Autogestiunea Industrială – Partea I

Introducere [1]

A reflecta ideile anarhiste despre autogestiune industrială [2], în special la condițiile muncii, implică nu doar o analiză a strategiei de gestiune, a formelor și metodelor de muncă tehnică și tehnologie relaționate cu procesele și factorii productivi, reflectând asupra siguranței industriale, sănătatea muncii și planurile de acțiune în diferite ramuri ale industriei, ci implică și dezvoltarea ideii libertare de autonomie a clasei muncitoare, a capacității sale de luare a deciziilor și posibilității sale de organizare în combinație cu o transformare socio-economică radicală, demonstrând eficiența autogestiunii în general și a importanței acesteia în zone cheie precum siguranța și sănătatea muncii (SSM).

Prin urmare, autogestiunea și în acest caz, autogestiunea industrială, devine mult mai mult decât o gestionare industrială, deoarece implicațiile sunt mai profunde decât determinatele tipuri de administrare a producției în raport cu „preocuparea față de sănătatea” muncitorilor, odată ce pune în discuție raționalitatea capitalistă economică, rolul intervenient al Statului, logica cantitativă, ca de asemenea apărarea vieții, sănătății și libertății muncitorilor, deoarece eficacitatea autogestiunii se măsoară și prin aspectele sale umane și sociale. În acest context, de dezvoltare tot mai accelerată a anumitor sectoare ale economiei capitaliste, ca și informatica și telelucrul, biotehnologia, sistemul energetic, mineritul și agro-industrialismul, pune în evidență riscurile la care se expun muncitorii datorită unor anumite metode ce separă capacitățile umane biologice de cele psihologice ale muncii în sine, fiind  periculoasă pentru viața și sănătatea indivizilor.

Într-un cadru care să contribuie pentru a explica evoluția formelor și metodelor de muncă tehnică și tehnologică spre acest tip de industrialism, ar putea fi util să avem în vedere o aproximație cronologică ce se situează între un capitalism comercial și unul industrial, derivat în unul de tip financiar, asociat cu expansiunea globalizării neoliberale care continuă, se adâncește și legalizează precaritatea muncii și creșterea riscurilor; totuși acest lucru nu explică cum a existat și poate exista autogestiunea în contexte geografice diverse, începând cu Rusia secolului XX, Mexicul revoluționar din 1910, Spania libertară din anii 30 și până în al treilea mileniu. De aceea, e necesară  generarea de cunoștințe despre implicațiile proceselor autogestionare realizate sau în curs de dezvoltare. Cu un astfel de chestionar, sperăm să putem contribui la materializarea acelei afirmații la fel de valabilă în zilele noastre că „Emanciparea muncitorilor va fi opera lor înşişi”, traducând cele spuse anterior, că libertatea clasei muncitoare implică, de asemenea, auto-îngrijirea, lupta socială manifestată pentru o viață mai bună, siguranță, sănătate și demnitate. [3]

În al doilea rând, autogestiunea asupra căreia reflectăm devine o practică libertară sprijinită pe o propunere economică globală ce integrează individul, comunitatea și mediul într-o viziune ecologică a lumii (Kropotkin, 19–), care, pe zi ce trece, crește în influență și tocmai de aceea trebuie studiată, pentru a fi pusă în practică în cel mai bun mod posibil. În conformitate cu aceasta, autogestiunea este unul din cele mai bune mecanisme economice ce pot integra siguranța și sănătatea muncii cu procesele productive ale industriilor (Kropotkin, 2008), adică, îmbunătățind condițiile de muncă generale (ziua de lucru, condițiile ergonometrice, de igienă și siguranță industrială, investigațiile asupra materialelor, tehnicilor și tehnologiei de la locul de muncă, discuții și luarea deciziilor, participare și adunări, etc.), producând cu timpul transformări substanțiale a vieții sociale. Trebuie să întelegem că SSM nu se referă doar la grija față de viață și sănătate din punctul de vedere tehnic, cum au încercat să ne prezinte viziunea instituțională a Statului sau a organismelor internaționale, ci se referă și la faptul că prevenirea riscurilor implică dezvoltarea celor mai propice condiții de muncă posibile, incluzând capacitatea de decizie și organizare. Văzută în acest fel, SSM nu este doar încă o responsabilitate managerială, ca și investițiile și rentabilitatea industrială.

1. Gestiunea Industrială [4]

Compania și industria capitalistă conduse în mod ierarhic își concentrează deciziile referitoare la formele de muncă în cadrul grupului managerial, care, de asemenea, e responsabil de siguranța muncii și a mediului. Gestiunea industrială, luând decizii, corespunde exploatării și dominației unora asupra altora. În fața acestei situații, ce alternative pot exista, când viața și sănătatea muncitorilor se tranzacționează zi de zi pe piață, împreună cu marfa, ca un obiect implicit și neclar al investițiilor efecuate de firme și industrii? Mai mult, întrebăm direct: cum anume conduc domeniul sănătății și siguranței muncitorilor în interiorul firmelor capitaliste, de exemplu, când se aleg determinate materii prime periculoase? [5] Gestiunea capitalistă a firmelor, printre alte elemente, efectuează multiple procese, unele foarte riscante pentru viața și sănătatea muncitorilor, a comunității și a mediului. De aceea devine necesar să arătăm, în următoarea idee mult mai detaliată, viziunea ecologică a problemei care include aspecte pe care nu le vom dezvolta pentru moment, ca și riscurile ambientale.

Revoluția Rusă – Clifford Harper

„Întotdeauna conducătorii….Ne-am săturat de ei…”

Noul secol a găsit Rusia într-o aşa de mare foamete, încât ţăranii erau nevoiţi să fure grâul şi să jefuiască casele stăpânilor lor. Recesiunea economică a cuprins oraşele textile din nord, minele, câmpurile petroliere, fabricile şi porturile din sud. În 1903, petroliştii din Baku s-au răfuit cu poliţia. O grevă generală izbucnită în Odessa a cuprins apoi toată Ucraina; ministrul de interne şi ministrul educaţiei au fost asasinaţi. Studenţii şi tinerii muncitori, decişi să distrugă ordinea existentă, s-au întors la scrierile lui Bakunin şi Kropotkin pentru a se inspira, iar cu dinamită şi pistoale s-au aruncat împotriva Statului.

