, comuna liberă, fie care colectivitate națională liberă în credințile și speranțile ei, să trăească, de ar fi un pumn de oameni ca Arnăuții și Muntenegrenii sau o Polonie întreagă. Precum în organismul animal fie care celulă e pe deplin independentă astfel voim să fie și în organismul social. Concepțiunea aceasta, anarchistă, nu e definită de Aristot și prin urmare scandalisează multe inteligențe delicate, ea e aspru combătută de socialiștii statiști cari ar voi să transforme societatea într’o ierarchie de mandarini, de administratori și de administrați. Ei sunt antipodul nostru cari credem că rolul statului e de a strica pe ori ce pune mâna și servesce ca disolvant nenorocit în societățile moderne. – Eată de ce dorind emanciparea economică, voim federațiunea între provințiile românesci. – Ca corolariu a federațiunei voim guvernarea fie-căruia prin sine însușii cum ii va plăcea. Ordinul social, ca și cel economic, ar resulta din combinarea intereselor tuturor. Federațiunea, garantând și necontopind libertatea individuală și libertatea națională e forma cea mai ridicată a asociațiunii, ne apărat presupuind inegalitatea socială și economică delăturată, căci altfel n’ar fi o federațiune ci o cârdășie a câtor-va esploatatori. –

"Studenţii ar trebui să devină anarhişti"- Noam Chomsky, intervievat de publicaţia germană – Zeit Campus

Zeit Campus: Prof. Chomsky, nu sunteţi doar unul dintre cei mai citaţi oameni din lume. Sunteti de asemenea, de 45 de ani – şi activist politic. Atunci când cineva se uită la viata politica de astăzi, trebuie întrebat: pot realiza “intelectualii” ca dvs.  ceva?

Noam Chomsky: Cum poţi întreba asa ceva?

Zeit Campus: Există războiul din Afganistan; lumea suferă din cauza crizei economice; decalajul social devine din ce în ce mai mare.

Chomsky: Problema este simplă. Majoritatea intelectualilor sunt slujitori ai puterii sau consilieri ai guvernelor. Se numesc experţi, au căutat prestigiu de secole, nu doar astăzi. Cu toate acestea, fiecare societate are intelectualii critici aflati pe margine. Ambele tipuri au influenţă: slujitorii puterii şi disidenţii.

Zeit Campus: Suntem încă sceptici. Ce aţi schimbat în ultimii 45 ani?

Chomsky: Personal nu am schimbat nimic. Am fost parte dintr-o mişcare şi această mişcare a realizat multe lucruri. Lumea de astăzi este fundamental diferită de lumea de acum 45 de ani. Acţiunile pentru drepturile civile, drepturile omului, drepturile femeii şi protecţia mediului, rezistenţa împotriva asupririi şi a violenţei, au influenţat în mod substanţial lumea. Nu înţeleg cum poţi sustine că nimic nu s-a schimbat.

Zeit Campus: Credeţi că lumea este mai bună astăzi decât era în urmă cu 40 sau 50 de ani?

Chomsky: Desigur! Plimbă-te de-a lungul campusului, aici, la Massachusetts Institute of Technology.  Jumătate din studenţi sunt femei; o treime aparţin minorităţilor etnice. Oamenii sunt îmbrăcaţi mult mai lejer şi sunt implicaţi în tot felul de lucruri. Acest loc era foarte diferit atunci când am venit eu aici, acum 50 de ani. Atunci vedeai barbaţi de culoare albă, îmbrăcaţi formal si interesaţi doar de propria lor muncă. Poţi vedea aceeaşi dezvoltare în Germania şi în întreaga lume.

Zeit Campus: Dar sunt studenţii activ politic? Generaţiei de astăzi ii este deseori reproşat ca este dezinteresată de lume.

