I.A.S.R

Iniţiativa Anarho-Sindicalistă din România

Munca şi societatea liberă

Federaţia Anarhistă (UK) analizează munca în societatea capitalistă modernă, ce nu merge şi ce putem face pentru a o îmbunătăţi.

În filmul Fight Club, personajul principal, Tyler Durden, le transmite un mesaj celor care cred sunt la conducerea societăţii şi că noi existăm pentru a le satisface lor nevoile:“Oamenii pe care vreţi să-i călcaţi în picioare sunt peste tot. Noi vă spălăm hainele, vă gătim mâncarea, şi vă aducem cina. Noi vă păzim în timp ce voi dormiţi. Noi vă conducem ambulanţele. NU VĂ PUNEŢI CU NOI!”

 “A devenit un crez al moralităţii moderne că orice muncă e bună în sine; o credinţă convenabilă pentru cei care trăiesc de pe urma bunăstării celorlalţi” — William Morris

Haideţi să spunem lucrurilor pe nume: munca, aşa cum o ştim azi şi o detestăm, e o mizerie. Oricine a muncit pentru salariul minim sau pentru o leafă poate confirma asta. Pentru cei mai mulţi dintre noi, slujba e muncă forţată. Şi o şi simţim ca atare. Oricum ar fi slujba, permanentă sau temporară (şi aici ai de îndurat toată nesiguranţa pe care o implică), sau dacă eşti destul de „norocos” să ai o slujbă permanentă unde protejarea acesteia devine un laţ în jurul gâtului, diferenţa dintre cele două nu e foarte mare. Munca oferă de toate: epuizare fizică şi psihică, boală, şi mult mai des, plictiseală care-ţi distruge mintea. Poţi adăuga la această listă sentimentul că eşti tras pe sfoară pentru profitul altcuiva.

Munca ne mănâncă vieţile. Domină fiecare aspect al existenţei noastre. Când nu suntem la serviciu, suntem pe drum de la sau spre serviciu, ne pregătim de serviciu sau ne odihnim de pe urma lui, încercând să uităm sau să evadăm în ceea ce numim în derâdere „timp liber”.

Munca e un cuvânt ofensator format din 5 litere, prea oribil pentru a medita asupra lui. Ne sacrificăm cea mai mare parte a vieţilor noastre să trăim pentru a putea munci. E un fel de drog, care ne amorţeşte, care ne întunecă minţile cu pachetul salarial şi alte „beneficii” pe care le aduce consumerismul. Dincolo de acest fapt esenţial că dacă nu munceşti şi ai prefera să nu accepţi mila ajutoarelor de la stat nu mănânci, sclavii salariali sunt târâţi în povestea „slujbelor avantajoase” de ideologii al căror scop e să-i convingă de necesitatea personală şi socială de „a avea o slujbă”.

Desigur, există opoziţie faţă de muncă, refuzul de a muncii, revolta împotriva muncii, chiar dacă nu sunt mediatizate aproape deloc. E semnificativ că în 2002, în Marea Britanie au fost 33 de milioane de zile de muncă pierdute din cauza stresului, de 60 de ori mai mult decât cele 550.000 de zile de muncă pierdute din cauza grevelor. Acest număr de zile pierdute e mai mare decât cel al zilelor pierdute în timpul grevelor industriale din presupusele zile negre de la sfârşitul anilor ’70, o perioadă de „haos industrial” care a determinat ascensiunea lui Thatcher. O generaţie de luptă politică, legislaţie şi politici publice menite a distruge mişcarea sindicală şi de a suprima conflictul industrial a fost în mod subminată în mod spectaculos. Ei, la ce altceva se aşteptau?

IDEILE DIN ANTICHITATE SUNT BINE MERSI ŞI AZI

“Dacă munca ar fi aşa plăcută, bogaţii ar păstra-o pentru ei”— Mark Twain

Modelul occidental al civilizaţiei e pus în încurcătură de ideea că progresul rezultă de pe urma unei clase privilegiate şi libere care e susţinută de o sub-clasă care munceşte din greu, e condusă şi controloată. Civilizaţia Grecii antice, modelul actualelor democraţii moderne, depindea în întregime de o populaţie ţinută în captivitate – robi sau sclavi – pentru a-i ţine pe aristocraţi, gânditori, poeţi, artişti şi soldaţi în lux şi tihnă. În lumea antică, sclavia şi alte forme ale muncii forţate erau „norma” şi multe dintre aşa-zisele măreţe civilizaţii au fost construite pe spatele milioanelor de oameni care trudeau şi pe mizeria a milioane de muncitori lipsiţi de putere şi dispreţuiţi.

O ideologie a muncii, uşor de identificat, a început să prindă formă odată cu declinul sclaviei şi cu apariţia feudalismului. Multe dintre răscoalele ţăranilor din Evul Mediu şi multe mişcări ale ereticilor au proclamat sărăcia lui Iisus şi au încercat să recâştige o bunăstare comună de pe urma pământului de la preoţii şi nobilii care o furaseră. Au proclamat utopii pământeşti unde puterea bisericii şi a nobililor de a-i obliga să muncească prin taxare ar fi încetat dacă săracii ar fi împărţit între ei bunăstarea comună. Această nouă ideologie a egalităţii şi a echităţii era deosebit de amenințătoare și pentru Biserică și pentru Stat. Ca răspuns, idea muncii ca activitate spirituală prorocită de divinitate a început să fie inclusă în predica preoților. Cei care munceau primeau un statut nou în ierarhia divină, în fruntea căreia se aflau nobilii și preoții, cei curajoși la mijloc și țăranii pe treapta de jos. Spiritele libere care au rezistat domesticirii, ”voinicii cerșetori” din cărțile noastre de istorie erau defăimați și persecutați de legi draconice împotriva vagabondajului și hoinărelii. Indivizii care nu au fost integrați în economie erau creionați ca fiind leneși și fără dumnezeu și forțați să devină ceea ce ulterior s-a constituit în embrionul clasei de mijloc.

Ideile Reformării au conținut în ele însele soluția pentru această problemă. Munca a fost sorocită de divinitate dar răsplata muncii, bunăstare și poziție socială, ne-ar fi eliberat de efortul de a pune în aplicare lucrarea lui dumnezeu. Cei care făceau parte din ”noua” religie, cum ar fi Calvinismul, s-au dedicat muncii grele și acumulării de avere, martori muți la privilegiile pe care dumnezeu le-a rezervat pentru ei.

Această ideologie obtuză, metodică și disciplinată a fost deosebit de folositoare pentru apariția claselor capitaliste care coincideau, în multe țări, cu cele religioase. A oferit, de asemenea, o teorie asupra societății care a convins oamenii că era mai bine să fie ”liberi” (prin liber înțelegeau un sclav salarial aflat la mila unui stăpân care avea nevoie de mână de lucru) decât să fie robi obscuri ai timpurilor medievale. Ca urmare, capitalismul a schimbat fundamental natura muncii.

VALOAREA ADĂUGATĂ ȘI CREAREA TIRANIEI

Universala transformare a vieții în muncă e mijlocul prin care capitalismul își asigură dominația.

De 200 de ani, capitalismul industrial și-a consolidat dominația asupra societății (deși nu fără o rezistență adesea considerabilă și violentă din partea clasei muncitoare).

E aproape imposibil acum să ne dăm seama că aproape tot produce societatea (cu excepția produselor care necesită efort colectiv cum ar fi mineritul, fabricarea berii sau a pâinii) s-a aflat în proprietatea celor care produceau. Aceștia puteau să controleze valoarea muncii lor prin prețurile pe care ei le stabileau.”Succesul” sistemului de fabrici a permis capitalismului să-și creeze mijloacele prin care a scos pe piață un număr foarte mare de slujbe dar cu prețul pierderii de către muncitorii atât a puterii, cât și a libertății lor.

