"Cinéma du Peuple" şi cinematografia anarhistă

“Cinéma du Peuple“ s-a născut oficial la sfârșitul lunii octombrie 1913 și a împreunat socialiști, libertari și sindicaliști. Înainte de deschidere, presa libertară a făcut referire la proiect, iar pe 13 septembrie 1913 , Le Libértaire publica următorul articol:

“Mulți activiști, surpinși fiind de dezvoltarea enormă a cinematografiei și de preferința pe care publicul o are față de aceasta, se străduiesc să arate puterea propagandei ce se poate obține pentru difuzarea ideilor noastre, un cinema care să aparțină clasei muncitoare. Astăzi problema este rezolvată. Parteneri din diferite organizații și cetățeni simpatizanți cauzei noastre au creat Cinéma du Peuple. Cinema-ul e un mediu minunat de propagandă! Adversarii noștrii înteleg asta foarte bine: situația actuală este produsul unei propagande neîncetate efectuate de cinematografie. Spiritul militarist și naționalismul stupid își au originea aici. E momentul să acționăm! Față de otrava inteligent inoculată în mintea Poporului, trebuie imediat să oferim antidotul! Asociațiile muncitoreşti, cooperativele, grupurile de studiu, sindicatele și alte organizații trebuie să devină clienții noștrii. În loc să meargă la producătorii de filme care le oferă vizualizări plictisitoare, vulgare și militariste, organizațiile muncitorilor ne vor căuta pentru a închiria filme de la noi. Fiind siguri că împărtășim aceleași gânduri. Pentru acest proiect avem nevoie de bani, mulţi bani. Abonați-vă de urgență.”

Din punctul său de vedere, cooperativa urmărea să prezinte clasei muncitoare filme împotriva războiului, alcoolismului și împotriva altor boli sociale. Obiectivele sale erau dezinteresate iar profitul urma să fie folosit în principal pentru “consolidarea proiectului” și dedicat victimelor represiunii. Cinéma du Peuple descria realitățile sociale și se străduia ca privitorul să reacționeze față de această stare a lucrurilor. Dacă filmele clasice se terminau prin căsătoria femeilor exploatate cu bărbați frumoși, bogați și onești, care le scoteau din mediul lor social, cooperativa căuta o soluție mai combativă. Femeile găseau refugiu în sindicalism și în organizațiile libertare, care le permiteau să experimenteze egalitatea, solidaritatea, autonomia, ce le emancipa deodată cu ceilalți muncitori.

Cooperativa și-a încheiat activitățile cu izbucnirea primului război mondial. Filmele care au supraviețuit au fost puse în păstrare la Cinémathèque Française, datorită lui Henri Langlois. Experienta Cinéma du Peuple marchează nașterea cinemaului combativ franțuzesc bazat pe asociativism și prefigurează grupul Octobre, din anii 1930 și colectivele cinematografice din anii 1960- 1970.

IASR va publica de-a lungul timpului aceste filme.

Primul film prezentat este “Le Vieux docker” (Bătrânul Docher). Acesta descrie viața dificila a unui muncitor bătrân care, dupa 30 de ani de muncă și serviciu loial, este concediat. Filmul e o mărturie de solidaritate față de Jules Durant, secretarul muncitorilor din portul Havre, arestat p1 15 septembrie 1910 după o luptă în care un om a fost ucis. A fost condamnat la moarte, dar fiind nevinovat, sentința a fost comutată la șapte ani de închisoare. După incident, își pierde mințile și, la începutul anului 1926, la vârsta de 46 de ani, e internat într-un spital psihiatric. Avocatul său, René Coty, a devenit ulterior președintele Republicii. Scenariul este scris de Yves-Marie Bidamant, șeful stației din Havre și Charles Marck, docher în același oraș. Pe lângă regizarea filmului, Armand Guerra interpretează rolul lui Durand.

“Cinéma du Peuple” şi cinematografia anarhistă

“Cinéma du Peuple“ s-a născut oficial la sfârșitul lunii octombrie 1913 și a împreunat socialiști, libertari și sindicaliști. Înainte de deschidere, presa libertară a făcut referire la proiect, iar pe 13 septembrie 1913, Le Libértaire publica următorul articol:

“Mulți activiști, surpinși fiind de dezvoltarea enormă a cinematografiei și de preferința pe care publicul o are față de aceasta, se străduiesc să arate puterea propagandei ce se poate obține pentru difuzarea ideilor noastre, un cinema care să aparțină clasei muncitoare. Astăzi problema este rezolvată. Parteneri din diferite organizații și cetățeni simpatizanți cauzei noastre au creat Cinéma du Peuple. Cinema-ul e un mediu minunat de propagandă! Adversarii noștrii înteleg asta foarte bine: situația actuală este produsul unei propagande neîncetate efectuate de cinematografie. Spiritul militarist și naționalismul stupid își au originea aici. E momentul să acționăm! Față de otrava inteligent inoculată în mintea Poporului, trebuie imediat să oferim antidotul! Asociațiile muncitoreşti, cooperativele, grupurile de studiu, sindicatele și alte organizații trebuie să devină clienții noștrii. În loc să meargă la producătorii de filme care le oferă vizualizări plictisitoare, vulgare și militariste, organizațiile muncitorilor ne vor căuta pentru a închiria filme de la noi. Fiind siguri că împărtășim aceleași gânduri. Pentru acest proiect avem nevoie de bani, mulţi bani. Abonați-vă de urgență.”

Din punctul său de vedere, cooperativa urmărea să prezinte clasei muncitoare filme împotriva războiului, alcoolismului și împotriva altor boli sociale. Obiectivele sale erau dezinteresate iar profitul urma să fie folosit în principal pentru “consolidarea proiectului” și dedicat victimelor represiunii. Cinéma du Peuple descria realitățile sociale și se străduia ca privitorul să reacționeze față de această stare a lucrurilor. Dacă filmele clasice se terminau prin căsătoria femeilor exploatate cu bărbați frumoși, bogați și onești, care le scoteau din mediul lor social, cooperativa căuta o soluție mai combativă. Femeile găseau refugiu în sindicalism și în organizațiile libertare, care le permiteau să experimenteze egalitatea, solidaritatea, autonomia, ce le emancipa deodată cu ceilalți muncitori.