În 1905, dezastruosul război al Rusiei cu Japonia a scos mii de oameni protestând pe străzile din Petrograd. Aproape 1000 de oameni au fost ucişi sau răniţi de soldaţi. Măcelul din „Duminica Sângeroasă” a înfuriat întreaga Rusie. Consilii ale muncitorilor – soviete – s-au format pentru prima dată pentru a coordona acţiunile militante. Muncitorii, dintre care mulţi tocmai veniseră la oraş din mediul rural pentru a căuta de lucru în noile fabrici, şi-au ales reprezentanţi din clasa lor, în care aveau încredere şi pe care îi puteau demite, dacă se dovedeau ineficienţi. Grevele au paralizat producţia, grupuri de naţionalităţi opresate din zona graniţei s-au răsculat, ţăranii au început să incendieze şi să jefuiască, iar la Moscova a izbucnit insurecţia.

Revolta, deşi de scurtă durată, a influenţat tânăra mişcare anarhistă. În ciuda represiunii crescânde, „Detaşamentele de Luptă” ale acestei mişcări au atacat magazinele şi fabricile de arme, căutând pistoalele Browning, foarte apreciate de ei. Oficialităţi, poliţişti şi patroni au fost omorâţi şi au avut loc nenumărate „expropieri” de bănci şi case ale bogaţilor. Confruntările armate cu poliţia se terminau în puşcării, cu torturi sau moarte.

Revoluţia în Petrograd

În februarie 1917, femeile din Petrograd s-au răsculat furios pentru pâine. Au izbucnit grevele şi oamenii s-au ridicat împotriva guvernului. Curând, trupe ale armatei s-au alăturat răsculaţilor şi, din nou, s-au format soviete. Ţarul a abdicat şi s-a format un guvern provizoriu. Această revoluţie, aşa cum remarca un participant, a fost „un fenomen absolut spontan, nicidecum fructul propagandei vreunui partid”. Oamenii „erau cuprinşi de simţământul unei libertăţi nelimitate, a unei eliberări de constrângerile societăţii lor.”

Muncitorii de la fabrica Putilov au mărşăluit cu sloganul Jos cu Autoritatea şi Capitalismul scris pe pancarte negre. Grupurilor de muncitori anarhişti din districtul Vyborg şi docherilor din Kronstadt li s-au alăturat marinarii flotei Mării Baltice. Anarhiştii au ocupat conacele bogaţilor, iar unul din ele a devenit Casă de Odihnă, având camere de lectură, discuţii şi recreere, şi un teren de joacă pentru copii în grădină. Guvenul provizoriu a ordonat anarhiştilor să părăsească casa, dar 50 de marinari din Kronstadt s-au grăbit să vină în ajutorul lor, iar muncitori din Vyborg au demonstrat împotriva evacuării.

Când autorităţile au interzis să se ocupe case „fără aprobarea proprietarilor”, anarhiştii au eliberat o puşcărie din apropiere şi i-au invitat pe deţinuţi la acest conac. Trupele guvernamentale au trecut apoi la atac, ucigând un anarhist şi arestând 60 de marinari şi muncitori, aprinzând astfel scânteia revoltei din iulie.  Marinari, soldaţi şi muncitori înarmaţi au cerut dreptate pentru anarhiştii evacuaţi. Anarhiştii din Kronstadt au determinat Regimentul 1 de Mitraliere să înceapă o nouă revoltă, iar Troţki s-a văzut nevoit să salveze un ministru răpit de marinarii din Kronstadt.

Octombrie

La reîntoarcerea sa în Rusia, în aprilie 1917, Lenin a mirosit anarhismul în aer. Şi el „a sărit în căruţă” cu anarhiştii, prin „Tezele din Aprilie”, în care făcea un apel ca guvernul să fie înlocuit de soviete, iar armata şi poliţia să fie înlocuite de o miliţie populară. Însă unii adepţi ai marxismului au fost împotriva lui. Conform unuia din ei, „Lenin s-a făcut acum candidat la singurul tron european vacant de 30 de ani – tronul lui Bakunin! Noile cuvinte ale lui Lenin exprimă ceva vechi – adevărurile anarhismului primitiv”. Ei au fost şi mai îngroziţi de lucrarea sa, „Statul şi Revoluţia”, prin care îi îndemna pe ţărani să se organizeze liberi în comune, să înlăture capitalismul şi să transfere economia sub „controlul întregii societăţi”. „Atâta timp cât există Statul”, scria Lenin, „nu există libertate, iar când va fi libertate, nu va mai exista Statul.”

Cuvintele lui Lenin i-au convins pe anarhişti să se alăture bolşevicilor pentru a înlătura guvernul provizoriu. Ignorând alegerile pentru Adunarea Constituantă pe motiv că „puterea politică nu valorează nici măcar cât un ou stricat”, anarhiştii i-au îndemnat pe muncitori să ocupe fabricile, iar pe ţărani pământul. Astfel scria o anarhistă: „Jos cuvintele! Jos rezoluţiile! Trăiască fapta! Trăiască munca creatoare a maselor truditoare!” Astfel, anarhiştii s-au alăturat Comitetului Militar Revoluţionar al lui Troţki, care în octombrie a pus la cale îndepărtarea guvernului.

Contrarevoluţia

Dar „luna de miere” dintre anarhişti şi bolşevici s-a terminat a doua zi. Un Soviet Central atotputernic s-a format, dar era compus numai din bolşevici. Acum, anarhiştii vorbeau de „a treia şi ultima etapă a revoluţiei”, iar marinarii din Kronstadt au avertizat că puteau să-şi îndrepte tunurile împotriva guvernului bolşevic, la fel cum o făcuseră şi împotriva celui provizoriu. De altfel, ei spuneau că „unde începe autoritatea, se termină revoluţia”.

