Ocuparea fabricilor italiene – Biennio Rosso – 1918-1921

Scurtă istorie a Biennio Rosso (Doi ani roşii) şi ocupaţiile în masă a fabricilor, în care o jumătate de milion de muncitori şi-au condus locurile de muncă pentru ei înşişi. Sindicatele reformiste apoi au negociat încetarea conflictelor, curățând calea pentru reacţia fascistă – Nero Biennio (Doi ani negrii) 1921-1922.

După Primul Război Mondial, în clasa muncitoare europeană s-a produs un proces de radicalizare masivă. Apartenenţa la sindicate a explodat, iar grevele, demonstraţiile şi răscoalele au urmat. Italia nu a fost o excepţie. Muncitorii italieni furioşi din cauza războiului şi situaţiei economice, deveneau din ce în ce mai militanţi. Un exemplu perfect poate fi găsit în ocupaţiile fabricilor din 1920. Dezvoltarea sindicalismului radical în Italia a început imediat după război. În Torino, şi peste tot în Italia, o mişcare muncitorească în masă era în creştere, fiind bazată în jurul “comisiilor interne”.  Acestea se bazau pe un grup de oameni într-un loc de muncă cu un reprezentant mandatat şi revocabil pentru fiecare 15-20 muncitori. Reprezentanţii dintr-o fabrică urmau şi ei să aleagă la rândul lor “comisia internă”, ce erau mandatată şi revocabilă. Acesta a fost cunoscut sub numele de “consiliul fabricii”.
În noiembrie 1918, aceste comisii au devenit un subiect naţional în cadrul mişcării sindicale; astfel încât în luna februarie 1919, Federaţia Italiană a Muncitorilor din Metalurgie (FIOM) a câştigat un contract nou ce permitea comisiile în locurile lor de muncă. Apoi au încercat să transforme aceste comisii în consilii cu o funcţie de conducere.  Din luna mai 1919, “acestea deveniseră forţa dominantă  în cadrul industriei de prelucrare a metalelor şi sindicatele erau în pericol de a deveni unităţi administrative marginale”. (Carl Levy, Gramsci and the Anarchists)
Deşi aceste evoluţii s-au întâmplat în mare parte în Torino, acest militantism a cuprins Italia; ţăranii şi muncitorii confiscând fabricile şi terenurile. În Liguria, după o defalcare în cadrul negocierilor , muncitorii din metalurgie şi construcţii navale au ocupat şi condus fabricile timp de patru zile.
În această perioadă, Uniunea  Sindicală Italiană (USI – sindicatul anarhist) a crescut la 800,000 de membri şi influenţa Uniunii Anarhiste Italiene (20.000 de membri, plus Umanita Nova, ziarul său zilnic) a crescut în mod corespunzător. Marxistul englez , Gwyn Williams, spune clar în cartea sa “Proletarian Order” că “anarhiştii şi sindicaliştii revoluţionari au fost grupul cel mai consecvent şi revoluţionar, din stânga esichierului politic. Sindicaliştii mai presus de toate au înţeles opinia militantă a clasei muncitoare, opinie  pe care mişcarea socialistă nu a reuşit să o înţeleagă”. Anarhiştii au fost primii care au sugerat ocuparea fabricilor. Faimosul anarhist Errico Malatesta scria în martie 1920 în Umanita Nova; “Grevele generale nu mai deranjează pe nimeni… Noi propunem o idee: preluarea fabricilor … metoda are cu siguranţă un viitor, deoarece corespunde cu ţelurile ultime ale mişcării muncitoreşti “. În aceeaşi lună, în timpul unei campanii sindicaliste pentru a stabili consilii în Milano, (secretarul USI) a făcut apel pentru ocuparea fabriciilor în masă şi a fost urmat imediat de Consiliul Comisarilor din Fabrică.
Evident, acest militantism urma să provoace o reacţie din partea şefilor.  Organizaţiile şefilor au denunţat consiliile fabricilor pentru încurajarea “indisciplinei” în rândul muncitorilor şi a cerut guvernului să intervină. Statul a susţinut şefii (surprins?) şi a început să pună în aplicare reglementările industriale existente. Contractul câştigat de FIOM în 1919 a însemnat că comisiile interne au fost interzise, fiind limitate în afara programului de lucru. Astfel, oprind lucru pentru a organiza alegeri reprezentantive (printre altele) însemna încălcarea contractului. Mişcarea a fost ţinută în viaţă numai prin nesupunerea în masă; şefii utilizând controale mai stricte in fabrică pentru a le combate. Însă confruntarea cea mare a fost în luna aprilie. Atunci când mai multi reprezentantii au fost concediaţi de la Fiat, muncitorii au organizat o grevă prin care au ocupat fabrica. Şefii a răspuns cu o blocare pe care guvernul a sustinut-o prin desfăşurarea trupelor şi montarea mitralierelor în afara fabricii. După două săptămâni în grevă, muncitorii au decis să se predea. Angajatorii apoi a răspuns cu cerinţele că respectivul contract FIOM ar trebui să fie re-impus, împreună cu controlul managerial. Aceste cereri au avut drept scop distrugerea sistemului de consiliu a fabricii, dar muncitorii din Torino au raspuns cu o grevă generală în apărarea acestuia. Greva a fost solidă în Torino şi s-a raspandit in Piedmont, implicând 500,000 de muncitori la apogeu. Muncitorii din Torino au cerut sindicatului CGL (sindicatul reformist) şi Partidului Socialist (PSI), să îi ajute la răspândirea grevei la nivel naţional. Atât CGL cât şi PSI au respins apelul. “Sindicatele influenţate de anarhism au fost singurele care s-au mişcat.” (Williams, Proletarian Order)
Muncitorii feroviari din Pisa şi Florenţa a refuzat să transporte trupe la Torino. Docherii, şi alte industrii in care USI avea influenţă au ieşit la grevă. Williams constată faptul că, deşi “abandonaţi de către întreaga  mişcarea socialistă, greviştii din Torino încă gaseau sprijin popular cu acţiunile fie direct sau indirecte, inspirate de anarho-sindicalişti.” În Torino, anarho-sindicaliştii  erau o forţă, ce putea sa ii facă irelevanţi pe Gramsci si compania sa în cadrul mişcării consiliilor. În cele din urmă conducerea CGL soluţionat greva în condiţiile angajatorilor, adică limitarea consiliilor în afara programului. Anarhiştii au criticat ceea ce ei credeau că este falsul sentiment de disciplină ce leagă socialiştii de propria conducere laşă. Au contrastat disciplina care a pus fiecare mişcare sub calculele, temerile, greşeli şi trădările posibile ale liderilor; cu altă disciplină, cea a muncitorilor din Sestri Ponente, care au fost solidari cu Torino, disciplina muncitorilor de cale ferată, care au refuzat să transporte forţelor de securitate in Torino şi a anarhiştilor şi membrilor USI care au uitat de considerentele de partid şi sectă, punânduse la dispoziţia torinesilor.” (Carl Levy, Gramsci and the Anarchists)
Răspunzând la scăderea salariilor şi blocaje, septembrie a văzut o grevă masivă cu ocupaţii. La mijlocul lunii august, USI a solicitat cooperarea cu CGL pentru a ocupa fabricilor înainte ca acestea să fie blocate. USI vedea aceste ocupatii ca fiind critice pentru lupta muncitorilor, care trebuie să fie apărate prin orice mijloace necesare facand apel altor industrii. Grevele s-au răspândit rapid in fabricilor tehnice, căile ferate şi transportul rutier cu ţăranii confiscând  pământul. Pe lângă a ocupa, greviştii le-au plasat sub controlul lor, în curând 500,000 de greviştii produceau pentru ei înşişi. Fabricile autogestionate au continuat să plătească salariile muncitorilor şi s-au format patrule înarmate pentru a proteja împotriva atacurilor. Fabricile autogestionate au stabilit o strînsă solidaritate, produsele fiind puse în comun şi împărţite de către muncitori. Italia a fost “paralizată, cu o jumătate de milion de muncitori care ocupase fabricile şi ridicarsera drapele roşii şi negre deasupra lor.”Mişcarea sa răspândit în nordul şi sudul Italiei cu militanţii USI în frunte. Muncitorii feroviari a refuzat din nou să transporte trupe, ţăranii au ocupat pământul iar muncitorii au intrat în grevă chiar şi  împotriva ordinelor sindicatelor reformiste.
Dar după o lună, muncitorii au fost din nou tradati de PSI şi CGL. Aceştia s-au opus mişcării si au promis statului o revenire la “normalitate”, în schimbul obţinerii legalizarii a controlului muncitorilor alături de şefi. Desigur, controlul muncitorilor nu s-a materializat. Deoarece muncitorii încă se bazau pe birocraţii CGL pentru informaţiile privind la ceea ce se întâmplă în alte oraşe, nu au reuşit niciodată să fie pe deplin independenţi. Astfel, sindicatul a folosit această putere pentru a izola fiecare fabrica. Deşi anarhiştii s-au opus revenirii la lucru, acestia încă erau o minoritate (o minoritate mare, dar cu toate acestea, o minoritate) şi fără sprijinul CGL, aceştia nu au putut să extindă greva. După ce muncitorii au plecat din fabrică, guvernul a arestat membri proeminenţi USI şi UAI. Socialiştii au ignorat această persecuţie a activiştilor libertari şi au continuat până în primăvara anului 1921, când anarhiştii, inclusiv Malatesta, au început o grevă a foamei în interiorul închisorii. Cu militantismul muncitorilor atenuat, întreprinderile mari s-au întors în masă spre mişcarea fascistă, pentru a zdrobi complet clasa muncitoare; pe care au zdrobito temporar, dar nu fără rezistenţă , ce a continuat pana in al doilea razboi mondial.

