Lupta împotriva fascismului începe cu lupta împotriva bolşevismului – de Otto Rühle (1939)

I

Rusia trebuie să fie plasată pe primul loc între noile state totalitare. A fost prima care a adoptat principiul noului stat. A mers mai departe în acest sens. Aceasta a fost prima care a stabilit o dictatură constituţională, împreună cu sistemul de teroare politică şi administrativă care o însoţeşte. Adoptând toate caracteristicile unui stat total, aceasta a devenit astfel un model pentru  alte ţări care au fost obligate să se distanţeze de sistemul de stat democratic  în favoarea celui dictatorial. Rusia a fost un exemplu pentru fascism şi nu este un accident implicat aici şi nici nu este o glumă proastă a istoriei, suprapunerea sistemelor nu se poate observa dar e reală. Totul indică faptul că avem de a face aici cu expresiile şi consecinţele unor principii identice aplicate la diferite nivele de dezvoltare istorică şi politică.

Indiferent  daca “comuniştilor”de partid le place sau nu, rămâne faptul că ordinea de stat în Rusia Sovietică  este imposibil de distins de cea din Italia fascistă sau Germania nazistă. În esenţă, acestea sunt la fel. Se poate vorbi de un “stat sovietic” roşu, negru, maro precum şi de un fascism roşu, negru sau maro. Deşi există anumite diferenţe ideologice între aceste ţări, ideologia nu este de importanţă primordială. Ideologiile în plus sunt schimbătoare şi astfel de modificări nu reflectă în mod necesar caracterul şi funcţiile aparatului de stat. De asemenea, faptul că proprietatea privată încă mai există înGermaniaşi Italia este doar o modificare de importanţă secundară. Abolirea proprietăţii private în sine nu garantează socialismul. Proprietatea privată în cadrul capitalismului, de asemenea, poate fi abolită. Ceea ce stabileşte de fapt o societate socialistă, în afară de a desfiinţa proprietatea privată a mijloacelor de producţie, este controlul muncitorilor asupra produselor muncii lor şi sfârşitul sistemului de salarizare. Aceste realizări sunt neîmplinite în Rusia, precum nici în Italia şi Germania.

Deşi unii ar putea presupune că Rusia este un pas mai aproape de socialism decât alte ţări, asta nu înseamnă că “statul sovietic” a ajutat proletariatul internaţional sa ajungă mai aproape de obiectivele sale de clasă. Dimpotrivă, deoarece Rusia se autointitulează un stat socialist, induce în eroare şi înşeală muncitori lumii. Muncitorul care gândeşte ştie ce este fascismul şi luptă impotriva lui dar în ceea ce priveşte Rusia el este adesea înclinat să accepte mitul naturii sale socialiste. Această iluzie împiedică o ruptură totală şi determinată cu fascismul deoarece aceasta împiedică lupta împotriva motivelor, condiţiilor şi circumstanţelor care în Rusia, la fel ca şi în Germania şi Italia, au condus la un stat şi la un sistem guvernamental identic. Astfel, mitul rus se transformă într-o armă ideologică a contra-revoluţiei.  Nu este posibil pentru oameni să slujiească doi stăpâni, la fel nici un stat totalitar nu face un astfel de lucru. Dacă fascismul serveşte interesele capitaliste şi imperialiste, acesta nu poate servi nevoile muncitorilor. Dacă, în ciuda acestui fapt, două clase aparent opuse favorizează acelaşi sistem de stat, este evident că ceva trebuie să fie greşit. Una dintre clase trebuie să fie în eroare.

Nimeni nu ar trebui să spună  aici că problema este una doar de formă şi prin urmare, de nici o semnificaţie reală, că deşi formele politice sunt identice, conţinutul lor poate varia foarte mult. Acest lucru ar reprezenta o auto-iluzie. Pentru un marxist astfel de lucruri nu se produc, pentru el forma şi conţinutul se potrivesc unele cu altele şi nu pot fi separate. Acum, în cazul în care statul sovietic serveşte ca model pentru fascism, aceasta trebuie să conţină elemente structurale şi funcţionale care sunt de asemenea, comune fascismului. Pentru a determina care sunt acestea trebuie să ne întoarcem la “sistemul sovietic”, în modul stabilit de către leninism, care reprezintă aplicarea principiilor bolşevismului în condiţiile ruseşti. Iar dacă o identitate între bolşevism şi fascism poate fi stabilită, atunci proletariatul nu poate în acelaşi timp lupta impotriva fascismului şi apăra “sistemul sovietic” rus. În schimb, lupta împotriva fascismului trebuie să înceapă cu lupta împotriva bolşevismului.

 II

De la început, bolşevismul a fost  pentru Lenin un fenomen pur rusesc. Pe parcursul multor ani ai activităţii sale politice, el nu a încercat să eleveze sistemul bolşevic la forme de luptă în alte ţări. El a fost un social-democrat care a văzut în Bebel şi Kautsky liderii geniali ai clasei muncitoare, ignorând stânga mişcării socialiste germane ce lupta împotriva acestor eroi ai lui Lenin şi împotriva tuturor celorlalţi oportunişti . Ignorându-le, el a rămas izolat, înconjurat de un mic grup de emigranţi ruşi, continuând să stea sub influenţa lui Kautsky chiar şi atunci când “stânga” germană sub conducerea Rosei Luxemburg, a fost deja angajată  în luptă deschisă împotriva Kautskyismului. Lenin a fost preocupat numai cu Rusia. Obiectivul său a fost sfârşitul sistemului feudal ţarist şi cucerirea influenţei politice pentru partidul său social-democrat în cadrul societăţii burgheze. Cu toate acestea, şi-a dat seama că ar putea rămâne la putere şi conduce procesul de socializare numai în cazul în care ar putea declanşa revoluţia mondială a muncitorilor. Dar propria activitate în acest sens a fost destul de nefericită. Ajutând muncitorii germani să se întoarcă în partide, sindicate şi parlament, precum şi prin distrugerea simultană a mişcarii consiliilor (sovietelor; consiliile muncitoreşti; forme spontane de democraţie directă create în timpul Revoluţiei Ruse şi suprimate de către bolşevici in martie 1921), bolşevicii au contribuit la înfrîngerea revoluţiei europene.