Au fost votate noi legi care au restricționat posibilitatea oamenilor de a munci pe o anumită perioadă sau unde doreau ei. Existența fără mijloace vizibile de support a devenit o crimă pe măsură ce stăpânii industriali au căutat să disciplineze țăranii liberi și artizanii în a deveni armate docile pentru fabricile lor. Pe lângă faptul că cei care refuzau erau stigmatizați de societate, și pe lângă faptul că erau obligați să muncească în ateliere de muncă forțată și închisori, șefii au adăugat și morcovul angajării permanente pentru muncitorul loial și umil, diferențieri salariale pentru cei pricepuți și semi-pricepuți, un mit al prestigiului social pentru ”regii muncii” (minerii, muncitorii din fabricile de oțel și altele asemenea). ”Slujba pe viață” a devenit visul nostru și era oferită în perioade când capitalismul o ducea bine, apoi retrasă când apărea recesiunea sau nevoia de a restructura capitalismul. Munca salariată a devenit ”normală”. Șomajul a devenit o problemă morală și nu una socială și cei care nu aveau unde munci nu erau norocoși, ci „victime”, amărâți nefericiți care meritau să fie ”ajutați”. Această ideologie persistă în ciuda eforturilor oamenilor ca noi de a arăta faptul simplu că șomajul e creat de capitalism și de nimic altceva. Foarte mulţi oameni continuă să se acuze pe ei înșiși că nu găsesc slujbe, se învinovățesc pentru sărăcia în care trăiesc și pentru faptul că nu ar avea valoare ca oameni, o atitudine pe care Statul nu are nici un motiv să o schimbe.

Etica muncii a fost și mai mult întărită de încurajarea muncitorilor să se identifice pe ei înșiși cu activitatea lor. Satele de mineri, cluburile muncitorilor, asociațiile fabricilor, sindicatele, pensiile ocupaționale: toate au fost un fel de loialitate tribală pentru noi înșine și pentru stăpânii noștri care îi separa pe muncitori unii de alții, la fel de mult cât îi și unea. Tribalismul a fost fortificat de breslele meșteșugarilor și de sindicate care au încurajat muncitorii pricepuți să se vadă pe ei înșiși ca pe niște cazuri speciale și să practice ajutorul reciproc și solidaritatea numai în interiorul breslei lor.

Această încercare deliberată de a crea o clasă muncitoare omogenă al cărei (aparent) interes de grup ar fi fost adânc îmbrățișat de clasa conducătoare – prin anumite instituții cum ar fi guvernele social-democrate, biserica și sindicatele – a atins un punct culminant  în state ca Spania lui Franco, Argentina lui Peron între anii 1950 și 1970. Dar, spre sfârșitul acestei perioade a început să dea înapoi. Capitalismul avea nevoie să crească cererea pentru produsele sale în urma masivei contracții a creditelor (care finanțează cea mai mare parte a puterii de cumpărare din Vest) din anii 1970 din cauza crizei petrolului care a dus la o restrângere a creditului și la hiper-inflație. A făcut asta folosind relativa slăbiciune a clasei muncitoare din acel moment și deschiderea de fabrici care plăteau salarii minime în alte țări pentru a mări diversitatea produselor. În același timp a promovat idea consumatorului ca individ, cineva a cărui identitate, statut și impresia valorii personale ar fi determinate de lucrurile pe care le cumpără și cu care se afișează, ori purtâdu-le în societate, ori folosindu-le pentru transport, ori acasă.

Acest proces care a creat o societate de consum aparent solidă a fost definit în primul rând nu de demografie, ci de modele de consum care au distrus omogenitatea, identitatea și solidaritatea clasei muncitoare.

Desigur, acest process nu a început peste tot în același timp. Multe state corporatiste, cum ar fi Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, încă există, deși o parte a elitelor lor încep să se plângă de fragmentarea din ce în ce mai mare a societății, de alienarea cetățenilor, de lipsa lor de interes față de orice cu excepția consumerismului. În același timp, transformarea tuturor aspectelor societății în mărfuri nu s-a răspândit în fiecare societate și nu atinge fiecare comunitate. Există încă locuri unde oamenii poartă tricouri care nu sunt la modă sau haine produse local care copiază branduri și încă se revoltă când clasa conducătoare încearcă să își bată joc de ei! Dar capitalismul încearcă să-și răspândească mesajul nu prin valoarea personală a muncii și consumul individual, ci mai degrabă prin societate sau prin crearea anumitor contexte sociale, subminând pe furiș ideile și puterea comunităților și a ajutorului reciproc.

Munca așa cum e ea acum este o condiție artificială. Nu e aleasă liber, nu e o parte universală și integrată în familie și societate, pentru cei mai mulți nu oferă nici satisfacții intelectuale sau spirituale și e extrem de dăunătoare minții, trupului și spiritului. Tot ce avea munca mai bun – vocație, alegere personală, creativitate, satisfacție, sentimentul de valoare a individului în societate – a fost distrus. Au scăpat până acum o mână de artiști, meșteșugarii și câteva alte ”meserii”. Pentru ceilalți dintre noi, munca a devenit o corvoadă de care doar moartea ne poate elibera. E o închisoare fără celule (cu excepția celor care muncesc în închisorile private) ai cărei guvernatori sunt cei din clasa conducătoare și ai cărei gardieni sunt șefii, profesorii, asistenții sociali, agențiile de locuri de muncă, poliția și justiția.

DE CE MUNCA AZI E UN CHIN GROAZNIC

“Tragedia e că cei care muncesc trudesc  atât de mult încât de dezumanizează. Cei care nu muncesc sunt reduși la o existență mizerabilă în mijlocul unui spectacol al abundenţei şi belşugului.”

Când ți-ai dat seama prima dată că a fi nevoit să muncești pentru a trăi e o mizerie? Poate ai știut mereu că munca așa cum era descrisă de părinți, de profesori sau de politicieni nu era pentru tine. Poate zădărnicia groaznică și lipsa de sens a muncii, în termeni personali, te-au izbit în față, și poate te-au făcut să te târăști de la un an mizerabil la altul. Oricum ai fi ajuns aici ești conștient, poate, că cei mai mulți oameni urăsc munca și își trăiesc viețile într-o luptă continuă pentru a rezista înșelătoriei ei. E o luptă pentru a o depăși și pentru a nu fi ”doar” clasa muncitoare. Poate vor reuși, dar cu ce preț?

INDUSTRIALIZAREA ȘI MECANIZAREA

La început, când capitalismul nu-și asigurase existența, muncitorii luptau împotriva sa cu speranța că vor putea să-l evite cu totul. Au făcut asta de obicei distrugând mașinile, și amenințându-i pe proprietarii lor (alții au încercat să formeze comunități, uneori erau tot cei care luptau cu proprietarii). Astăzi expresia ”spărgătorii de mașini” (luddite) a devenit o insultă, o etichetă care e folosită pentru a evita cu totul punerea în discuție a muncii. Aceasta arată cât de mult am pierdut controlul asupra propriei noastre istorii. Când a devenit clar că nu mai putea evita nimeni capitalismul, atunci lupta noastră a devenit un efort de a încerca să-i minimalizăm impactul asupra vieților noastre. Ziua de lucru de 8 ore, weekend-urile libere, orele suplimentare plătite pentru munca în timpul nopții sau în weekend – toate sunt rezultatele acestei lupte.