Cooperativa și-a încheiat activitățile cu izbucnirea primului război mondial. Filmele care au supraviețuit au fost puse în păstrare la Cinémathèque Française, datorită lui Henri Langlois. Experienta Cinéma du Peuple marchează nașterea cinemaului combativ franțuzesc bazat pe asociativism și prefigurează grupul Octobre, din anii 1930 și colectivele cinematografice din anii 1960- 1970.

IASR va publica de-a lungul timpului aceste filme.

Primul film prezentat este “Le Vieux docker” (Bătrânul Docher). Acesta descrie viața dificila a unui muncitor bătrân care, dupa 30 de ani de muncă și serviciu loial, este concediat. Filmul e o mărturie de solidaritate față de Jules Durant, secretarul muncitorilor din portul Havre, arestat p1 15 septembrie 1910 după o luptă în care un om a fost ucis. A fost condamnat la moarte, dar fiind nevinovat, sentința a fost comutată la șapte ani de închisoare. După incident, își pierde mințile și, la începutul anului 1926, la vârsta de 46 de ani, e internat într-un spital psihiatric. Avocatul său, René Coty, a devenit ulterior președintele Republicii. Scenariul este scris de Yves-Marie Bidamant, șeful stației din Havre și Charles Marck, docher în același oraș. Pe lângă regizarea filmului, Armand Guerra interpretează rolul lui Durand.

Organizarea în locul de muncă – noţiuni de bază

Sunteţi la muncă, sau aţi început munca undeva unde nu există nici o organizaţie activă a muncitorilor. Ce puteţi face pentru a vă organiza? Acest ghid vă va ajuta să începeţi.

În zilele noastre, locurile de muncă sunt lipsite de organizaţii active ale muncitorilor. În funcţie de locul unde vă aflaţi în lume şi în ce sector lucraţi s-ar putea (sau nu) să simţiţi prezenţa unui sindicat. Chiar şi dacă există, poate fi doar o organizaţie de faţadă, ce reprezintă doar muncitorii cu probleme individuale, nefiind în măsură să câştige cerinţe colective. Sau mai rău, ar putea fi în cârdăşie cu conducerea împotriva muncitorilor. Nu e de mirare; astfel una dintre cele mai frecvente întrebări puse de către muncitori este: “Ce se poate realiza la locul meu de muncă pentru a îmbunătăţi lucrurile? Pare imposibil, şefii sunt prea puternici.”

Noi sugerăm că ar trebui să fie luate în considerare următoarele:

Pune intrebări şi ascultă răspunsurile

Unde începeţi? Unii oameni atunci când simt că au fost trataţi incorect pornesc într-un acces de furie sau încep o cruciadă împotriva şefului, sau mai des, lasă capul jos de frica concedierii. Toate acestea pot fi periculoase. Administraţia îşi protejează cu invidie autoritatea în locul de muncă, şi atunci când începi să pui la îndoială autoritatea, vei deveni o ameninţare. În majoritatea locurilor de muncă, din momentul în care începi să pui la îndoială autoritatea, vei deveni o problemă în ochii administraţei. Dacă nu ai făcut încă valuri la locul de muncă, vei putea fi şocat, rănit sau furios la cât de repede se transformă împotriva ta. Acesta este un motiv bun pentru a fi discret, atunci când începi să vorbeşti cu alţii.

Discută cu colegii de muncă

Intreabă-i ce părere au despre ce se întâmplă la locul de muncă. Ce cred despre problemele de care eşti îngrijorat? Ascultă ceea ce au alţii de spus. Înţelege-le punctele de vedere şi opiniile. Majoritatea oamenilor cred că un organizator este agitator şi instigator (sunt momente când un organizator trebuie să fie aceste lucruri), dar un bun organizator este în primul rând cel care pune întrebări şi îi ascultă pe ceilalţi. După ce ai ascultat bine, ar trebui să poţi fi în măsură să-ţi exprimi nu numai opiniile şi sentimentele proprii, dar şi cele ale colegilor tăi.  Principalele motive de îngrijorare pot fi salariile, dar acest lucru nu este întotdeauna cazul.

Ia-ți notiţe

Păstrează o evidenţă a problemelor din locul de muncă. Orice problemă, de la acidente, intimidări la doleanţele şi cererile muncitorilor.

Află mai multe despre trecut

Încercă să afli ce alte tentative (în cazul în care au existat) s-au făcut pentru a organiza . Este posibil să fi existat odată un sindicat, dar sa prăbuşit.

Încearcă să găseşti aliaţi

Aproape în mod inevitabil vor exista unele persoane care sunt mai preocupate de problemele cu care ne confruntăm decât altele, şi câteva din aceste persoane vor dori să facă ceva cu privire la asta. Acei puţini oameni acum formează nucleul iniţial al “organizaţiei” tale. Ai putea invita doi colegi mai interesaţi să ia prânzul sau să bea cafeaua cu tine, fă-le cunoştinţă şi apoi întreabă: “Ce credeţi despre asta?” În cazul în care sunt cu adevărat gata să facă ceva şi nu doar se plâng, atunci eşti aproape gata să începi organizarea.