De-a lungul Rusiei, principiile anarho-sindicaliste ale Comitetelor de fabrică şi ale controlului muncitorilor câştigau susţinere, mai ales în porturi şi docuri, brutării, mine, printre muncitorii de la poştă şi telegraf. La început, bolşevicii au susţinut aceste idei, dar, o dată ajunşi la putere, s-au îndreptat spre controlul centralizat al statului. Făcându-se ecoul lui Bakunin, anarhiştii i-au acuzat pe bolşevici ca fiind „intelectuali egoişti”, care s-au ridicat la putere pe spinarea muncitorilor şi ţăranilor. Până în primăvara lui 1918, ruptura era completă. Într-o noapte, în aprilie, CEKA, poliţia secretă a bolşevicilor, a întreprins o razie prin 26 de centre anarhiste din Moscova. La Casa Anarhiei, Gărzile Negre au ripostat, ucigând 12 poliţişti, dar 50 de anarhişti au fost omorâţi sau răniţi, iar peste 500 arestaţi.

Autogestiunea în perspectivă istorică: 1950-2006

Autogestiunea (vezi aici scurtă descriere) a re-apărut ca o mișcare importantă în Argentina (vezi aici mai multe detalii despre experimentul argentinian), cu peste 200 de fabrici organizate și controlate de către muncitori și un coordonator naţional de întreprinderi autogestionate în procesul de a fi organizat. Istoric vorbind, autogestiunea a fost elementul central al proiectului socialist, datând de la celebra afirmație a lui Karl Marx, care spunea că “emanciparea clasei muncitoare este o sarcină a clasei muncitoare însăşi”. În acest sens, autogestiunea, ca drumul spre socialism este în contrast cu centralismul birocratic al fostei Uniuni Sovietice și sistemul ierarhic de management al capitalismului. Această lucrare va trece în revistă potențialul autogestiunii, și apoi examinează unele experiențe istorice din cursul secolului XX, pentru a trage câteva lecții istorice, care sunt relevante pentru actuala experiență argentiniană.

Potențialul autogestiunii

Autogestiunea este o experiență cu adevărat eliberatoare, atât în ​​sensul de a elibera clasa muncitoare de abuzul capitalist și insecuritate cat și oferindu-le libertatea de a crea noi forme de relații sociale ale producției și distribuției. Pe scurt spus, oferă muncitorilor puterea să:

1) decidă ce urmează să fie produs și pentru cine

2) protejarea locurilor de muncă și/sau creșterea ocupării forței de muncă

3) stabilească priorități în ceea ce se produce

4) definească cine primește ce, unde și cum

5) combină producția socială și însușirea socială a profitului

6) creează solidaritatea de clasă în fabrică, la nivel sectorial sau național/internațional

7) democratizează relațiile sociale ale producției.

Experiența argentiniană cu autogestiunea exemplifică unele dintre aceste potențialități. În fabrica de textile Brukmann și fabrica de ceramică Zanon precum și în întreprinderile autogestionate stabilite de către șomerii din Solano și alte părți, deciziile de producție și de distribuție sunt luate de către adunarea tuturor muncitorilor. Gradul ridicat de solidaritate este evidențiat în sloganul popular “un atac asupra unuia, este un atac asupra tuturor (“Tocas uno, Tocas todos”). Istoric, realizarea potențialului autogestiunii a întâmpinat atât succese limitate cât și eșecuri. Este util să analizăm unele dintre experiențele majore ale autogestiunii în contexte istorice diferite.

Cazuri istorice ale autogestiunii: Iugoslavia, Chile, Bolivia, Peru

Autogestiunea a luat viaţă în mai multe țări, la diferite momente și contexte. Vom examina patru cazuri: Iugoslavia, Chile, Bolivia și Peru, evidenţiind punctele forte și punctele slabe.

Iugoslavia

Autogestiunea a fost doctrina oficială a regimului socialist iugoslav între 1950 și destrămarea Federației Iugoslave. În întreaga Iugoslavie toate fabricile importante erau în cadrul sistemului de autogestiune, rezultând o influență mai mare asupra producției și a venitului decât altundeva în fostele țări socialiste. Asistență medicală gratuită, educație și locuri de muncă sigure erau garantate de autogestiune. Mişcarea autogestiunii în Iugoslavia a apărut din înfrîngerea fascismului, ruptura dintre Iugoslavia lui Tito şi Uniunea Sovietică a lui Stalin și revoluția socialistă. Autogestiunea a trecut prin mai multe etape, în prima perioadă 1950-1964, autogestiunea a operat la nivelul fabricii, Partidul Comunist controlând politica națională; de la 1965-1972 în cadrul “reformei pieței”, întreprinderile autogestionate au început să fie afectate de presiuni capitaliste, rezultând în inegalități sociale mai mari între fabrici și sectoare economice, precum și șomaj; perioada cuprinsă între 1973-1990 apariției șovinismul etnic, presiunile FMI și degenerarea Partidului Comunist Iugoslav a dus la căderea eventuală a autogestiunii. Succesul precoce a experimentului iugolsav cu autogestiunea, de peste 30 de ani, sa datorat luptei în masă care a precedat autogestiunea în timpul perioadei anti-fasciste, anti-staliniste 1940-1950, care a politizat și a mobilizat clasa muncitoare și a ridicat conștiința de clasă și de organizare. Limitările autogestiunii Iugoslave a fost că aceasta a fost întotdeauna limitată de faptul că statul a rămas în mâinile Partidului Comunist care a limitat gradul autogestiunii la nivel local sau sectorial, și astfel a creat un sistem dual de putere între statul birocratic și autogestiunea bazată pe fabrică. Atunci când birocrația s-a întors spre piață și mai târziu la politica etnică a subminat sistemul de autogestiune.

Chile

În Chile, în timpul guvernului Allende (1970-1973) peste 125 de fabrici se aflau sub un anumit sistem de autogestiune. Aproximativ jumatate predominant controlate de funcționari publici, celelalte cincizeci la sută de către comisiile de muncitori în fabrici. Studiile au demonstrat că fabricile sub autogestiune au fost mult mai productive, eficiente și cu mai puțin absenteism decat fabricile conduse de stat sub gestionare centralizată. Mişcarea autogestiunii a creat “cordones industriales” curele industriale, care au coordonat producția și auto-apărarea împotriva atacurilor capitaliste. În fabricile de succes controlate de jos, disputele de partid și sindicale au fost subordonate puterii ansamblurilor populare în care toți muncitorii din fabrică au participat. Autogestiunea a apărat fabricile de la închidere, şomaj și a imbunatatit foarte mult condițiile sociale de muncă.