Chomsky: Cred că acest reproş este fals. Perioada de politizare ridicată la universităţi a fost foarte scurtă: 1968 – 1970. Înainte de asta, studenţii erau apolitici. Luaţi în considerare războiul din Vietnam, una dintre cele mai mari crime de la al Doilea Război Mondial încoace. Patru sau cinci ani au trecut până când o anumită formă de protest fata de razboi, a devenit vizibilă în Statele Unite. Aceasta s-a atenuat rapid în anii 1970. Atmosfera era foarte diferită înainte de războiul din Irak. Din câte ştiu, razboiul din Irak a fost primul război din istorie în care au existat demonstraţii înainte de a începe. Studenţii mei au pierdut cursurile pentru a demonstra. Asta nu s-ar fi întâmplat acum 50 de ani. Protestele nu au impiedicat razboiul,dar l-au limitat. Statele Unite nu a fost niciodată în stare să facă în Irak, măcar o parte din ceea ce a făcut în Vietnam.

Zeit Campus: Au fost acele proteste un foc scurt?

Chomsky: Nu. Politizarea, astăzi, este mult mai ridicată decât în 1950. Sunt forme de activism durabile care au permis câştigarea multora din luptele noastre. De exemplu, a existat un progres continuu în drepturile femeilor. Dacă aş fi întrebat-o pe bunica mea dacă ea a fost asuprită, ea nu ar fi ştiut despre ce vorbesc.  Mama mea mi-a spus: “Eu sunt asuprită însă nu ştiu ce să fac!” Fiica mea, mi-a spus, după o astfel de întrebare: “Lumea noastră este mai umană!”

Zeit Campus: Credeţi în progresul istoric?

Chomsky: Progresul este lent însă dramatic, în intervale lungi de timp. Gândiţi-vă la abolirea sclaviei sau la evoluţia libertăţii de exprimare . Drepturile, nu sunt pur şi simplu dăruite. Poporul şi-a unit forţele şi astfel au fost câştigate. Totuşi, progresul nu este o dezvoltare liniară. Există, de asemenea, momente de regres.

Zeit Campus: Dacă există momente de progres şi momente ale paşilor înapoi, va fi mai bine lumea peste 50 de ani fata de cum este în prezent?

Chomsky: Ce va fi peste 50 de ani depinde foarte mult de ceea ce face tânăra generaţie azi. Două mari pericole ameninţă existenţa lumii: modul in care ne raportam la mediul inconjurator şi pericolul care porneşte de la armele nucleare. Dacă noi nu începem sa protejăm mediul, cu mai multa vigoare, am putea ajunge împotmoliţi într-o criză ecologică gravă peste 50 de ani, să nu mai vorbim de riscurile armelor nucleare.  Catastrofa teribilă de la Fukushima ne aminteşte de faptul că utilizarea non-militară a energiei nucleare este plină de riscuri extreme. Nu putem ignora acest lucru sub nicio formă!

Zeit Campus: În 60 ani, studenţii de astăzi vor fi la fel de în vârstă ca dvs. Ce trebuie să facă ei ca să privească în urma, la viaţa lor, cu satisfacţie?

Chomsky: Fireşte, ar putea spune ca au trăit mulţumiţi cu prietenii, copiii, etc. Dar pentru a duce cu adevărat o viaţă împlinită, ar trebui să recunoască problemele şi să contribuie la rezolvarea acestora. Dacă nu vor putea privi înapoi la 80 de ani, spunand: “Am realizat ceva,!”, atunci viaţa lor nu va fi fost împlinită.

Zeit Campus: La 82 de ani, sunteţi mulţumit cu ceea ce aţi realizat?

Chomsky: A fi mulţumit este imposibil. Viaţa mea are prea multe dimensiuni: familie, profesie, politică şi multe altele. În unele domenii sunt mulţumit, dar nu şi în altele. Problemele acestei lumi sunt destul de grave. Inegalitatea în SUA este la nivelul anilor 1920 şi economia încă mai are o influenţă extraordinară în societatea noastră. Nu pot fi multumit!

Zeit Campus: Un angajament politic ca al dvs. este rar printre cercetători. Sunteţi furios uneori pe “slujitori puterii ” sau pe colegii profesori, care se concentreze doar pe munca lor academică?

Chomsky: Consider că este imoral să fii un susţinător al unui sistem. Totuşi, asta nu înseamnă că eu nu sunt furios. Oamenii de ştiinţă, ca atare, nu au perspective politice mai profunde decât alte persoane şi nu sunt din punct de vedere moral superior altora. Dar sunt obligaţi să ajute politicienii să găsească adevărul.