Monarhia salvează… ce?

În sfârşit România sa trezit din letargia generală ce o cuprindea de 22 de ani încoace. Protestele populare de pe tot cuprinsul ţării sunt binevenite, România în sfârşit s-a alăturat luptei globale pentru o viaţă mai bună, aşa cum nota cunoscuta grupare Anonymous într-un filmuleț postat pe Youtube. Totul bine şi frumos, doar că astfel de manifestări au obiceiul să scoată din “pivniţa” istoriei unele banalităţi. Cea mai mare şi cu un suport considerabil printre protestatari este tendinţa monarhistă. Având în vedere caracterul spontan şi democratic al protestelor, tendinţa monarhistă mi se pare paradoxală. În general, protestul ca forma de rezistenţă civilă a fost asociat cu mişcări democratice (republicane, socialiste, anarhiste etc.) toate având ca punct comun, la un nivel mai mic sau mai mare, împuternicirea şi emanciparea omului de rând. Din păcate în România lucrurile nu prea stau aşa, ca de obicei, din cauza “găurii negre” create de regimul anterior, evoluţia societală nu sa produs. Regimul anterior a ţinut România blocată în anul 1944 din punct de vedere civic şi social, exemplul fiind aceasta nostalgie iluzorie pentru monarhie, foarte similară cu nostalgia ceauşistă (paradoxal ambele manifestânduse la unele persoane).

Nu vreau să fac o analiză politică a formelor de guvernământ, dar se pare că argumentul general al acestor persoane se bazează pe distrugerea sau curăţarea clasei politice de către o monarhie constituțională, ce mi se pare din nou paradoxală. Monarhia constituţională modernă din câte ştiu, face parte dintr-un sistem constituțional bazat pe o forma parlamentară de guvernare, în care monarhul are doar un rol ceremonial. Deci monarhia nu poate face curăţenie în clasa politică, deoarece sistemul parlamentar va rămâne, inerent, tot politrucii de acum vor conduce mersul lucrurilor.

În opinia mea, tot din cauza regimului anterior avem această mentalitate mesianică, imbibată în societatea noastră de către cultul eroilor si personalitaţii practicat cu vehemenţă din motive propagandistice. Am fost făcuţi să credem şi să aşteptăm ca un mesia să salveze România, fie el un dictator sau monarh. Tot cineva din exterior trebuie să vină si să salveze situaţia, exact ca in filmele Americane. Dimpotrivă, aceste proteste arată că există forţe populare care pot pune in funcţiune o evoluţie capabilă să meargă înainte nu înapoi. Dacă ne-am descoperit din nou puterea colectivă, de ce sa nu mergem înainte cu ea, către alte orizonturi. Putem să experimentăm cu alte forme de organizare socială si politică, dincolo de ce avem acum si ce am avut altă dată. Nu cred că este logic, raţional sau sănătos pentru o societate să meargă înapoi decât înainte, dacă tot suntem în stradă, trebuie sa clădim din stradă ceva nou, nu din exterior.

Cazul celor 6 din Belgrad – Apel ASI-IWA

Vă informăm că pe 8 februarie 2012 va avea loc un nou proces împotriva a patru membri ai Inițiativei Anarho-Sindicaliste Serbia (ASI), precum și a doi anarhiști neafiliați din Belgrad, ca parte a procesului fabricat al celor Șase din Belgrad (BG6).

Cei șase libertari din Belgrad au fost acuzați de incitare, asistarea și executarea unui atac împotriva Ambasadei Greciei la Belgrad, la sfârșitul lunii august 2009, în semn de solidaritate cu un prizonier politic grec aflat în greva foamei. La scurt timp după atacul asupra ambasadei, BG6 ( Tadej Kurepa,Ratibor Trivunac,Ivan Savic,Ivan Vulovic,Nikol Mitrovic și Sanja Dojkic) au fost arestați și ținuți în custodie pentru următoarele șase luni pentru “terorism international”. Datorită unei mobilizări de sprijin în masa, atât la nivel global cât și la nivel local, au fost eliberați cu puțin înaintea procesului. În iunie 2010, aceștia au fost în cele din urmă achitați pe deplin la Înalta Curte din Belgrad, care a decis că nu există nici o bază pentru un verdict de vinovăție pentru nici una din acuzații.

Acuzarea a depus o plângere, dar Curtea de Apel nu a reușit să răspundă până în momentul în care au apărut motive politice adecvate. La doar cateva zile după protestele antimilitariste  împotriva summit-ului NATO, care a avut loc la Belgrad în iunie 2011, la care Ratibor Trivunac a fost arestat, Curtea de Apel a acordat urmărirea penală și s-a pronunțat asupra unui nou caz împotriva BG6.