Editorial Sinapsis Nr. 2 : “Munca și uciderea lui Rodrigo Cisternas”

“Sinapsis” este o videorevista ce conține documentare scurte și reportaje despre diverse teme de interes pentru luptele sociale. Este produsă de către “Productora de Comunicación Social“, o organizație anarhistă de comunicare și propaganda din Chile, dedicată difuziunii de idei și practici libertare, difuziunii diferitelor mișcărilor sociale autonome, sindicale, a problemelor comunităților indigene, a problemelor ecologice, promovând în același timp dialogul între organizații la nivel internațional. De asemenea, este o organizație non-profit ce funcționează în principal într-un ambient independent și autogestionat. Am avut ocazia sa cunoaștem câțiva membrii ai acesteia la adunarea anarhistă din St.Imier, unde am stabilit că, de-a lungul timpului, vom traduce în română anumite documentare.

Așadar vă prezetăm reportajul “Munca și uciderea lui Rodrigo Cisternas”,  din a doua ediție internațională a Editorialului Sinapsis:

Sinapsis 2 : „Munca”

Sinapsis Editorial Nr. 2 : “Munca și uciderea lui Rodrigo Cisternas”

Originea zilei de 1 Mai datează din orașul Chicago, unde 1 mai 1886 a dat naștere unei greve pentru introducerea a 8 ore zilnice de muncă, care a declanșat protestul Haymarket, unde a fost detonat un dispozitiv exploziv în apropiera unui grup de polițiști. Presa și opinia publică a condamnat un grup de militanți anarhiști, care ulterior au fost condamnați și uciși arbitrar. Aceștia se numesc “Martirii din Chicago”.

În prezent, comemorarea zilei de 1 Mai a devenit o “petrecere” în Chile, unde partidele politice, guvernul, CUT (Centrala Unitară a Muncitorilor) și alte instituții au creat un discurs ipocrit despre condițiile în care muncesc milioane de persoane, criminalizând activiștii sociali ce caută sa evidențieze acest lucru și să se poziționeze împotriva conflictului de clase.

Acest video este o invitație pentru regândirea seminificației luptelor muncitorilor din lumea întreagă.

Autor: Productora de Comunicación Social
Locație: Santiago.
An: 2007
Durație: 05:13
Nume: Editorial Sinapsis 2

Raportul IASR de la Adunarea Anarhistă Internaţională din St. Imier

IASR (Iniţiativa Anarho-Sindicalistă din România) a fost prezentă la Adunarea Anarhistă Internaţională de la St. Imier, Elveţia, care s-a desfăşurat între 8-12 august 2012. Invitaţi oficial de către IAF-IFA (Internaţionala Federaţiilor Anarhiste), am avut ocazia să cunoaştem veteranii mişcării anarhiste şi situaţia internaţională a mişcării, printre alte lucruri. În acest scurt raport vom descrie concluziile şi experienţele de la adunare, proiectele de viitor şi ce am putea realiza in România.

Adunarea Anarhistă Internaţională de la St. Imier a fost prilejiul aniversării a 140 de ani de la prima Internaţională Anarhistă şi naşterea anarhismului ca mişcare politică. Programul evenimentului a fost plin, atât de divers ca şi anarhismul în sine. Atmosfera primei zile a fost dominată de semnificaţia acestei adunări, axându-se pe istoria anarhistă a micului oraş din poalele munţilor Jura; de notat vizitele în locurile istorice cu semnificaţie anarhistă, precum casa lui Mihail Bakunin sau clădirea unde a fost fondată Internaţionala, toate acestea făcând parte din program. Interesant faptul că Internaţionala Anarhistă, a fost fondată în St.Imier ca răspuns asupra expulzării anarhiştilor din Internaţionala I de către Karl Marx, la congresul de la Haga. Acest punct a fost evidenţiat, şi discutat, exprimând din nou faptul că anarhismul este o formă non-etatistă de socialism.

Având în vedere că au participat circa 3.000 de persoane, au fost puse la dispoziție 8 spații de desfășurare localizate în diferite puncte ale orașului. În acestea aveau loc prezentări începând cu ora 10 până la ora 20, majoritatea fiind traduse în engleză de către voluntari. Menționăm câteva dintre acestea, în special pe cele la care am participat și la care am tradus când a fost necesar:
- Ilan Shalif (Anarchists Against the Wall, Palestina) – video conferință;
- J.L. Carretero (ICEA și Solidaridad Obrera, Spania) – transformarea muncii, criza, datoria și planurile de ajustare;
- M.Pinto (Portugalia) – criza economică, creearea de alternative;
- Nelson Mendez (Venezuela) – anarhismul în America Latină;
- AF, MASA, AL (UK, Croația și Franța) – creșterea extremei drepte și antifascismul în Europa;
- A.Samis (Brazilia) – Neno Vasco și anarhismul internaţional in Brazilia şi Portugalia;
Unul din spații a avut proiectare de filme în ciclu continuu, 30 la număr, care a abordat teme precum Revoluția Spaniolă, militanții anarhiști, sexualitate, puterea și autoritatea. În alt spațiu se puteau viziona filme de actualitate elaborate de către poiecte anarhiste din diverse părți ale lumii. De menționat filmul Istoria Anarhismului în Chile, de către grupul Productora de Comunicación Social, Chile (http://comunicandoaccion.org).

În fiecare seara au avut loc concerte. Apoi, în două ocazii, au avut loc concerte în aer liber de cântece libertare interpretate de către Asociația Culturală Voci di Mezzo (http://www.vocidimezzo.it), unde am putut acompania muzicanții.

În sala patinoarului din oraș s-a desfășurat târgul de carte anarhist, cu edituri și publicații în engleză, spaniolă, portugheză, germană, franceză. De la târgul de carte ne puteam îndrepta spre muzeu care găzduia o expoziţie inedită intitulată Revoluția Spaniolă 1936-39, cu postere, reviste și diverse obiecte aparținând mișcării anarhiste din aceea perioadă.