Anarhismul Social – O abordare unică a Libertăţii şi Societăţii

Introducere în filosofia Anarhismului Social

“Dominaţia privată asupra lucrurilor este cea care condamnă milioanele de oameni la nimicnicie, cadavre vii, fără originalitate sau putere de iniţiativă, maşini umane din carne şi sânge, care aduna munţi de bogăţie pentru alţii şi plătesc pentru asta, cu o existenţă cenuşie, plictisitoare şi mizerabilă pentru ei înşişi.” – Emma Goldman

Anarhismul este o filosofie care se bazează pe respingerea poziţiilor oficiale şi absolute despre organizarea socială umană. Prin umare, există mai multe forme şi stiluri ale anarhismului. Fiecare formă a anarhismului vrea să elimine statul şi să facă din fiecare persoană propriul stăpân auto-guvernat. Anarhismul social este o regiune largă de gândire economică şi socială, care cuprinde mai multe stiluri diferite. Cuvântul “social” este ataşat la titlu, pentru că indică un ideal anti-stat, care vrea să înlocuiască lumea, cu o umanitate mai socială. Desfiinţarea guvernului nu va însemna că oamenii vor interacţiona mai puţin, că vor deveni deplin independenţi şi de sine stătători în absolut tot. Sfârşitul guvernanţilor şi conducătorilor va însemna că oamenii vor lucra împreună, formând organizaţii de cooperare pentru a satisface nevoile lor într-o manieră voluntară şi colectivă. Prin relaţiile mutuale şi reciproce, oamenii vor fi în măsură să ofere apărarea comunităţii, învăţământ gratuit, dezvoltarea ştiinţifică şi toate nevoile lor proprii. Instinctele noastre sociale şi de cooperare vor prelua toate responsabilităţile pe care statul a pretins să le furnizeze. Astfel, anarhismul social, include multe filosofii; atâta timp cât acestea pledează pentru răsturnarea guvernului, şi înlocuirea acestuia cu o organizaţie socială voluntară. Această etică de organizare şi cooperare tinde să vină cu ideea anti-capitalismului.

Anarho-Mutualismul sau “Anarhismul Mutualist”

“Cumpărătorul determină graniţele, se izolează şi spune: Acest lucru este al meu, fiecare cu el însuşi, fiecare pentru el. Iată, atunci, o bucată de teren pe care, de acum înainte, nimeni nu are dreptul să îşi pună piciorul, în afară de proprietarul şi prietenii săi; care beneficiază pe nimeni, în afară de proprietarul şi slujitorii lui. Lasa aceste vânzări să se multiplice şi în curând oamenii – care nu au fost nici în măsură şi nici dispuşi să vândă şi care au primit nimic din încasări – nu vor avea unde să se odihnească, nici un loc de adăpost, nici pământ să cultive. Aceştia vor muri de foame la uşa proprietarului, pe marginea proprietăţii care a fost dreptul lor din naştere; iar proprietarul, privindu-i cum mor, va exclama: Aşa, pieriţi, leneşi şi vagabonzi!” – P.J. Proudhon

Prima persoană care s-a numit “anarhist” a fost filosoful francez Pierre-Joseph Proudhon. Iar numai după câţiva ani, acesta a adoptat titlul de “federalist” în 1848. Cu toate acestea, filosofia lui Proudhon a Mutualismului încă beneficiază de un interes şi atenţie în cercurile economice alternative. Mutualismul ca o teorie economică – este noua forma, prin care Proudhon avea de gând să folosească pentru a înlocui funcţiile statului. Proprietatea privată era menţinută, şi era în întregime permis să deţineţi câte castele doriţi. Economia de piaţă, de asemenea, era păstrată liberă şi nereglementată. Dar, exista o restricţie mare plasată pe proprietate, iar industriile mari erau controlate direct de căre muncitori. Exista o bancă centrală, care stabiliea preţurile, astfel nici un producător nu putea exploata comercianţii sau muncitorii. De aici provine “Mutual” din Mutualism. Angajatorul nu mai putea  să plătească muncitorii cu salarii de subzistenţă, întrucât moneda era controlată de către o bancă, care garantata relaţiile mutuale economice. Acesta este modul în care capitalismul şi proprietatea privată pot fi combătute: profitul este abolit, şi în timp ce oamenii pot intra liber în contracte, banca centrală stabileşte preţurile. Mutualismul era prima teorie a anarhismului social, pentru că a dezvoltat un plan prin care oamenii pot să trăiască fără guvern. Acesta a oferit o modalitate de a menţine avantajele societăţii civilizate, în timp ce trăiesc fără autoritate, dominaţie, sau exploatare. Dar încă există proprietari şi deposedaţi. Deciziile privind modul în care terenul este utilizat este în continuare dreptul proprietarului. Există cu siguranţă multe defecte cu Anarho-Mutualismul, şi acesta este motivul pentru care multe revoluţii anarhiste vor avea loc sub cadrul diferitelor drapele. Dar ideea şi forma Anarho-Mutualismului este esenţială pentru oricine ar vrea să înţeleagă cu adevărat anarhismul.

Anarho-Colectivismul sau “Anarhismul Colectivist”

“Sclavia îşi poate schimba forma şi numele – bază rămâne aceeaşi. Această bază este exprimată prin cuvintele: a fi un sclav este a fi forţat să lucrezi pentru alte persoane – a fi un stăpân care trăieşte din munca altor persoane. În antichitate ca şi astăzi în Asia şi Africa, sclavii au fost pur şi simplu numiţi sclavi. În Evul Mediu, au luat numele de “şerbi”, astăzi ei sunt numiţi salariaţi. Poziţia acestora din urmă este mult mai onorabilă şi mai puţin grea decât cea a sclavilor, dar ei sunt, totuşi, forţaţi de foame, precum şi de către instituţiile politice şi sociale, să menţină prin munca lor trândăvia absolută sau relativă a altora. În consecinţă, ei sunt sclavi. Iar în general, nici un stat, fie antic sau modern, ​​a fost capabil vreodată, sau va fi capabil să abolească munca forţată a maselor, fie salariaţi sau sclavi, ca o bază principală şi absolut necesară a libertăţii şi a culturii clasei politice: cetăţenii.” – Mihail Bakunin

Tatăl Anarho-Colectivismului, Mihail Bakunin, l-a întâlnit pe Pierre-Joseph Proudhon, în Dresda, Germania, în 1844. Acolo, ei au schimbat idei politice, în timp ce Bakunin a devenit educat în economie. Aceşti doi anarhişti au avut, de asemenea, unele conversaţii provocatoare, cu o persoană a cărei nume este sinonim cu etatismul: Karl Marx. Atât Marx cât şi Bakunin au petrecut ani buni unul împotriva celuilalt în cadrul Internaţionalei I. Marx a răspuns la disidenţă: Bakunin şi adepţii săi fiind expulzaţi în 1872. Colectivismul are o abordare mai radicală a organizării economice decât mutualismul. În economia colectivistă, fiecare muncitor este, de asemenea, proprietarul şi managerul uneltelor sale. Unităţile de producţie sunt gestionate colectiv şi exploatate de către muncitorii din linia de asamblare, la fel cum şi minele sunt organizate şi reglementate prin minerii înşişi. Nu este suficientă o bancă centrală care garantează preţuri corecte şi un sfârşit al exploatării, aşa cum sugerează mutualismul, totul trebuie preluat. Muncitorii înşişi trebuie să fie în controlul industriilor şi a întreprinderilor. Aceasta este singura modalitate de a garanta că va fi suficient de lucru pentru toţi, că terenul este gestionat pentru interesul poporului, şi că nu mai poate exista sărăcie generată de monopol. Singura modalitate de a garanta independenţa economică este ca toţi să fie stăpânii propriilor unelte. În caz contrar, cei care posedă vor inchiria instrumentele lor altora, cu condiţia ca aceştia să poată extrage un profit – cu condiţia că sunt doar pentru inchiriere şi că proprietarul poate retrage proprietatea, atunci când “riscul” apare , trimiţând muncitorul în şomaj şi sărăcie. Independenţă reală, într-o civilizaţie extrem de socializată, înseamnă că toata lumea are acces egal la forţele noastre de producţie. Este singura modalitate de a preveni exploatarea sau dominaţia economică. James Guillaume a fost unul dintre primii ucenici ai lui Bakunin, contribuind, de asemenea, idei importante despre teoria colectivistă. În eseul său, Idei privind organizarea socială, publicat în 1876, acesta a scris, “… este evident că munca colectivă este impusă de natura însăşi a muncii  şi deoarece instrumentele de muncă nu mai sunt sunt instrumente simple, individuale, ci maşini care trebuie să fie îngrijite de către mulţi muncitori, maşinile trebuie să fie, de asemenea, deţinute în mod colectiv…”

