Spania, 29 Martie: Grevă Generală şi Demonstraţii – Reportaj în imagini

29 martie. Spaniolii ies in stradă cu milioanele după ce a fost convocată o grevă generală împotriva reformei muncii, de către sindicatul anarhist CNT şi ulterior de către sindicatele reformiste UGT şi CCOO. Greva generală practic a paralizat toate industriile, sute de zboruri şi trenuri au fost anulate, sectorul public a fost blocat iar producătorii de autoturisme precum Renault, Seat, Volkswagen si Ford au fost forţaţi să oprească producţia.

Protestele şi demonstraţiile au început în primele ore ale zilei. În aproape toate oraşele mari au avut loc pichetări înaintea demonstraţiilor (aproximativ 111 demonstraţii în întreaga ţară).  În jur de 177 persoane au fost arestate de poliţie în diferite părţi ale ţării. Un tânăr sindicalist a fost înjunghiat de către un patron care a insistat să îşi ţină afacerea deschisă în Torrelavega, Cantabria, iar un alt tânăr din Gasteiz, Ţara Bascilor, are hemoragie cerebrală după un atac al politiei şi acum se află în terapie intensivă. Prezenţa poliţiei a fost masivă de la începutul zilei, dar acest lucru nu a împiedicat oamenii să iasă în stradă şi îşi exprime doleanţele în diverse forme de protest.

Dreptul la proprietate

O critică a proprietății private, scrisă în mijlocul Revoluției Mexicane de Ricardo Flores Magon.

Dintre toate absurditățile respectate de om, aceasta e una din cele mai mari și cele mai venerate.

Dreptul la proprietate este antic, la fel de antic ca stupiditatea și orbirea omului; doar antichitatea unui drept nu îi poate da “dreptul” de a supraviețui. Dacă este un drept absurd, este necesară abolirea sa fără a da importanță nașterii sale, când omul își acoperea golicunea cu piei de animale.

Dreptul la proprietate este un drept absurd pentru că își are originea în crimă, fraudă și în abuzul de putere. La început, dreptul individual de proprietate individuală nu exista. Pământul era lucrat în comun, pădurile asigurau lemne de foc vetrelor tuturor, recoltele erau distribuite între membrii comunității în funcție de nevoile lor.

Exemple de acest tip încă pot fi observate în unele triburi primitive, și chiar și în Mexic, acest obicei a prosperat în comunitățile indigene, în epoca dominației spaniole, supraviețuind până relativ recent, războaiele Yaqui în Sonora și a maiașilor în Yucatan fiind cauzate de tentative despotice de luare a pământului al acestor triburi indigene, pământ pe care l-au cultivat în comun timp de multe secole.

Dreptul individual la proprietate teritorială s-a născut din încercarea primului om ambițios care a adus război asupra tribului vecin pentru a-l obliga în servitude, pământul pe care tribul îl cultiva în comun ajungând sub puterea cuceritorului și căpitanilor săi. Astfel, prin mijloace de violență, prin mijloace de forță s-a născut proprietatea teritorială privată. Speculația, frauda, furtul – mai mult sau mai puțin legal – sunt alte origini ale proprietății teritoriale private. Apoi, după ce primii hoți au confiscate pământurile, ei înșisi au creat legi pentru a apăra ceea ce au numit și încă numesc în secolul nostru “un drept”, adică dreptul pe care și l-au dat singuri pentru a folosi pământul pe care l-au furat și să se bucure de produsul său fără ca cineva să-i deranjeze. Este important de reținut că strămutații nu au fost cei care le-au dat hoților dreptul la proprietate; nu poporul oricărei țări a dat puterea de a confisca acea resursă, pentru care toată umanitatea are dreptul. Au fost hoții înșiși cei care au protejat prin forță, au scris legea care să le protejeze crimele și i-au ținut în frâu pe strămutați de teama unei posibile răzbunări.

Așa-numitul drept a fost transmis de la parinte la copii prin moștenire, astfel că resursele care ar fi trebuit să fie comune, au rămas doar la comanda unei caste sociale, ceea ce evident aduce prejudiciu restului omenirii ai cărei membri s-au născut după ce pământu a fost împărțit între papugii.

Originea proprietății teritoriale a fost violența, prin violență este încă menținută, deoarece, dacă cineva dorește să folosească o bucată de teren fără consimțământul așa-numitului proprietar, acesta merge în închisoare, e luat în custodie tocmai de către acoliți care nu sunt menținuți de către proprietar, ci chiar de către muncitorul comun, deși contribuțiile provin aparent din cuferele bogaților, aceștia sunt foarte pricepuți în a găsi metode prin care să se ramburseze prin plata unor salarii de foamete pentru agricultori și prin a le vinde bunuri de primă necessitate la prețuri ridicate. Apoi, în acest fel, oamenii, prin munca lor, îi mențin pe acoliții care îi privează de a lua ce le aparține.

Și dacă aceasta este originea proprietății teritoriale, dacă dreptul la proprietate nu este nimic mai mult decât consacrarea juridică a infracțiunii, de ce ne scandalizăm când este cunoscut faptul că Partidul Mexican Liberal lucrează  pentru exproprierea pământului monopolizat de către cei bogați (adică de către descendenții hoților care l-au luat în posesie prin crimă) și pentru a-l preda proprietarului natural, care este poporul, adică toți cetățenii Mexicului?

Unii Maderistas (susținătorii lui Franciso Maderista) simpatizează cu ideea de a preda pământul oamenilor; dar conservatorii, în cele din urmă, vor documentul care să reflecte o solemnitate juridică, adică doresc un congres pentru a decreta exproprierea. Am scris mult despre acest subiect și înca sunt uimit că încă există personae care nu înteleg ce am spus, fiindcă presupun că am vorbit cu o claritate deplină.

“Nici un congres, am spus, ar îndrăzni să decreteze exproprierea de pământ, pentru că locurile din congres nu sunt ale muncitorilor ci ale patronilor;  nu se vor îndrepta spre cei needucați și săraci, ci spre intelectuali și bogați”. Adică, în congres, așa-numitele clase dominante – bogații, intelectualii, oamenii de știință, profesioniștii – vor fi reprezentati; dar nu vor permite nici unui muncitor cu târnăcop și lopată, niciunui muncitor necalificat, niciunui muncitor să se furișeze înăuntru și, dacă prin vreun adevărat miracol, orice muncitor ar ajunge în mod liber în pragul casei legii, cum ar putea acesta să se lupte împotriva oamenilor antrenați în arta dezbaterii verbale? Cum i se pot lua în considerare ideile dacă e lipsit de cunoștiințele științifice pe care burghezia le cunoaște în abundență? Dar s-ar putea spune că oamenii muncii vor trimtie persoane competente în congres pentru a-i reprezenta. În întreaga lumea, așa-numiții reprezentanți ai muncii au fost discretitați în parlamente. Sunt la fel de burghezi ca orice reprezentant. Ce au făcut reprezentanții muncitorilor englezi în Camera Comunelor? Ce câștig obiectiv au obținut reprezentanții muncii în parlamentul francez? În parlamentul german există un număr mare de reprezentanți ai muncitorilor și ce anume au realizat în favoarea libertății economice ale muncitorilor? Parlamentul austro-ungar este remarcat pentru numărul extins de reprezentanți ai muncitorilor care ocupă bancile sale și, cu toate acestea, problema foametei în Austro-Ungaria este nerezolvată, la fel ca în orice altă țară în care nu exista reprezentanți ai muncii în congres.