De asemenea, am avut ocazia să cunoaștem un membru al Federației Anarhiste (Fédération Anarchiste) din Franța, căruia i-am acordat un interviu pentru Radio Libertaire în penultima zi a adunării. Pe acesta îl vom publica în curând integral. Apoi, având în vedere amploarea evenimentului, am participat la două întâlniri AIT (Asociația Internațională a Muncitorilor), unde am discutat cu secțiunile MASA (Croația), ZSP (Polonia), AIT-SP (Portugalia), CNT (Spania), FAU (Germania), FAO (Slovenia), ASB (Olanda). Aceste întâlniri aveau ca obiectiv principal schimbul de experiență și informații. Pe lângă astfel de activităţi, Congresul IAF-IFA a făcut parte din programă, IASR participând în calitate de observator.

În concluzie, această experiență ne-a făcut să credem că, alături de un proiect anarho-sindicalist, avem de asemenea nevoie de un organism specific anarhist din punct de vedere politic, care poate fi un recipient clasic al ideilor anarhiste, şi care poate crea în România o organizaţie unitară a diferitelor tendinţe anarhiste.

Declarația publică de la Congresul IFA din St. Imier 2012, 9-12 august

Declarația publică de la Congresul IFA din St. Imier 2012, 9-12 august către oamenii exploatați și asupriți din toată lumea. Adunarea Anarhistă de la St. Imier a permis multor grupuri și militanți care sunt membri și non-membri ai Internaţionalei Federaţiilor Anarhiste (IAF-IFA) să se întâlnească. IASR (Iniţiativa Anarho-Sindicalistă din România) a fost prezent în calitate de observator la Congresul IFA.

Acum o sută patruzeci de ani în urmă a fost fondată în acest oraș o mișcare internațională de “antiautoritariști” . Aceasta a jucat un rol important în crearea unei mișcări organizate a anarhiștilor. Apoi au muncit pentru transformarea socială profundă, iar în acest fel, am participat, în calitate de IFA, la adunarea internațională din St-Imier. Ceea ce avem de oferit este cel mai bun fel de societate pe care umanitatea este capabilă de a realiza. Dorim să creăm o lume în care există egalitate economică totală, prin care ne referim la faptul că nu ar trebui să existe proprietate personală, ci numai ceea ce producem, deţinând totul comunal, fără a avea nevoie de bani. Dar precum egalitatea economică, ar exista libertate maximă personală. Acest lucru înseamnă că trăim așa cum vrem și nimeni nu ne poate obliga să facem cea ce nu dorim să facem, sau ne împiedice să facem ceea ce vrem să facem cu excepția cazului în care limitează libertatea altora. Astfel, nu ar mai exista nici o ierarhie sau opresiune de orice fel. Nu ar fi nevoie de un stat sau poliție pentru că nu am avea nevoie de control sau de constrângere. Nu ar mai fi nevoie de războaie sau conflicte globale deoarece nu am avea dușmani politici și nici o dorință sau nevoie să cucerim resurse de la oricine altcineva. Asta e ceea ce noi numim anarhism.

Anarhiștii resping ideea că este în natura umană ca o persoană să exploateze pe alta și că suntem inegali. Conducătorii și statele de-a lungul istoriei au menținut acest sistem. Această minciună justifică Capitalismul ca un sistem “natural”. Am auzit că există o “criză” a capitalismului, dar capitalismul este criza. Este un sistem recent în termeni istorici și a adus deja umanitatea în genunchi de mai multe ori înainte de producerea situației actuale. Dar oamenii din toată lumea văd prin această minciună și se opun statelor și capitalismului ca niciodată și caută să își coordoneze eforturile dincolo de granițele naționale. Acest lucru face ca o societate anarhistă mai mult decât oricând posibilă. Dar anarhismul nu este utopism. În mod evident, pentru o astfel de societate să funcţioneze, multe lucruri trebuie să se schimbe în primul rând, iar sarcina noastră acum este de a ajuta să aducem aceste transformări vaste și să oferim o analiză care este utilă. Clasa muncitoare, prin care înțelegem toţi oamenii exploatați și sărăciți, noi înșine printre ei, trebuie să funcționeze ca o mișcare de masă. Crucial, nu trebuie să încredințeze lupta liderilor noi cu idei vechi, ci prin stabilirea propriului drum.

Astăzi, mișcările sociale practică noi modalități de organizare care se trag foarte mult din anarhism, de exemplu, a acționa direct împotriva obstacolelor în calea progresului acestora și experimentarea cu forme organizatorice non-ierarhice. Acestea includ mișcările studențești, acțiuni împotriva distrugerii mediului și resurselor comune, luptele anti-militariste, cele împotriva summiturilor G8 și capitalismului în general și cel mai recent, lupta împotriva austerității, care unește clasa muncitoare internațională. Mișcările cum ar fi Occupy şi Indignados și mișcări similare de auto-organizare împotriva sistemului bancar au demonstrat importanța utilizării acțiunii directe pentru a recupera spațiul public. Revoltele popoarelor asuprite indigene din ultimele decenii, cum ar fi mişcarea zapatista, au inspirat noile mișcări sociale și au influențat anarhismul în sine. Astfel de mișcări noi crează adunări mari pentru a lua decizii împreună, fără lideri. Aceştia practică luarea deciziilor pe orizontală. Unindu-se în mod federal, ca organizații cu statut egal fără organe de decizie la centrul lor.