Mapează locul de muncă

Cunoaşterea înseamnă putere. Sau cel puţin acesta este începutul puterii,; vei dori să ştii tot ce se poate despre locul de muncă şi angajatorul tău. Acest lucru va fi pe termen lung, un proces continuu de educaţie. Încercă si afli cât de mult se poate despre compania pentru care lucrezi. Are compania mai multe fabrici, birouri sau magazine? Este o companie publică, câţi oameni lucrează pentru aceasta, cine deţine compania? Companiile trebuie să facă publice conturile, astfel obţinerea acestora de la organismul competent (Serviciul Public de Impozite si Taxe) pot fi extrem de utile. Încearcă să construieşti o imagine a firmei şi a persoanelor care lucrează în firmă – de exemplu, o problemă în creştere este faptul că muncitorii nu lucrează în mod legal.  Ar trebui să începi cercetarea în secţia/departamentul tău. Administraţia a înţeles de mult timp valoarea identificării grupurilor informale de muncă, organizatorii lor naturali, precum şi legăturile lor slabe. De fapt, una din direcţiile principale de instruire în domeniul managementului este de a dezvolta strategii pentru a modifica psihologia la locul de muncă.

De exemplu, multinaţionala United Parcel Service a dezvoltat tehnicile psihologice de manipulare intr-o artă. Manualul de formare a administratorilor UPS, intitulat Charting Spheres of Influence, arată cum să mapaţi locul de muncă pentru a identifica grupurile informale de lucru, izolarea organizatorilor sau instigatorilor din aceste grupuri, exploatarea legăturilor slabe şi în final, spargerea grupurilor, în cazul în care nu pot fi folosite de administraţie. Deşi majoritatea companiilor nu au dezvoltat tehnicile în artă orwelliană precum UPS, multe folosesc aceleaşi metode. Sunt muncitorii vocali, instigatorii şi organizatorii transferaţi, promovaţi în management sau nominalizaţi pentru disciplină? Sunt grupurile de lucru rupte şi rearanjate periodic? A fost schimbată organizarea locului de muncă pentru a face comunicarea între muncitori dificilă?

Sunt anumite persoane alese pentru a fi disciplinate de către conducere în public? Cum afectează acest lucru restul forţei de muncă? Te simţiţi mereu sub supraveghere? Inţelegi ce vreau să zic. Toate cele de mai sus pot fi folosite pentru a sparge unitatea şi comunicarea între muncitori la locul de muncă. De altfel, această formare nu îi fac pe angajatori invincibili, sau fac eforturile noastre mai puţin utile (în ciuda formarării în management, muncitorii UPS au câştigat o grevă  în masă în august 1997).

Tudor Arghezi despre anarhistul Panait Mușoiu

Poetul Tudor Arghezi despre anarhistul Panait Mușoiu în “Revista Fundațiilor Regale”, anul XI, Decemvrie, 1944, pp. 712 – 714:

A fost să’nchidă ochii și acest om ciudat, pe care moartea se părea că-l uitase. El făcea parte încă de multă vreme din regnul materialelor inuzabile ale naturii, păstrându-și o tinerețe metalică și pietrificată. Higieniștii și amatorii de longevități științifice vor putea să studieze în omul care a dormit toată viața fără foc și care se scălda în apele aproape înghețate, o nouă a mia și a suta formulă de împăcare a rezistenței cu timpul.

Vizitat de agenții Siguranței de câteva ori pe lună, acest cărturar al școlii celei mai bune și care învățase singur să citească și să scrie, tâlmăcind din limbile străine cărțile reputate primejdioase pentru tihna socială, trăia cu ușile deschise, ca să-și poată primi la orice oră din noapte vizitatorii în pat. Își trăgea pătura peste cap și-i lăsa să caute și să ia din percheziții tot ce le plăcea, cu condiția să nu i se stingherească, așezate în zeci de rafturi până’n tavan, colecțiile lui, «Revista Ideei» și edițiile numeroaselor lui cărți și broșuri, imprimate continuu timp de 50 de ani cel puțin.

Originalul pustnic, totdeauna cu barba, cu părul curat pieptănate, cu cămașa proaspătă (spălată și călcată de el), cu lavaliera de mătase înodată peste haina de catifea cu dungi in relief, tăiată drept, uneori cu o garoafă roșie în colțul buzunarului batistei albe, locuia în ulițe cu nume pitorești asortate, strada Iepurilor, strada Turturelelor, fundătura Pipăilă… Când pleca de-acasă, el își lăsa cheia în broască: Poate că venea, în lipsa lui, vreun camarad, urmărit sau nu, care putea să tragă un pui de somn; ori îi venea o inspirație nouă Siguranței și mai avea nevoie de o percheziție. Mușoiu nu a fost niciodată un clandestin și un conspirativ. Onoarea îl obliga să lucreze la lumina zilei, scriind și publicând cu o conștiință sigură de sine și liniștită.

Problema, pe care nu o putea înțelege Poliția, e o problemă, greu înțeleasă și azi, nu numai de organele represive, dar de către confrații de presă: cum poate un om să aibă o concepție riscată, a lui, personală, neplătită, și cum i s’ar putea consacra ei fără să i se cunoască un venit de slujbă, când e așa de lesne cu o fărâmă de cotor de condei să te și procopsești? Panait Mușoiu trăia ca păsările cerului, răbdând când n’avea ce duce la gură, vânzând câteva din cărțile lui, autor și colportor în același timp, economisind polul și leul pentru păstrarea unei independențe integrale și pure. Pe când plicurile se vindeau 50 bani mia, el era singurul scriitor din Europa care utiliza pe cele primite, și benzile vechi întoarse pe dos.