Apoi există nevoia de a ne elibera de iluzie. Exproprierea pământului deținut de cei bogați trebuie să se realizeze în timpul insurecției prezente. Noi, anarhiştii, nu vom comite o crimă prin îmânarea pământului muncitorilor, fiindcă îi aparține lui, poporului; este pământul pe care stămoșii îndepartați au trăit și l-au udat cu sudoarea lor; pământul pe care spaniolii l-au furat prin forță de la părinții noștri indieni; pământ pe care acei spanioli l-au dat ca moștenire urmașilor lor, care sunt cei ce de fapt îl posedă. Pământul aparține tuturor mexicanilor prin lege naturală.

Unii poate l-au cumpărat; dar de unde au avut banii pentru a face achiziția dacă nu din munca muncitorilor necalificați mexicani? Alții au luat pământul susținând că e pustiu; dar dacă era pustiu, atunci aparținea poporului și nimeni nu avea dreptul să-l ofere oricui care dădea câțiva bani pe el. Alții ar fi putut achiziționa pământul profitând de prietenia lor cu guvernul pentru a-l obține, fără să-i coste nimic dacă era pustiu, sau prin afaceri judiciale dacă aparținea unui inamic al dictaturii ori al unei persoane fără influență sau bani.

Alții încă achiziționează pământ prin acordarea de împrumuturi cu dobândă mare micilor fermieri, care sfârșesc prin a părăsi pământul în mâinile Matatâas (asasini plătiți), neavând posibilitatea să-și plătească datoriile.

Toți aceia care au convingerea că acțiunea Partidului Liberal este umanitară, să-și dea silința pentru a-i convinge pe cei ce încă adoră capitalul și venerează așa-numitul drept la proprietate, că Partidul Liberal are dreptul, că munca lor va fi una pentru justiție și că poporul mexican va fi cu adevărat măreț doar atunci când acesta va putea beneficia de avantajele pământului și de libertate fără obstacole.

În memoria lui Ștefan Gheorghiu

Acum 89 de ani, pe 19 martie 1914, la spitalul Filaret din Bucureşti, a decedat muncitorul şi sindicalistul revoluţionar Ştefan Gheorghiu, la vârsta de 35 de ani.

„Lucurile rele, de care suferim, nu vor fi îndepărtate de cei care sunt deasupra noastră, ci de voinţa, puterea şi hotărârea noastră” – Ştefan Gheorghiu.

Ştefan Gheorghiu s-a născut la 15 ianuarie 1879 într-o familie de muncitori, în oraşul Ploieşti din România. Tatăl său era tâmplar şi mama muncitoare în fabrică. Încă din copilărie a avut un simţ al dreptăţii foarte dezvoltat, care nu îl lăsa să tolereze diferenţele sociale. De asemenea, avea o mare dorinţă de a învăţa. Îl interesau foarte mult poveştile cu haiduci, hoţii din România, care furau de la bogaţi şi dădeau la săraci şi care, fiind urmăriţi de poteră, au fost nevoiţi să se retragă şi să trăiască în păduri. Gheorghiu, însă, spre deosebire de ei, a ajuns în prima linie a mişcării muncitoreşti din România. La 14 ani şi-a început ucenicia ca tâmplar şi a luat contact cu literatura sindicalistă, anarhistă şi cu alte lucrări socialiste. Ideile dezvoltate în aceste lucrări s-au întâlnit şi contopit cu cele pe care le avea deja formate şi acestea confruntate cu realitatea socială a muncitorilor au constituit elementele cheie în agitarea şi formarea abilului şi hotărâtului militant sindicalist.

Activităţile întreprinse de el sunt la fel de numeroase ca şi locurile de muncă pe care le-a avut. A început să facă agitaţie la Clubul Muncitorilor din Ploieşti în 1897 iar acestă activitate a fost poate cea mai importantă în ceea ce priveşte dezvoltarea sindicală în direcţia luptei de clasă. Contemporanul şi biograful Mihai Gh. Bujor, spunea despre el că: „Mergea la muncitori ca unul de al lor unde era şi acceptat ca atare”. Doar prin voinţa şi hotărârea sa se ajunge la formarea primelor sindicate: ale bucătarilor, tăbăcarilor şi chelnerilor din Ploieşti. A susţinut permanent că mijloacele de luptă în care muncitorul trebuie să aibă încredere sunt: solidaritatea, protestul şi acţiunea directă. Printre prietenii şi tovarăşii săi de luptă se numărau şi muncitorii din grupul local de anarhişti din Ploieşti, împreună cu a căror „căpetenie” – Petre Popescu, a mers de mai multe ori să facă agitaţie pe câmpurile de extras ţiţei din Valea Prahovei. Acolo, la fel ca în aproape toate celelalte industrii, predomina un regim feudal şi muncitorii mureau ca muştele din cauza exploziilor frecvente a pompelor de extras ţiţeiul. Capitaliştii folosesc armata şi jandarmeria împotriva muncitorilor nemulţumiţi şi plătesc salariile după bunul lor plac. Toate aceste condiţii de muncă sunt relatate în seria sa de articole, numită: „Din gheena Prahovei” publicate în „România Muncitoare”, ziarul colectiv al sindicatelor şi al Partidului Social Democrat. Participă ca delegat al sindicatelor din Ploieşti şi Câmpina la câteva congrese unde se discută despre persistenţa represiunii statului împotriva organizării sindicatelor. Acolo se situează de partea federaliştilor şi se opune centraliştilor care vor să decidă soarta autonomiei locale a sindicatelor. Marxistul Cristian Racovski cerea ca grevele să nu mai fie organizate de sindicatele locale ci de cei de la sediul central de la Bucureşti. Gheorghiu reuşeşte împreună cu vechiul tovarăş Constantin Mănescu, să blocheze acest atac împotriva autonomiei locale.

În 1907, ţăranii, din cauza sărăciei, pornesc o revoltă sângeroasă împotriva asupritorilor, arzând moşiile şi conacele acestora iar conducerea ţării e nevoită să părăsească Bucureştiul. În acest timp, Gheorghiu se situează de partea ţăranilor şi încearcă să îi susţină din toate puterile. El solicită mişcării muncitoreşti, care era mică la număr, să îi susţină pe ţărani. Conducerea uniunii muncitoreşti şi a partidului este ezitantă şi îl critică. Lui Racovski şi „eminenţei gri”, a Partidului Social Democrat din România, Constantin Dobrogeanu Gherea, le era teamă de un posibil val de represiuni împotriva sindicatelor, motiv pentru care decid să rămână neutri. Cu toate astea, muncitorii din Valea Prahovei, din solidaritate cu ţăranii răsculaţi, organizează o grevă şi dizolvă conducerea sindicatului local. De asemenea, muncitorii feroviari radicali din Moldova saboteză transporturile, la Paşcani, de exemplu. Unele grupuri de muncitori chiar au încercat să elibereze ţăranii ce căzuseră prizonieri armatei române. Din documentele pe care le deţinem, reiese că în 1907 clasa conducătoare se temea de o revoluţie socială, însă acesta nu s-a materializat şi în răscoala înfrântă se numără 11.000 de vieţi pierdute – ţărani şi familiile lor. După doar câteva săptămâni, este organizată o grevă generală la Galaţi la care participă muncitori şi muncitoare. Generalul Antonescu, care mai târziu va deveni conducătorul ţării şi aliatul lui Hitler, a nimicit-o sângeros. Poate că dacă ţăranii şi muncitorii ar fi protestat în acelaşi timp şi şi-ar fi coordonat acţiunile, rezultatul ar fi fost altul. După masacrarea ţăranilor, Panait Muşoiu, un anarhist şi militant în mişcarea muncitorească, cere investigarea atrocităţilor comise. Gheorghiu, fiind prieten de o viaţă cu Muşoiu şi distribuitor al materialelor tipărite de acesta, cum ar fi „Revista Ideei”, publicată timp de 16 ani, a răspuns cerinţei lui Muşoiu. Din cunoştinţele dobândite, el a formulat un discurs pe care l-a rostit la numeroase întruniri muncitoreşti din diferite oraşe.