În prezent, există proceduri penale împotriva a șapte membri ai grupului local ASI de la Belgrad și toate sunt motivate politic. Reînnoirea cazului împotriva BG6 poate fi văzut doar ca o continuare a represiunii de stat împotriva celor care nu acceptă jafurile și exploatările. Având în vedere că Serbia este un stat bananier periferic, condus de un strat de burghezie compradorială, s-a demonstrat că, în aceasta fază a luptei, cea mai mare forță împotriva aparatului de stat represiv este solidaritatea internațională.

Prin urmare, cerem tuturor camarazilor, anarho-sidicaliștilor, sindicaliștilor revoluțioari și anarhiștilor de peste tot să se alăture zilei internaționale în solidaritate cu BG6, organizată global pe 6 februarie în fața ambadadelor, consulatelor și instituțiilor culturale a Republicii Serbia.

Protestele ar trebui să conțină o cerere clară pentru încetarea tuturor procedurilor legale împotriva libertarilor și renunțarea la acuzațiile fabricate.

Libertatea camarazilor noștri depinde în mare măsură de activitățile mișcării libertare internaționale și suntem convinși că solidaritatea internațională își va arăta puterea din nou.

Libertate pentru BG6!

Moarte capitalismului și statului!

Secretariatul Internațional ASI

GATA CU POLITICIENII !

În 1989 am permis unei alte haite de tâlhari să ocupe fotolile Statului din care să ne guverneze din nou vieţile. A fost o mare greşeală lăsându-i nestingheriţi să construiască un alt regim şi să arunce în mocirlă astfel numele tuturor acelor căzuţi pe baricade pentru un vis de libertate. O mare greşeală de care tiranii şi politicienii nu o să se mai bucure pentru că nu o să greşim de două ori. Au trecut 23 ani de când am confundat libertatea cu democraţia şi capitalismul.

Tot ce ne-a adus această democraţie şi capitalismul, această tiranie frumos colorată, sunt străzi şi vitrine strălucitoare ce ne-au orbit ochii, minţile şi ne-au întunecat sufletele. Ne-a adus supermarketuri pline, în care să te plimbi când înca aici se moare de frig şi de foame, când avem  salarii de România şi preţuri de Occident. Ca să nu mai vorbim de toţi acei şomeri şi de toate fabricile vândute ca fier vechi. În 23 ani de democraţie şi capitalism ne-am ales cu o ţară în care patronii şi şmecherii au devenit miliardari peste noapte ţăpuind în stânga şi în dreapta, profitând după nevoile unuia şi altuia…La noi aceşti oameni sunt  puşi la loc de cinste, li se fac plecăciuni şi sunt daţi drept exemple de valoare generaţiilor tinere.

Ne-am ales cu o ţară în care vecinii s-au întors din nou la a fi jandarmi şi turnători şi unde poliţia stă de pândă la orice colţ de bloc, uşă de bancă, poartă de fabrică pentru a menţine ordinea şi a ameninţa cu prezenţa ca nu cumva vreunuia să-i treacă prin cap să se revolte. Dar lucurile nu merg mereu cum vor ei, mai ales atunci când poporul găseşte curajul să ridice capul şi să strângă pumnii.În întreaga Românie, în sfârşit, nemulţumirea şi lehamitea faţă de cine ne guvernează şi ne obligă la această viaţă ne-a făcut pe mulţi să luăm atitudine şi în zilele acestea să ieşim din nou în stradă.

Vocile şi prezenţa  protestelor şi revoltelor noastre,  izbucnite în primul rând împotriva politicienilor, de această dată cu Băsescu în frunte, continuă să răsune fără încetare în  toate marile oraşe.După revoltele din întreaga lume din cauza crizei capitaliste a venit în sfârşit şi rândul României ! E un moment delicat pentru viitorul acestei ţări şi din acest motiv au apărut şi tot felul de pompieri şi excroci politici ale diferitelor partide ce încearcă să-şi bage coada în sincerele revolte doar pentru a le manipula în propriul lor interes, încercând în primul rând să rupă unitatea participanţilor împărţindu-ne în paşnici şi  huligani violenţi.

Huligani i-au numit şi pe părinţii noştri în 1989.

SĂ NU-I LĂSĂM PE ACEŞTI TÂLHARI ŞI PARAZIŢI SĂ NE DECIDĂ DIN NOU VIITORUL ! SĂ NE AUTO-ORGANIZĂM ! AFARĂ CU PARTIDELE POLITICE !
CÂND PARFUMUL DEMOCRAŢIEI PUTE A DICTATURĂ, SINGURA SOLUŢIE E ÎNCĂ O REVOLUŢIE ! PENTRU O LUME LIBERĂ  ŞI AUTO-ORGANIZATĂ ÎN MOD  FEDERATIV DE JOS ÎN SUS, DIRECT DE CĂTRE OAMENI!