Dar aceste încercări adesea nu reușesc ceea ce este posibil, deoarece o modificare semnificativă socială necesită, de asemenea, să ne schimbăm ca indivizi. Căutăm să fim liberi și egali ca indivizi, dar trebuie să existe, de asemenea, responsabilitatea voluntară, personală și auto-organizare. Clasa muncitoare însăși conține diviziuni, opresiuni și ierarhii care nu dispar doar pentru că nu vrem să avem conducător și dorim să fim egali. Ca membri ai clasei muncitoare ne luptăm, prin urmare, pe plan intern împotriva rasismului nostru, sexismului și atitudinilor și practicilor patriarhale. La fel luptăm împotriva ipotezei că heterosexualitatea este norma, sau categoriile definite în mod clar “masculin” și “feminin” sunt “normale”. Noi trebuie să identificăm și să se ne opunem discriminării și a stereotipurilor pe baza vârstei sau capacității. Până când inegalitățile internalizate și considerațiile față ierarhie nu sunt identificate și eliminate nu putem fi liberi, și astfel identificăm și ne opunem acestora în mișcările sociale și organizațiile lucrătorilor, precum și în societate în general. În final, pentru a crea această societate liberă și egală, clasa muncitoare în sine trebuie să dea jos conducătorii și capitalul. Noi numim asta o “revoluție socială”. Anarhiștii încearcă să construiască încrederea în clasa muncitoare, în capacitatea noastră de a avea succes cât mai repede și cu violenţă cât mai puţin posibilă. Noi facem acest lucru prin alăturarea noastră muncitorilor pentru a câștiga victorii mici. Noi facem cel mai bine acest lucru prin acțiune directă, nu prin intermediul reformelor și negociere cu șefii. Acțiunea directă nu înseamnă să asteptăm ci să luăm ceea ce ar trebui să aparțină nouă tuturor. Avem nevoie să susținem luptele reciproce prin intermediul ajutorului mutual. Acest lucru înseamnă solidaritate practică în vremuri grele. Precum și ajutându-ne pe o bază de zi cu zi, acest lucru demonstrează oamenilor ceea ce suntem. Așa că practicăm anarhia acum în măsura în care putem în modul în care organizăm si cum luptăm să dovedim că o societate anarhistă este posibilă.

Salutăm acei tovarăși din trecut, activitatea lor și sacrificiile personale pentru emanciparea omului. Vom continua munca lor, și dezvoltarea critică a ideilor lor şi să le aplicăm la situația noastră. Aceştia la rândul lor ar saluta clasa muncitoare mondială în acest moment în istoria sa, așa cum se străduiește pentru libertate reală și egalitate.

IFA sa ocupat de mai multe teme în ultimele 5 zile, în special:

• Criza economică și lupta socială

• Solidaritatea internațională

• Anti-militarism

• Energiile alternative şi anti-nucleare

• Migrația

Pe această bază, IFA și-a revigorat propriile sale activități și invită toate persoanele exploatate la lupta pentru transformarea societății, pentru anarhism.

Internaţionala Federaţiilor Anarhiste (IAF-IFA), 12 august 2012. http://i-f-a.org

Lupta Politică: Perspectiva Anarho-Sindicalistă

A fost adesea acuzat că anarho-sindicalismul şi aderenţii săi nu au avut nici un interes în structura politică a diferitelor ţări şi prin urmare, nici un interes în luptele politice ale momentului. Această idee este cu totul eronată şi izvorăște, fie din ignoranţă făţişă sau distorsiune intenţionată a faptelor. Nu este lupta politică, ca atare, ceea care distinge sindicaliştii revoluţionari de partidele laburiste moderne, atât în ​​principii, tactici şi forma acestei lupte, precum şi obiectivele pe care le au în vedere. Anarho-sindicaliştii urmăresc aceleaşi tactici în lupta lor împotriva suprimării politice precum  si împotriva exploatării economice. Dar în timp ce ei sunt convinşi că, împreună cu sistemul de exploatare; dispozitivul politic de protecţie al acestuia, statul, de asemenea, va dispărea, pentru a face loc administrarii treburilor publice, pe baza acordului liber. Acestia nu trec cu vederea faptul că eforturile muncii organizate în cadrul ordinii politice şi sociale existente, trebuie să fie întotdeauna îndreptată împotriva oricărui atac reacţionar, precum şi extinderea în mod constant a domeniului de aplicare a acestor drepturi ori de câte ori oportunitatea în sine se prezintă. Lupta eroică a C.N.T. în Spania, împotriva fascismului a fost, probabil, cea mai bună dovadă că presupusa atitudine non-politică a anarho-sindicaliştilor reprezinta vorbe goale. Dar, conform opiniei lor, punctul de atac în lupta politică nu constă în organele legislative, ci în oameni.

Drepturile politice nu provin din parlamente; acestea sunt mai degrabă forţate asupra lor din afară. Chiar şi legiferarea acestora nu asigură nici o garanţie. Acestea nu există pentru că au fost în mod legal stabilite pe o bucată de hârtie, ci numai atunci când au devenit obiceiul încarnat a unui popor; şi atunci când se vor fi atinse, va rezulta rezistenţa violentă a populaţiei. Unde acest lucru nu este cazul, nu există nici un ajutor în orice opoziţie parlamentară sau orice apel platonic la constituţie. O persoană impune respect faţă de alţii atunci când cunoaşte cum să-şi apere demnitatea ca o fiinţă umană. Acest lucru nu este adevărat numai în viaţa privată, a fost întotdeauna la fel şi în viaţa politică.

Toate drepturile şi libertăţile de care oamenii se bucură astăzi, nu se datorează bunăvoinţei guvernelor, ci de propria lor putere. Guvernele au angajat întotdeauna orice mijloace, în puterea lor, pentru a preveni atingerea acestor drepturi sau a le face iluzorii. Marile mişcări de masă şi întregi revoluţii au fost necesare pentru a le smulge de la clasele conducătoare, care nu ar fi consimţit să le dea în mod voluntar. Întreaga istorie a ultimilor trei sute de ani este o dovadă. Ceea ce este important nu este faptul că guvernele au decis să cedeze anumite drepturi oamenilor, ci motivul pentru care a trebuit să facă acest lucru. Desigur, dacă acceptăm expresia cinică lui Lenin care gândeşte libertatea doar ca o “prejudecată burgheză” atunci, fi sigur, drepturile politice nu au nici o valoare pentru muncitori. Dar atunci luptele nenumărate ale trecutului, toate revoltele şi revoluţiile pe care le datorăm acestor drepturi, sunt, de asemenea, fără valoare. A proclama această înţelepciune nu a fost destul pentru răsturnarea ţarismului, chiar şi cenzura lui Nicolae al II-lea nu ar fi avut nici o obiecţie la denumirea libertăţii ca o prejudecată burgheză.