Printre textele despre călătoriile sale vorbeşte despre locuri cum ar fi şcoala raţional – liberă, care a fost inspirată după imaginea pedagogului anarhist Francisco Ferrer. Pasiunea pentru implementarea unor astfel de proiecte, nu îl face doar foarte îndrăgit, respectat şi popular printre muncitori dar de asemenea, forţează statul să intre în acţiune. Restricţionările şi arestările devin tot mai dese. Deseori, acompaniate de bătăi primite de la salariaţii în uniformă. În timp, se ajunge la arestări preventive tot mai lungi, la proceduri judiciare şi într-un final i se impune restricţia de a părăsi oaşul său natal, Ploieşti. Gheorghiu, ca un ghimpe în coastă intră în atenţia puternicilor ţării şi a celor care iau decizii politice. Şeful serviciilor secrete „Siguranţa” este informat zilnic în legătură cu activităţile sale. Într-un final, teama în legătură cu activităţile sale şi faţă de strălucirea sa, devin atât de mari încât este arestat invocându-se un motiv fals.

Din Câmpina este mutat la puşcăria din Ploieşti, unde printre deţinuţi se numără şi marinarii rebeli care participaseră la revolta de pe vasul de război „Potemkin”. Pentru ca Gheorghiu să nu audă despre ei, este pus singur într-o celulă. Cu toate astea, ei reuşesc să comunice iar la aniversarea revoltei cântau împreună „Internaţionala”. Mişcarea muncitorească reacţionează la arestarea lui Gheorghiu. În Bucureşti are loc un miting la care participă mii de muncitori care cer în rezoluţia lor eliberarea sa imediată. În acelaşi timp, mişcarea era solicitată şi pe alte fronturi. În 1907, statul român expulzează 800 de socialişti străini, majoritatea fiind evrei dar şi germani, bulgari şi maghiari. Astfel, mişcarea pierde sute de tovarăşi revoluţionari. Într-un final, statul face public acuzaţiile aduse lui Gheorghiu. El ar fi comis înaltă trădare de stat. Faptul că el ar fi avut în momentul arestării ordinul de încorporare în buzunar, însemna pentru tribunalul militar asigurarea pedepsei cu moartea. Din Ploieşti este trimis la închisoarea militară din Galaţi. Este aruncat într-o celulă fără pat. I se confiscă hainele şi pantofii şi pe jos este aruncată apă rece de mai multe ori. De aici i se trage pneumonia care îi va fi fatală. Zeci de muncitori din Galaţi se adună zilnic în faţa închisorii militare şi cer eliberarea sa, ţinând „Garda de Onoare”. Din solidaritate, în 1907, congresul sindicatelor şi al Uniunii Socialiste se organizează la Galaţi. În absenţa sa, este ales prin vot membru al sfatului general pentru comisia generală a sindicatelor. Acest fapt a fost un semnal evident pentru stat că mişcarea muncitorească luptă pentru libertatea şi viaţa lui Ştefan Gheorghiu. Uniunea, reuşeşte într-un final cu ajutorul avocatului socialist N.D. Cocea, să verifice documentele incriminatoare. Când se ajunge la proces, în faţa tribunalului militar, statul este nevoit să îşi retragă acuzaţiile. Ordinul de recrutare nu te face încă soldat şi aşadar, nu poate exista înaltă trădare de stat. Gheorghiu este eliberat dar foarte bolnav. Foarte slab şi scuipând sânge el iese din clădirea tribunalului unde este aşteptat de sute de muncitori.

Acum, la activităţile sale din Ploieşti şi Valea Prahovei, se adaugă şi oraşele port Galaţi şi Brăila, unde, neobosit, face agitaţie pentru organizarea muncitorilor în sindicate şi îi susţine pe cei aflaţi în grevă pentru rezolvarea disputelor dintre ei şi vătafi, un fel de vânzători de sclavi ce controlau portul şi acţionau în numele capitaliştilor portuari prin negocierea salariilor, prin stabilirea orelor de muncă şi a pedepselor corporale. La marile greve din 1912 – 1913/1914 este prezent ca agitator şi organizator. De mai multe ori, Statul Major declară legea marţială la Brăila şi foloseşte violenţa armată împotriva muncitorilor. Într-un final, Ştefan Gheorghiu reuşeşte în decembrie 1913 să formeze Uniunea lucrătorilor de transport pe apă şi pe uscat din România. La congresul formării acesteia, el este ales ca preşedinte şi îi este dată sarcina de a se ocupa de ziarul sindicatului, numit „Tribuna Transporturilor”. La formarea ei, uniunea avea deja 5.000 de membri, din care 3.500 erau din Brăila. Printre cei care au contribuit în redacţie, punând efort până la epuizare, se numărau: Gheorghiu, Constantin Mănescu, anarho-sindicalistul Neagu Negulescu (cu acesta, Gheorghiu, în 1911, a avut o dispută foarte aprinsă după ce Negulescu a luat o poziţie antisemită într-un articol publicat în ziarul „Poporul Muncitor”) şi Panait Istrati. Cu renumitul scriitor s-a împrietenit în 1909. Au călătorit împreună în Egipt, Alexandria, într-o încercarea de a-şi trata pneumonia iar acolo s-au întâlnit cu vechiul militant socialist gălăţean, Hermann Binder, care fusese expulzat din România. Chiar după mulţi ani, Panait Istrati îl numea pe Gheorghiu: „Singurul şi cel mai bun prieten”. Istrati şi-a propus să îi scrie biografia sub titlul „Agitatorul”. La un an de la moartea lui Gheorghiu, l-a amintit într-un articol pasional, în publicaţia „Tribuna Transporturilor”. Această publicaţie lunară conţinea poziţii clar anarho-sindicaliste. În paginile acesteia, era menţionată nevoia independenţei sindicatelor faţă de partidele politice, Gheorghiu prezentând conceptul de „piaţă a muncii”, care reprezintă o parte foarte importantă în lucrările şi în organizarea socială sindicalistă. Încă de la formarea „Uniunii”, sediul central al sindicatelor din Bucureşti a fost împotriva lui Gheorghiu, însă cei de la centru nu au reuşit să oprească formarea ei. Gheorghiu, un reprezentant evident al anarhismului, chiar dacă nu era cunoscută nicio auto-proclamare în acest sens, a cazut mai târziu, în 1912, în dizgraţia partidului şi a conducerii sindicatelor muncitoreşti. Au mai existat şi alte atacuri din partea marxiştilor asupra sa. În 1910, într-un discurs ţinut în faţa mai multor mii de muncitori din Bucureşti, îl apără pe anarhistul Gheorghe Stoenescu Jelea, care în 1909 fusese acuzat de tentativă de omor asupra prim-ministrului Brătianu, considerat principalul vinovat de masacrarea ţăranilor la 1907. Jelea fusese găsit vinovat în urma unui proces şi primise o sentinţă definitvă iar la scurt timp fusese găsit mort  în celula sa de „gărzile închisorii”. Gheorghiu nu s-a indoit niciodata ca Jelea a fost asasinat la cererea statului si avea banuiala ca urmeaza sa fie ucis chiar din timpul procesului. În toiul isteriei şi a propagandei burgheze, el s-a pronunţat în apărarea lui Jelea. Marxiştii şi Racovski considerau că Jelea lucrează pentru poliţie şi că se infiltrase printre anarhişti, iar din acest motiv se distanţaseră de el.