Diferenţa dintre Muncă şi Capital

CĂTRE MUNCITORII CAPITALEI

Apelul lansat de conducerea Cercului “România Muncitoare” tuturor muncitorilor din Capitală pentru o întrunire de solidaritate cu răscoala ţăranilor de la 1907.

Tovarăşi,

Impilata ţărănime – iobagă de veacuri a boierilor, roaba pămîntului şi sluga batjocorită a guvernanţilor – a ridicat fruntea! În deznădejdea ei de a mai dobîndi pe calea înţelegerii o bucată de pămînt şi a şi agoniei un codru de mămăligă, în deznădejdea ei de a mai vedea răsărind şi pentru dânsa soarele libertăţei şi al dreptăţei, a purces singură pe calea dreptăţei, călcând în picioare toate întocmirile legale ale burgheziei stăpânitoare.

Tărănimea e în plină revoltă! Tot nordul Moldovei e întro frământare nebună. Ca stâncile din vârful munţilor se rotogolesc la vale şi înaintară mereu în cîmpie legiunile răsculaţilor ţărani. Satele, târgurile şi oraşele devin teatrul de dezlănţuire a furiei populare, prea mult înăbuşită sub povara mizeriei şi a răbdărei silite.

MUNCITORI!

Voi ştiţi pentru ce paşnica ţărănime impilată s-a ridicat ca un singur om împotriva stăpînitorilor. Ca şi voi, ea suferă, ca şi voi ea îndură muncile grele şi chinurile foamei, ca şi voi se trudeşte ca robul pentru făurirea belşugului celor de sus.

Ţăranul a devenit sclavul pămîntului şi al boierului, după cum muncitorul fabricei a devenit sclavul maşinei şi al patronului. Proprietarul de pămînt, ca şi proprietarul de fabrică, exploatează cu aceiaş furie criminală, urmărind realizarea singurului său scop în viaţă: ÎMBOGĂŢIREA.

În zadar nenumărate rînduri ţăranul, ajuns la marginele puterei de a suferi şi-a îndreptat către stăpîni ruga. În zadar s-a jelui proprietarului, în zadar dregătorilor ţarei, în zadar chiar celui ce stă pe tron. I s-a răspuns cu vorbe, cu discursuri umflate şi goale, i s-au dat promisiuni din belşug şi îmbunătăţiri pe loc.

Astăzi, impilarea, exploatarea nemiloasă, batjocura necontenită l-au silit pe ţăran să se răzvrătească.

Ce i se răspunde acum?

În loc de reforme, în loc de măsuri în grăitoare a exploatărei, i se trimit regimente şi escadroane, şi gloanţele au început deja să străbată piepturile lor chinuite. Astfel, burghezia noastră își continuă opera sa de exploatare în vreme de liniște, de măcelărire în timp de răscoală.

Tovarăși,

Muncitorimea conștientă și organizată, dușmana oricărei exploatări, luptătoarea sfărîmărei jugului stăpînitor și dezrobirii noroadelor, are datoria neînlăturabilă de a-și manifesta solidaritatea sa cu țărănimea apăsată, de a clarifica în lumina ideilor sale călăuzitoare, marea problemă agrară, de a arăta țăranilor orbi măsurile de îndreptare ce TREBUIE luate și de a opri în loc pe toți pescuitorii în apă tulbure, și criminalii cari vor să îndrepte furia țărănească împotriva populației sărace evreiești ca să scape de răspundere și de pedeapsă mîna pe trîntori romîni și străini cari au adus pe țăran la sapa de lemn și pe lucrători la salarul de foame.

Iata de ce organizațiile vostre  centrale vă convocă la o  Mare Întrunire Publică ce va avea loc DUMINICĂ 11 MARTIE ORA 9 DIMINEAȚA, Sala Bailor Eforiei.

Fiecare muncitor, fiecare apăsat, toți cei care tremură de indignare, celor ce se întîmplă în Moldova, au datoria să ia parte să protesteze cu tărie.

Omul, Societatea şi Libertatea – Mihail Bakunin

Liberalii doctrinali, argumentând din premisele libertăţii individuale, se prezintă ca adversari ai Statului. Aceia dintre ei care susţin că guvernul (corpul de funcţionari organizaţi şi desemnaţi să îndeplinească funcţiile de stat) e un rău necesar şi că progresul civilizaţiei consistă în diminuarea veşnică şi continuă a atributelor şi drepturilor Statului, sunt inconsisenţi. Aceasta e teoria, dar în practică aceeaşi liberali doctrinali, când existenţa sau stabilitatea Statului e serios ameninţată, sunt la fel de apărători fanatici ai Statului ca şi monarhiştii sau iacobinii.

Aderenţa lor faţă de Stat, care contrazice categoric maximele lor liberale, poate fi explicat în două moduri: în practică, interesele lor de clasă fac ca majoritatea liberalilor doctrinali să aparţină burgheziei. Această clasă numeroasă şi respectabilă cere, doar pentru ei, drepturile exclusive şi privilegiile licenţei complete. Baza socio-economică a existenţei sale politice se bazează doar pe un singur principiu, acela al licenţei nerestricţionate exprimată în celebrele fraze “laissez faire” şi “laissez aller”. Dar ei doresc această “anarhie” doar pentru ei, nu şi pentru mase care trebuie să rămână sub disciplina severă a Statului, deoarece sunt “prea ignoranţi pentru a se bucura de această anarhie fără să abuzeze de ea”. Dacă masele, sătule să muncească pentru alţii, s-ar răzvrăti, s-ar prăbuşi întregul edificiu burghez. Întotdeauna şi peste tot, atunci când masele sunt agitate, chiar şi cei mai entuziaşti liberali se schimbă imediat şi devin cei mai fanatici campioni ai omniprezenţei Statului. În plus, faţă de acest motiv practic, există un altul de natură teoretică care îndrumă chiar şi pe cel mai sincer liberal înapoi la cultul Statului. Ei se consideră liberali pentru că teoria lor despre originea societăţii se bazează pe principiul libertăţii individuale şi tocmai din această cauză trebuie să recunoască inevitabil dreptul absolut (suveranitatea) Statului.