Un perfect echilibru și o neîntreruptă egalitate cu sine caracteriza pe acest înțelept calm, nesupărat de nimic și rectilin. O parte din existență și-a dus-o alături de cel mai bun camarad al lui, Doctorul Panait Zosin, într’o colaborare strânsă de vreo zece ani laborioși supranumiți pe vremuri «doi Panaiți». Amândoi s’au străduit să dea cu mijloace reduse la minimum publicului cititor maximum de confort tehnic al lecturii, o literă clară, o cerneală sinceră, o paginație agreabilă, cu textul împins, bine înțeles până la marginile hârtiei, extrem de economistă. Mușoiu avea printre prietenii lui câte un tipograf, un mic patron al unui tighel cu un regal, în câte o periferie neștiută, unde-și transporta manuscrisul, făcea corectura, lega pachetele cu broșuri și le depozita în odaia lui tăiată de rafturi pline paralele. Sârguința, onestitatea, rezerva, noblețea și sărăcia lui de bună voie, monahală, alături de o fire cu entuziasmul candid, îngeresc, îî creaseră un prestigiu chiar în lumea sceptică a polițiștilor, deprinși cu fățărniciile ideologice care servesc costume și măști atâtor impostori și demagogi ai hârtiei tipărite.

Panait Mușoiu a fost un revoluționar, însă în genul lui Elisée Reclus. Nu era un colectivist, un socialist: era un individualist, un anarhist; o stare socială lepădată de atotputernicia Statului asupra insului, utopică poate dar condiționată de o desvoltare înaltă, de o aristocratizare a spiritului, corespunzătoare într’un fel Supraomului, încercat de lirismul filosofic al lui Nietzsche.

Cineva ar putea să creadă că originile omului de mare caracter care s’a isprăvit frumos, vin dintr’o burghezie înfumurată. Ele au fost mai mult decât modeste. Mușoiu a fost fiul unui sergent de stradă, mi se pare că de la Bârlad. Superioritatea lui incontestabilă asupra multor muritori iluștri, este că și-a trăit viața cum a voit el.

T. Arghezi

http://www.revistaideei.wordpress.com

Un Apel către Tineri – Piotr Kropotkin (Le Revolte,1880)

Doresc să le vorbesc tinerilor. Bătrânilor în spirit şi în suflet le sugerez să nu se chinuie cu o lectură pe care nu o înţeleg. Îmi imaginez că voi sunteţi tineri între 18 şi 20 ani, care aţi terminat şcolile profesionale sau alte studii, iar acum aşteptaţi să intraţi în viaţă. Îmi imaginez că voi aveţi un spirit liber, fără superstiţii, fără frică de diavol şi că nu credeţi în minciunile preoţilor. Şi cel mai important, îmi imaginez că nu sunteţi nişte produse triste ale unei societăţi muribunde, care se plimbă pe străzi înfoiaţi ca nişte păuni, lăudându-se cu pantalonii lor la modă şi cu feţe de maimuţoi, lacomi doar după distracţii brutale. Vouă vreau să vă vorbesc, celor cu inima entuziastă!

Ce vreau să vă spun? Ceea ce voi aţi întrebat de multe ori. Când eşti tânăr nu eşti de acord cu un sistem exploatator. După ce ai studiat mulţi ani pe cheltuiala societăţii, e nevoie de o adevărată artă pentru a fi corupt, denaturat de vicii, pentru a nu mai visa la viitorul în care să-ţi pui în aplicare inteligenţa, aptitudinile şi cunoştinţele în avantajul acelora care trăiesc azi în mizerie şi ignoranţă. Voi sunteţi acei tineri care aţi visat ce e bine, dar să vedem ce se poate face pentru realizarea visurilor voastre. Eu nu ştiu de ce condiţii ai beneficiat tu din naştere. Poate ai fost favorizat de soarta şi ai putut merge la facultate pentru a deveni medic, avocat, inginer sau artist. Astfel, intri în viaţă cu largi cunoştinţe şi aptitudini dobândite, iar viitorul ţi se prezintă ca un câmp vast. Sau poate eşti doar un simplu muncitor, ale cărui cunoştinţe se limitează la puţinul pe care îl înveţi la şcoala primară, dar, în schimb, ai putut cunoaşte îndeaproape existenţa dură şi chinuitoare pe care o duc muncitorii. Mă opresc însă la prima ipoteză şi voi reveni mai târziu la cea de-a doua.

Să admitem că ai primit o educaţie ştiinţifică şi să presupunem că ai devenit medic. Mâine va veni un om îmbrăcat cu o haină de muncitor şi te va căuta pentru a vizita un bolnav. Aşa, te va conduce într-o casă săracă dintr-un cartier muncitoresc. Urcând scările, simţi cum aerul e viciat şi contagios, aici trăiesc prea multe persoane cu prea puţină igienă. Într-o cameră tristă şi friguroasă, găseşti bolnavul întins într-un mic pat. Nişte fete livide şi tremurânde te privesc cu ochii holbaţi. Soţul a muncit toată viaţa câte 10 şi 12 ore pe zi, iar acum e fără ocupaţie de 3 luni. A fi fără ocupaţie nu e ceva rar în meseria lui, se repetă periodic în toţi anii. Dar în alte dăţi, când el nu avea de muncă, soţia câştiga ceva bani lucrând cu ziua într-o spălătorie din cartier. Acum sunt două luni de când ea e bolnavă şi mizeria le-a invadat casa şi aşa sărăcăcioasă. Doctore, poţi consilia acea bolnavă săracă după ce ai descoperit că la cauza bolii a stat anemia generată de lipsa unei alimentaţii normale şi a aerului curat? O bucată de carne în fiecare zi, puţină mişcare şi o cameră curată şi bine aerisită. Ce ironie! Dacă ar fi putut, ar fi făcut deja asta fără să aştepte sfatul tău.