În 1912, Gheorghiu împreună cu sindicaliştii Constantin Mănescu şi Alexandru Vodă, au publicat la Ploieşti manifestul „Război războiului!”. Folosind cuvinte explicite, acest manifest publicat chiar în ajunul primului război mondial este înmânat muncitorilor cărora li se cere să nu se transforme în „obiecte ale bogaţilor” şi în cazul în care vor ajunge soldaţi să lase armele din mână. Manifestul nu este doar anti-militarist ci atacă şi naţionalismul. Conducerea sindicatelor şi a partidului interzic tipărirea acestuia în ziarul „România Muncitoare” şi trimit doi delegaţi proveniţi din aripa stângă să îi convingă pe sindicalişti să retragă manifestul. Conducerea sindicatelor se justifică prin faptul că doreşte să apere sindicatele de posibile represiuni venite din partea statului. Delegaţii au fost ignoraţi şi manifestul a fost publicat uşor cenzurat în cel puţin două ediţii , sub formă de pamflet şi a fost de asemenea, împărţit pe stradă.

Manifestul era semnat de „Grupul de Propagandă Sindicalistă din Ploieşti”, al cărui secretar era Gheorghiu. După ce sindicatele din toată ţara au aflat despre tentativa de cenzură, numeroase sindicate locale s-au solidarizat cu sindicaliştii si au pus presiune pe conducerea sindicală şi pe cea a partidului. Aceştia au început să îşi restrângă atacurile asupra manifestului care este publicat în „România Muncitoare” iar în final au fost forţaţi să scrie pozitiv despre el. Cu toate astea, Ştefan Gheorghiu, Mănescu şi Vodă sunt daţi în judecată de procurorul de stat. „Război războiului” ocupă şi azi un loc important în istoria mişcării muncitoreşti din România, chiar dacă autorii acestuia, sindicaliştii, se ascundeau în mod deliberat. În 1913 se ajunge la proces. Gheorghiu era deja pe moarte şi îşi dedica toate puterile susţinerii grevei generale împotriva introducerii în port a macaralelor la Brăila, grevă la care participau mii de muncitori. Printre discursuri, organizări de acţiuni şi alte preg ătiri, trebuia să mai ajungă şi la Ploieşti pentru a se prezenta în faţa judecătorului. Acesta îl reţine cinci zile în arest preventiv după care îi amendează pe tovarşii săi. Întors la Brăila unde militarii impuseseră din nou legea marţială, populaţia muncitoare fiind expusă terorii iniţiate de poliţie şi soldaţi, solicită acesteia organizarea unui protest în masă şi promite muncitorilor şi familiilor acestora că vor continua lupta până la victorie. Din învecinatul Galaţi vin sute de muncitori pentru a se alătura protestatarilor din Brăila. Se formează o atmosferă revoluţionară. Ministrul internelor de atunci, Take Ionescu, declară că mai bine face oraşul praf şi pulbere decât să îndeplinească cerinţele muncitorilor. Conducerea ţării adună mai mulţi soldaţi şi îi trimite în zonă să spargă greva. Într-un pamfet ce conţinea un apel către militari, Ştefan Gheorghiu le cere să nu tragă în muncitori şi să li se alăture. Acest pamflet se încheie astfel: „Jos armata permanentă! Trăiască înarmarea poporului!” Dar puterile lui se epuizează şi pe 27 octombrie 1913, „Tribuna Transporturilor” anunţă că este grav bolnav şi că nu mai poate să îşi continue activitatea de secretar al Uniunii. Într-un final, pe 22 noiembrie, printr-o scrisoare adresată tovarăşilor lui anunţă că nu mai este capabil să îşi continue munca la Uniune şi este obligat să se retragă din funcţiile ocupate acolo. Tovarăşii săi îl conduc la spitalul Filaret din Bucureşti. Tot ei preiau şi costurile spitalizării. Cu toate astea, tuberculoza dobândită în timpul arestului din Galaţi îl doboară. Pe 19 martie 1914 (6 martie după calendarul vechi), Ştefan Gheorghiu moare.

În ziua înmormântării mai multe sute de muncitori se adună în faţa spitalului şi conduc trupul neînsufleţit, purtat într-un sicriu deschis, într-o demonstraţie prin oraş, trecând pe la sediul ziarului „România Muncitoare”, până la marginea oraşului. La marş participă muncitori purtând steaguri roşii şi steaguri negre în fruntea procesiunii, cântând „Marseieza muncitorului” şi „Internaţionala”. În Otopeni, sicriul este încărcat într-un camion şi transportat la Ploieşti. La cimitirul local „Bolovani” se strâng peste 4.000 de muncitori. Alte câteva sute de persoane vin din Bucureşti ca să participe la serviciile funerare. Înmormântarea se face fără preot sau simboluri creştine. La sfârşit se mai cântă odată „Internaţionala”. Discursurile ţinute fac evident faptul că participanţii ştiu că statul capitalist este vinovat pentru moartea lui Gheorghiu. În acelaşi timp, la Botoşani, soţia lui Gheorghiu, Janeta Maltus Gheorghiu, ţine un discurs muncitorilor adunaţi acolo. Janeta Maltus, anarhistă, feministă şi agitatoare, se căsătorise cu puţini ani înainte cu Ştefan Gheorghiu la Brăila pentru a nu fi expulzată de statul român pe motiv că se trăgea dintr-o familie de evrei. Timp de mai mulţi ani ea a ţinut discursuri despre viaţa şi lupta lui. Tovarăşa de viaţă a lui Ştefan Gheorghiu a fost socialista Maria Aricescu din Câmpina. Ei s-au cunoscut pe la 1903. Doi dintre fraţii acesteia erau şi ei activişti socialişti, poate chiar sindicalişti. În Câmpina, care era un bastion al mişcării muncitoreşti, ei au reuşit să pună bazele unei şcoli muncitoreşti pe care cu succes au umplut-o de viaţă.

După moartea lui Gheorghiu, imaginea sa a fost preluată mai întâi de social-democraţi iar apoi de comunişti. După preluarea puterii de către Partidul Comunist în 1945, comuniştii numesc şcoala de partid după el. În ziua de azi, majoritatea celor care au auzit de Gheorghiu, îl ştiu de comunist. Dar el nu a fost asta niciodată. Gheorghiu a fost toată viaţa sa un muncitor şi un luptător sindicalist cu evidente poziţii anarhiste. Dreptatea istorică cere ca el să fie eliberat de această asimilare cu comuniştii şi să i se arate trăsăturile libertare şi anti-autoritare.

Din lupta sa putem să tragem şi azi învăţături în legătură cu metodele ce trebuie folosite în lupta împotriva capitalismului şi a statului pentru a forma o societate liberă şi solidară. Pentru că nu e suficientă doar o luptă pentru reforma adusă exploatării ci capitalismul, împreună cu exploatarea, trebuie să fie înfrânte şi îndepărtate în mod revoluţionar. Altfel, nu se poate găsi o soluţie pentru problemele muncitorului ci se obţine doar o amânare.

În lupta sa împotriva introducerii macaralelor din Brăila, care a avut loc acum o sută de ani, Ştefan Gheorghiu a realizat ce înseamnă raţionalizarea pentru viaţa muncitorului. El scria: „Cât timp aceste perfecţionate unelte de muncă sunt ale patronului, cât timp organizarea capitalistă va fiinţa, aceste unelte de muncă lovesc în însăşi existenţa muncitorimii, rămasă pe drumuri, fără să găsească de muncă în alte direcţii”.