Potrivit acestora, libertatea individuală nu este o creaţie, un produs istoric al societăţii. Dimpotrivă, aceştia susţin că libertatea individuală e anterioară tuturor societăţilor şi că omenirea e înzestrată de Dumnezeu cu un suflet nemuritor. Prin urmare, omul este o fiinţă completă, absolut independentă, separat şi în afara societăţii. Ca un factor liber, anterior şi în afara societăţii, în mod necesar îşi formează societatea printr-un act voluntar, un fel de contract, fie el instinctiv sa inconstient, tacit sau formal. Pe scurt, conform acestei teorii, indivizii nu sunt produsul societăţii ci, dimpotrivă, sunt conduşi să creeze societatea datorită unei nevoi ca de exemplu munca sau războiul. Din această teorie rezultă că societatea, strict vorbind, nu există. Societatea umană naturală,  începutul civilizaţiei, singurul mediu în care se formează şi se dezvoltă personalitatea şi libertatea omului, nu există pentru ei. Pe de o parte, această teorie recunoaşte doar indivizii auto-suficienţi care trăiesc în izolare, iar pe de altă parte, recunoaşte doar o societate creată arbitrar de către oameni, bazată doar pe un contract formal sau tacit, pe Stat. (Aceştia cunosc foarte bine faptul că nici un Stat din istorie nu a fost creat prin contract şi că toate statele au fost stabilite prin cuceriri şi violenţă).

Masa de indivizi care formează Statul e văzută în conformitate cu această teorie, care este deosebit de plină de contradicţii. Fiecare dintre aceştia este considerat, pe de o parte, un suflet nemuritor dotat de liber arbitru. Toate sunt fiinţe cu totul degajate, auto-suficiente şi fără a avea nevoie de o altă persoană, nici măcar de D-zeu, fiind nemuritori, acestea sunt ele însele zei. Pe de altă parte, sunt brutale, slabe, imperfecte, limitate şi laolaltă obiectul forţelor naturii care le cuprinde şi care, mai devreme sau mai târziu, le conduce la morminte… Sub aspectul existenţei lor pământeşti, masele de oameni prezintă un spectacol atât de trist şi degradant, atât de lipsit de spirit, de voinţă şi de iniţiativă, încât trebuie să fi dotat cu o capacitate auto-iluzivă cu adevărat uluitoare pentru a detecta în aceştia un suflet imortal, sau chiar şi cea mai mică urmă de voinţă liberă. Par a fi absolut determinaţi: de natura exterioară, de stele şi de condiţiile materiale ale vieţilor lor; de legi şi de întreaga lume a ideilor şi preconceptelor elaborate în secolele trecute, toate acestea pregătite să pună stăpânire pe vieţile lor încă de la naştere. Imensa majoritate a indivizilor, nu numai printre masele ignorante, ci şi printre clasele civilizate şi privilegiate, cred şi doresc doar ceea ce crede şi doreşte lumea din jurul lor.

Fără indoială, aceştia cred că gandesc pentru ei înşişi, dar repetă ca sclavii pe dinafară, cu mici modificări, gândurile şi obiectivele altor conformişti pe care le absorb imperceptibil. Această slugărnicie, această rutină, această absentă perenă a voinţei de revoltă şi această lipsă de iniţiativă şi independenţă a gândirii constituie principalele cauze ale dezvoltării istorice umane dezolante şi încete.  Pentru noi, matrialiştii şi realiştii, care nu cred nici în imortalitatea sufletului nici în voinţa liberă, această încetinire, oricât de dezastruoasă ar fi, este un fapt natural. Reieşit din statutul de gorilă, omul a atins cu mare dificultate conştientizarea umanităţii şi libertăţii sale…s-a născut o fiară sălbatică şi un sclav, dar treptat s-a umanizat şi emancipat pe sine doar în societate, care e în mod necesar anterioară naşterii gândirii sale, a discursului şi al voinţei sale. Poate realiza această emancipare doar prin efortul colectiv al tuturor membrilor societăţii, trecuţi şi prezenţi, care este sursa, începutul natural al existenţei umane. Omul îşi îndeplineşte complet libertatea individuală, precum şi personalitatea sa, doar prin intermediul indivizilor care îl înconjoară şi mulţumită muncii şi puterii colective ale societăţii. Fără societate, cu siguranţă ar rămâne cel mai prost şi mizerabil dintre toate celelalte fiare feroce… Societatea, departe de a-i diminua libertatea, dimpotrivă, creează libertatea individuală a tuturor fiinţe umane. Societatea este rădăcina, copacul, iar libertatea este fructul său. Prin urmare, în fiecare epocă, omul nu trebuie să-şi caute libertatea la început, ci la sfârşitul istoriei. Se poate spune că emanciparea reală şi completă a oricărui individ este adevăratul şi marele obiectiv al istoriei.

Conceptia materialistă, realistă a libertăţii, spre deosebire de cea idealistă, este aceasta: Omul devine conştient de sine şi de umanitatea sa doar în societate şi doar prin acţiunea colectivă a întregii societăţi. Se eliberează de sub jugul naturii externe doar prin munca colectivă şi socială, singura care poate transforma pământul într-un loc favorabil dezvoltării umane. Fără astfel de emancipare materială, emanciparea intelectuală şi morală a indivitului e imposibilă. Se poate emancipa de sub jugul proprii naturi, adică să-şi subordoneze instinctele şi mişcările corpului la direcţtia conştientă a minţii sale, a cărei dezvoltare e promovată numai prin educaţie şi formare. Dar educaţia şi formarea sunt cu precădere şi în exclusivitate sociale…prin urmare, e imposibil ca individul izolat să poată deveni conştient de libertatea sa.

Cat de "sfanta" e proprietatea?

Nu e. Exceptand, poate, proprietatile Bisericii. Pentru ca tocmai dintr-o asemenea perspectiva asupra lumii(ca facuta de Zeu pentru om, sau, pur si simplu, ca apartinand Zeului, in slujba caruia ar fi, si pe care l-ar reprezenta oamenii), si printr-un asemenea cadru social, politic si institutional ierarhic (religios sau laic), proprietatea si-a facut aparitia in societatea umana, ca trasatura definitorie a acesteia de-a lungul istoriei, si a putut primi apelativul de “sfanta”.