Dacă într-adevăr capitalismul e productiv şi avantajos la nesfârşit, de ce atunci aceste “drepturi” au dispărut aproape cu totul, de ce au fost recâştigate de capital? Oare nu pentru că acest capitalism nu poate face profit decât dacă reduce constant costul muncii sau exportă slujbele în locuri unde munca e plătită cu câţiva cenţi pe zi? Industrializarea şi mecanizarea nu au fost introduse numai pentru a creşte producţia şi profitul, răspândind acest „cadou” în toate colţurile lumii. Au fost introduse în mod deliberat pentru a controla şi disciplina muncitorii (pentru a-i face să se supună ritmului de lucru al maşinilor, şi al producţiei în masă).

Noile tehnologii nu eliberează muncitorii, dimpotrivă îi prind prizonieri în cuşti, le reduc puterea de a rezista pretenţiilor capitalismului şi mereu sunt un răspuns la lupta muncitorilor ori de a se elibera de sub puterea şefilor, ori de a obţine o şi mai mare parte din bunăstarea pe care ei înşişi o creează. Ce duce la impunerea industrializării pe mai departe nu e progresul sau nevoia de profit, ci nevoia de a domina și controla în mod brutal rezistența claselor muncitoare și de a-i disciplina pe muncitori să accepte necesitatea de a muncii.

TAYLORISM ȘI FORDISM

Acest proces a început odată cu prima mașină și fabrică de mașini construite în timpul revoluției industriale. A provocat 100 de ani de luptă împotriva fabricilor și împotriva faptului că muncitorii nu mai puteau spune când și unde vor munci, stăpânul fabricii le ordona când și unde. Această rezistență nu a fost învinsă niciodată, și, de fapt, s-a intensificat chiar la începutul primului război mondial. Aceasta a fost perioada în care clasa muncitoare industrială a opus cea mai mare rezistență capitalismului, perioada grevelor de masă și a insurecțiilor clasei muncitoare atât împotriva statului, cât și a capitalului.

Răspunsul Capitalului, odată ce a recunoscut că nu poate exploata timpul și viața oamenilor în mod absolut, a fost să introducă tehnologia în procesul muncii, astfel încât timpul pe care îl lua muncitorilor să fie folosit cât mai eficient. Aceastei abordări științifice asupra analizei muncii și maximizării productivității prin controlarea ei i s-a spus ”Taylorism” și a fost unul dintre cele mai zdravene juguri în care au fost prinși muncitorii (odată cu munca în fabrică, producția în serie și contractele de angajare).

Dar Taylorismul a făcut doar să mărească antagonismul feroce și rezistența clasei muncitoare industriale, mai ales în rândurile puternicelor sindicate de meșteșugari. Pentru a depăși aceste obstacole și a ajunge la profit, noua tehnologie a fost introdusă pentru a crește productivitatea muncitorilor și pentru a-i înlocui pe meșteșugari.

Cel mai mare exponent al acestui curent a fost Henry Ford, care a demonstrat în mod dramatic conceptul de valoare adăugată relativă făcând în acea vreme, la începutul secolului 20, ceea ce era considerat imposibil. I-a plătit pe muncitori de 4-5 ori mai mult decât plata de subzistență (de fapt abia minimul care a putut fi obținut de la șefi), și totuși a făcut un profit imens. Crescând masiv producția valorii adăugate relative prin folosirea liniilor de asamblare, cuplate cu ”managementul științific” al procesului muncii al lui F.W. Taylor, Ford a putut să crească semnificativ productivitatea uzinelor sale. A fost o adevărată revolție (capitalistă) și efectele ei le simţim și noi azi.

Această poveste e destul de cunoscută. Mai puțin cunoscut e ce Ford și ai lui au adus în existență, și acesta era muncitorul de la liniile de asamblare, ceva cunoscut ca ”muncitor în serie”. Pe când înainte capitalismul se baza mai ales pe muncitori pricepuți pentru a organiza procesul de producție, și în unele țări și industrii acest lucru e încă valabil, muncitorul în serie era un tip nou.

Pe măsură ce se dezvolta, clasa muncitoare a descoperit secretul producţiei valorii adăugate relative şi a învăţat să folosească această informaţie în lupta sa pentru o parte mai onestă din produsul economiilor naţionale şi a lumii industrializate. Aceasta în parte explică mişcările muncitoreşti puternice dintre anii 1940 – 1980.

La început, statele capitaliste au încercat să stăpânească şi să controleze rezistenţa clasei muncitoreşti oferindu-i o parte mai mare din produsul social, ceea ce a provocat creşterea deficitelor bugetare. În Marea Britanie am avut politici privind preţurile şi veniturile şi la nivelul unor fabrici au fost negociate multe acorduri privind o productivitate inexistentă. Dar acest răspuns economic faţă de o nouă realitate nu a reuşit să ducă la subjugarea clasei muncitoare. În Europa de Vest, cel mai înfricoşător aspect al lungilor campanii împotriva Fordismului în această perioadă a fost nu neapărat cererea din ce în ce mai mare pentru creşterea salariilor, care ar fi putut la urma urmei să fie îndeplinită de capitalism, ci respingerea în foarte multe locuri a însuşi sistemului de „disciplină la locul de muncă”; prin ocuparea locurilor de muncă, prin greve, prin sabotaj, prin mitinguri şi prin revolte. În Franţa, Italia, Marea Britanie la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970 am fost martorii unei perioade a luptei de clasă mai mult sau mai puţin pe faţă. Întotdeauna în centrul acestei lupte a fost acest nou tip de „muncitor în serie”. Toate încercările de a-l subjuga pe acest „muncitor în serie” care a descoperit că sistemul Fordist ar putea fi distrus prin acţiune colectivă au eşuat. „Managementul ştiinţific” nu a putut răspunde muncitorilor care în mod colectiv şi-au impus voinţa asupra procesului de producţie. În Marea Britanie încercarea de a mitui muncitorii a luat sfârşit odată cu intervenţia Fondului Monetar Internaţional în 1976, cu recesiune severă, cu o perioadă de luptă de apărare între 1978-1983 şi cu demobilizarea pe termen lung a clasei muncitoare după Grevele Minerilor din 1984-1985. Politicile monetariste din anii 1980 au fost reintroduse în acelaşi timp în fiecare stat care a încercat să limiteze partea din produsul social cuvenită muncitorilor.

Capitalul nu a rezolvat această problemă, ci dimpotrivă a încercat să o evite cu totul, trecând într-o nouă fază. Primele politici de austeritate au fost deliberat introduse pentru a sparge „ciclul” cereri salariale – inflaţie –  urmată de alte cereri salariale.

Aceste politici de austeritate au provocat cel mai mare şomaj din 1930. Odată ce masele de muncitori au fost astfel reduse la tăcere, dar căutând încă sprijin în sindicatele care au devenit o parte integrală a politicilor de impunere a austerităţii, au fost create condiţiile pentru o strategie pe termen şi mai lung. Capitalul a devenit mai mobil, adică şi-a creat posibilitatea de a fugi de clasa industrială insurgentă pentru a putea exploata proletariatul la nivel global. Pentru a ajunge aici a fost nevoie de schimbări în tehnologie, în tehnologia comunicaţiilor necesară pentru a monitoriza şi controla procesul productiv care acum era răspândit pe arii geografice largi. Dar, şi asta e crucial, a avut nevoie şi de o ofensivă ideologică pentru a vinde noua formă de muncă unei noi clase de muncitori.