Acest adevăr poate fi reafirmat şi in ziua de azi. Ar fi bine dacă următoarele convingeri s-ar materializa: „Avem doar puterea noastră proprie, trebuie să avem încredere în munca noastră şi în puterea de a ne educa. Organizaţia şi cultura sunt punctul în jurul căruia trebuie să graviteze toate preocupările noastre. Trăim în secolul ştiinţei şi cu toate acestea mijloacele de luptă ale clasei stăpânitoare sunt aceleaşi ca acum 1.000 de ani. Să dăm la o parte masca întunericului, să facem ca muncitorul să nu se uite nici la idoli, nici la politicieni, ci să se bizuie numai pe el. Căci pentru muncitor, emanciparea este sabia care va tăia capetele tuturor relelor de astăzi”.

Institutul pentru Cercetarea Sindicalismului (Institut für Syndikalismusforschung)

http://www.syndikalismusforschung.info

Al 8-lea târg de carte anarhist în Zagreb

Anarhisticki sajam knjiga (ASK), este un eveniment anarhist anual care urmăreşte să devină un proiect dezvoltat pe termen lung. Acesta are loc la Zagreb (Croaţia) în fiecare primăvară, ca o resursă locală pentru cărţi anarhiste şi libertare. De asemenea, ASK îşi propune să deschidă discuţii pe subiecte care sunt importante pentru mişcarea anarhistă, sau pentru comunitatea locală. Ideea pentru un astfel de târg de carte nu este nouă, ci se bazează pe experienţa pozitivă a altor târguri de carte anarhiste.

În multe situaţii diferite, aceste târguri de carte s-au dovedit a fi evenimente importante şi locuri de întâlnire atât la nivel local şi internaţional. Din acest motiv ASK are nevoie de ajutorul vostru, sprijiniţi acest eveniment prin solidaritate şi participare!

Dacă nu puteţi vizita târgul de carte, puteţi lua în considerare trimiterea unor publicaţii gratuite, postere şi alte materiale. De asemenea, puteţi lua în considerare trimiterea cărţilor şi  publicaţiilor pentru vânzare; ASK va organiza standuri pentru toţi cei care doresc să prezinte munca lor la târgul de carte.

Contactul pentru detalii, trimiterea materialor etc.

anarhisticki.sajam.knjiga@gmail.com şi ask-zagreb@net.hr.

sursa /mai multe informaţii : http://www.ask-zagreb.org/engleski.htm

Războiul Civil din Spania – ANARHISMUL ÎN ACŢIUNE

Războiul Civil Din Spania a fost un eveniment parţial uitat din cauza faptului că acesta a semnalat şi a fost urmat de cel de-al Doilea Război Mondial. În cadrul acestui eveniment, s-a petrecut un experiment socio-economic care a răsturnat paradigma “comunism vs. capitalism”, ce a caracterizat secolul XX. Se poate afirma că a fost printre puţinele momente istorice în care anarhismul a existat în forma sa organizaţională.

Acest eveniment, denumit mai târziu Revoluţia Spaniolă, a deschis un nou mod de viaţă pentru cei care au căutat o alternativă la capitalismul anti-social pe de o parte şi la socialismul de stat totalitar pe de altă parte. Broşura aceasta examinează „istoria ascunsă” a participării anarhiştilor la lupta antifascistă din Spania, precum şi revoluţia socială care a urmat aceasta luptă.

Click pe copertă pentru accesarea broşurii.

Nici democraţi, nici dictatori: Anarhişti – Errico Malatesta [Pensiero e Volontà, mai 1926]

Teoretic, “democraţia” înseamnă guvern popular, guvernare de către toţi, pentru toată lumea, prin eforturile tuturor. Într-o democraţie, oamenii trebuie să fie în măsură să spună ceea ce doresc, să numească executorii după dorinţele lor, să monitorizeze performanţa acestora şi apoi să îi elimine atunci când consideră de cuviinţă. Fireşte, acest lucru presupune că toate persoanele care alcătuiesc un popor, sunt în măsură să îşi formeze o opinie şi să o exprime cu privire la toate subiectele care îi interesează. Aceasta implică faptul că toată lumea este independentă din punct de vedere politic şi economic, şi prin urmare, nimeni nu este obligat să se supună voinţei altora. Dacă există clase sociale şi persoane, care sunt private de mijloacele de producţie şi prin urmare dependente de alţii, cu un monopol asupra acestor mijloace, aşa-numitul sistem democratic poate fi doar o minciuna. Aşa este democraţia şi aşa a fost întotdeauna într-o structură capitalistă, indiferent de forma acesteia, de la monarhie constituţională în aşa-numita guvernare directă.

Nu poate exista democrație, un guvern al poporului, altul decât într-un sistem socialist, atunci când mijloacele de producție și de viață sunt socializate și dreptul  fiecăruia de a interveni în conducerea  afacerilor publice este bazat și garantat de independența economică a fiecărei persoane. În acest caz, se pare că sistemul democratic e cel mai în măsură să garanteze justiția și să armonizeze independența individului cu nevoile vieții în societate. Și așa se pare, mai mult sau mai puțin clar, pentru cei ce, în era monarhiștilor absoluți, au luptat, suferit și murit pentru libertate.

Dar pentru faptul că, văzând lucrurile așa cum sunt în realitate, guvernul tuturor oamenilor se dovedește a fi o imposibilitate, din cauza faptului că indivizii care alcătuie poporul au diferite opinii și dorințe și niciodată, sau aproape că niciodată, nu se întamplă ca toți să fie de accord la orice întrebare sau problemă. Prin urmare, “guvernul tuturor oamenilor”, dacă trebuie să avem guvern, poate fi în cel mai fericit caz un guvern al majorității. Și democrații, fie ei socialiști sau nu, sunt dispuși să cadă de acord. Este adevărat că ei adaugă că trebuie respectate drepturile minorităților, dar din moment ce majoritatea este aceea ce decide care sunt aceste drepturi, rezultatul este că minoritățile au doar dreptul de a face ce majoritatea dorește și permite. Singura limită a voinței majorității ar fi rezistența pe care minoritatea o cunoaște și o poate pune în practică. Acest lucru înseamnă că va exista mereu o luptă socială, în care parte din membrii, majoritatea, au dreptul de a-și impune propria voință asupra celorlalți, canalizând eforturile tuturor în scopuri proprii.

Și acum aș face un aparteu pentru a arăta cum, pe baza raționamentului susținut de dovezi ale evenimentelor din trecut și present, nu este adevărat că, acolo unde există guvern și anume autoritate, această autoritate e în mainile majorității și cum orice “democrație” a fost, este și trebuie să fie nimic mai mult decât o “oligarhie” – un guvern a câtorva oameni, o dictatură. Dar, pentru scopul acestui articol, prefer să greșesc de partea democraților și să asum că poate într-avdevăr exista un guvern majoritar adevărat și sincer.

Guvernul înseamnă dreptul de a face legea și de a o impune tuturor prin forță : fără poliție nu este nici un guvern.

Așadar, poate o societate trăi în pace și progress pentru binele tuturor, poate să se adapteze treptat la circumstanțele mereu în schimbare dacă majoritatea are dreptul și mijloacele de a-și impune voința prin forță față de minoritatea recalcitrantă?

Majoritatea este, prin definiție, înapoiată, conservatoare, inamica noutăților, lentă în gândire și faptă și în același timp impulsivă, necumpănată, sugestibilă, superficială în entuziasmele sale și irațională în temeri. Orice nouă idee provine de la unul sau câțiva indivizi, e acceptată dacă e viabilă, de o minoritate mai mult sau mai putin importantă și câștigă majoritatea, dacă o face vreodată, numai după ce aceasta a fost înlocuită de noi idei, noi nevoi și a devenit deja depășită și mai degrabă un obstacol decât un stimulent pentru progres.

Dar atunci dorim un guvern minoritar?

Desigur că nu. Dacă este nedrept și dăunător ca o majoritate să oprimeze minoritatea și să împiedice progresul, e și mai nedrept și dăunător ca o minoritate să oprimeze întreaga populație sau să-și impună propriile idei prin forță care, chiar dacă unele sunt bune, ar cauza aversiune și opoziție din cauza faptului că sunt impuse.