Y U NO resist Romania?! -part1-

Si iata ca a venit 2012 peste noi, economiile intra in colaps, relatiile internationale se tensioneaza, si poate mai important ca asta, oamenii de peste tot isi exprima nemultumirea fata de situatia creata, ii pun in evidenta absurditatea si isi iau vietile in propriile maini. Am zis cumva peste tot? Scuze, vroiam sa zic in afara de Romania. Poate reusim si noi sa intelegem de ce acolo da si aici nu, cu toate ca variabilele sunt aproximativ aceleasi in ambele cazuri.
Hai sa vedem mai intai de ce acolo da. In momentul acesta probabil focarele rezistentei mondiale (din partea omului de rand) sunt Grecia, Spania si mai recent Italia, si mai recent: Egipt, poate putin Marea Britanie, Statele Unite si Mexic (chiar mai mult decat celelalte), poate putin Franta si Germania, si sa nu uitam de, Siria, Libia si Tunisia si Yemen. Dupa cum vad eu situatia, mai mult sau mai putin, fiecare tara din “lumea vestica” (tarile ce urmeaza sa devina sarace), incep incet, incet, sa creeze alternativa la tot sistemul acesta corupt si infect de care ne plangem toata ziua. Cand zic lume vestica ma refer la toate statele care din punct de vedere economic se invart in sfera capitalismului, care functioneaza pe baza “democratiei reprezentative”, si in special statele care au fost cel mai mult afectate de dezindustrializare in ultimii 40 de ani, statele ale caror muncitori au fost dati afara din fabrici si fortati sa munceasca in diverse wal-mart-uri pentru a-si putea asigura un trai la limita, statele care au fost supuse la saracire sistematica de cateva decenii incoace.
Totusi, desi pare destul de grav ce se intampla, poate ne intrebam de ce nimeni nu a reactionat de la inceput in fata acestor nedreptati. Cele mai importante roluri aici nu le-a avut (ca in anii ’30) politia sau asa-zisii “strike-breakers” pentru ca nici nu a fost nevoie ca ei sa infranga cu adevarat rezistenta. Asadar, cei cu putere de decizie au decis ca e mult mai usor sa foloseasca alte mijloace pentru a se asigura ca aceasta rezistenta nici macar nu apare.
In primul rand, au creat o societate dependenta de ei. Au folosit mass-media pentru a marketui un stil de viata avantajos lor si aparent si noua. Acum nu putem spune ca tehnologia nu are partile ei bune (dat fiind ca cititi articolul asta de pe un computer, de exemplu). Pana la urma, tehnologia a avansat cu scopul de a fi utila, de a ne usura diverse activitati si rezolva diverse probleme. Partea aceasta utila a fost pusa in umbra de catre partea economica a tehnologiei. Astfel, ce a inceput de la becuri ce dureaza teoretic pana la infinit, de la masini facute sa reziste zeci de ani si tot asa, a ajuns la piese programate sa se strice dupa o anumita perioada de timp ca sa fii fortat sa-ti cumperi altele. Stiu ca nu v-am zis nimic nou pana acum, dar vreau sa subliniez faptul ca tehnologia de care suntem atat de dependenti in ziua de azi si-a parasit de mult scopul de a ne usura viata si a trecut la a perpetua consumul continuu si a ne mentine intr-o stare de datornici permanenti.
Pe langa aceasta dependenta de tehnologie si industrie ierarhizata (zic dependenta pentru ca nu ii vad pe multi renuntand la traitul in mijlocul orasului pentru un trai care nu ar consuma mai mult decat este posibil, ca acesta pe care-l avem in oras), avem dependenta financiara fata de ei, mai de curand, de la cele mai fragede varste. Nu mai e nevoie sa spun ce se intampla in momentul in care cineva isi face un imprumut la banca, cred ca ne-a aratat criza care-I treaba cu aspectul acesta. Ce este mai rau in ultimul timp este felul in care au reusit sa infranga tot spiritul acela revolutionar exact acolo unde el era mai puternic: in randul tineretului, in special al studentilor. In general tinerii, fiind tineri, au cu atat mai multe motive pentru a se revolta impotriva nedreptatii pentru ca au o viata intreaga in fata lor pe care probabil vor sa o traiasca mai bine, mai decent si mai demn decat generatiile precedente. Pe langa asta, spre deosebire de cei care au trecut de varsta studentiei, ei nu au copii de intretinut, rate si ipoteci de platit si tot asa. Asta pana cand s-a introdus programul de “student’s loan”, pentru ca sistemul nostru a decis ca desi toti ar trebui sa pornim cu sanse egale, educatia nu are nicio treaba cu asta. Astfel, pentru a avea acces la invatamant superior, (care in “lumea vestica” in general, a ajuns sa fie subventionat foarte putin, dupa cum putem vedea trend-ul din Statele Unite: http://nces.ed.gov/fastfacts/display.asp?id=76 ) studentii care nu isi permit asa ceva (adica cei care in primul rand erau mai predispusi la revolta datorita conditiei lor economice) intra intr-o datorie foarte mare de la varste foarte fragede, si asta pentru educatie. Asadar, cei ce ne controleaza (asa voi numi mutantul in care a evoluat statul impreuna cu corporatiile multinationale, institutiile financiare majore, fortele de ordine si pe ici pe colo si biserica) se pare ca au creat trei categorii: bogati si educati/ saraci, educati si obedienti / saraci si ne-educati, distrugand astfel in randul tinerilor pe cat posibil spiritul critic si vointa de a face ceva pentru a-l pune in fapte.
Inca un pas luat de acesti “cei ce ne controleaza” a fost poate cel mai marsav dar cel mai eficient: transformarea revoltei violente in revolta pasnica. Nu vreau sa spun acum ca revolta pasnica nu isi are rolul ei si ca nu s-a castigat niciodata nimic prin intermediul ei. Toti am auzit de Gandhi (cu toate ca nu stiu pana la ce punct a fost vorba doar de pacifism acolo in India), dar in acelasi timp toti am auzit de miscarea drepturilor civile din Statele Unite si desigur de “The Black Panthers”. Ideea e ca cei ce ne controleaza au inteles la un moment dat ca revoltele nu vor disparea niciodata. Intotdeauna va exista un grup defavorizat in schema pe care o planifica ei pentru mapamond. Astfel, au incetat sa creada ca prin a infrange pur si simplu o revolta, vor realiza altceva decat sa creeze mai multa agitatie si sa porneasca mai multi oameni impotriva lor. Astfel, si-au concentrate toate fortele spre a face din orice protest unul pasnic. Asta nici nu le-a fost greu. Au avut o generatie de consumeristi lenesi si comozi care de abia asteptau sa poata sa “have a say” in timp ce nu se puneau in nicio secunda in fata unui pericol serios. Din nou, nu spun ca revolta pasnica este inutila sau ca ar trebui sa inceteze sau sa se transforme cu totul. Ce ma deranjeaza este atitudinea acestor pacifisti fata de cei care au ramas militanti. Desi au acelasi scop, ei nu accepta alta abordare a problemei in afara de a lor si se separa de cele mai multe ori in mod foarte clar de partea militanta a protestului. Consider ca asta poate duce doar la mai multa diviziune si la mai multa incoerenta din partea “opozitiei”. In loc sa fie privite ca doua parti complementare ale aceluiasi protest, latura militanta si cea pacifista se cearta intre ele, facand cu atat mai usoara infrangerea miscarii de catre cei ce ne controleaza.
Acest articol nu a fost scris cu scopul de a oferi o viziune ampla si cuprinzatoare asupra miscarilor revolutionare, ci mai degraba pentru a oferi o baza pentru discutii pe acest subiect. De asemenea am decis sa il fac din doua parti pentru a mentine discutiile respective relativ pe o singura tema. Asa ca…sa discutam, si ne vedem la partea a doua, despre miscarile revolutionare din ziua de astazi din lume in general si din Romania in special.

ROCHE concediază un activist sindical

Pe 19 decembrie, Roche Polonia (companie farmaceutică) a concediat un activist ZSP (Związek Syndykalistów Polski- Uniunea Sindicaliștilor Polonezi) fără nici un motiv. Ordinele au venit direct de la sediul central corporativ, iar acesta  a fost rugat să plece imediat. Compania a refuzat să dea orice motiv, în scris sau prin orice alt document.

Deși nu a fost dat nici un motiv real, presupunem că această decizie a fost luata datorită apartenenței acestuia la sindicatul ZSP, sectiunea poloneza a Asociatiei Internationale a Muncitorilor.

Prietenul nostru se luptă pentru reintegrarea sa și nu numai. De asemenea, el luptă pentru recunoașterea statutului său de angajat și pentru toate prestațiile care i se datorează. Fiindcă în Polonia, munca fără contract este o politică normală la Roche. De fapt, muncitorului, care a încercat să-și stabilească o relație de muncă legală cu această companie, i s-a spus că el ar fi ultima persoană angajată prin contract.

Roche are mulți alți muncitori care au contracte temporare și, deasemenea, un număr mare de angajați cu neregularități care sunt fictiv independenti. Angajații trebuie să înceapă o afacere și factureaze pentru Roche printr-o companie intermediară; asta pentru a evita plata ce li se cuvine conform legii : vacanță plătită, zile de boală, perioada de maternitate plătită și concediul de paternitate; prestațiile de securitate socială și plățile compensatorii sunt doar cateva drepturi care le sunt negate  unei mari părți din muncitorii Roche.

În aceeași perioadă, în 2010-2011, Roche a primit subvenții mari de la guvernul polonez, în scopul creeării de noi locuri de muncă.

ZSP a anunțat că va lupta pentru reintegrarea tovarășului, pentru recunoașterea statutului său de angajat și pentru a informa fiecare membru al personalului și a publicului larg de drepturile sale.

Deși aceasta este  o problemă uriașă în Polonia, organizațiile de muncă nu reușesc să trateze eficient problema falselor auto-angajări și a celor atribuite ilegal și sunt discriminați în multe maniere legale.