Rezultatul a fost intensificarea şi disparitatea reţelei de muncitori. Valoarea pe care o obţinem în schimbul muncii, care în sine e o măsură a valoarii pe care capitalul o poate extrage de la noi sub forma de investiţii, s-a micşorat constant pe parcursul ultimilor 20 de ani. Lungile campanii ale muncitorilor pentru a obţine reducerea săptămânii de lucru au fost blocate şi întoarse împotriva lor. Unde capitalul nu a   acceptat niciodată să reducă orele de lucru pentru muncitori – de exemplu în industria fast-food – muncitorii din cea mai mare parte a lumii nu se dezlipesc de maşinării timp de 60-80 de ore pe săptămână. Acest fapt explică de ce, deşi salariile sunt mai mari decât ieri, cei mai mulţi oameni sunt sau se simt mult mai săraci decât înainte.

„Munca” e acum ceva ce ne ocupă toată viaţa. Nu ne mai despărţim de telefoanele mobile sau de laptop-uri, ne luăm de lucru în „timpul liber”, când socializăm sau chiar şi când ar trebui să dormim. Muncitorii sunt acum disponibili oricând pentru a fi chemaţi la serviciu. Chiar şi cei în şomaj sunt implicaţi în „muncă” sau în „căutarea unor slujbe”. Şi există o contradicţie şi mai mare. Deşi capacitatea de producţie a economiei a explodat atât de mult încât în anii 1980 unele sindicate au sugerat serios că problema în secolul 21 va fi ocuparea „timpului liber” pe care noua economie automatizată îl va crea pentru muncitori, în acelaşi timp „munca” a devenit cu atât mai impusă asupra unui mare număr de oameni şi cele mai multe „munci” sunt lipsite de orice sens.

MUNCEŞTI AZI ŞI PENTRU TOT RESTUL VIEŢII

“Dreptul la muncă e dreptul la mizerie şi neagă posibilitatea dreptului de a nu munci.” Ce este munca? Este scopul ei acela de a crea belşug spiritual şi material aşa cum vor să ne facă şefii să credem, belşug pe care să îl împărţim potrivit contribuţiei noastre?  Este scopul muncii – prin ideea artificială şi greşit înţeleasă a Progresului – acela de a pune capăt muncii în favoarea timpului liber pentru toată lumea? De ce sunt aceste întrebări importante pentru anarhişti? Pentru anarhişti, impunerea muncii printr-o nevoie creată de societate şi obligaţia de a muncii sunt o închisoare din care încercăm cu disperare să scăpăm. Nu ne temem de muncă, dar căutăm să o facem să fie liberă, adică să facem ceea ce vrem şi ceea ce e nevoie să fie făcut, prin propria noastră alegere, în felul nostru, sau aşa cum William Morris a spus: muncă folositoare, nu trudă fără sens.

CONSTRÂNGEREA ŞI INSECURITATEA

“Masele de oameni îşi trăiesc vieţile într-o disperare tăcută.”

În timpul secolului 19, muncitorii s-au luptat să-şi apere dreptul de a determina cum şi când vor munci. Aceasta a fost marea epocă a cooperativelor, a grevelor, a mişcărilor politice conduse de grupări mici de artizani care apărau metodele individuale de muncă împotriva sistemului în serie al fabiricilor, epoca revelaţiei lui Proudhon că Proprietatea (prin care a vrut să spună proprietatea dincolo de ce e nevoie pentru a asigura o viaţă productivă) e furt.

Din ce în ce mai împotmoliţi în modul în care economia oficială şi slujbele au evoluat în secolul 20, muncitorii fără să aibă mijloace de subzistenţă independente s-au luptat pentru a păstra controlul asupra forţei de muncă pe care trebuie să o dea sistemului pentru a putea supravieţui. Aceasta a fost epoca luptei pentru ziua de muncă de 8 ore, pentru câştigarea weekendurilor libere, pentru câştigarea vacanţelor şi a concediilor de boală plătite, şi pentru un salariu decent şi garantarea plăţii în timp de şomaj.

Distrugerea acestor câştiguri, şi subjugarea lor capitalismului datorită intervenţiilor liberalilor şi sindicatelor în numele şefilor, a redus puterea clasei muncitoare de a rezista intensificării şi impunerii unui caracter aleatoriu muncii, în timp ce a crescut dependenţa noastră de şefi pentru a putea obţine sursele de venit necesare traiului. Pentru unii, timpul de lucru a crescut dincolo de 8 ore şi s-a transformat în ore suplimentare. În multe industrii, asemenea ore suplimentare sunt obligatorii. Un angajat nu poate refuza să muncească peste program. În industriile unde se plăteşte salariul minim, muncitorii primesc ore suplimentare de lucru, şi li se spune că e o favoare din partea conducerii şi a liderilor de sindicat. Companiile evită legile care cer ca orele suplimentare să fie plătite în plus, declarând că acel timp muncit ar fi „depăşirea” programului sau oferind „alocaţii pentru zile negre” în loc de a le plăti cum se cuvine. În plus, a intervenit o schimbare uriaşă de la contractele de muncă pe o perioadă lungă – care erau de obicei plătite mai bine şi ofereau condiţii bune pentru muncitor – la sub-contracte sau auto-angajare (deşi în multe cazuri întreprinzătorul care lucrează pe cont propriu face încă o muncă pentru o singură companie, cum se întâmplă în cazul Căilor Ferate). Plăcerea competitivităţii, care-i obligă pe şefi să îi înfrunte pe muncitori, a fost transferată către sectorul întreprinderilor mici unde legile mai slabe permit ca cel care munceşte să fie exploatat şi mai mult şi mult mai direct.

Să analizăm un exemplu pentru a înţelege cum constrângerea e impusă la locul de muncă.

În 1974, la fabrica Eicher din Faridabad, 450 de muncitori produceau 80 de tractoare pe lună. Atunci, supraveghetorii i-au obligat pe muncitori să facă 150 de tractoare pe lună. O schemă de prime a fost introdusă în 1978 şi muncitorii au început să producă 500 de tractoare pe lună, apoi 1.000 în 1982, apoi 1.500 de tractoare pe lună în 1988. În 1989, un plan de retehnologizare a fabricii a fost implementat. Jumătate dintre muncitori a fost dată afară deşi încă produceau acelaşi număr de tractoare iar schema de prime a fost anulată. Eicher a folosit apoi schema ultimei „descoperiri a relaţiilor umane” pentru a reduce şi mai mult numărul muncitorilor şi i-a obligat pe cei rămaşi să producă 2.000 de tractoare pe lună. La un moment dat, dădeau prime când un tractor era asamblat în 15 minute. Acum e asamblat în 10 minute fără nici o primă, iar managementul vrea să reducă acest timp la 7 minute. Sindicatele fabricii s-au luptat pentru cauza muncitorilor şi s-au luptat bine: cei care fac parte din sindicat au voie să asambleze un tractor în 9 minute şi nu în şapte. Printre muncitorii industriali, primele pentru creşterea producţiei sunt folosite adesea pentru a-i forţa pe muncitori să fie proprii lor supraveghetori. Primele sunt menite să îi ademenească pe muncitori să consume şi mai multă energie decât e normal pentru producţie. Nivelul crescut al producţiei a devenit noua normă – să fie îndeplinit fără prime. După aceea, managementul reîncepe ciclul de prin care creşte presiunea pe muncitori.