Dacă anarho-sindicalismul, cu toate acestea respinge participarea în parlamentele naţionale actuale, nu este deoarece nu au nici o simpatie cu luptele politice, în general, ci pentru că adepţii săi sunt de părere că această formă de activitate este forma cea mai slabă şi mai neputincioasă a luptei politice pentru muncitori. Pentru clasele privilegiate, acţiunea parlamentară este, cu siguranţă un instrument adecvat pentru soluţionarea conflictelor, deoarece toţi sunt egal interesaţi în menţinerea ordinului economic şi social prezent. Unde există un acord de interes comun şi reciproc este posibilă şi funcţionarea pentru toate părţile. Dar pentru muncitori situaţia este foarte diferită. Pentru ei, ordinea existentă economică este sursa exploatării şi subjugării lor socială şi politică. Chiar şi cel mai liber buletin de vot nu se poate distanţa de contrastul izbitor dintre clasele privilegiate şi non-privilegiate în societate. Aceasta poate oferi doar ştampila legitimă a servituţii maselor muncitoare.

Atunci când partidele socialiste au vrut să realizeze unele reforme politice decisive nu au putut face acest lucru printr-o acţiune parlamentară, ci au fost obligaţi să se bazeze în întregime pe puterea de luptă economică a muncitorilor. Grevele generale politice din Belgia şi Suedia, pentru realizarea sufragiului universal sunt o dovada a acestui lucru. Iar în Rusia, marea grevă generală de la 1905 a forţat ţarul să semneze noua constituţie. A fost recunoaşterea aceasta care a impulsionat anarho-sindicaliştii să centreze activitatea asupra educaţiei socialiste a maselor şi utilizarea puterii lor economice şi sociale. Metoda lor este acţiunea directă atât în ​​lupta economică cat şi politică a timpului. Prin acţiune directă ei înţeleg orice metoda de luptă imediată de către muncitori împotriva asupririi economice şi politice. Printre acestea se remarcă grevele de toate gradaţiile, de la lupta pentru un simplu salariu la grevele de generale politice, boicotul organizat şi toate celelalte mijloace nenumărate pe care muncitorii în calitate de producători le au în mâinile lor.

Una dintre cele mai eficiente forme de acţiune directă este greva socială, care a fost până în prezent, predominant utilizată în Spania şi parţial în Franţa, şi care arată o creştere remarcabilă şi responsabilitatea muncitorilor pentru societate ca un întreg. Este mai puţin preocupată de interesele imediate ale producătorilor decât de protecţia comunităţii faţă de majoritatea excrescentelor distructive ale sistemului actual. Greva socială încearcă să forţeze asupra angajatorilor o responsabilitate faţă de public. În primul rând, are în vedere protecţia consumatorilor, a căror muncitorii înşişi constituie marea majoritate. În condiţiile actuale, muncitorii sunt frecvent degradaţi făcând o mie de lucruri care servesc în mod constant numai rănirea întregii comunităţi pentru avantajul angajatorilor. Ei sunt obligaţi să facă uz de materiale inferioare şi adesea de fapt prejudiciabile în fabricarea produselor, să ridice locuinţe mizerabile, să pună produse alimentare stricate şi să comite acte nenumărate care sunt planificate să înşele consumatorul. A interfera viguros este, în opinia anarho-sindicaliştilor, marea sarcina a sindicatelor. Un avans în această direcţie ar fi, în acelaşi timp întări poziţia muncitorilor în societate, şi în măsură mai mare confirma această poziţie.

Acţiunea directă a muncii organizate îşi găseşte expresia cea mai puternică în greva generală, în oprirea activităţii în fiecare ramură de producţie, în cazul în care orice alte mijloace nu sunt suficiente. Aceasta este cea mai puternică armă pe care muncitorii o au la dispoziţia lor şi oferă expresia cea mai cuprinzătoare a forţei lor ca un factor social. Greva generală, desigur, nu este o agenţie care poate fi invocată în mod arbitrar la fiecare ocazie. Are nevoie de anumite ipoteze sociale, pentru a da o rezistenţă adecvată morală şi a face o proclamaţie din voinţa maselor largi ale poporului. Afirmaţia ridicolă, care este adesea atribuită sindicaliştilor revoluţionari, că este necesar doar să proclamăm o grevă generală, în scopul de a realiza o societate socialistă, în câteva zile, este bineînţeles, doar o invenţie ridicolă a adversarilor ignoranţi. Greva generală poate servi unor scopuri diferite. Aceasta poate fi ultima etapă a unei greve simpatetice, ca de exemplu, la Barcelona în 1902 sau la Bilbao în 1903, care a permis minerilor să scape de detestatul sistem de camioane şi a silit angajatorii să se stabilească condiţiile sanitare în mine. Aceasta poate fi, de asemenea, un mijloc a muncii organizate de a impune unele cereri generale, ca, de exemplu, în tentativa grevei generale în Statele Unite ale Americii în 1886, pentru a obliga acordarea zilei de opt ore, în toate industriile. Marea grevă generală din Anglia, de la 1926 a fost rezultatul unei încercări planificate a angajatorilor pentru a reduce nivelului general de trai al muncitorilor prin o reducere a salariilor.

Dar greva generală poate avea, de asemenea, obiective politice în vederea. ca de exemplu, lupta muncitorilor spanioli în 1904 pentru eliberarea deţinuţilor politici, sau grevă generală din Catalonia, în iulie 1909, pentru a forţa guvernul să pună capăt războiului criminal din Maroc. De asemenea, grevă generală a muncitorilor germani în 1920 care a fost instituit, după aşa-numitul puci Kapp şi a pus capăt unui guvern care a ajuns la putere printr-o revoltă militară, face parte din această categorie. În astfel de situaţii critice, grevă generală ia locul baricadelor din trecut. Pentru muncitori, grevă generală este rezultatul logic sistemului industrial modern, ale căror victime sunt astăzi, şi în acelaşi timp, le oferă arma puternică în lupta pentru eliberarea lor socială, cu condiţia ca aceştia să recunoască propria lor putere şi să înveţe cum să utilizeze această armă în mod corespunzător.