In realitate, proprietatea e o conceptie eronata(fie si daca pastram perspectiva religioasa, in care oamenii sunt egali in fata creatorului – care nu i-ar fi creat pe unii cu mai putine drepturi decat altii -, dar al carui plan oricum nu-l cunoastem, ceea ce face, tocmai, ca aceasta perspectiva sa fie mai putin importanta) in care traieste, pe care o invoca, si pe care si-a asumat-o omenirea pana in prezent. In primul rand pentru simplul fapt ca resursele (teritoriale, alimentare, materii prime) sunt anterioare existentei omului, acesta neputand pretinde ca ii apartin, cand, de fapt, el apartine acestora sau, cel mult, e vorba de o interdependenta prin care cele doua parti isi apartin reciproc. Toate resursele de care beneficiaza fiinta umana, au stat la baza generarii acesteia, asa cum un parinte isi genereaza copilul, deci cum ar putea spune copilul ca parintele ii apartine, si ca nici un alt copil nu are dreptul sa se nasca din acesta si sa beneficieze de grija acestuia? In numele carei logici omul isi aproprie un bun care nu ii apartine, doar pentru ca acest bun nu apartine nimanui (sau considera ca nu apartine nimanui), ca si cum ar trebui si ar fi in natura oricarui lucru sa apartina cuiva? Bineinteles ca munca si, intai de toate, simpla necesitate ii da dreptul si privilegiu omului sa beneficieze de o resursa, pentru ca tocmai acesta e sensul resursei, de a perpetua existenta, fiind astfel, la randul ei, perpetuata de aceasta*. Dar a pune stapanire pe o resursa si a o transforma in proprietate este o aberatie si un abuz care deposedeaza resursa de sens si de proprietatea ei reala.

Devine evident, astfel, ca ceea ce in ziua de azi se numeste a cumpara (sau primi) sau a vinde (oferi) o proprietate, sunt actiuni fara nici o sustinere in realitate(ci doar in legislatia umana), pentru ca nu poti vinde ceva ce nu iti apartine, si nu poti cumpara ceva ce nu apartine cuiva. Istoria sociala si politica a omenirii (reflectata in cea culturala) e o inlantuire si intretesere complicata, violenta si abuziva a proprietatilor, teritoriale, animale si umane, avand ca rezultat actual indivizi care au mostenit mai mult si indivizi care au mostenit mai putin sau deloc. Deci o societate in care unii au dreptul de a se naste proprietari, iar altii nu. Dreptul la proprietate prin nastere si mostenire nu e decat o alta consecinta aberanta a erorii proprietatii in care omenirea a trait, cu forma legala, dar fara nici o forma si sustinere reala, pentru ca nu face decat sa mentina inegalitatea si distanta intre oameni, prin faptul ca accesul liber la resursele si posibilitatile lor este ingradit. Meritul unui om nu poate fi determinat dupa meritul parintelui sau, pentru ca aceasta ar insemna ca oamenii nu se nasc liberi (devreme ce unii au un grad mai mare de libertate decat altii), deci ca societatea este corupta. Si chiar daca oamenii au dreptul(legal) si posibilitatea de a cumpara proprietati, aceasta, iarasi, este apanajul celor avuti, celor care au resurse pentru a-si putea permite asta, sau a celor care acumuleaza in defavoarea si prin exploatarea altora**. Sau a catorva ale caror produse si servicii, mai mult sau mai putin remarcabile, mai mult sau mai putin necesare, sunt cumparate de cei multi, deci sunt instariti de catre cei multi. Si pentru ce? Pentru a cumpara ceva ce nimeni nu are dreptul sa vanda.

Desigur, si animalele au comportament teritorial. Nu e de gluma cu dreptul la hrana, imperechere si chiar la tranzit. Comportamentul primilor oameni, perpetuat pana in prezent, e o continuare a acestuia. Nu inseamna ca trebuie sa mentinem traditia. “Partea leului” nu apartine oamenilor***. Suntem mai mult decat instinct de supravietuire, care e bun in situatii de criza, dar ne mentinem in situatii de criza tocmai pentru ca ne bazam pe instinctul de supravietuire. Dorinta de putere si de avutie ne priveaza de adevaratele valori umane, de adevaratele noastre posibilitati si de adevaratele proprietati.
_______________________________

* Chiar si o livada, chiar daca e o resursa creeata de om, nu poate fi considerata proprietatea acestuia, pentru ca, la randul ei, a crescut pe pamant, care nu apartine nimanui, si dintr-o materie prima –seminte si puieti- anterioara omului. Este un rezultat al muncii, de care omult beneficiaza, dar, totusi, un fenomen natural, care nu poate fi insusit de nimeni.

** De exemplu, familia mea a mostenit o casa mare, terenuri si paduri dela strabunicul meu, care avea mari proprietati si afaceri forestiere in perioada dinaintea venirii comunistilor, care i-au confiscat proprietatile si l-au persecutat. Ulterior, aceste proprietati au fost, in parte, restituite si recuperate prin retrocedare si alte procese in instanta. Dar strabunicul nu a provenit dintr-o familie instarita, producandu-si averea treptat, prin diverse afaceri, inclusiv cumparand terenuri de la taranii saraci, intr-o perioada de mare precaritate. Un zvon care ajuns si la mine spunea ca ar fi cumparat terenuri de la acesti tarani loviti de foamete inclusiv pe saci cu porumb. Foarte probabil ca aceasta era o metoda prin care multi, de-a lungul timpului, au obtinut mari proprietati.

*** Animalele, in inconstienta lor, ne dau o lectie de care noi ar trebui sa fim constienti. Masculii de lei fara teritoriu ucid puii lipsiti de o aparare sustinuta din partea leoaicelor atunci cand leii tati dominanti sunt plecati in teritoriu, pentru a induce noi calduri femelei si a face loc propriilor pui.

arhetipale.blogspot.ro

Cat de “sfanta” e proprietatea?

Nu e. Exceptand, poate, proprietatile Bisericii. Pentru ca tocmai dintr-o asemenea perspectiva asupra lumii(ca facuta de Zeu pentru om, sau, pur si simplu, ca apartinand Zeului, in slujba caruia ar fi, si pe care l-ar reprezenta oamenii), si printr-un asemenea cadru social, politic si institutional ierarhic (religios sau laic), proprietatea si-a facut aparitia in societatea umana, ca trasatura definitorie a acesteia de-a lungul istoriei, si a putut primi apelativul de “sfanta”.