Un studiu important din 1999 a arătat că „principala cauză a insecurităţii muncii şi a constrângerii de a munci stă în reducerea personalului pe care managerii urmăresc să o aplice pentru a răspunde presiunilor competitorilor şi acţionarilor majoritari” capitalişti, cu alte cuvinte. Acelaşi studiu a arătat că 60 la sută dintre angajaţii din Marea Britanie au declarat că ritmul şi efortul care li se cere a crescut enorm, şi că a provocat înrăutăţirea stării lor de sănătate şi tensiuni în familiile lor. Stresul şi sănătatea şubredă sunt şi mai înrăutăţite de lipsa de siguranţă a locului de muncă. Desigur, aceşti doi factori sunt folosiţi pentru a-i exploata pe muncitori şi mai mult: „dacă vrei să nu te dea afară, munceşti şi mai mult” şi „dacă nu muceşti şi mai mult, o să îţi pierzi slujba”. 30 la sută dintre forţa de muncă lucrează mai mult de 48 de ore pe săptămână, dintre aceştia 39% au declarat că orele de lucru s-au înmulţit. Doar între 2000 şi 2002, numărul bărbaţilor care munceau mai mult de 60 de ore pe săptămână a crescut de la 1 din 8 la 1 din 6. Numărul femeilor care munceau peste program s-a dublat. 50 la sută dintre muncitori spun că numărul de muncitori e neadecvat sau foarte neadecvat şi că, pe măsură ce producţia şi calitatea produselor scad, sunt introduse sisteme de evaluare a performanţei, ceea ce provoacă şi mai mult stres şi mai multă îngrijorare printre muncitori. O sursă majoră pentru lipsa de siguranţă a locului de muncă (şi asta vorbeşte de la sine) e lipsa de încredere pe care angajaţii o au în şefii lor: puţini angajaţi cred că managerii sunt de partea lor. Cu cât mai mult trăim cu această nesiguranţă, cu atât mai mult sănătatea noastră fizică şi psihică se deteriorează.

FLEXIBILITATEA ŞI CONTRACTELE PE O PERIOADĂ DETERMINATĂ

Flexibilitatea e adesea prezentată ca fiind creaţia unor modele de muncă flexibilă, când, de fapt, înseamnă impunerea unei atitudini îngăduitoare din partea muncitorilor cu privire la cine să le controleze vieţile. De asemenea, e prezentată ca fiind atât necesară (pentru productivitatea companiei), cât şi benefică (pentru muncitori) ca şi cum cele două ar putea fi vreodată compatibile. Ca muncitori, avem parte de succesul unei companii numai în limita pe care o permit şefii, şi nu potrivit efortului nostru prin care acest succes a fost creat. Mulţi angajaţi, când sunt întrebaţi, nu au nici o obiecţie faţă de programul flexibil şi faţă de muncă, dar impunerea acestui program flexibil e cea care naşte conflicte şi ranchiună. Interesant (dar deloc surpinzător), cei care au slujbe importante sunt în favoarea programului flexibil. Pentru ei înseamnă timp petrecut cu familia şi o reducere a costurilor de întreţinere a copiilor. Înseamnă mai mult timp liber şi bine petrecut. Pretind că aşa sunt capabili să muncească mai mult şi cu mai multă creativitate. Studii după studii arată însă că această opţiune nu e permisă celor care muncesc la capătul lanţului de producţie, care au cele slujbele considerate cele mai neimportante. De ce angajaţii care sunt bine plătiţi şi bine răsplătiţi, de exemplu, au nevoie de aceste facilităţi din partea şefilor lor pentru a munci din greu nu explică nimeni. Cum nu explică nici de ce asemenea libertate de alegere când şi cum să muncească are un efect opus asupra celor care fac munca de jos: de la ore mai multe de lucru, prost plătite, la ameninţări că vor fi concediaţi ca singură metodă de a-i convinge să muncească! Reacţiile clasei muncitoare la flexibilizărea programului de lucru – randament scăzut, chiul, angajament din ce în ce mai scăzut faţă de muncă şi performanţă slabă – sunt contracarate de reducerea beneficiilor, tehnici de monitorizare a performanţei şi de un control riguros al muncii şi produselor muncii.

La fel se întâmplă şi în cazul contractelor pe o perioadă determinată, un proces prin care puterea e doar de partea angajatorilor în a decide dacă angajează sau prelungesc contractul unui angajat (şi odată cu el sursa de supravieţuire a unui om). Mulţi şefi au inventat contractele de tipul „zero ore”, care nu oferă nici o garanţie a muncii şi care îi permit unui angajator să te cheme la muncă la orice oră din zi sau noapte. Acest tip de contracte are avantajul (pentru şefi) că nu oferă nici un fel de protecţie legală muncitorului. Riscul asociat cu nesiguranţa economiilor neplanificate, acela de a trebui să plăteşti muncitori în şomaj tehnic, de exemplu, e transferat doar asupra muncitorilor înşişi. Asta spune tot despre întreprinzătorul temerar care riscă totul pentru a crea bunăstare pentru cei mulţi! Multe milioane de slujbe sunt transformate rapid în contracte pe perioade determinate. Principiile pieţei libere, unde valoarea e total subiectivă, nimic nu e garantat şi unde scapă cine poate sunt transferate în întregime pe piaţa muncii. Şi totuşi, într-o societate unde viaţa înseamnă muncă, nu cumva eşecul nostru de a ne putea păstra slujbele ne condamnă să ajungem fiinţe umane ratate? Citiţi orice tabloid, ascultaţi orice politician de dreapta sau analist şi mereu răspunsul lor e acelaşi: da.

MCDONALDIZAREA

“Muncitorii şi consumatorii sunt servitorii mizerabili ai maşinăriilor şi ai cererilor fără sfârşit ale acestora.”

McDonaldizare (termenul modern pentru Taylorism, deşi cursurile de management nu menţionează nici unul dintre aceste cuvinte) este un sistem de producere a mărfurilor şi serviciilor în care procesul e cât se poate de segmentat, analizat sistematic, retehnologizat mereu pentru a maximiza profitul şi copiat în fiecare loc unde se produc acele mărfuri. A face aceste bunuri înseamnă o serie de activităţi independente, discrete, controlabile, şi care elimină gândirea independentă şi creativitatea.

Acestui proces muncitorii îi răspund prin alienare faţă de muncă, întrucât li se cere să execute o serie de sarcini lipsite de orice însemnătate. O asemenea alienare faţă de muncă provoacă depresie, furie, şi o izolare amorţită, indiferentă şi lipsită de orice empatie faţă de ceilalţi oameni.

Oriunde acest proces e aplicat, şefii sunt fericiţi cu cantitatea de bunuri produse, dar sunt îngroziţi de calitatea ei proastă. Singura lor soluţie e să mărească şi mai mult controlul şi izolarea muncitorilor: vizitaţi orice gulag industrial din Indonezia, Malaezia sau China, de exemplu. Randamentul muncii în aceste fabrici e dovada că oamenii sunt hotărâţi să reziste exploatării la care sunt supuşi. Şefii scapă de orice muncitor care arată cel mai mic semn de rezistenţă la exploatare sau care e prea demoralizat pentru a mai produce ceva eficient. Conștientizarea condiției lor e o boală care îi face inapți de muncă iar prezența lor printre ceilalți muncitori e periculoasă din moment ce și aceștia s-ar molipsi: cu informaţii, cu furie şi dispreţ faţă de şefi.

Acest sistem e cunoscut şi sub numele de Toyotism, după Toyota, sistemul introdus de fabrica japoneză în procesul de producţie în anii 1960 – 1970. Nivelul de control al muncitorilor s-a intensificat prin introducerea contractelor individuale şi prin alte procese care au impus individului obligaţia de a produce, în timp ce a subminat acordurile colective de muncă şi relaţiile dintre muncitori. În Europa această situaţie e cunoscută sub numele de „fabrică difuză”.