Dacă tu ai o inimă bună, cuvântul tău e jurământ şi privirea ta e cinstită, acea familie îţi va povesti nenumărate nenorociri. Îţi vor spune că în camera alăturată, femeia care tuşeşte puternic este o amărâtă care calcă haine pentru a-şi câştiga existenţa; vei afla că, un etaj mai jos, toţi copiii sunt bolnavi de febră, că spălătoreasa de la parter nu o mai duce nici măcar până la primăvară şi că în casa vecină o duc şi mai rău. Ce poţi să le spui tu, la toţi bolnavii aştia? Alimentaţie bună, schimbare de climă, muncă mai putin grea. Ai vrea să zici toate astea, dar nu ai curajul şi pleci de acolo cu inima frântă şi cu un blestem pe buze. A doua zi, în timp ce te gândeşti la mizeria şi tragedia acelor oameni, te caută un servitor care a venit cu o trăsură. E pentru o doamnă, proprietăreasa unui castel, supusă insomniilor nopţii. Îşi risipeşte serile în distracţii mondene sau certându-se cu un soţ imbecil. Tu, ca medic, îi prescrii o alimentaţie mai puţin calorică, o viaţă mai activă, plimbări la răcoarea serii, calmarea nervilor şi puţină gimnastică de cameră pentru a înlocui lipsa de muncă.

CGT, CNT și S.O convoacă zile de moblilizare din 29 mai până în 15 iunie

Declaraţia comună a sindicatelor anarhiste CGT, CNT şi S.O

Pentru a continua lupta pentru drepturile noastre, convocăm diferite zile de mobilizări, începând cu 29 mai și până pe 15 iunie.

În aceasta lună de mai se împlinește un an de la mișcarea populară care a reușit să facă auzită în stradă indignarea tuturor; în diverse locuri  din lume, de la Primăvara Arabă, trecând la Puerta del Sol și ajungând la Occupy Wall Street. Explozia populară a indignării din 15 mai 2011 s-a concentrat în diferite Adunări Populare și Cartiere, Grupuri de Muncă și o rețea extinsă de comunicare, mobilizare și acțiune, care unește toate luptele comune ce afectează toată populația și care, prin această rețea organică, se înfruntă  în mod colectiv. Acest fapt ne face conștienți că nu suntem singuri și că, uniți în acțiune, putem schimba lucrurile.

CGT, CNT ș Solidaridade Obrera sprijină cu toate mijloacele mișcările convocate pe 12M-15M Global, făcând un apel clasei muncitoare să iasă în stradă în piețe și să participe activ la toate acțiunile organizate în aceste zile. Ca organizații sindicale, ne identificăm cu sloganurile pe care această mișcare le lansează în stradă:

“Nici un euro în plus pentru a salva băncile; Educație și sănătate publică și de calitate; Nu precarității și Reformei Muncii; Pentru o locuință demnă“.

Pentru a continua lupta pentru drepturile noastre, convocăm diferite zile de mobilizare, între 29 mai și 15 iunie. Organizațiile sindicale CGT, CNT și SO, după succesul Grevei Generale din 29 martie și verificând că atitudinea guvernelor statale și autonome nu s-au schimbat în ce privește Reforma Muncii, tăierilor și Pactului Social, considerăm că e absolut necesar ca clasa muncitoare și în special cei ce se află defavorizați, să continue imediat cu mobilizărle care sunt necesare pentru a sfârși cu eliminarea drepturilor la care este supusă totalitatea cetățenilor.

Între 29M și 15J vom realiza mitinguri, manifestații, ateliere de lucru, greve, zile de luptă și toate acele acțiuni care ne permit să denunțăm abuzurile la care suntem supuși, mergând spre o nouă Grevă Generală care să reușească să pună capăt tăierilor imense, abrogarea Reformei Muncii și restaurarea drepturilor noastre.

CNT – Confederación Nacional del Trabajo

CGT – Confederación General del Trabajo

SO – Solidaridad Obrera

http://www.cnt.es

Limitele istorice ale capitalismului

Ascensiunea capitaliştilor şi preluarea puterii de la nobilime de către aceştia a fost reflexia unei schimbări de condiţii economice datorită faptului că manufacturile au devenit mai importante ca agricultura. Uitându-ne în trecut, ne este uşor să înţelegem cum au preluat capitaliştii puterea. Totuşi, instanţa în care muncitorul preia puterea nu e chiar aşa de evidentă. Mulţi par să creadă că, capitalismul va rămâne pentru totdeauna până când un partid  va reuşi să convingă oamenii muncitori că o alternativă este mai bună. Această postură subiectivă arată lipsa înţelegerii despre cum funcţionează capitalismul, precum şi unde a vrut Marx sa ajungă in volumul III din “Capitalul”.

„Legea tendinţei de scădere a ratei profitului” este partea a 3-a din volumul III. Pentru a înţelege această lege este nevoie de o bună înţelegere despre cum funcţionează capitalismul, de valoarea unui bun şi mai ales care este diferenţa dintre surplusul absolut şi relativ al unei valori. În esenţă valoarea este timpul în care muncitorii îl produc. Nu neaparat timpul total necesar de care a fost nevoie pentru producerea tuturor bunurilor, ci timpul pe care piaţa la determinat ca este “util social”; nu toate bunurile de pe piată sunt cumpărate la preţuri care să acopere toate costurile şi să aducă şi profit pentru că, capitalistul trebuie să anticipeze cererea. (Nu vă faceţi probleme dacă nu inţelegeţi complet ce este timpul „util social” de muncă, punctul cheie este că valoarea (preţul) reflectă timpul de muncă.

Capitalistul cumpără mână de lucru și mijloacele de producţie cu bani. Pentru că banii sunt acea comoditate care țin locul unui echivalent universal, banul este unitatea de măsură a mâinii de lucru. Cu mâna de lucru şi mijloacele necesare pentru producţie, se produce marfă care apoi e vandută la un preț mai mare. Pentru economia capitalistă, ca un întreg asta înseamnă că, în timp, trebuie să crească şi timpul de muncă. Trebuie muncit mai mult timp, asta înseamnă că e nevoie de mai mulţi muncitori. Tortul economic creşte şi la fel și profiturile absolute, chiar dacă rata de profit este constantă.