Extras din: Anarchism and Anarcho-Syndicalism – Rudolf Rocker

Declaraţia unui anarhist sirian

Eu sunt Mazen ****, un anarhist sirian. Vreau să vă informez cu privire la situaţia umanitară dificilă din ţara mea, Siria; ca urmare a opresiunii brutale a regimului împotriva maselor revoltătoare. Un grup tineri de anarhişti sirieni şi anti-autoritari din Alep – Siria, m-au contactat pentru a cere ajutor urgent. Comunitatea lor are nevoie medicamente, corturi , lapte, etc. Sperăm că aveţi posibilitatea de a-i ajuta să atenueze suferinţele sirienilor în aceste zile dificile.

Despre situaţia actuală din Siria, aceasta se înrăutăţeşte rapid. După uciderea unor generali de rang înalt ai regimului (ministrul apărării şi adjunctul său, care a fost în acelaşi timp, cumnatul preşedintelui) de către o forţă necunoscută, chiar dacă armata siriană liberă a revendicat responsabilitatea pentru atac; grupurile armate ale opoziţiei au atacat două oraşe principale, care au fost reticente să se alăture revoluţiei: Alep şi Damasc. O luptă acerbă a început, după câteva câştiguri precoce ale forţelor opoziţiei, armata lui Assad şi-a adunat forţele rămase şi a început un contra-atac utilizând forţele sale convenţionale existente, incluzând avioane de luptă, pe lângă tunuri si tancuri, care a fost utilizate cu luni în urmă. Mulţi civili au trebuit să fugă în condiţii foarte dure, sute fiind masacraţi.

De fapt, revoluţia siriană este prinsă acum într-o luptă armată deschisă. Demonstraţiile paşnice şi-au pierdut semnificaţia acum, şi aproape nimeni nu se deranjează să le menţioneze sau să creadă că pot avea un impact real asupra rezultatului luptei. Ceea ce a început ca o revoluţie spontană în masă a devenit o luptă armată între regim şi adversarii săi. Acest lucru sa întâmplat, în principal, ca urmare a opresiunii brutale a regimului, utilizând armata, tancurile şi armele împotriva cartierelor civile, şi de asemenea, din cauza intervenţiei tiraniilor monarhiste, precum Arabia Saudită şi Qatar.

Datorită poziţiei strategice a Siriei, revoluţia a fost prinsă între rivalitatea Iran – Arabia Saudită pentru dominaţie regională, şi chiar între Rusia şi SUA, fiecare sprijinind o parte, doar de dragul propriilor interese: nu putem crede că monarhiei saudite îi pasă de libertatea poporului sirian, doar vor să slăbească adversarul lor: regimul opresiv iranian islamist. Arabia Saudită şi Qatar au făcut tot posibilul pentru a devia revoluţia siriană în luptă între sectele Sunnite şi Şiite ale Islamului, în mod cinic, regimul sirian a făcut acelaşi lucru.

Recent, un jurnalist influent saudit a descris Primăvara Arabă (acest termen este folosit pentru a descrie secvenţa revoluţiilor arabe) ca o primăvară sunnită care ameninţă Iranul şiit. Celelalte tabere concurente ale regimurilor opresive folosesc sectarismul, de asemenea, pentru binele lor. Regimul sirian încearcă să facă acelaşi lucru prin promovarea sa ca “protector al minorităţilor religioase” în Siria.

Noi am văzut ceva foarte diferit, am văzut cum sa întâmplat şi cum a început, o revoluţie spontană în masă împotriva dictaturii şi împotriva “reformelor” neoliberale, şi în acest moment dificil; contăm pe mase, pe asupriţii din orice religie, sectă sau etnie să se unească împotriva asupritorilor lor, indiferent de religia acestora. Contăm pe organizaţiile tovarăşilor noştri din Alep şi alte iniţiative realizate de tineri studenţi şi muncitori. Este o lupta dificilă, care ar putea transcende într-un război civil sectar, şi nu există nici o garanţie, decat determinarea maselor (şi a noastră) pentru a continua lupta pentru libertate reală şi justiţie pentru auto-organizarea asupriţilor.

De fapt, există diviziuni deosebit de mari prezente, în stânga arabă şi siriană: Staliniştii au fost alături regim în calitate de guvern “anti-imperialist”; ca de obicei, aceştia pot neglija caracterul opresiv al regimului, fiind atât de firesc pentru ei. Există trei partide “comuniste” siriene, sprijinind regimul pe deplin cu neruşinare. Alte partide staliniste importante din ţările arabe sprijină, de asemenea, regimul. Pe de altă parte, troţkiştii sunt împotriva unor astfel de regimuri, însă ei văd islamiştii ca posibil “aliaţi” în astfel de lupte, negând natura reacţionară, autoritară şi capitalistă, chiar neoliberală, a proiectului islamist. Acest lucru este foarte adevărat în Egipt, unde troţkiştii au o organizaţie puternică: socialiştii revoluţionari.

O altă chestiune, fraţilor, mă întorc în Siria, în luna august pentru a ma alătura luptei tovarăşilor noştri şi a maselor. Vom intra în Siria în luna august de la ****. Este de aşteptat ca regimul să ne aresteze, şi ne-ar putea tortura sau chiar ucide pe unii dintre noi. Am avea nevoie de solidaritatea dumneavoastră în momentul acela. Unii tovarăşi ar putea să vă actualizeze cu privire la astfel de evoluţii atunci când se vor întâmplă. Pentru moment, eu sunt încă în ***, Egipt. Dacă se poate aranja orice sprijin pentru tovarăşii noştri din interiorul Siriei puteţi să mă contactaţi aici, până la acea dată, şi înainte de a pleca în Siria, pot să vă dau datele de contact ale tovarăşilor noştri din interiorul Siriei sau a unor tovarăşi egipteni pentru trimiterea contribuţiilor . Multumesc mult pentru solidaritatea dumneavoastră.

Pentru revoluţie şi libertate, pentru anarhie! Mazen ***

Unele detalii au fost redactate pentru siguranţa tovarăşului în cauză.

http://www.solfed.org.uk/?q=international/from-a-syrian-anarchist