Ce aduce noi Toyotism-ul e producţia „la momentul oportun” şi o reacţie promptă la cererile pieţei; impunerea slujbelor cu mai multe sarcini asupra muncitorilor care lucrează cu mai multe utilaje, ori simultan, ori secvenţial; calitatea controlului de-a lungul întregului proces de producţie şi informaţii în timp real despre procesul de producţie din fabrică. Producţia e adesea oprită şi echipele de muncitori, departamente întregi sau chiar şi toată fabrica sunt traşi la răspundere.

Orice salariat care afișează indiferență față de cerințele de productivitate ale companiei și decide să nu se alăture echipelor de ”control calitativ” e stigmatizat și încurajat să plece.

Același sistem e aplicat mărfurilor care sunt folosite în procesul de producție în fiecare etapă a producției lor, minut de minut, totul e controlat. O vacă nu e un animal viu ci un pachet de carne folositoare, grăsime și zgârci. Cum ce e folositor e separat de ceea ce nu e așa folositor e o știință în sine. Din ce în ce mai mult consumul și timpul liber sunt McDonaldizate. Locurile unde căutăm să petrecem un timp plăcut încep să semene din ce în ce mai mult unul cu altul, ne așteptăm să găsim firme renumite oriunde ne-am duce în lume. Râdem în același timp și facem aceleași glume. Cultura devine din ce în ce mai globalizată dar în același timp devine și un produs în serie, distribuit, destinat pentru a fi recepționat de mase, consumat și nu creat, un lucru care e făcut pentru noi, distribuit pentru noi în segmente de audiență care sunt fericite să fie hrănite cu orice în afară de ceva care să le facă să gândească.

COMODIFICAREA

A fost o vreme când munca era o activitate care avea un scop și un sens. Munca și cooperarea aduceau cu ele o satisfacție spirituală care răspundea unor nevoi pe care le avem ca indivizi, ca familii, ca oameni. Oamenii alegeau să muncească dacă puteau și investeau foarte mult din personalitatea lor și din abilitățile lor în a face lucruri folositoare, mai bune sau mai frumoase. Astăzi, preeminența consumului ca bun social și care ne asigură un statut social nouă ca indivizi a făcut ca produsul să fie mult mai important decât producătorul.

Munca a încetat să mai aibă o valoare personală pentru cei care trudesc. În multe cazuri, nu are nici vreo valoare socială pentru societate (urmăriți cantitatea de gunoi pe care o aruncăm sau uriașa grămadă de mâncare ”junk” pe care o producem). O cantitate imensă de muncă e menită doar a fi reprodusă de capitalism zi de zi. Gândiți-vă pentru o secundă la trilioanele de dolari aruncați la bursa de mărfuri și de ce se întâmplă asta. Contează numai pentru că acesta e mijlocul prin care capitalismul se justifică pe sine și produce banii ca mijloc pentru propria sa perpetuare. Activitatea nu produce altceva decât bani, valoarea socială a oricărei activități e zero. Munca mai contează numai în termenii a ce produce ca marfă – și valoarea socială și personală a produsului pentru persoana care îl consumă. Dacă nu ne credeți, întrebați-vă atunci de ce sunt atât de multe slujbe de asistente medicale plătite atât de prost? Munca noastră, partea de timp pe care o petrecem pentru a fi ”folositori social” a devenit și ea o marfă, a cărei valoare de piață e dictată numai de capriciile a milioane de alți indivizi care își doresc să o cumpere, îndemnați de morile de propagandă ale capitalismului, adică de industria de publicitate. Desigur, mulți oameni realizează asta, dar sunt ei înșiși prinși în capcană de nevoi artificială și de dorința de a consuma. Noi singuri devenim propriile noastre ocne! Prin consum majoritatea își canalizează aspirațiile către plăcere, către a găsi un sens în viață și o identitate personală. Aspirațiile noastre către libertate au fost transferate de la locul de muncă spre restul vieților noastre, dar comodificarea vieții personale și a timpului liber ne provoacă și mai multă neliniște. Refuzul de a munci trebuie să fie însoțit de refuzul de a consuma (și invers), de a participa la reproducerea fiecărei zile prin mărfuri de producție și consum lipsite de sens obținute printr-un proces comodificat: munca.

ARGUMENTE ÎMPOTRIVA MUNCII

SCLAVIA SALARIALĂ

“Munca susține viața doar chircind-o. Spune-mi cât de mult muncești și o să-ți spun ce ești.”

Când sistemul sclaviei salariale a început, și la început oamenii au fost obligați să se înregimenteze în detașamente de sclavi salariali, acest tip de muncă plătită cu salariul a fost creionat de clasele de negustori și de cele ale industriașilor ca fiind o emancipare de sub jugul feudal. Pe parcursul secolelor 19 și 20, multe femei au început să muncească acasă și unele au început să iasă din casă pentru a obține o slujbă plătită. Multe motive au fost invocate pentru asta: războiul a creat o nevoie pentru mai multă forță de muncă, mișcările de emancipare a femeilor, dorința de a putea avansa social și de a avea libertate de mișcare, decăderea culturii patriarhatului. Ceea ce nu se spune de obicei aici e că acest fapt a dus la o scădere a salariilor oferite bărbaților în această perioadă în care femeile au devenit salariate plătite. Opoziția femeilor față de normele impuse de patriarhat și dorința lor nestăpânită de a munci ca salariate a făcut ca mulți oameni să susțină că munca în afara gospodăriei e o experiență eliberatoare și plină de răsplată pentru femei, una care le permite să își dezvolte potențialul uman și intelectual, o eliberare de corvoada muncii casnice. Dar munca în fabrici și ateliere de confecții, în poziții clericale, în școli și laboratoare, în producție sau în comerțul cu amănuntul implică regimentare, repetiție, efort fizic și chin spiritual care sunt orice dar nu eliberatoare, creative sau satisfăcătoare.

Pentru femeile și bărbații din clasa muncitoare munca nu e nici plină de bucurii, nici creativă. Munca de salariat e lipsită de sens. Slujbele sunt plictisitoare și repetitive, nu oferă nici o răsplată intelectuală sau spirituală și nu aduc nici o satisfacție. Teribila regimentare a vieții într-o fabrică, care acum domină toate aspectele vieții, distruge vitalitatea și inteligența unui om. Nu munca plătită ci mai degrabă puținele momente când scăpăm de ea și de treburile casnice reușesc să dea un sens vieții. Munca, așa cum e organizată de șefi, a ajuns să susțină relațiile contemporane între oameni în orice aspect: în privința beneficiilor materiale și privilegiilor pe care le oferă, disciplinei pe care o solicită, represiunea pe care o produce sau conflictele sociale pe care le generează.

OBLIGAȚIE ȘI DEGRADARE

“În povara copleșitoare a muncii nu există nici un dram de iubire.”

Primele fabrici nu au introdus nici un avans tehnologic năvalnic mai important decât abstractizarea, raționalizarea și transformarea muncii în obiect, precum și întruparea acestora în ființe umane. Fabrica nu s-a născut dintr-o nevoie de a corela munca cu mașinăriile moderne. A apărut dintr-o nevoie de a raționaliza procesul muncii, de a îl intensifica și de a-l exploata mai eficient. Scopul inițial al fabricii a fost să domine forța de muncă și să distrugă independența muncitorilor în fața capitalului, (să-i facă total dependenți de acesta).