Și apoi, nu trebuie să uităm că există tot felul de minorități diferite.

Există minoritate de egoiști și rău-făcători la fel cum există de fanatici care cred că ei înșisi sunt posedați de adevărul absolut și, în perfectă bună- credință, caută să impună altora ceea ce ei consideră a fi singura cale de mântuire, chiar dacă e simplă imbecilitate. Există minoritate de reacționari care doresc să dea timpul înapoi și se împart după căile și limitele reacției. Și sunt minoriăți revoluționare, de asemenea împărțite după mijloacele și finalitățile revoluției și în direcția în care să urmeze progresul social.

Care minoritate ar trebui să conducă?

Aceasta este o chestiune de forță brută și de capacitatea pentru intrigi, iar șansele de succes le revin celor mai sinceri și devotați pentru binele general și nu sunt favorabile. Pentru a cuceri puterea este nevoie de calități care nu sunt tocmai cele necesare pentru a asigura că justiția și bunăstarea vor triumfa în lume.

Dar să continui să ofer celorlalți beneficiul îndoielii și să presupun că o minoritate ajunge la putere care, printre cei ce aspiră la guvernare, îi consider cei mai adecvați pentru ideile și propunerile lor.

Vreau să presupunem că socialiștii au ajuns la putere și că ar include, de asemenea, anarhiști, dacă nu mă împiedică o contradicție în termeni.

Ar fi acest lucru cel mai rău dintre toate?

Da, pentru a câștiga puterea, indiferend dacă în mod legal sau ilegal, e nevoie să părăsești pe marginea drumului o mare parte din propria ideologie și de a te scăpa de scrupulele morale. Și apoi, odată la putere, problema cea mare e cum să rămai acolo. Trebuie creat un interes comun în noua stare și să se atașeze celor de la guvernare o nouă clasă privilegiată și să se suprime orice fel de opiziție prin toate mijloacele posibile. Poate că în interesul național, dar mereu cu rezultatul distrugerii libertății.

Un guvern stabilit, întemeiat pe consensul pasiv al  majorității și puternic în număr, în tradiție și în sentiment – uneori sincer- de a avea dreptate, poate lăsa ceva spațiu pentru libertate, cel puțin atâta timp cât clasele privilegiate nu se simt amentințate. Un guvern nou, care se bazează pe suport din partea unei minorități de multe ori firavă, este obligat de nevoie să fie tiranic.

Să ne gândim la ceea ce au făcut socialiștii și comuniștii atunci când au ajuns la putere; și-au trădat principiile și camarazii în numele socialismului și comunismului.

Acesta este motivul pentru care nu susținem nici guvernul minoritar ori majoritar; nici democrația nici dictatura.

Suntem pentru desființarea jandarmeriei. Suntem pentru libertatea tuturor și pentru acordul liber, care va fi la dispoziția tutoror atunci când nimeni nu are mijloacele de a forța, iar toți sunt implicați în buna desfășurare a societății. Suntem pentru anarhie.

Y U NO resist Romania?! -part 2-

In partea I am vorbit despre felul in care “cei ce ne controleaza” pastreaza sistemul si stilul nostru de viata neperturbate, gestionand toate revoltele acelea inconfortabile, sau mai mult, incercand sa se asigure ca nu apar. Din pacate, atitudinea generala in legatura cu aceaasta situatie este de pasivitate, de a nu-I da importanta si poate cel mai grav, de resemnare totala (in cazul in care nu este doar pasivitate). Problema este aceea ca fiecare argument care poate indemna la un astfel de mod de a privi lucrurile poate fi dezmintit foarte usor daca incercam doar sa privim putin istoria recenta. Astfel, secolul XX ofera o perspectiva ampla asupra miscarilor de protest din tara de la situatii ultra-opresive pana la cele din timpul regimurilor “democratice”.

Nu voi pune accent pe miscarile de emancipare nationala, pe motiv ca e destul de usor sa ne dam seama care sunt cauzele unei astfel de miscari, care este motorul ideologic ce o pune in functiune si care ar fi liantul dintre oameni, necesar pentru formarea unei mase unitare. In plus, daca dobandirea independentei si recunoasterea internationala ca stat-natiune era o cerere imperativa in perioada secolului XIX, consider ca odata cu trecerea timpului, candva dupa jumatatea secolului XX, din cauza mijloacelor de comunicare si transport foarte dezvoltate, datorita evolutiei sociale aferente si in principal din cauza tendintei foarte clare de globalizare, miscarile de emancipare nationala, chiar si in tarile “divizate” au devenit (cel putin in lumea vestica) inutile. Din imperative economice, suprimarea oricarei minoritati nationale a devenit total neprofitabila, fiind rezolvate in acest fel, ca efect secundar al globalizarii mai-sus mentionate, tot felul de tensiuni inter-etnice sau religioase. Dar acesta este un subiect pentru alt articol. Ma voi referi aici doar la miscarile de revolta ce urmaresc emanciparea din punct de vedere economic si social si la cele indreptate impotriva opresiunii si a cenzurii (mai simplu: impotriva autoritatii), fiindca sunt singurele pe care le consider relevante in aceasta perioada, in zona de influenta politica si economica in care ne aflam.

Romania s-a bucurat de-a lungul istoriei, sau cel putin din jurul anului 1848 incoace de o miscare muncitoareasca relativ emancipata (contrar situatiei actuale). De la infiintarea in 1846 la Brasov a primei asociatii muncitoresti, a lucratorilor tipografi ^I, Romania a vazut numeroase miscari de revolta ale maselor, fie conduse de sindicate, fie pur si simplu spontane. Astfel, cea mai ampla greva din perioada pre-comunista a fost cea din 1920, care a cuprins peste 400 000 de membri sindicali din industrie si transporturi ^II. Trebuie mentionata aici si revolta taraneasca din 1907, care in ciuda lipsei de organizare, a reprezentat una dintre cele mai cunoscute miscari populare spontane din Romania, fiind raspandita pe toata suprafata tarii. Revolta, ale carei cause au fost economice, -mosierii (si implicit arendasii) cerand un procent mult mai mare din productia taranilor datorita conditiilor favorabile pentru agricultura din anul respectiv-, a fost innabusita in sange, numarul estimat al mortilor ajungand pe la 11 000 ^III (cifrele invartindu-se intre 3000 si 20 000). Valoarea acestei miscari este una nu numai simbolica, dar a dat si un exemplu de coeziune sociala si solidaritate pe baza situatiei economice (sau de clasa, daca preferati acest termen) impotriva unui inamic comun, chiar si in fata unei reprimari sangeroase.

In perioada de dinainte de al doilea razboi mondial, miscarile de strada si miscarile sindicale infloreau in Romania (la fel ca si in restul Europei) in ciuda incercarii extremei drepte de a  atrage atentia asupra unor tapi ispasitori (prea multi evrei, prea multi tigani, stiti voi). Nu sunt putine exemplele care dovedesc faptul ca la un moment dat, a existat un spirit de revolta cu raspandire larga, spirit care in mod natural ar trebui sa dea nastere unei culturi a revoltei; spirit care ar trebui sa formeze niste standarde materiale si morale, care daca nu sunt respectate sa cauzeze incetarea oricarei relatii (amiabile cel putin) dintre oamenii de rand si “cei cei ce ne controleaza”.