Totuşi, partea a 3-a din volumul III, se concentrează mai mult pe surplusul relativ al valorii bunului. Din această perspectivă tortul economic nu crește – pentru economie ca un întreg nu este nici o creştere a timpului de lucru. În aceste condiţii cum poate capitalistul să obţină profituri? Răspunsul simplu este că ei pot să îl obţină mărindu-şi felia din tortul economic prin detrimentul muncitorilor. Acesta era lucrul pe care Marx îl explora. Datorită faptului că nu se puteau cumpăra mai mulţi muncitori, capitaliştii treceau la maşinării (capital constant), astfel încât în timp ce producţia creştea fără creşterea forţei de muncă, creştea şi raportul dintre maşinării şi muncitori. Marx numea acest lucru creşterea în compoziţia organică a capitalului. Această creştere ar putea sau nu să reducă rata de profit. Depinde de efectul pe care îl are asupra productivităţii în producţia factorilor de producţie în raport cu productivitatea mijloacelor de subzistenţă (ce merge la muncitori pentru ca aprovizionarea cu fortă de muncă să poată fi reprodusă). Creşteri în productivitatea  mijloacelor de subzistenţă au ca rezultat faptul că, capitaliştii pot reduce salariile mai uşor în timp ce preţul mijloacelor de subzistentă scade (mai puțin timp de lucru necesar pentru producţie). Prin urmare capitalistul rămâne cu mai mult. Dar dacă productivitatea în mijloacele de producţie creşte mai mult, sau creşterile în productivitate pentru întreaga economie nu se materializează, devine mai greu să reduci din felia tortului economic a muncitorului (salariile) pentru că asta înseamnă limitarea nivelului lor de trai. De aici apare conflictul intereselor dintre clase care apar subit.

Clasa capitalistă cu ajutorul controlului deţinut asupra mass-media poate încerca să ascundă acest conflict dintre clase. Ei pot blama bancherii lacomi, precum capitaliştii din mediul industrial care atacă capitaliştii din mediul finanţist. Sau pot da vina pe alte ţari, precum capitaliştii americani atacă capitaliştii de stat ai Chinei. Sau blamarea minorităţilor, exemplu: imigranţii ilegali. Dar nici unul din aceste atacuri nu se  adresează problemei şi nici nu o pot rezolva, pentru că problema este limita istorică a capitalismului și scăderea consecventă a presiunii pe rata de profit şi a atacurilor asupra vieţii muncitoriilor. Într-un final fie conştient, sau nu față de ce se întamplă, muncitorul va ajunge sa preia controlul direct al producţiei pentru a se asigura că nevoile sale sunt satisfăcute însemând sfârşitul sistemului de profit. Întrebarea nu este dacă, ci când.

The Commune

La cafenea – Discutând despre revoluţie şi anarhie

Cele şaptesprezece dialoguri ce compun această conversaţie despre revoluţie şi anarhism au fost scrise de Errico Malatesta, gânditor şi om de acţiune, în trei reprize succesive: primele zece apăreau în periodicalul „L’agitazione” din Ancona în 1897, tot la Ancona, în săptămânalul „Volonta”, în 1914, văd lumina tiparului şi următoarele patru, iar ultimele trei au fost publicate în 1922. Toate resimt intr-o anumită măsură influenţa istorică a perioadelor diferite în care au fost scrise: 1897 anul în care Italia a început să cunoască greul dezvoltării industriale, 1914 caracterizat de o productivitate sporită şi o mai mare dezvoltare socială, iar 1922 sintetizează problemele noului început de după război. Ca un limbaj uneori arhaic specific epocilor în care a fost scris şi cu ajutorul formei de dialog aleasă de Malatesta, tot textul expune în mod clar gândirea anarhistă, malatestiană, plecând de la cele mai clasice şi importante obiecţii de atunci, în mare, valabile şi azi. Interlocutorii dialogurilor reprezintă personificarea unei tendinţe ideologice: Giorgio-anarhistul, Prospero-capitalistul a cărui gândire se bazează pe raporturile de forţă, Cezare-micul burghez ce discută ca un timid reformator, Ambrogio-magistratul ce exprimă ideologizarea principiului de autoritate, Pippo-veteranul întors de pe front, Luigi-socialistul tipic-parlamentar şi reformist. În afara câtorva excepţii, cum ar putea fi anarhistul care pe aceste pământuri pare să fi fost mai mereu un animal rar, toate celelalte personaje pot fi întâlnite şi acum, în bar la o cafea, în staţie aşteptând autobuzul sau tramvaiul, la locul de muncă ori pe coridoarele unei universităţi sau şcoli.

Prima Zi

PROSPERO (un burghez care priveşte viaţa sub influenţa economiei politice): – Da, da, ştim şi noi! Sunt oameni care sufera de foame, femei care se prostituează, copii care mor din cauza lipsurilor de orice fel. Dar tu zici mereu acelaşi lucru, devii plictisitor până la urmă! Lasă-ne să ne priască în pace îngheţata! Da, sunt mii de “răuri” în societate: ignoranţa, războiul, delictul, bolile, nenorocirile care te distrug; dar la urma urmelor, ce te interesează pe tine?

MICHELE (un individ care frecventează cercurile socialiste şi anarhiste): – Cum adică? Ce anume mă interesează? Voi aveţi case comode, mese îmbelşugate, servitori la comanda voastră. Voi vă trimiteţi fii la colegiu, va trimiteţi nevestele la băi, pentru voi totul e bine. Şi pentru că voi staţi liniştiţi, poate să se răstoarne lumea – că nu vă interesează nimic. Dar dacă aţi avea un pic de suflet…

PROSPERO: – Ajunge, ajunge! Nu ne mai ţine predici acum. Şi termin-o cu tonul ăsta, tinere! Mă crezi insensibil, indiferent la răul altora? În schimb inima mea sângerează; chelner, adu-ne un coniac şi un Havana! Dar cu sufletul nu se rezolvă marile probleme sociale. Legile naturii sunt inatacabile şi nu sunt sentimentalisme. Omul înţelept se închină faptului concret şi ia de la viaţă ce e mai bun, fără să alerge după visuri fără sens.