Polonia se află în topul tărilor UE cu privire la numărul de “ contracte de gunoi “ și procentajul angajărilor de către companiile temporare a crescut cu 40% în 2011.Cu toate acestea, nici una din aceste statistici nu includ auto-angajările fictive, care până la urmă sunt “ afaceri “.Se estimează că Polonia are, de asemenea, cel mai mare număr de “oameni de afaceri “ din Europa.

Un altfel de Manifest din Piata Universitatii

De ce nu ajunge să strigăm “Jos Băsescu”, “Alegeri Anticipate”, “Demisia”?

PENTRU CĂ AUSTERITATEA ÎNSEAMNĂ:

- că politica (guvernul, politicienii, partidele) a ajuns să fie subordonată pieței și profitului, nu intereselor oamenilor
- că cei care trebuie să se sacrifice “ca să ieșim cu toții din criză” sunt cei pe spinarea cărora s-au îmbogățit cei de la vârf–marii patroni și politicieni
- că de 20 de ani au privatizat tot ce era de privatizat și acum încearcă să vândă drepturile noastre fundamentale: dreptul la sănătate, la educație, la servicii sociale, la liberă exprimare
- că suntem împinși să renunțăm total la solidaritate socială în numele competitivității și eficienței capitaliste
- alibiul moral al statului pentru a privatiza serviciile publice sub pretextul binelui comun și pentru a-i lăsa pe cei care sunt deja bogați să devină și mai bogațiAusteritatea este ceva ce nu dispare cu schimbarea unui președinte, ci prin exerciţiul imaginării unui nou sistem, a unei alte societăţi.VREM:- un alt fel de politică! vrem democrație directă! nu vrem să fim reprezentați, ci să putem participa la luarea deciziilor care ne privesc!
- o distribuție echitabilă a banilor publici în scopuri sociale, nu pentru “securitate” și militarizare!
- o regândire a însăşi ideii de politică şi democraţie!
- solidaritate sociala si denuntam demonizarea celor săraci, bătrâni, neproductivi, ineficienți, a romilor și a tuturor celor marginalizaţi!
- ca spațiul public să fie accesibil tuturor, nu jandarmilor și celor care pot plăti pentru publicitate; vrem să ne putem întâlni fără aprobări de la autorități!Piaţa Universităţii e a noastră, a tuturor!

 

Concepţii greşite privind anarhismul

Anarhismul nu este individualism absolut şi anti-social

Anarhismul nu denotă o libertate individuală absolută, iresponsabilă şi anti-socială care încalcă drepturile celorlalţi şi respinge orice formă de organizare şi auto-disciplină. Libertatea absolută individuală poate fi atinsă numai în izolare, cu atât mai puţin: “Ceea ce ia libertatea şi face imposibilă iniţiativa este izolarea, care ne face neputincioşi “. (Errico Malatesta, Life and Ideas, Freedom Press, p. 87). Anarhismul este sinonim cu termenul “socialism liber” sau “anarhism social.” Termenul “social” în sine presupune că, anarhismul este asocierea liberă a persoanelor care trăiesc împreună şi cooperează în comunităţi libere. Abolirea capitalismului şi statului; autogestiunea industriei; distribuţie în funcţie de nevoi; asocierea liberă; sunt principii care, în aproape toate tendinţele socialiste, constituie esenţa socialismului. Pentru a se distinge între diferenţele fundamentale despre cum şi când aceste obiective vor fi realizate, precum şi de individualiştii anti-sociali, Peter Kropotkin şi alţi gînditori anarhişti au definit anarhismul ca fiind “aripa stângă a mişcării socialiste.” Anarhistul rus Alexei Borovoi a declarat că, baza anarhismului într-o societate liberă, este egalitatea tuturor membrilor în cadrul unei organizaţii libere. Anarhismul social ar putea fi definit ca dreptul egal de a fi diferit.

Anarhismului nu este libertate nelimitată, nici negarea responsabilităţii

În relaţiile sociale dintre oameni anumite norme voluntare sociale vor trebui să fie acceptate; anume, obligaţia de a îndeplini un acord liber acceptat. Anarhismul nu este nici un guvern. Anarhismul este auto-guvernare (sau echivalentul acestuia, auto-administrare). Auto-guvernare înseamnă auto-disciplină. Alternativă la auto-disciplină este impunerea conducătorilor asupra supuşilor lor. Pentru a evita acest lucru, membrii fiecărei asociaţii îşi fac în mod liber regulile asociaţiei lor şi convin să respecte regulile create de ei înşişi. Cei care refuză să se ridice la înălţimea responsabilităţii  de a onora un acord voluntar trebuie să fie privaţi de beneficiile sale. 

Dreptul la secesiune

Pedeapsa pentru încălcarea acordurilor este echilibrat de dreptul inalienabil la secesiune. Dreptul grupurilor şi indivizilor de a alege propriile forme de asociere este, în conformitate cu Bakunin, cel mai important dintre toate drepturile politice. Abrogarea acestui drept duce la reintroducerea tiraniei.  Nu vă puteţi separa dintr-o închisoare. Secesiunea nu va paraliza asociaţia. Oamenii cu interese imperative şi puternice vor coopera. Cei care au mai mult de pierdut prin secesiune vor compromite diferenţele lor. Cei care au puţin sau nimic în comun cu colectivitate nu vor rani asociaţia prin secesiune, ci dimpotrivă, vor elimina o sursă de fricţiune, promovând astfel armonia generală.

Diferenţă esenţială între anarhism şi stat

Marea diferenţă între conceptul anarhist al autorităţii liber acceptată în schimbul de servicii , care este administrarea lucrurilor, diferă fundamental de autoritatea statului, care este stăpânirea asupra supuşilor săi, poporul. De exemplu, repararea televizorului meu: autoritatea electricianului expert se încheie atunci când reparaţiile sunt efectuate. Acelaşi lucru este valabil atunci când sunt de acord să zugrăvesc camera electricianului. Schimbul reciproc de bunuri şi servicii este un drept limitat, fara caracter personal; relaţii de cooperare care exclud în mod automat dictatura. Dar statul, dimpotrivă, este un aparat atotpătrunzător care reglementează fiecare aspect al vieţii mele de la concepţie până la moarte, a cărui fiecare decret sunt forţat să respect sau sufar consecintele, abrogarea drepturilor, închisoarea şi chiar moartea. Oamenii se pot separa liber dintr-un grup sau o asociaţie, sau sa organizeze chiar şi unul de-al lor. Dar nu pot scăpa de sub jurisdicţia statului. Daca ei în cele din urmă reuşesc să evadeze dintr-un un stat in altul sunt imediat supuşi jurisdicţiei noului stat.

Înlocuirea statului

Conceptele anarhiste nu sunt născocite în mod artificial de către anarhişti. Acestea derivă din tendinţele deja functionale. Kropotkin, care a formulat sociologia anarhismului, a insistat asupra faptului că, concepţia anarhista a societăţii libere se bazează pe “acele date care sunt deja furnizate de observarea vieţii în momentul de faţă.”  Teoreticienii anarhişti s-au limitat să sugereze utilizarea organismelor utile în vechea societate, în scopul de a construi una nouă.  Faptul că “elementele noii societăţi sunt deja în curs de dezvoltare în societatea burgheză ” (Marx) este un principiu fundamental pe care le au in comun aproape toate tendinţele din mişcarea socialistă. Scriitorul anarhist, Colin Ward, rezumă acest punct admirabil: “Dacă doriti sa construiti o noua societate, toate materialele sunt deja la îndemână.”