Cât despre viitorul post-Fordist? Tehnologiile care există déjà vor restructura și stratifica munca, vor divide forța de muncă într-o categorie relativ restrictivă de muncitori super calificați și o masă uriașă de muncitori executanți. Va continua să dividă forţa de muncă ierarhic şi spaţial şi să distrugă puterea muncitorilor de a negocia contracte colective. Procesul de acumulare va deveni şi mai intens, şi e posibil să existe o perioadă lungă de capitalism care să nu aibă nici un fel de opoziţie, de rezistenţă: turbo-capitalismul, care va fi caracterizat de o perioadă neobişnuită de stabilitate politică.

Muncitorul post-Fordist va fi un individ care va fi total atomizat, mereu la dispoziţia angajatorului, din ce în ce mai lipsit de protecţia sindicatelor, ţinut pe salarii minime şi în slujbe din care nu poate scăpa şi care niciodată nu îi vor putea asigura traiul. Statul nu va mai garanta acoperirea costurilor materiale ale reproducerii forţei de muncă şi va acţiona şi mai mult pentru a limita cheltuielile cu aceasta. Majoritatea sectorului celor lipsiţi de privilegii va fi forţată să îşi reducă şi mai mult cheltuielile şi nivelul de trai pentru a putea supravieţui. Acestea ar putea duce la rezistenţă şi resuscitarea formelor tradiţionale de organizare şi acţiune colectivă. Cu siguranţă, sperăm că asta se va întâmpla. Fără ele, viitorul pentru o umanitate formată din indivizi, fiinţe gânditoare care sunt mânate de aspiraţii şi nevoi interioare şi nu de pofte create artificial de a munci şi consuma (sau nu) e cu adevărat întunecat.

Anarhiştii doresc să vadă umanitatea eliberată de muncă, şi prin această eliberare vrem să spunem auto-gestionare, auto-administrare. La fel ca ierarhia, locul de muncă a creat structuri de putere care nu fac decât să ne distrugă abilităţile. Aşa cum spune Bob Black:

“Eşti ceea ce faci. Dacă faci o muncă plictisitoare, stupidă şi monotonă, şansele sunt să ajungi şi tu o persoană plictisitoare, stupidă şi monotonă. Munca e o explicație mult mai bună pentru sinistra cretinizare din jurul nostru, decât mecanisme importante de cretinizare cum sunt televiziunea și educația. Oamenii care trăiesc toată viața înregimentați, care sunt împinși în câmpul muncii de pe băncile școlii și sunt adăpați de familie la începutul vieții și de azilul de bătrâni la finalul ei, se obișnuiesc cu ierarhia și psihic sunt niște sclavi. Aptitudinea lor pentru autonomie e atât de atrofiată încât frica de libertate e printre fobiile lor cel mai bine înrădăcinate rațional. Duc cu ei instruirea obedientă de la muncă în familiile pe care și le fac, astfel reproducând un sistem în mai multe moduri decât unul, și în politică, și în cultură, și în orice altceva. Odată ce munca l-a secat pe om de vitalitate, acesta se va supune ierarhiei și autorității în tot ce va face. E obișnuit cu asta.”

Istoricii și politicienii ne cer să acceptăm că avansurile productive aduse de sistemul fabricii au meritat să plătim prețul degradării noastre spirituale. Ideea de ”Sfârșit al Istoriei” e construită pe noțiunea că umanitatea și-a pierdut abilitatea de a crea relații sociale noi și că va rămâne prinsă pentru totdeauna în societatea abundenței, liberală, burgheză și capitalistă. Scopul capitalismului, pentru că se teme de potențialul eliberator al claselor muncitoare, e să continue procesul degradării până când nu vom mai putea opune nici un fel de rezistență. Caută să creeze ființe esențialmente inorganice, roboți morți spiritual. Nebunia, iraționalitatea, alienarea, anomia, inabilitatea de a empatiza, de a fi mai mult decât creativi, transformarea în rutină a explorării și a aventurii – acestea sunt simptomele unei boli adânci și odioase în sufletul umanității pe care capitalismul o răspândește printre noi toți.

Această încercare de a schimba fundamental natura umanității, de a ne transforma în sclavi nu are loc doar la locul de muncă, ci există în toate aspectele ”civilizației” moderne. Producția de masă și nevoia de a munci sunt posibile numai datorită vastei birocrații, mega-mașinăriilor autoritare de socializare, investigare, obligare, controlare și pedepsire. Capitalismul reduce muncitorul la o simplă mașină de execuție, care răspunde ordinelor pe care le primește de la șef. Și întreaga masă de obiecte produse în serie creează oameni mecanici și morți. A creat un process constant de consum alienant, pe măsură de muncitorii au încercat să găsească fericirea asociată cu activități productive, creative, auto-administrate în locuri unde nu poate exista asemenea fericire: mall-urile sau magazinele.

Pentru a face ca acest process să dea înapoi, trebuie să ne recâștigăm viața zi de zi, distrugând statul. Tehnologiile eliberatoare presupun instituții eliberatoare. Formele de rezistență sunt la fel de răspândite și diverse pe cât sunt și mijloacele de control. La fabrică – greve, sabotaj, și oprirea muncii. În comunitate – chiul, vandalism, proteste, acțiune directă, incendieri. Există și acțiuni pozitive. Actele de sabotaj sau refuzul de a munci (sunând la serviciu și spunând că ești bolnav, de exemplu) sunt acțiuni individuale rare, dar pot fi și colective, aprobate și susținute de toți muncitorii. Dacă regula e tăcerea, vom comunica. Dacă primim comanda să grăbim munca, o vom încetini. Rezistența dă naștere unor zone de libertate pe care le putem extinde permanent, creând în interiorul instituțiilor asociații ale reclamanților, grupuri de muncitori care clasifică și îndosariază, campanii de acțiune directă care sunt semințele viitoarei noastre eliberări.

REZISTENȚA LA LOCUL DE MUNCĂ

Iată doar câteva metode minunate și prin care muncitorii au ales să-și sfideze șefii și să-și recâștige timpul, demnitatea și respectul de sine de la șefii care au încercat să le fure șantajându-i cu nevoia de bani pentru a putea trăii.

MUNCEȘTE CA LA CARTE

Fiecare industrie e împânzită de o rețea de reguli, regulamente, convenții de muncă, multe dintre ele arhaice. Dacă sunt aplicate strict, ele pot face procesul de producție foarte dificil dacă nu chiar imposibil. Multe dintre aceste reguli există în orice caz pentru a proteja managementul în caz de accidente de muncă. Managerii sunt mai mult decât doritori să închidă ochii la nerespectarea lor dacă e vorba ca producția să meargă. Chiar și cea mai mică depășire de timp poate fi eficientă, dacă e aplicată cu inteligență; merge de minune mai ales în industriile unde tiparele de muncă sunt diferite. Iată doar un exemplu de a munci ca la carte, o tactică efectivă care nu le prea lasă șefilor altceva în afară de a suferi:

Când, în urma naționalizării, grevele (de la Căile Ferate franceze) au fost interzise, muncitorii din sindicat le-au cerut colegilor să muncească strict așa cum spun regulamentele, strict ca la carte… O lege îi spunea conductorului de tren să se asigure că fiecare pod peste care trenul urmează să treacă e sigur. Dacă după o examinare personală, conductorul de tren avea dubii în privința siguranței podului, trebuia să consulte ceilalți membrii ai echipajului de pe tren. Desigur, trenul ajungea la destinație cu întârziere! O altă lege petru care muncitorii de la Căile Ferate franceze au făcut o pasiune subită avea legătură cu cei care compostau biletele de tren. Legea cerea ca fiecare bilet să fie examinat cu grijă pe ambele părți. Legea nu menţiona nimic despre orele de vârf din oraşe!