MICHELE: – Crezi că e vorba de legi naturale? Şi dacă săracii şi-ar pune în cap să corecteze aceste legi!? Aud oameni care ţin discursuri exact împotriva acestor legi.

PROSPERO: – Da, da, ştim bine cu ce oameni ai de-a face. Zi-le clar din partea mea, tâlharilor tăi socialişti şi anarhişti, că dacă vor fi tentaţi să pună în practică teoriile lor malefice, avem şi noi jandarmi şi soldaţi foarte bine antrenaţi.

MICHELE: – Dacă pui în discuţie soldaţii şi jandarmii, eu nu îţi mai vorbesc. E ca şi cum pentru a-mi demonstra că nu am dreptate îmi propui să ne luăm la bătaie. Dar dacă nu ai alt argument decât forţa brută, n-ar trebui să fii atât de încrezător. Oricând te poţi lovi de cei slabi!

Despre Anarhism şi Organizare

Un deget acuzator este arătat către anarhişti oricând cuvântul organizare este menţionat. Multe persoane cred că anarhismul este împotriva organizării, considerându-l sinonimul cuvântului haos; dar aşa e? Raspunsul este simplu, desigur, nu e aşa dar asta nu explică confuzia din jurul întrebării, nici acuzaţiile aruncate către anarhişti. Organizarea, pentru anarhişti, este una dintre cele mai importante întrebări care pot fi soluţionate. În primul rând, anarhiştii recunosc că numai prin intermediul organizării sistemul şefilor poate fi distrus. De exemplu, faptul că în timpul grevei minerilor din Marea Britanie, mobilizarea masivă şi coordonată a poliţiei a fost utilizată pentru a sparge pichetarea şi a izola minerii face acest punct evident. Angajatorii au la dispoziţie un aparat de stat eficient, care se va deplasa să zdrobească orice opoziţie faţă de aceasta. Doar prin organizare puternică pot muncitorii spera să răstoarne angajatorii şi clasa lor. Din punctul de vedere al anarhiştilor, muncitorii trebuie să organizeze într-un singur loc în care capitalismul este lipsit de putere fără ei, adică în locul de muncă. Prin organizarea în toate industriile, muncitorii ar avea puterea colectivă să creeze o mişcare revoluţionară pentru răsturnarea capitalismului şi înlocuirea acesteia cu socialismul. De altă parte, există problema cărui tip de organizare, muncitorii anarhişti ar trebui să construiască pentru a răsturna angajatorii.

Două tipuri de organizare sunt posibile. Primul tip este cel cu care suntem toţi obişnuiţi, modul capitalist de organizare, o structură de sus în jos, în care majoritatea membrilor (de exemplu 95%) au foarte puţin sau nimic de spus în procesul decizional şi pur şi simplu ascultă ce decide cealaltă 5%. Deşi aceşti 5% sunt adesea aleşi, ei nu răspund nimănui ci doar reprezintă propriile interese. Al doilea tip de organizare posibilă, de care anarhiştii spun că este indispensabilă în organizarea muncitorilor către socialism. Această organizaţie este construită de jos în sus; în care toţi membrii simpli sunt implicaţi în toate deciziile luate de către organizaţie. O astfel de organizaţie exclude orice conducere care ar lua deciziile în numele membrilor. Atunci când deciziile sunt luate, delegaţii revocabili sunt numiţi de membrii simpli să pună în aplicare aceste decizii. Astfel, în practică, organizaţia rămâne sub controlul membrilor şi nu se află sub controlul unei conduceri. Unii socialişti organizează în principiul în care clasa muncitoare are nevoie de o conducere, care va fi partidul acestor socialişti, fără de care, cred ei, nimicde  valoare nu poate fi atins. Pentru ei, partidul este creierul, avangarda clasei. În interiorul partidului, “cei mai buni” membri formează Comitetul Central.

Întregul proces duce la o ierarhie strictă, în care ordinele vin din de sus şi democraţia este împinsă în fundal. Anarhiştii susţin că acest tip de organizare va duce nicăieri, de fapt, va duce spre tiranie şi exploatare ca în China şi fosta Uniune Sovietică. Anarhiştii resping modul capitalist de organizare, pe care toate celelalte organizaţii de stânga folosesc pe baza faptului că mijloacele utilizate pentru a realiza socialismul dictează rezultatul final obţinut. Prin urmare, o organizaţie ierarhică va rezulta într-un stat totalitar şi ierarhic, nu o societate socialistă non-ierarhică . În general, afirmaţiile împotriva anarhiştilor spun că organizaţia non-ierarhică este ineficientă şi nu funcţionează. Deseori, această afirmaţie se face in baza faptului că aceşti oameni işi consideră conducerea atotputernică. Declaraţia lui Marx precum că emanciparea clasei muncitoare este o sarcină a clasei muncitoare însăşi, reprezintă doar vorbe goale. Anarhiştii nu se opun organizării, dar resping direct principiul prin care cele mai multe organizaţii operează. Participarea maselor de oameni în procesul de luare a deciziilor este ceva care lipseşte în prezent, asta constituie baza socialismului. Prin urmare, pentru a realiza socialismul, este logic să ne organizăm într-un mod care garantează participarea în masă şi democraţia.

Workers Solidarity #127 (Irlanda)

Câţiva anarhişti puţin cunoscuţi

David Baxter

Activ mulţi ani în distribuirea propagandei anarhiste în Scoţia, David Baxter a lucrat ca frizer în Glasgow Green. Harrz McShane, în autobiografia sa „No Mean Fighter”, a reaminti că, atunci când a încercat să scape de recrutare, „bătrânul frizer anarhist” l-a adăpostit. Potrivit lui McShane, Baxter avea un magazin pe strada Brunswick  şi o casă cu şase camere în Piaţa Grafton. Anterior îl menţionează pe Baxter în cartea sa ca fiind „un tovarăş vechi” care vindea broşuri despre libera exprimare la fiecare adunare din Glasgow Green. „Niciodată nu vorbea mult, purta mereu un costum elegant albastru şi avea un zâmbet mare, strigând  „Greşelile lui Moise, un penny”. După ceva ani s-a mutat în Liverpool. A murit în West Derbz Union, Walton, Liverpool, pe 15 martie 1928. În necrologul din Freedom din iulie 1928, Baxter e menţionar ca fiind „propagandist persistent” şi că „a vândut foarte multe copii Freedom (ziar anarhist britanic), carţi anarhiste şi broşuri”.