In realitate, proprietatea e o conceptie eronata(fie si daca pastram perspectiva religioasa, in care oamenii sunt egali in fata creatorului – care nu i-ar fi creat pe unii cu mai putine drepturi decat altii -, dar al carui plan oricum nu-l cunoastem, ceea ce face, tocmai, ca aceasta perspectiva sa fie mai putin importanta) in care traieste, pe care o invoca, si pe care si-a asumat-o omenirea pana in prezent. In primul rand pentru simplul fapt ca resursele (teritoriale, alimentare, materii prime) sunt anterioare existentei omului, acesta neputand pretinde ca ii apartin, cand, de fapt, el apartine acestora sau, cel mult, e vorba de o interdependenta prin care cele doua parti isi apartin reciproc. Toate resursele de care beneficiaza fiinta umana, au stat la baza generarii acesteia, asa cum un parinte isi genereaza copilul, deci cum ar putea spune copilul ca parintele ii apartine, si ca nici un alt copil nu are dreptul sa se nasca din acesta si sa beneficieze de grija acestuia? In numele carei logici omul isi aproprie un bun care nu ii apartine, doar pentru ca acest bun nu apartine nimanui (sau considera ca nu apartine nimanui), ca si cum ar trebui si ar fi in natura oricarui lucru sa apartina cuiva? Bineinteles ca munca si, intai de toate, simpla necesitate ii da dreptul si privilegiu omului sa beneficieze de o resursa, pentru ca tocmai acesta e sensul resursei, de a perpetua existenta, fiind astfel, la randul ei, perpetuata de aceasta*. Dar a pune stapanire pe o resursa si a o transforma in proprietate este o aberatie si un abuz care deposedeaza resursa de sens si de proprietatea ei reala.

Devine evident, astfel, ca ceea ce in ziua de azi se numeste a cumpara (sau primi) sau a vinde (oferi) o proprietate, sunt actiuni fara nici o sustinere in realitate(ci doar in legislatia umana), pentru ca nu poti vinde ceva ce nu iti apartine, si nu poti cumpara ceva ce nu apartine cuiva. Istoria sociala si politica a omenirii (reflectata in cea culturala) e o inlantuire si intretesere complicata, violenta si abuziva a proprietatilor, teritoriale, animale si umane, avand ca rezultat actual indivizi care au mostenit mai mult si indivizi care au mostenit mai putin sau deloc. Deci o societate in care unii au dreptul de a se naste proprietari, iar altii nu. Dreptul la proprietate prin nastere si mostenire nu e decat o alta consecinta aberanta a erorii proprietatii in care omenirea a trait, cu forma legala, dar fara nici o forma si sustinere reala, pentru ca nu face decat sa mentina inegalitatea si distanta intre oameni, prin faptul ca accesul liber la resursele si posibilitatile lor este ingradit. Meritul unui om nu poate fi determinat dupa meritul parintelui sau, pentru ca aceasta ar insemna ca oamenii nu se nasc liberi (devreme ce unii au un grad mai mare de libertate decat altii), deci ca societatea este corupta. Si chiar daca oamenii au dreptul(legal) si posibilitatea de a cumpara proprietati, aceasta, iarasi, este apanajul celor avuti, celor care au resurse pentru a-si putea permite asta, sau a celor care acumuleaza in defavoarea si prin exploatarea altora**. Sau a catorva ale caror produse si servicii, mai mult sau mai putin remarcabile, mai mult sau mai putin necesare, sunt cumparate de cei multi, deci sunt instariti de catre cei multi. Si pentru ce? Pentru a cumpara ceva ce nimeni nu are dreptul sa vanda.

Desigur, si animalele au comportament teritorial. Nu e de gluma cu dreptul la hrana, imperechere si chiar la tranzit. Comportamentul primilor oameni, perpetuat pana in prezent, e o continuare a acestuia. Nu inseamna ca trebuie sa mentinem traditia. “Partea leului” nu apartine oamenilor***. Suntem mai mult decat instinct de supravietuire, care e bun in situatii de criza, dar ne mentinem in situatii de criza tocmai pentru ca ne bazam pe instinctul de supravietuire. Dorinta de putere si de avutie ne priveaza de adevaratele valori umane, de adevaratele noastre posibilitati si de adevaratele proprietati.
_______________________________

* Chiar si o livada, chiar daca e o resursa creeata de om, nu poate fi considerata proprietatea acestuia, pentru ca, la randul ei, a crescut pe pamant, care nu apartine nimanui, si dintr-o materie prima –seminte si puieti- anterioara omului. Este un rezultat al muncii, de care omult beneficiaza, dar, totusi, un fenomen natural, care nu poate fi insusit de nimeni.

** De exemplu, familia mea a mostenit o casa mare, terenuri si paduri dela strabunicul meu, care avea mari proprietati si afaceri forestiere in perioada dinaintea venirii comunistilor, care i-au confiscat proprietatile si l-au persecutat. Ulterior, aceste proprietati au fost, in parte, restituite si recuperate prin retrocedare si alte procese in instanta. Dar strabunicul nu a provenit dintr-o familie instarita, producandu-si averea treptat, prin diverse afaceri, inclusiv cumparand terenuri de la taranii saraci, intr-o perioada de mare precaritate. Un zvon care ajuns si la mine spunea ca ar fi cumparat terenuri de la acesti tarani loviti de foamete inclusiv pe saci cu porumb. Foarte probabil ca aceasta era o metoda prin care multi, de-a lungul timpului, au obtinut mari proprietati.

*** Animalele, in inconstienta lor, ne dau o lectie de care noi ar trebui sa fim constienti. Masculii de lei fara teritoriu ucid puii lipsiti de o aparare sustinuta din partea leoaicelor atunci cand leii tati dominanti sunt plecati in teritoriu, pentru a induce noi calduri femelei si a face loc propriilor pui.

arhetipale.blogspot.ro

Războiul Civil din Spania – ANARHISMUL ÎN ACŢIUNE

Introducere

Căutaţi prin toate cărţile de istorie pe care le puteţi găsi. Veţi afla puţin, dacă nu chiar nimic, despre căpitanul Jack White după anul 1914. Este ca şi cum cel care a iniţiat formarea Armatei Populare Irlandeze ar fi dispărut de pe faţa pământului când revolta din Dublin a luat sfârşit. De fapt, el a continuat să trăiască şi a  rămas activ în mişcarea socialistă până în 1940. Când James Connoly a fost condamnat la moarte, Jack White a fost cel care a mers repede în sudul Ţării Galilor şi i-a îndemnat pe mineri să intre în grevă de protest. Din această cauză a făcut trei luni de puşcărie. În Anglia, a lucrat o perioadă pentru Federaţia Socialistă Muncitorească a Sylviei Pankhurst şi în timpul grevei generale din 1926 a vrut să organizeze o Armată Populară pentru a proteja pe cei care pichetau, aşa cum făcuse şi în Dublin.

Începutul războiul civil din Spania l-a găsit pe White înrolat în Brigada Internaţională din Irlanda, care a mers să lupte împotriva fascismului. Un camarad din anii ΄30, Albert Meltzer, descria experienţa lui White: „Era încântat de colectivizarea din Spania şi de miliţiile voluntare. A fost foarte surprins că toate acestea erau rezultatul eforturilor anarhiştilor. Pe lângă activitatea sa în Brigada Irlandeză pe front, el i-a învăţat pe voluntarii spanioli cum să folosească armele şi, de asemenea, le-a învăţat pe femeile din satele de pe drumul spre Saragoza cum să folosească armele de calibru mic în auto-apărare. Ceea ce nu a putut suporta a fost faptul că Brigada din Irlanda, la fel ca toate celelalte brigăzi internaţionale, era manipulată de Partidul Comunist. Nu a acceptat niciodată existenţa Partidului Comunist; nu găsea nici o alternativă; însă acum o aflase”.