Zeit Campus: Sună ca şi cum deveniţi din ce mai moderat odata cu vârsta înaintată.

Chomsky: Nu, opiniile şi atitudinile mele nu s-au schimbat în cursul deceniilor. Eu încă mai cred în ceea ce am crezut ca adolescent.

Zeit Campus: Este bine să credeţi în continuare în ceea ce aţi crezut cu aproape 70 de ani în urmă?

Chomsky: Da, atunci când principii fundamentale sunt implicate. Desigur, am schimbat unele opinii in legătură cu  multe chestiuni, însă, idealurile mele au ramas aceleasi!

Zeit Campus: Adesea spuneţi că sunteţi un anarhist. Ce doriţi să spuneţi prin asta?

Chomsky: Anarhiştii încercă să identifice structurile puterii. Ei cer puterii să se justifice. Această justificare nu reuşeşte de cele mai multe ori. Apoi, anarhiştii încearcă demascarea şi luarea in stapanire a acelor structurilor, indiferent dacă acestea implică familiile patriarhale, un sistem internaţional mafiot sau tiraniile private ale economiei, corporaţia.

Zeit Campus: Care a fost experienţa cheie in urma careia ati devenit anarhist?

Chomsky: Nu a fost nici una. Când aveam doisprezece ani, am început să merg la librăriile second hand. Multe dintre acestea erau conduse de anarhişti veniţi din Spania. Prin urmare, mi s-a părut foarte normal pentru mine sa fiu un anarhist.

Zeit Campus: Ar trebui ca toţi studenţii să devină anarhişti?

Chomsky: Da. Studenţii ar trebui să provoace autoritatea nelegitimă, alăturându-se tradiţiei anarhiste.

Zeit Campus: “Provocarea autorităţii ” – un liberal sau o persoană de stânga moderată ar putea accepta această invitaţie.

Chomsky: De îndată ce identifică, provocă şi depăşeşte autoritatea nelegitimă, el sau ea este un anarhist. Majoritatea oamenilor sunt anarhişti. Cum se numesc pe ei înşişi nu are importanţă pentru mine.

Zeit Campus: Cine sau ce trebuie să provoace generaţia de astăzi a studenţilor?

Chomsky: Această lume este plină de suferinţă, mizerie, violenţă şi catastrofe. Studenţii trebuie să decidă: ar trebui sa te ingrijoreze asta sau nu? Eu le spun: priviti in jur, analizati problemele, intreaba-te ce poţi să faci şi stabileşte-ti ceea ce e de facut!

“Studenţii ar trebui să devină anarhişti”- Noam Chomsky, intervievat de publicaţia germană – Zeit Campus

Zeit Campus: Prof. Chomsky, nu sunteţi doar unul dintre cei mai citaţi oameni din lume. Sunteti de asemenea, de 45 de ani – şi activist politic. Atunci când cineva se uită la viata politica de astăzi, trebuie întrebat: pot realiza “intelectualii” ca dvs.  ceva?

Noam Chomsky: Cum poţi întreba asa ceva?

Zeit Campus: Există războiul din Afganistan; lumea suferă din cauza crizei economice; decalajul social devine din ce în ce mai mare.

Chomsky: Problema este simplă. Majoritatea intelectualilor sunt slujitori ai puterii sau consilieri ai guvernelor. Se numesc experţi, au căutat prestigiu de secole, nu doar astăzi. Cu toate acestea, fiecare societate are intelectualii critici aflati pe margine. Ambele tipuri au influenţă: slujitorii puterii şi disidenţii.

Zeit Campus: Suntem încă sceptici. Ce aţi schimbat în ultimii 45 ani?

Chomsky: Personal nu am schimbat nimic. Am fost parte dintr-o mişcare şi această mişcare a realizat multe lucruri. Lumea de astăzi este fundamental diferită de lumea de acum 45 de ani. Acţiunile pentru drepturile civile, drepturile omului, drepturile femeii şi protecţia mediului, rezistenţa împotriva asupririi şi a violenţei, au influenţat în mod substanţial lumea. Nu înţeleg cum poţi sustine că nimic nu s-a schimbat.