Anarhiştii încearcă să înlocuiască statul, nu cu haos, ci cu forme naturale, spontane de organizare care au apărut ori de câte ori ajutorul reciproc şi interesele comune, prin coordonarea şi auto-guvernare devin necesare. Izvorăşte din interdependenţa ineluctabilă a omenirii. Această formă de organizare este federalismul. Societate fără ordine (cum termenul de “societate” implică) este de neconceput. Dar organizarea ordinii nu este monopolul exclusiv al statului. Federalismul este o formă de ordine care a precedat uzurparea societăţii de către stat şi va supravieţui. Există cu greu o formă unică de organizare care, înainte de sa fie uzurpata de către stat, nu a fost iniţial federalistă în caracter. Pana in această zi, numai lista vastă reţelelor locale, provinciale, naţionale, apoi federaţiile şi confederaţiile internaţionale,  îmbrăţişând totalitatea vieţii sociale ar putea umple cu uşurinţă volume. Forma de organizare federalizată permite tuturor grupurilor şi federaţiilor să poata beneficia de avantajele unităţii şi coordonării în timp ce îşi exercită autonomia în domeniile lor proprii, extinzând astfel propria libertate. Federalismul – sinonim pentru acord liber -  este organizarea libertăţii. Aşa cum Proudhon a spus: “Cine zice libertate fără să spună federalism, nu spune nimic.”

După Revoluţie

Societatea este o vastă reţea interconectata a muncii cooperante,iar toate instituțiile adânc înrădăcinate care acum funcționeaza util vor continua să funcționeze în anumite forme pentru simplul motiv că însăși existența omenirii depinde de această coeziune interioară. Acest lucru nu a fost niciodată pus la îndoială de nimeni.Este necesară emanciparea față de insituțiile autoritate asupra societății și față de autoritarismul din cadrul propriilor organizațiilor.Mai presus de toate, acestea trebuie să fie influențate de un spirit revoluționar și de încrederea în capacitatea creatoare a oamenilor. Kropotkin,în elaborarea sociologiei anarhismului,a deschis ușa unei cercetări fructuoase care au fost neglijate în mare parte de către oamenii de științe sociale prea ocupați să cartografieze noi domenii de control statal.

Anarhiștii au fost preocupați în principal de problemele imediate ale transformării sociale, care vor trebui confruntate în orice țară,după revoluție. Acesta a fost motivul pentru care anarhiștii au încercat să elaboreze măsuri care să  răspundă problemelor urgente,care cel mai probabil apar în perioada reorganizării și tranziției,după cum o numea scriitorul anarhist revoluționar Errico Malatesta.Urmează un rezumat al discuției lui Malatesta despre cele mai importante întrebări.

Problemele cruciale nu pot fi evitate prin amânarea acestora pentru viitorul îndepărtat – probabil un secol sau mai mult – atunci când anarhismul se va realiza pe deplin,iar masele vor fi ,în cele din urmă, anarho-comuniste convinse și dedicate.Noi anarhiștii trebuie să dispunem de propria noastră soluție, dacă nu dorim să jucam rolul unor nemulțumiți inutili și impotenți, în timp ce autoritariștii mai realiști și lipsiți de scrupule pun mâna pe putere.Anarhie sau nu, oamenii trebuie să mănânce și să li se asigure necesitățile vieții.orașele trebuie să fie aprovizionate iar serviciile vitale nu trebuie să fie perturbate.Chiar dacă deservesc slab oamenii în propriul lor interes, nu se va permite nimănui să perturbe aceste servicii, cu excepția cazului în care sunt reorganizate într-o modalitate mai bună,iar acest lucru nu poate fi realizat într-o zi.

Organizarea societății anarhist-comuniste pe scară largă se poate realiza doar treptat,după cum permit condițiile materiale și pe măsură ce masele se conving de beneficiile ce pot fi câștigate,fiind obișnuite treptat psihologic cu modificările radicale în modul lor de viață. Deoarece comunismul liber și voluntar (sinonimul lui Malatesta pentru anarhism) nu poate fi impus,Malatesta a subliniat necesitatea de coexistență a diverselor forme economice – colectiviste,mutualiste,individualiste – condiția fiind că nu va exista o exploatare a altora. Malatesta era convins că exemplul concludent  al colectivelor libertare de succes “va atrage pe alții în orbita colectivității … după mine,nu cred că există o soluție pentru problema socială,ci o mie de soluții diferite și în schimbare,în același fel cum existenta socială este diferită în timp și spațiu. “(Errico Malatesta, Life and Ideas, edited by Vernon Richards, Freedom Press, London, pp. 36, 100, 99, 103-4, 101, 151, 159)

Anarhismul “pur” e utopie

Anarhismul “pur” e definit de către scriitorul anarhist George Woodcock ca “grupul de afinitate liber și flexibil care nu are neoie de nici o organizare și care desfășoară propaganda anarhistă printr-o rețea invizibilă de contacte personale și influențe intelectuale. “Woodcock susține că  anarhismul “pur” este incompatibil cu mișcările de masă ca și anarho-sindicalismul fiindcă au nevie de organizații stabile tocmai pentru că de desfășoară într-o lume care e vag stăpânită de idealuri anarhiste…și fac compromisuri pentru situații de zi cu zi…anarho-sindicalismul trebuie să mențină loialitatea maselor (muncitorilor) care sunt puțin conștienți de obiectivul final al anarhismului. (Anarhism,pp.273-4).

Dacă aceste afirmații sunt adevărate,anarhismul este o utopia,pentru că nu va exista niciodată un moment în care toată lumea va fi “pur” anarhistă și fiindcă umanitatea va trebui mereu să se comprimită cu situația de zi cu zi.Acest lucru nu înseamnă că anarhismul exclude “grupurile de afinități”.Întra-devăr,condiția indispensabilă pentru o societate liberă se datorează tocmai infinității varietății organizațiilor voluntare,care sunt formate,dizolvate și reconstruite de acord cu dorințele fluctuante și imaginația individuală a aderenților,care reflectă preferințele individuale.

Dar anarhiștii insist asupra faptului că producția,distribuția,schimbul de comunicare și ceilalți factori indispensabili care trebuie să fie coordonați pe o scară de nivel mondial în lumea noastră interdependentă modernă trebuie să fie furnizate fără eroare de către organizații stabile și nu pot fi lăsate după capriciile flucuante ale indizilor. Acestea sunt obligații sociale pe care fiecare individ apt de muncă trebuie să le îndeplinească în cazul în care dorește să se bucure de beneficiile muncii colective. Ar trebui să fie evident că astfel de organizații stabile indispensabile, organizate anarhist, nu sunt o deviere. Constituie esența anarhismului ca o ordine socială viabilă.

Schițarea drumului spre libertate

Anarhiștii nu sunt atât de naive încât să se aștepte la instalarea unei societăți perfecte compusă de indivizi care,miraculor, vor renunța la prejudecățile for încarnate și la obiceiurile uzate în ziua de după revoluție.Nu suntem preocupați în a ghici modul în care societatea va arăta în viitor,când raiul pe pămând va fi atins în cele din urmă. Dar ,mai presus de orice,suntem preocupați de direcția dezvoltării umane.Nu există anarhism pur. Ci doar aplicarea principiilor anarhiste în realitate și în viața socială. Singurul și unicul obiectiv al anarhismului este de a propulsa societatea într-o direcție anarhistă.