White s-a înrolat în rândurile CNT, renunţând la Brigăzile Internaţionale. CNT nu avea nevoie în aceea perioadă de voluntari străini, căci avea un sprijin autohton foarte puternic, însă avea nevoie de arme. Avea nevoie de oameni care să lucreze în folosul său în afara Spaniei. Astfel, a fost rugat să lucreze la Londra cu scopul de a aduna fonduri şi solidaritate. În timpul şederii sale în Spania a devenit un anarhist convins şi la scurt timp de la întoarcerea din Spania a scris o broşură intitulată simplu „Ce înseamnă Anarhismul”.

Faptul că astfel de informaţii sunt noi pentru cititor arată cum poate fi falsificată istoria sau cum pot dispare episoade întregi din cărţile de istorie. S-a scris foarte mult pentru a se marca 50 de ani de la războiul civil spaniol, însă contribuţia anarhiştilor a fost fie ignorată complet, fie redusă la câteva note de subsol, care şi acelea conţineau minciuni sfruntate sau menţionări reduse la cuvintele „nişte rataţi”. Pentru a se mai îndrepta ceva, această broşură a fost scrisă. Nu este o istorie a Războiului Civil, cea ce ar necesita sute de pagini de scris pentru a face lumină asupra acestui subiect. Reprezintă numai scoaterea la lumină a „istoriei ascunse” a participării anarhiştilor la lupta antifascistă din Spania.

Nu a fost scrisă din motive academice, ci pentru că anarhismul este la fel de relevant astăzi ca şi cu 50 de ani în urmă. Am văzut rezultatele democraţiilor sociale şi ale partidelor muncitoreşti, am văzut ceea ce a însemnat stalinismul în Rusia, China, Albania şi restul sateliţilor, am văzut cum critica stângistă din mişcarea troţkistă a fost incapabilă să atingă adevărata problemă. Şi adevărata problemă este ideea autoritară că lumea poate fi schimbată peste voinţa muncitorilor. Poate, dar nu într-una mai bună.

Numai Anarhismul, cu conceptele sale de socialism bazat pe libertatea individuală şi consiliile muncitoreşti, este diferit de toate acestea. Numai astfel a fost posibil ca, după patru decenii de represiune, CNT să reapară ca un sindicat adevărat după moartea lui Franco. Tocmai de aceea un grup de muncitori irlandezi, aflaţi în căutarea unui socialism adevărat, a pus bazele Mişcării de Solidaritate a Muncitorilor (Workers Solidarity Movement) în 1984. Noi credem că Anarhismul nu este doar o altă opţiune a celor care vor să schimbe lumea în bine; istoria celorlalte mişcări de stânga arată că ANARHISMUL ESTE O NECESITATE.

Ce este birocraţia sindicală?

Există foarte puţine mijloace prin care clasa muncitoare se poate înarma cu un instrument politic, care o educă şi o ajută să lupte împotriva escrocilor, deghizaţi în apărătorii săi, care o trădează şi vinde. Prin această tribună vreau să constribui, astfel încât acei muncitori care dau peste această informaţie să o poată folosi ca punct de pornire pentru a crea o discuţie despre birocraţia sindicală, acest mare duşman al clasei muncitoare, astfel încât să se poată organiza pentru combaterea acesteia. În primul rând, trebuie să înţelegem ceea ce caracterizează birocraţia sindicală.

Birocraţia sindicală nu practică democraţia în rândul muncitorilor. Aceasta nu consultă muncitorii afiliaţi sindicatului, sau acelea care sunt reprezentate, privind acţiunile sale, atitudinile şi deciziile, ci mereu tratează cu şefii în spatele muncitorilor. Birocraţia sindicală îşi desfăşoară discuţiile cu şefii  şi acordurile colective fără martori, în restaurante de lux: sau, pentru probleme mai puţin importante, în birourile patronilor, în spatele uşilor închise. Semnează acorduri şi contracte fără participarea muncitorilor.

Birocraţia sindicală terorizează membrii de sindicat. Atunci când sunt criticaţi de către muncitori, aceştia sunt urmăriţi, ameninţaţi şi intimidaţi, fiind supuşi unui terorism psihologic: sau dacă nu, se asigură că vor fi concediaţi. Birocraţia e inamicul adunărilor muncitoreşti şi a participării din partea muncitorilor.

Birocraţia sindicală nu se organizeată ea însăşi şi nici nu permite muncitorilor să lupte, iar când le permite o acţiune din partea muncitorilor e pentru că se simte sub presiune. Când cererile sunt suficient de justificate şi se teme că muncitorii o vor înlocui, acţionează ca o camaşă de forţă. În alte cazuri în care birocraţia permite  o acţiune din partea muncitorilor este doar pentru a exercita presiune pe patron, astfel încât acesta să cedeze în faţa dorinţelor proprii ale birocraţiei. Birocraţia întotdeauna încearcă să conţină luptele muncitorilor, dar spunându-le să nu lupte şi să menţină o atmosferă de pace şi armonie, acceptând normele şi condiţiile impuse de către patronat. Birocraţia sindicală e demagogică, oferind mereu lucruri de care nu se ţin de cuvânt. Îi vinde pe muncitori, fiind vânduţi şi corupţi de privilegiile şi mitele pe care le primesc în schimb. De asemenea, participă în inspectoratele de muncă. Dacă liderii voştrii sindicali se comportă în acest fel, atunci aveţi birocraţie. Prima noastră sarcină ca muncitori este de a-i combate şi de a-i da afară din sindicatele noastre. Cu această declaraţie, ne alăturăm tuturor muncitorilor care doresc să înceapă o luptă pentru a înlătura aceşti paraziţi din sindicatele noastre.

Alberto Durango

thecommune.co.uk

Fără patroni: Procesul de Recuperare a Companiilor de către muncitori în Argentina, 2001-2009

Introducere

De la sfârşitul anului 2001 şi începutul anului 2002, sectoare ale clasei muncitoare argentiniene  au organizat o experienţă de luptă extraordinară. Ocuparea companiilor şi începerea producţiei, fără patroni. În contextul unei crize economice, a ratei ridicate a somajului, a falimentului afacerilor şi a reducerilor masive, mii de muncitori s-au organizat ei înşisi pentru a-şi menţine locurile de munca.