Zeit Campus: Credeţi că lumea este mai bună astăzi decât era în urmă cu 40 sau 50 de ani?

Chomsky: Desigur! Plimbă-te de-a lungul campusului, aici, la Massachusetts Institute of Technology.  Jumătate din studenţi sunt femei; o treime aparţin minorităţilor etnice. Oamenii sunt îmbrăcaţi mult mai lejer şi sunt implicaţi în tot felul de lucruri. Acest loc era foarte diferit atunci când am venit eu aici, acum 50 de ani. Atunci vedeai barbaţi de culoare albă, îmbrăcaţi formal si interesaţi doar de propria lor muncă. Poţi vedea aceeaşi dezvoltare în Germania şi în întreaga lume.

Zeit Campus: Dar sunt studenţii activ politic? Generaţiei de astăzi ii este deseori reproşat ca este dezinteresată de lume.

Chomsky: Cred că acest reproş este fals. Perioada de politizare ridicată la universităţi a fost foarte scurtă: 1968 – 1970. Înainte de asta, studenţii erau apolitici. Luaţi în considerare războiul din Vietnam, una dintre cele mai mari crime de la al Doilea Război Mondial încoace. Patru sau cinci ani au trecut până când o anumită formă de protest fata de razboi, a devenit vizibilă în Statele Unite. Aceasta s-a atenuat rapid în anii 1970. Atmosfera era foarte diferită înainte de războiul din Irak. Din câte ştiu, razboiul din Irak a fost primul război din istorie în care au existat demonstraţii înainte de a începe. Studenţii mei au pierdut cursurile pentru a demonstra. Asta nu s-ar fi întâmplat acum 50 de ani. Protestele nu au impiedicat razboiul,dar l-au limitat. Statele Unite nu a fost niciodată în stare să facă în Irak, măcar o parte din ceea ce a făcut în Vietnam.

Zeit Campus: Au fost acele proteste un foc scurt?

Chomsky: Nu. Politizarea, astăzi, este mult mai ridicată decât în 1950. Sunt forme de activism durabile care au permis câştigarea multora din luptele noastre. De exemplu, a existat un progres continuu în drepturile femeilor. Dacă aş fi întrebat-o pe bunica mea dacă ea a fost asuprită, ea nu ar fi ştiut despre ce vorbesc.  Mama mea mi-a spus: “Eu sunt asuprită însă nu ştiu ce să fac!” Fiica mea, mi-a spus, după o astfel de întrebare: “Lumea noastră este mai umană!”

Zeit Campus: Credeţi în progresul istoric?

Chomsky: Progresul este lent însă dramatic, în intervale lungi de timp. Gândiţi-vă la abolirea sclaviei sau la evoluţia libertăţii de exprimare . Drepturile, nu sunt pur şi simplu dăruite. Poporul şi-a unit forţele şi astfel au fost câştigate. Totuşi, progresul nu este o dezvoltare liniară. Există, de asemenea, momente de regres.

Zeit Campus: Dacă există momente de progres şi momente ale paşilor înapoi, va fi mai bine lumea peste 50 de ani fata de cum este în prezent?

Chomsky: Ce va fi peste 50 de ani depinde foarte mult de ceea ce face tânăra generaţie azi. Două mari pericole ameninţă existenţa lumii: modul in care ne raportam la mediul inconjurator şi pericolul care porneşte de la armele nucleare. Dacă noi nu începem sa protejăm mediul, cu mai multa vigoare, am putea ajunge împotmoliţi într-o criză ecologică gravă peste 50 de ani, să nu mai vorbim de riscurile armelor nucleare.  Catastrofa teribilă de la Fukushima ne aminteşte de faptul că utilizarea non-militară a energiei nucleare este plină de riscuri extreme. Nu putem ignora acest lucru sub nicio formă!

Zeit Campus: În 60 ani, studenţii de astăzi vor fi la fel de în vârstă ca dvs. Ce trebuie să facă ei ca să privească în urma, la viaţa lor, cu satisfacţie?