Odata cu venirea celui de-al doilea razboi mondial, atentia a fost atrasa in mod evident asupra altor probleme datorita participarii Romaniei la conflict. A urmat apoi o perioada de represiune cum rar a fost vazuta. Toate tarile din lagarul stalinist au avut parte de o autonomie mai mult sau mai putin falsa, fiind controlate in principal de catre Kremlin. La fel ca in U.R.S.S., au fost infiintate servicii secrete foarte dure si foarte larg raspandite ce aveau ca scop controlarea populatiei din orice punct de vedere, de la actiuni potential periculoase pentru stat, pana la rostirea propriilor ganduri in public (sau chiar in mediul privat). Astfel, rezistenta, in aceste conditii, era cel putin foarte dificila, in comparatie cu situatia de dinaintea razboiului. Acesta este motivul evocat probabil cel mai des in Romania pentru sustinerea pasivitatii in fata autoritatilor. Nimeni nu a presupus in niciun moment ca situatia a fost mai putin decat groaznica in acea perioada, drepturile omului nefiind respectate nici macar de fatada, dar acesta nu o fi poate un motiv in plus pentru a face tot posibilul pentru a schimba situatia?

In perioada stalinista a Romaniei, oportunismul si individualismul care au ajuns mai tarziu sa ne caracterizeze ca popor (in ochii altor xenofobi ignoranti, desigur) si-au consolidat pozitia in caracterul majoritatii. Cu exceptia unei rezistente in Muntii Carpati care ar fi disparut in anii ’60 (si exista mai mult datorita unui fond nationalist, decat de eliberare de sub dictatura), a unei revolte (mai mult ideologica) a studentilor la 1 decembrie 1956 si a muncitorilor din fabrica de camioane din Brasov din 1987, fiecare fiind in sine cate un caz foarte izolat, Romania nu a cunoscut nicio miscare masiva de rezistenta impotriva dictaturii si impotriva incalcarii drepturilor omului, in ciuda faptului ca a cunoscut unul dintre cele mai (daca nu cel mai) opresive sisteme din intreg lagarul stalinist. Lipsa de coeziune sociala, de incredere reciproca si, pana la urma, de empatie au reusit sa faca impreuna ceea ce in alte locuri, securitatea nu a reusit.

Pentru a da macar cateva exemple in care opresiunea nu a reusit sa invinga in totalitate spiritul de rezistenta, putem incepe cu Ungaria anului 1956, cand apare prima miscare ampla de revolta din lagarul comunist. Printr-o lista de 16 amendamente^IV, se cerea dreptul la libera exprimare, redistribuirea produselor intr-o maniera rationala, remunerarea echitabila, eliberarea prizonierilor politici, inlocuirea unor simboluri staliniste cu unele nationale, etc. In Februarie 1968, in Cehia, dupa alegerea lui Dubček ca secretar de stat, incepe o serie de reforme^V ce aveau scopuri similare cu cele ale revolutiei din Ungaria. Astfel, se dorea libertatea presei, libertatea de exprimare, cooperare internationala mai larga, trecerea pe o industrie bazata pe bunuri de consum, etc. Diferenta dintre cele doua forme de revolutie a fost in mod evident modul de abordare. In timp ce in Ungaria am avut de-a face cu lupte de strada si represiuni violente din partea autoritatilor, in Cehia, reformele erau implementate de catre guvern, de catre secretarul de stat chiar. Asemanarea consta in reactia Kremlinului, care in ambele cazuri a fost de a innabusi violent fiecare dintre aceste incercari. Ce vreau sa demonstrez este ca in ciuda amenintarii permanente de reprimare, in niste situatii foarte apropiate cu cea a Romaniei, oamenii au reusit sa lupte impreuna, prin orice mijloc pe care il aveau la dispozitie pentru libertatea lor si pentru respect.

Iata-ne in 2012, la aproape 23 de ani de cand am scapat de represiunea bolsevica, atitudinea de frica, lene si de egoism nu s-a schimbat aproape deloc. Dar cum ne-am putea astepta la altceva? 23 de ani de la ultima “revolutie” si revolutionarii inca primesc pensii. Nu vreau sa par disrepectuos dar pentru participarea la o revolutie si apoi inchisul ochilor la aproape orice nedreptate comisa de catre aparatul de stat ce l-a inlocuit pe cel stalinist nu cred ca merita nimeni sa fie rasplatit, sau in nici un caz timp de 23 de ani. In plus, aproape inevitabil se ajunge la comparatia cu situatia tarii din perioada dictaturii, iar apoi sunt evocate toate castigurile pe care le-am avut dupa 1989. Problema este ca evolutia nu presupune “culcatul pe o ureche”, iar cat timp nu suntem tratati cu respect de catre “cei ce ne controleaza”, si cat timp exista moduri in care putem fi mintiti in legatura cu gestionarea produselor muncii noastre si in legatura cu gestionarea majoritatii aspectelor vietii noastre (cum ar fi libertatea de asociere, de gandire si de exprimare), nu putem “sta linistiti in banca noastra”. Cel mai bun contraexemplu pentru acest mod de abordare este cel al Greciei, care din decembrie 2008, cand au rasarit revolte in toata tara impotriva brutalitatii politiei (pentru uciderea unui adolescent de 15 ani), pana in ziua de azi aduna sute de mii de oameni pe strazi care cer exact acel respect despre care vorbeam mai sus si posibilitatea de a-si controla propriile vieti. Astfel s-a demonstrat ca si in ziua de azi, cand majoritatea (europenilor cel putin) “avem ce ne trebuie”, acest lucru nu este de ajuns si nu va fi niciodata.

Probabil ca in Romania exact aceasta este problema (“avem ce ne treb’e”). Educatia nu ar mai trebui sa se axeze numai pe pregatire profesionala (pentru dobandirea bunurilor necesare supravietuirii) ci ar trebui sa fie bazata pe insuflarea unor valori si standarde de libertate, respect si demnitate umana. In loc de integrarea indivizilor in societate (asa, orice societate), poate ar fi mai folositor creerea unui sistem de gandire in care fiecare sa incerce sa transforme societatea din care face parte incat sa corespunda acelor valori, si poate cel mai important ar fi ca toata lumea sa inteleaga ca acelea nu sunt niste obiective absolute si nu vor fi atinse niciodata in forma lor pura (oricare ar fi aceea pentru fiecare individ), ci sunt mai degraba “locuri” spre care ar trebui sa tindem in permanenta.

CNT – Apel la Grevă Generală

10 Martie – CNT (Confederación Nacional del Trabajo), sindicatul anarhist spaniol, a emis o declarație ieri anunțând că vor convoca o grevă generală la nivel național pe 29 martie împotriva reformei muncii aprobată  joi de parlament.

Aceasta coincide cu grevele care au fost anunțate în Galicia și Țara Bascilor. În aceste regiuni apelul a fost făcut în comun de sindicate “minoritare” ca și CNT și CGT, precum și de sindicatele regionale importante. Cu toate aceste, la scară națională, CNT a numit greva pe cont propriu.

Conform legislației muncii din Spania, grevele sunt oficiale doar dacă sunt anunțate sau convocate, de către un sindicat sau orice alt organism oficial.

În mesajul anunțând greva, CNT a afirmat că speră să ofere acoperire oricăror organizații muncitorești care doresc să acționeze. Cele două sindicate principale spaniole, UGT și CCOO, au chemat deasemenea la grevă în aceeași zi, dar vorbesc numai de “modificare” a reformei muncii. Aceasta este continuarea politicii lor de pace socială – în februarie au semnat un acord important, în care au dat concesii majore Confederaței Patronale. Recunoscând deziluzia în creştere pe care mulți muncitori o au față de aceste sindicate, CNT promovează o altă  formă de sindicalizare, una care nu se bazează pe birocrați profesionali și pe politici de pace socială, ci pe acțiune directă și solidaritate a muncitorilor.