Criza politico-economică

Între 1997 şi 2001 a avut loc o criză economică severă în Argentina care a afectat sever puterea de stat. Această criză a fost acompaniată de o revoltă populară pe 19 şi 20 decembrie care, confruntată cu situaţia de asediu, a forţat demisia preşedintelui Fernando de la Rúa şi a deschis un proces de guvernare fără lider în ramura executivă a Republicii (1), oferind un pas înainte luptei populare.

Această rebeliune a pus capăt unei serii de guverne neoliberale din ţară, în timp ce a existat o breşă în lupta populară : adunări în cartiere, mişcări ale şomerilor, fabrici şi afaceri recuperate de către muncitori. În perioada anilor ’90 a fost impus în Argentina un model economic bazat pe “convertibilitatea” monedei. Acest lucru a însemnat că 1 peso era echivalent cu 1 dolar american. În mod evident, singura modalitate de a menţine această paritate a fost prin credit extern. Atunci când, din 1997, creditul a devenit mai scump, economia Argentinei a intrat într-o recesiune severă. În timp ce modelul economic a generat o taxă ridicată de somaj (peste 10%), acum criza somajului s-a ridicat la peste 25%. Multe afaceri au falimentat, împingând mai mulţi muncitori pe străzi. Răspunsul guvernului, în urma avizului primit de la FMI şi Banca Mondială, a fost să implementeze reduceri bugetare naţionale, fapt care a înrăutăţit situaţia populaţiei.Până în 2001, Argentina a încetat să fie raiul pentru investiţiile financiare, în schimb capitalul ieşea din ţară.

Răspunsul guvernului a fost să îngheţe depozitele bancare de economii, situaţie care, de fapt, constituie exproprierea muncitorilor şi a clasei de mijloc pentru a salva sistemul bancar. Confruntată cu această situaţie, burghezia era divizata în jurul a două programe pentru  a depăşi criza. O tabără a încercat să abandoneze “convertibilitatea”, devalorizând moneda, pentru a face producţia locală mai competitivă la nivel global.Cealaltă dorea adoptarea dolarului ca schimb valutar legal, făcând economia locală mai dependentă de economia Statelor Unite. Situaţia socială a devenit intolerabilă în decembrie 2001.

Îngheţarea depozitelor bancare împiedica muncitorii de a avea acces la salarii. Lipsa de ofertă monetară a accelerat procesul de faliment şi rata somajului a crescut. În acest fel, pe data de 15, a început vandalizarea magazinelor din zona periferică a oraşelor. Guvernul a răspuns declarând stare de urgenţă, suspendând drepturile constituţionale ale populaţiei în noaptea de 19 decembrie. După transmisiunea  mesajului prezidenţial pe canalul naţional de televiziune, populaţia din oraşele mari a luat în asalt străzile, lovind cratiţe şi oale, strigând : “Ce ticaloşi,ce ticaloşi! Să-şi înfigă în fund starea de urgenţă!” sau “Toţi trebuie să plece – să nu rămână niciunul!”, cerând demiterea ministrului finanţelor, a preşedintelui şi a tuturor politicienilor.

Aşadar a început rebeliunea populară, de natură insurecţională, care a pus sfârşit mandatului lui Fernando De la Rúa.

Mobilizare Populară

În lunile ce au urmat după căderea lui De la Rúa, Argentina s-a scufundat într-un proces care a implicat dezvoltarea organizatiilor populare şi a cerinţelor acestora.De amintit e apariţia Adunărilor de Cartier şi rolul central jucat de către Mişcarea Piquetero (Muncitori Şomeri). Adunările de Cartier au apărut în primele săptămâni după caderea lui De la Rúa. Mii de locuitori s-au întâlnit, pentru prima dată în ani de zile, în aproape toate pieţele publice şi zonele importante din oraşele mari. Discutau politica, organizau acţiuni de stradă (demonstraţii, escraches – un fel de adunare cu scopul de a ruşina pe cineva-) şi au căutat, prin ajutor reciproc, să satisfacă nevoile locuitorilor şomeri. Au mai reuşit să stabilească adunări între cartiere , care ţineau sesiuni săptămânale pentru a coordona acţiunile în comun.

Pe de altă parte, mişcarea piquetero, care a apărut în 1997, s-a răspândit ajungând un fenomen naţional, organizând muncitorii concediaţi după privatizarea firmei petrolifere de stat în Patagonia şi în nord-vestul ţării, ce se luptau să obţină slujbe şi subvenţii care să le proporţioneze o uşurare pe perioada şomajului. În 2001, săracii şi şomerii din ghetto-urile din centrul politic al ţării, oraşul Buenos Aires, erau şi ei organizaţi şi mobilizaţi. Guvernul de tranziţie al lui Eduardo Duhalde, ales de către Adunarea Legislativă (cuprinzând Senatul şi Camera Deputaţilor) pe 2 ianuarie 2002, ar fi trebuit să mărească valoarea plăţii pentru şomaj şi să încerce să calmeze gândurile a milioane de muncitori şomeri, dar în schimb a condus la creşterea protestelor proletare organizate. Mai mult, muncitorii şomeri şi-au înfiinţat propriile proiecte cooperative, auto-gestionate, în aşa fel încât să creeze de muncă pentru ei înşisi.

Organizaţiile piquetero au devenit aşadar jucători politici importanţi în acei ani, articulându-se în jurul cerinţelor populare din diferite sectoare şi demonstrând o mare capacitate de mobilizare şi de presionare a guvernului. În lunile de la începutul anului 2002, s-a stabilit o alianţă puternica între adunările de origine urbană – constituite majoritar de sectorul clasei de mijloc – şi cele ale şomerilor din cartierele oraşelor, exprimată în sloganul : “pichetaţi şi bateţi în oale, lupta e una singură”.

Ocupări ale fabricilor

În acest context al crizei economice şi a mobilizării populare, a avut loc fenomenul ce a atras cel mai mult atenţia militanţilor anti-capitalişti : procesul de ocupare a fabricilor şi a afacerilor şi punerea lor în funcţiune de către muncitori, fără patron. Pe când acest proces era nou în Argentina, acesta are legături importante cu tradiţia şi metodele de luptă ale muncitorilor.

Tactica de ocupare a fabricilor are o istorie lungă în ţară. Cel mai important precedent a fost promovat de către CGT (Confederaţia Generală a Muncitorilor) în 1964. Într-o zi, 10.000 din cele mai importante instituţii productive din ţară au fost ocupate de către muncitori cu precizie militară. Purtarea acestei măsuri a fost birocratică şi s-a manifestat  printr-o logica loveşte/negociază, pentru a acumula putere corporativa în cadrul sistemului şi nu pentru a genera o ruptură cu sistemul. Dar mişcarea a şocat atât burghezia cât şi pe înşisi birocraţii sindicatului în aşa fel încât planul de luptă, organizat pe etape distincte, a fost abandonat la mijloc de drum. Ocuparea locurilor de muncă a fost, deasemenea, un mijloc de rezistenţă împotriva dictaturilor ori a încercărilor de privatizare.