Așadar, anarhismul este un ghid credibil și practic pentru oranizarea socială. Acesta este astfel condamnat la vise utopice, nu o forță vie.

 

Din :  ”Fragments: A Memoir”, by Sam Dolgoff (Refract Publications, 1986)

Concepţii greşite privind anarhismul

Anarhismul nu este individualism absolut şi anti-social

Anarhismul nu denotă o libertate individuală absolută, iresponsabilă şi anti-socială care încalcă drepturile celorlalţi şi respinge orice formă de organizare şi auto-disciplină. Libertatea absolută individuală poate fi atinsă numai în izolare, cu atât mai puţin: “Ceea ce ia libertatea şi face imposibilă iniţiativa este izolarea, care ne face neputincioşi “. (Errico Malatesta, Life and Ideas, Freedom Press, p. 87). Anarhismul este sinonim cu termenul “socialism liber” sau “anarhism social.” Termenul “social” în sine presupune că, anarhismul este asocierea liberă a persoanelor care trăiesc împreună şi cooperează în comunităţi libere. Abolirea capitalismului şi statului; autogestiunea industriei; distribuţie în funcţie de nevoi; asocierea liberă; sunt principii care, în aproape toate tendinţele socialiste, constituie esenţa socialismului. Pentru a se distinge între diferenţele fundamentale despre cum şi când aceste obiective vor fi realizate, precum şi de individualiştii anti-sociali, Peter Kropotkin şi alţi gînditori anarhişti au definit anarhismul ca fiind “aripa stângă a mişcării socialiste.” Anarhistul rus Alexei Borovoi a declarat că, baza anarhismului într-o societate liberă, este egalitatea tuturor membrilor în cadrul unei organizaţii libere. Anarhismul social ar putea fi definit ca dreptul egal de a fi diferit.

Anarhismului nu este libertate nelimitată, nici negarea responsabilităţii

În relaţiile sociale dintre oameni anumite norme voluntare sociale vor trebui să fie acceptate; anume, obligaţia de a îndeplini un acord liber acceptat. Anarhismul nu este nici un guvern. Anarhismul este auto-guvernare (sau echivalentul acestuia, auto-administrare). Auto-guvernare înseamnă auto-disciplină. Alternativă la auto-disciplină este impunerea conducătorilor asupra supuşilor lor. Pentru a evita acest lucru, membrii fiecărei asociaţii îşi fac în mod liber regulile asociaţiei lor şi convin să respecte regulile create de ei înşişi. Cei care refuză să se ridice la înălţimea responsabilităţii  de a onora un acord voluntar trebuie să fie privaţi de beneficiile sale. 

Dreptul la secesiune

Pedeapsa pentru încălcarea acordurilor este echilibrat de dreptul inalienabil la secesiune. Dreptul grupurilor şi indivizilor de a alege propriile forme de asociere este, în conformitate cu Bakunin, cel mai important dintre toate drepturile politice. Abrogarea acestui drept duce la reintroducerea tiraniei.  Nu vă puteţi separa dintr-o închisoare. Secesiunea nu va paraliza asociaţia. Oamenii cu interese imperative şi puternice vor coopera. Cei care au mai mult de pierdut prin secesiune vor compromite diferenţele lor. Cei care au puţin sau nimic în comun cu colectivitate nu vor rani asociaţia prin secesiune, ci dimpotrivă, vor elimina o sursă de fricţiune, promovând astfel armonia generală.

Diferenţă esenţială între anarhism şi stat

Marea diferenţă între conceptul anarhist al autorităţii liber acceptată în schimbul de servicii , care este administrarea lucrurilor, diferă fundamental de autoritatea statului, care este stăpânirea asupra supuşilor săi, poporul. De exemplu, repararea televizorului meu: autoritatea electricianului expert se încheie atunci când reparaţiile sunt efectuate. Acelaşi lucru este valabil atunci când sunt de acord să zugrăvesc camera electricianului. Schimbul reciproc de bunuri şi servicii este un drept limitat, fara caracter personal; relaţii de cooperare care exclud în mod automat dictatura. Dar statul, dimpotrivă, este un aparat atotpătrunzător care reglementează fiecare aspect al vieţii mele de la concepţie până la moarte, a cărui fiecare decret sunt forţat să respect sau sufar consecintele, abrogarea drepturilor, închisoarea şi chiar moartea. Oamenii se pot separa liber dintr-un grup sau o asociaţie, sau sa organizeze chiar şi unul de-al lor. Dar nu pot scăpa de sub jurisdicţia statului. Daca ei în cele din urmă reuşesc să evadeze dintr-un un stat in altul sunt imediat supuşi jurisdicţiei noului stat.

Înlocuirea statului

Conceptele anarhiste nu sunt născocite în mod artificial de către anarhişti. Acestea derivă din tendinţele deja functionale. Kropotkin, care a formulat sociologia anarhismului, a insistat asupra faptului că, concepţia anarhista a societăţii libere se bazează pe “acele date care sunt deja furnizate de observarea vieţii în momentul de faţă.”  Teoreticienii anarhişti s-au limitat să sugereze utilizarea organismelor utile în vechea societate, în scopul de a construi una nouă.  Faptul că “elementele noii societăţi sunt deja în curs de dezvoltare în societatea burgheză ” (Marx) este un principiu fundamental pe care le au in comun aproape toate tendinţele din mişcarea socialistă. Scriitorul anarhist, Colin Ward, rezumă acest punct admirabil: “Dacă doriti sa construiti o noua societate, toate materialele sunt deja la îndemână.”

Anarhiştii încearcă să înlocuiască statul, nu cu haos, ci cu forme naturale, spontane de organizare care au apărut ori de câte ori ajutorul reciproc şi interesele comune, prin coordonarea şi auto-guvernare devin necesare. Izvorăşte din interdependenţa ineluctabilă a omenirii. Această formă de organizare este federalismul. Societate fără ordine (cum termenul de “societate” implică) este de neconceput. Dar organizarea ordinii nu este monopolul exclusiv al statului. Federalismul este o formă de ordine care a precedat uzurparea societăţii de către stat şi va supravieţui. Există cu greu o formă unică de organizare care, înainte de sa fie uzurpata de către stat, nu a fost iniţial federalistă în caracter. Pana in această zi, numai lista vastă reţelelor locale, provinciale, naţionale, apoi federaţiile şi confederaţiile internaţionale,  îmbrăţişând totalitatea vieţii sociale ar putea umple cu uşurinţă volume. Forma de organizare federalizată permite tuturor grupurilor şi federaţiilor să poata beneficia de avantajele unităţii şi coordonării în timp ce îşi exercită autonomia în domeniile lor proprii, extinzând astfel propria libertate. Federalismul – sinonim pentru acord liber -  este organizarea libertăţii. Aşa cum Proudhon a spus: “Cine zice libertate fără să spună federalism, nu spune nimic.”