Aceasta pare a fi prima grevă generală la nivel național, anunțată de un alt sindicat decât CCOO sau UGT, de la sfârșitul dictaturii lui Francisco Franco, dar urmează de văzut care sindicate, dacă vor fi vreunul, vor urma CNT în apelul la grevă generală.

Declarația CNT a făcut clar faptul că, deși greva e anunțată pe 29 martie, aceasta trebuie să fie considerată ca primul pas dintr-o mobilizare globală care nu urmărește doar să elimine reforma muncii în totalitate, ci și să treacă la ofensivă cu scopul unei tranformări sociale

Organizaţia noastră – de Nestror Ivanovici Mahno [Delo Truda, no. 6, noiembrie, 1925, p. 6 – 7]

Vremurile prin care clasa muncitoare din întreaga lume trece în prezent impune ca anarhiştii revoluţionari să îşi încordeze imaginaţia şi energia la maxim dacă vor să clarifice cele mai importante aspecte.

Fiecare camarad trebuie să fie conştient de această cerinţă, să se gândească la ea şi să ajungă la concluzia că doar printr-o forţă organizaţională unită pot anarhiştii să identifice prompt şi să analizeze problemele care preocupă masele şi să îşi ilustreze cu succes răspunsurile lor.

Acei camarazi ai noştri care au jucat un rol activ în revoluţia rusă şi care au păstrat credinţa în poziţiile lor anarhiste vor fi sensibili la nocivitatea pe care lipsa organizaţiei solide a adus-o mişcării noastre anarhiste. Acei camarazi sunt bine plasaţi pentru a juca un rol deosebit de util în căutarea noastră curentă pentru unitate. Nu a trecut neobservat de către acei camarazi, îmi imaginez, că anarhismul a fost un factor de insurecţie în rândul maselor revoluţionare care muncesc în Rusia şi Ucraina. Asta i-a incitat să se alăture în luptă peste tot; dar absenţa unei organizaţii, de natură să îşi organizeze resursele împotriva inamicilor revoluţiei, i-a lăsat neputincioşi în a-şi asuma orice rol organizatoric.

Cauza anarhismului in revoluţie a suferit consecinţele grave ale acestui lucru.

Daca acum realizează asta, anarhiştii ruşi şi ucrainieni nu trebuie să lase ca acest lucru să se întâmple din nou în viitor. Lecţia din trecut este prea dureroasă şi având asta în minte, ei trebuie să fie primii care să înveţe din exemplu, prin coeziunea forţelor lui, prin înfiinţarea unei organizaţii anarhiste care poate îndeplini sarcini anarhiste, nu doar în timpul pregătirilor pentru revoluţia socială, dar şi în zorii ei. O astfel de organizaţie trebuie să unească toate forţele revoluţionare anarhiste şi fără ezitare să se concentreze asupra pregătirii maselor pentru revoluţia socială şi lupta pentru a realiza societatea anarhistă.

Din păcate, nu prin metode ne străduim toţi dintre noi pentru o organizaţie reală a forţelor noastre, fără de care o muncă rodnică în rândul maselor este de neconceput: deşi majoritatea dintre noi sunt receptivi în legătură cu necesitatea unei astfel de organizaţii, este regretabil că trebuie să notăm că există doar un număr mic pregătit pentru a o aborda cu angajament şi consecvenţă, care sunt indispensabile.

Între timp, evenimentele sunt clădite cu viteză în întreaga Europă ca un întreg şi asta include şi Rusia, deşi prinsă în plasele pan-bolşevismului.

Nu mai este mult timp până când vom fi chemaţi din nou să ne asumăm un rol activ în aceste evenimente. Dacă vom răspunde acestei chemări fără ca în precedent să ne fi echipat pe noi cu o organizaţie adecvată, vom fi în continuare lipsiţi de putere în a preîntâmpina ca evenimentele să fi absorbite în vârtejul sistemelor etatiste.

Este evident pentru fiecare şi pentru toţi că o coeziune între toţi anarhiştii activi, în forma unei activităţi colective serioase, este lucrul de care avem nevoie. Ar fi, aşadar, foarte surprinzător pentru adversarii Uniunii din rândurile noastre, să se afirme.

Pentru a fi rezolvată, problema se referă doar la formatul organizaţional care ar fi cel mai acceptabil pentru asociaţia anarhistă.

Personal, sunt înclinat spre a accepta ca fiind cel mai adecvat şi necesar format organizaţional, pe acela care s-ar propune ca o „Uniune de anarhişti pe baza principiilor disciplinei colective şi conducerea concertată a tuturor forţelor anarhiste”.

Astfel, toate organizaţiile afiliate la această uniune generală ar fi inter-conectate nu doar printr-o comunitate de obiective socio-revoluţionare dar de asemenea, printr-o aderare comună care va conduce la atingerea obiectivelor.

Activităţile organizaţiilor locale pot fi adaptate, pe cât posibil, pentru a întruni condiţiile locale: orişicum, astfel de activităţi trebuie, în mod absolut, să fie în concordanţă cu modelul global de practică organizaţională al Uniunii anarhiştilor din întreaga ţară.

Dacă această Uniune de anarhişti se descrie pe sine ca partid anarhist sau ca altceva, nu are importanţă. Punctul esenţial este acela că ar trebui să concentreze toate forţele anarhiste pe practica uniformă şi comună împotriva inamicului, stăruind mai departe cu lupta pentru drepturile muncitorilor, pentru revoluţia socială şi pentru societatea anarhistă.

Pierre-Joseph Proudhon

Considerat de către Bakunin ca fiind “tatăl tuturor anarhiștilor“, s-a născut în Franța în 1809, într-o familie modestă. A fost muncitor și tipograf. Ca auto-didact, a dezvoltat propriile sale teorii referitoare la organizarea socială, bazată pe cooperare și mutualism. În 1840, a publicat cartea “Ce este proprietatea?” sub auspiciile Academiei Besançon, unde se declară pentru prima dată anarhist. Cartea l-a inspirat pe Marx, care va încerca în 1846 să-l atragă într-un grup de gânditori socialiști. Cu toate acestea, în raspunsul său către Marx, Proudhon a pus la îndoială crearea de noi dogme, ceea ce a dus la ruptura cu socialistul german.

Între 1844 și 1845, a participat la câteva întâlniri la Paris cu Mihail Bakunin și Karl Marx. Dar, încă din 1846, Marx și Proudhon au rupt legătura datorită unui dezacord fundamental, publicând “Sistemul Contradicțiilor Economice sau Filosofia Sărăciei“ care a primit o critică violentă din partea lui Marx în cartea sa “Sărăcia Filosofiei“.

În 1848, Proudhon a fost ales în Adunarea Naţională din Paris. În luna iulie a acelui an, într-un discurs violent în Adunare a expus opoziția dintre burghezi și proletari, fiind apoi avertizat de către președintele parlamentului.

În anul următor, Proudhon a încercat să organizeze Banca Poporului, care nu a reușit să prospere. Articolele sale din jurnalul “Representant du Peuple e Le Peuple“ i-au adus multe procese judiciale care l-au obligat să se exileze în Belgia. Întors în Franţa, a fost arestat în 1849, unde a rămas până în 1852,  unde a continuat să scrie. Ediția cărții “De la Justice dans la Révolution et dans L’Eglise“ care s-a epuizat în câteva zile, a cauzat din nou un scandal și un nou proces, care l-a forța din nou în exil, la Bruxelles.

S-a întors în Franța unde a publicat “Principiul Federativ și Capacitatea Politică a Clasei Muncitoare“, care pune baza teoretică a anarho-sindicalismului, argumentând că “proletariatul trebuie să se elibereze singur“.

A murit în 1865, la scurt timp după înființarea Primei Internaționale, creată în mare parte din inițiativa muncitorilor mutualiști francezi.