Jessie Bell Westwater

Jessie, sora anarhistului Tom Bell, a fost şi ea implicată în mişcarea anarhistă. A fost activă în Edinburgh, iar în 1890 casa sa a fost centrul mişcării anarhiste din Scoţia. A fost unul din fondatorii mişcării muncitoreşti feministe din această zonă. Ca şi fratele său, s-a  mutat în Statele Unite. Timp de mulţi ani a fost grav bolnavă, incetandu-si activitatea. A murit la vârsta de 57 de ani, în decembrie 1926 în Berkeley, California (informaţii din necrologul din Freedom, 1927, scris de Tom Bell).

George Lawrence

George Lawrence  a fost activ în mişcarea anarhistă din Londra. Starea sa de sănătate l-a obligat să ducă o viaţă liniştită şi eventual s-a retras din mişcare. A murit în Willesden, Londra, pe 31 mai 1928 şi a fost înmormântat la cimitirul Willesden pe 6 iunie. La înmormântarea sa au participat mulţi camarazi anarhişti.

Fred Goulding

Născut în 1864, a fost activ în Liga Socialistă, East London, apartinand de aripa anarhistă. Potrivit unui necrolog în Freedom din 1923, Fred a avut un „rol intens” în primele zile ale mişcării muncitoreşti şi „se opunea autorităţii de orice formă”. A fost listat ca secretar al grupului anarhist din Stratford, East London, în 1892, în Commonweal, ziarul ligii socialiste. A  luptat împotriva vaccinării obligatorii a copiilor săi şi cu o altă ocazie, de acrod cu informaţiile din ultimul  număr al Commonweal, a refuzat să-şi trimită fiul la şcoala, deoarece „ştie ce educaţie doreşte ca fii săi să aibe”. Ca urmare, fiul său a frecventat 3 luni şcoala, chiulind mereu. A fost implicat activ în toate luptele pentru libera exprimare şi la toate agitaţiile pentru a nu plăti chiria din East End în 1890. „ Pentru propaganda anarhistă în aer liber îşi făcea mereu partea sa de muncă, atât în calitate de vorbitor cât şi vanzator de literatura”. În 1907, s-a alăturat „Industrial Union of Direct Actionists”, înfiinţat de către Guy Aldred. A rămas anarhist până la sfârşit; cu 2 săptămâni înainte de moartea sa a trimis o scrisoare şi o donaţie către Freedom. A murit în Manor Park, pe 9 octombrie 1923 la vârsta de 87 de ani. A fost înmormântat la cimitirul Manor Park pe 15 octombrie, serviciul fiind citit de către ginerele său, W.Young.

William Barker

Născut şi crescut într-un sat de lângă Lowesoft, William Baker şi-a început activitatea la o vârstă fragedă. A emigrat în Statele Unite. Aici a fost radicalizat de procesul şi moartea anarhiştilor din Chicago, devenind el însuşi anarhist. Revenind în Anglia, a încercat să-şi câştige un trai, dar activităţile sale anarhiste au început să devină cunoscute şi s-a mutat în Brighton. Aici a desfăşurat „progapandă puternică, aproape de unul singur”. S-a mutat în Londra în 1890. Ţinea discursuri în aer liber în Hyde Park, dar şi în alte locuri, aproape zilnic. Ceva mai târziu, a început un ziar de afaceri în Gorleston, dar denunţările faţă de războiul Boer i-au adus probleme şi a trebuit să plece. Apoi s-a mutat înapoi în Lowestoft unde a devenit portar la staţia de cale ferată. „Îşi desfăşura activitatea atâta timp cât îi permitea vitalitatea”. A murit la 77 de ani, pe 12 martie 1926 în Lowestoft.

Robert Peddie

Activ în Liga Socialistă din Londra, Robert Peddie aparținea aripei anarhiste. Potrivit necrologului din Freedom în 1921 el avea „o personalitate unica, care nu cunoștea frica”. De peste 30 de ani era un propagandist activ în toate părțile Londrei, dar în special în Hammersmith, Battersea și East Ham. „Stilul discursului său era deschis și curajos, iar sinceritatea și onestitatea erau urmate mereu de condamnări. Umorul său familiar a fost unic și îi atrăgea mereu grupuri mari de muncitori  în public”. A murit vineri, pe 1 iulie 1921. S-au depus eforturi printre anarhiști pentru ca soția și copii săi să fie întreținuți. ”Nu a existat nici un propagandist mai devotat sau care să fi făcut sacrificii mai mari decat el”.

John Jean Bardin

Născut în Franța, Bardin a fost activ în mișcare până la arestarea sa de către poliție la o demonstrație de 1 mai și condamnat la 5 ani de închisoare. După eliberare a mers în Germania unde a muncit și cunoscut pe Errico Malatesta, de asemenea în exil. După ce a locuit în Italia timp de 8 ani, s-a mutat în Londra, iar apoi în Leeds. Aici s-a căsătorit și s-a stabilit. În necrologul scris de George Frost în Freedom din Leeds, februarie-martie 1926 el “a intrat în spiritul luptelor muncitorilor și a fost mereu dispus să ajute cu propaganda“. A murit la vârsta de 70 de ani, în 1926. Frost a spus despre moartea sa “ e o lovitura puternică pentru grupul din Leeds, pierzand multi camarazi activi in decursul catorva ani”.

Libcom.org