Chomsky: Fireşte, ar putea spune ca au trăit mulţumiţi cu prietenii, copiii, etc. Dar pentru a duce cu adevărat o viaţă împlinită, ar trebui să recunoască problemele şi să contribuie la rezolvarea acestora. Dacă nu vor putea privi înapoi la 80 de ani, spunand: “Am realizat ceva,!”, atunci viaţa lor nu va fi fost împlinită.

Zeit Campus: La 82 de ani, sunteţi mulţumit cu ceea ce aţi realizat?

Chomsky: A fi mulţumit este imposibil. Viaţa mea are prea multe dimensiuni: familie, profesie, politică şi multe altele. În unele domenii sunt mulţumit, dar nu şi în altele. Problemele acestei lumi sunt destul de grave. Inegalitatea în SUA este la nivelul anilor 1920 şi economia încă mai are o influenţă extraordinară în societatea noastră. Nu pot fi multumit!

Zeit Campus: Un angajament politic ca al dvs. este rar printre cercetători. Sunteţi furios uneori pe “slujitori puterii ” sau pe colegii profesori, care se concentreze doar pe munca lor academică?

Chomsky: Consider că este imoral să fii un susţinător al unui sistem. Totuşi, asta nu înseamnă că eu nu sunt furios. Oamenii de ştiinţă, ca atare, nu au perspective politice mai profunde decât alte persoane şi nu sunt din punct de vedere moral superior altora. Dar sunt obligaţi să ajute politicienii să găsească adevărul.

Zeit Campus: Sună ca şi cum deveniţi din ce mai moderat odata cu vârsta înaintată.

Chomsky: Nu, opiniile şi atitudinile mele nu s-au schimbat în cursul deceniilor. Eu încă mai cred în ceea ce am crezut ca adolescent.

Zeit Campus: Este bine să credeţi în continuare în ceea ce aţi crezut cu aproape 70 de ani în urmă?

Chomsky: Da, atunci când principii fundamentale sunt implicate. Desigur, am schimbat unele opinii in legătură cu  multe chestiuni, însă, idealurile mele au ramas aceleasi!

Zeit Campus: Adesea spuneţi că sunteţi un anarhist. Ce doriţi să spuneţi prin asta?

Chomsky: Anarhiştii încercă să identifice structurile puterii. Ei cer puterii să se justifice. Această justificare nu reuşeşte de cele mai multe ori. Apoi, anarhiştii încearcă demascarea şi luarea in stapanire a acelor structurilor, indiferent dacă acestea implică familiile patriarhale, un sistem internaţional mafiot sau tiraniile private ale economiei, corporaţia.

Zeit Campus: Care a fost experienţa cheie in urma careia ati devenit anarhist?

Chomsky: Nu a fost nici una. Când aveam doisprezece ani, am început să merg la librăriile second hand. Multe dintre acestea erau conduse de anarhişti veniţi din Spania. Prin urmare, mi s-a părut foarte normal pentru mine sa fiu un anarhist.

Zeit Campus: Ar trebui ca toţi studenţii să devină anarhişti?

Chomsky: Da. Studenţii ar trebui să provoace autoritatea nelegitimă, alăturându-se tradiţiei anarhiste.

Zeit Campus: “Provocarea autorităţii ” – un liberal sau o persoană de stânga moderată ar putea accepta această invitaţie.

Chomsky: De îndată ce identifică, provocă şi depăşeşte autoritatea nelegitimă, el sau ea este un anarhist. Majoritatea oamenilor sunt anarhişti. Cum se numesc pe ei înşişi nu are importanţă pentru mine.

Zeit Campus: Cine sau ce trebuie să provoace generaţia de astăzi a studenţilor?

Chomsky: Această lume este plină de suferinţă, mizerie, violenţă şi catastrofe. Studenţii trebuie să decidă: ar trebui sa te ingrijoreze asta sau nu? Eu le spun: priviti in jur, analizati problemele, intreaba-te ce poţi să faci şi stabileşte-ti ceea ce e de facut!