După Revoluţie

Societatea este o vastă reţea interconectata a muncii cooperante,iar toate instituțiile adânc înrădăcinate care acum funcționeaza util vor continua să funcționeze în anumite forme pentru simplul motiv că însăși existența omenirii depinde de această coeziune interioară. Acest lucru nu a fost niciodată pus la îndoială de nimeni.Este necesară emanciparea față de insituțiile autoritate asupra societății și față de autoritarismul din cadrul propriilor organizațiilor.Mai presus de toate, acestea trebuie să fie influențate de un spirit revoluționar și de încrederea în capacitatea creatoare a oamenilor. Kropotkin,în elaborarea sociologiei anarhismului,a deschis ușa unei cercetări fructuoase care au fost neglijate în mare parte de către oamenii de științe sociale prea ocupați să cartografieze noi domenii de control statal.

Anarhiștii au fost preocupați în principal de problemele imediate ale transformării sociale, care vor trebui confruntate în orice țară,după revoluție. Acesta a fost motivul pentru care anarhiștii au încercat să elaboreze măsuri care să  răspundă problemelor urgente,care cel mai probabil apar în perioada reorganizării și tranziției,după cum o numea scriitorul anarhist revoluționar Errico Malatesta.Urmează un rezumat al discuției lui Malatesta despre cele mai importante întrebări.

Problemele cruciale nu pot fi evitate prin amânarea acestora pentru viitorul îndepărtat – probabil un secol sau mai mult – atunci când anarhismul se va realiza pe deplin,iar masele vor fi ,în cele din urmă, anarho-comuniste convinse și dedicate.Noi anarhiștii trebuie să dispunem de propria noastră soluție, dacă nu dorim să jucam rolul unor nemulțumiți inutili și impotenți, în timp ce autoritariștii mai realiști și lipsiți de scrupule pun mâna pe putere.Anarhie sau nu, oamenii trebuie să mănânce și să li se asigure necesitățile vieții.orașele trebuie să fie aprovizionate iar serviciile vitale nu trebuie să fie perturbate.Chiar dacă deservesc slab oamenii în propriul lor interes, nu se va permite nimănui să perturbe aceste servicii, cu excepția cazului în care sunt reorganizate într-o modalitate mai bună,iar acest lucru nu poate fi realizat într-o zi.

Organizarea societății anarhist-comuniste pe scară largă se poate realiza doar treptat,după cum permit condițiile materiale și pe măsură ce masele se conving de beneficiile ce pot fi câștigate,fiind obișnuite treptat psihologic cu modificările radicale în modul lor de viață. Deoarece comunismul liber și voluntar (sinonimul lui Malatesta pentru anarhism) nu poate fi impus,Malatesta a subliniat necesitatea de coexistență a diverselor forme economice – colectiviste,mutualiste,individualiste – condiția fiind că nu va exista o exploatare a altora. Malatesta era convins că exemplul concludent  al colectivelor libertare de succes “va atrage pe alții în orbita colectivității … după mine,nu cred că există o soluție pentru problema socială,ci o mie de soluții diferite și în schimbare,în același fel cum existenta socială este diferită în timp și spațiu. “(Errico Malatesta, Life and Ideas, edited by Vernon Richards, Freedom Press, London, pp. 36, 100, 99, 103-4, 101, 151, 159)

Anarhismul “pur” e utopie

Anarhismul “pur” e definit de către scriitorul anarhist George Woodcock ca “grupul de afinitate liber și flexibil care nu are neoie de nici o organizare și care desfășoară propaganda anarhistă printr-o rețea invizibilă de contacte personale și influențe intelectuale. “Woodcock susține că  anarhismul “pur” este incompatibil cu mișcările de masă ca și anarho-sindicalismul fiindcă au nevie de organizații stabile tocmai pentru că de desfășoară într-o lume care e vag stăpânită de idealuri anarhiste…și fac compromisuri pentru situații de zi cu zi…anarho-sindicalismul trebuie să mențină loialitatea maselor (muncitorilor) care sunt puțin conștienți de obiectivul final al anarhismului. (Anarhism,pp.273-4).

Dacă aceste afirmații sunt adevărate,anarhismul este o utopia,pentru că nu va exista niciodată un moment în care toată lumea va fi “pur” anarhistă și fiindcă umanitatea va trebui mereu să se comprimită cu situația de zi cu zi.Acest lucru nu înseamnă că anarhismul exclude “grupurile de afinități”.Întra-devăr,condiția indispensabilă pentru o societate liberă se datorează tocmai infinității varietății organizațiilor voluntare,care sunt formate,dizolvate și reconstruite de acord cu dorințele fluctuante și imaginația individuală a aderenților,care reflectă preferințele individuale.

Dar anarhiștii insist asupra faptului că producția,distribuția,schimbul de comunicare și ceilalți factori indispensabili care trebuie să fie coordonați pe o scară de nivel mondial în lumea noastră interdependentă modernă trebuie să fie furnizate fără eroare de către organizații stabile și nu pot fi lăsate după capriciile flucuante ale indizilor. Acestea sunt obligații sociale pe care fiecare individ apt de muncă trebuie să le îndeplinească în cazul în care dorește să se bucure de beneficiile muncii colective. Ar trebui să fie evident că astfel de organizații stabile indispensabile, organizate anarhist, nu sunt o deviere. Constituie esența anarhismului ca o ordine socială viabilă.

Schițarea drumului spre libertate

Anarhiștii nu sunt atât de naive încât să se aștepte la instalarea unei societăți perfecte compusă de indivizi care,miraculor, vor renunța la prejudecățile for încarnate și la obiceiurile uzate în ziua de după revoluție.Nu suntem preocupați în a ghici modul în care societatea va arăta în viitor,când raiul pe pămând va fi atins în cele din urmă. Dar ,mai presus de orice,suntem preocupați de direcția dezvoltării umane.Nu există anarhism pur. Ci doar aplicarea principiilor anarhiste în realitate și în viața socială. Singurul și unicul obiectiv al anarhismului este de a propulsa societatea într-o direcție anarhistă.

Așadar, anarhismul este un ghid credibil și practic pentru oranizarea socială. Acesta este astfel condamnat la vise utopice, nu o forță vie.

 

Din :  ”Fragments: A Memoir”, by Sam Dolgoff (Refract Publications, 1986)

Un nou protest spontan la Fortus

Peste 130 de angajati de pe platforma Fortus din CUG au initiat in aceasta dimineata o actiune de protest, ca de obicei, plata salariilor restante fiind problema. Cei aproximativ 130 de muncitori disponibilizaţi nu şi-au mai putut păstra calmul şi au intrat cu forţa în combinat, spărgând geamul, ca urmare a refuzului conducerii de a le vorbi. Oamenii fiind  concediati incepand cu anul 2009 si au de primit sume care in unele cazuri depasesc 35.000 lei, asta in conditiile in care, prin planul de reorganizare, administratorii judiciari s-au angajat sa plateasca restantele pana la sfarsitul verii.

Un alt motiv de nemultumire este faptul ca acestia au aflat ca directorii au salariile platite la zi. Protestele pentru salarii au devenit o obisnuinta, fostii salariati adunandu-se cel putin o data pe luna pentru a-si cere banii.

Acuzatiile oamenilor nu s-au indreptat doar catre conducerea combinatului ci si spre liderul de sindicat, caruia i s-a atras atentia in nenumarate randuri ca nu isi da interesul pentru rezolvarea problemelor salariale.

Pe lângă salariile restante pe care unii salariaţi disponibilizaţi nu le-au mai încasat de mai bine de jumătate de an, fiecare angajat are dreptul la plăţi compensatorii de 1.250 de lei pentru fiecare an de muncă, iar mare parte dintre ei au fost concediaţi după o vechime de peste 30 de ani.