MIŞCĂ-TE ÎNCET

Aceasta e o tactică foarte bună acolo unde procesul industrial depinde de ceilalţi şi atât aprovizionarea cât şi distribuţia sunt cuplate gradului continuu şi constant al producţiei, cum ar fi în industriile de automobile sau de fast-food. Acesta este un exemplu care arată ce înseamnă „mişcă-te încet” (aceasta e o tactică din ce în ce mai practicată în atelierele de confecţii din lumea a treia) aplicat de la Fords la Dagenham, în acelaşi timp fabrica cea mai mare de asamblat maşini din lume:

Compania susţine că cei care asamblau capotele maşinilor refuzau să asambleze mai mult de 13 capote pe tură, susţinând că cererea managementului nu era rezonabilă. Totuşi, „ei au asamblat fiecare capotă în mai puţin timp decât li se ceruse, şi au petrecut timpul până la sfârşitul turelor fără să facă nimic. Ţineau atât de mult fiecare maşină la asamblare încât i-au împiedicat pe ceilalţi angajaţi din linia de producţie să meargă înainte cu celelalte operaţiuni astfel cauzând o congestie şi adesea celelalte linii de producţie erau oprite iar uneori ceilalţi angajaţi erau trimişi acasă. Reprezentanţii muncitorilor, sprijiniţi de organizatori, au susţinut mereu că muncitorii cu pricina îşi dădeau toată silinţa să muncească, şi au refuzat cu îndărătnicie, în ciuda tuturor presiunilor, să-i facă pe muncitori să renunţe la acţiunile lor.

MUNCĂ BINE FĂCUTĂ

Una dintre cele mai serioase probleme cu care se confruntă militanţii în general şi muncitorii din industriile care asigură servicii e aceea că pot să le facă rău mai ales consumatorilor (de cele mai multe ori muncitori ca şi ei) mai mult decât şefilor. Aceasta îi izolează de masa generală a populaţiei, ceea ce permite autorităţilor să instige „opinia publică” împotriva greviştilor. Un mod de a rezolva această problemă e de a lua în considerare tehnici care vor face rău doar şefilor fără să îi afecteze pe muncitori – sau care şi mai bine sunt în avantajul publicului. Greva „muncii bine făcute” e un termen general care înseamnă că muncitorii le oferă consumatorilor servicii mai bune sau produse mai bune decât şi-ar fi dorit angajatorul lor. Un efect secundar bun al grevei muncii bine făcute e acela că arată că acuzaţia opririi unui serviciu trebuie adresată angajatorului. Chiar şi dacă „munca bine făcută” duce la întreruperea activitităţii fabricii de către şef, cei care folosesc serviciul respectiv îl vor acuza pe angajator şi nu pe muncitor. Iar întreruperea activităţii poate fi evitată prin munca „neautorizată”: spontantă, fără avertisment, şi pe o perioadă limitată de timp – repetată la intervale până când şefii vor ceda. În restaurantele din New York City muncitorii, după ce au pierdut o grevă, au câştigat o parte dintre cererile lor ţinând seama de sfatul organizatorilor lor de a „strânge farfuriile, şi de a dubla ajutorul la curăţarea lor” şi de a completa facturile doar în josul lor. Puteţi imagina situaţii similare în alte industrii, de exemplu lucrătorii poştei din spatele unui ghişeu aceptând numai scrisori fără timbre, sau oamenii care lucrează în controale refuzând să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu. Iată un exemplu: lucrătorii de la companiile de căi ferate şi autobuze din Lisabona îi lasă pe toţi călătorii să circule fără să plătească bilete. Au protestat aşa pentru că Lisbon Tramways Company deţinută de britanici nu le-a mărit salariile. Conductorii şi vatmanii au ajuns la serviciu ca de obicei, dar conductorii nu plecat în curse cu săculeţii unde strângeau banii de bilete. Publicul a fost de partea greviştilor care îi lăsau să circule liber.

RĂI DE GURĂ

Uneori să le spui oamenilor adevărul despre ce se întâmplă la muncă poate pune o presiune mare asupra şefului. Industriile de consum (restaurante, fabrici de împachetare, spitale şi altele asemenea) sunt cele mai vulnerabile. Şefii nu pot face mare lucru împotriva acţiunilor celor „răi de gură” decât să îmbunătăţească pentru ei condiţiile de muncă. Nu e nimic ilegal să fii „rău de gură”, aşa că şefii nu au de ce să cheme poliţia. Astfel de acţiuni lovesc de asemenea şi în metodele frauduloase pe care aceste industrii îşi bazează profitul. Astăzi comerţul se bazează pe fraudă. Standardele de onestitate ale capitalismului cer ca muncitorul să mintă pe toată lumea, cu excepţia şefului său. În industria mâncării, muncitorii, în loc să intre în grevă, sau intrând în grevă, pot să arate modul în care se prepară mâncarea pe care o vând consumatorilor. În restaurante, bucătarii pot spune ce fel de mâncare li se cere să gătească, şi cum e ţinută mâncarea pe care ei o vând consumatorilor. Cei care spală vase pot arăta cât de „bine” sunt spălate vasele. Muncitorii din construcţii şi din fabrici pot alerta ziarele şi inspectorii de sănătate publică când li se pun la dispoziţie materiale de calitate inferioară sau când li se cere să nu respecte regulile de siguranţă în construcţii. Muncitorii din transportul public pot vorbi despre starea proastă a mijloacelor de transport şi improvizaţiile pe care sunt nevoiţi să le facă.

„NU VIN LA MUNCĂ, MĂ SIMT RĂU”

Zilele în care dai telefon la serviciu şi anunţi că nu poţi munci pentru că te simţi rău sunt o formă de grevă fără a declara că eşti în grevă. Ideea e că locul de muncă e paralizat dacă toţi colegii sau cei mai mulţi sună în aceeaşi zi şi anunţă că nu pot veni la muncă pentru că sunt bolnavi. Spre deosebire de grevele directe, poate fi o metodă foarte eficientă de folosit care să implice anumite departamente şi nu întregul loc de muncă şi din cauză că de obicei e neoficială poate avea succes chiar şi dacă nu există sindicate care să o organizeze. În anumite momente, doar vestea că „e o gripă care face victime pe-aici” e de-ajuns ca toţi angajaţii unui departament să se trezească cu virusul iar acest lucru poate face minuni în cazul în care aveţi de-a face cu un şef sau un supervizor cu care nu se poate vorbi. Chiar şi muncitorii care sună la personal să vadă cât timp îşi pot lua vacanţă pe caz de boală şi poate fi de ajuns uneori.

 IA MUNCA DE COARNE

Uneori dacă vrei să obţii ceva trebuie să iei acel lucru. Aici e nevoie de o organizare mai bună şi solidă decât în cazul oricărei alte metode de acţiune directă din arsenalul de luptă al celor care muncesc, dar e şi una dintre cele mai puternice metode. Când muncitorii decid că vor lua ceea ce doresc, în loc să aştepte să primească asta de la angajatori, aceştia din urmă nu prea mai au ce face. Sunt multe exemple de astfel de acţiuni, de la abatajele de cherestea din Statele Unite ale Americii şi industriile grele din Italia şi America de Sud, la uzinele de automobile din SUA, Marea Britanie şi Europa. Iată ce făceau muncitorii mai exact: În portul din Boston exista o ramură foarte puternică a Industrial Workers of the World din care făceau parte muncitorii care lucrau în transportul trans-atlantic. Una dintre cele mai mari dureri a celor care lucrau pe aceste vapoare era calitatea mâncării servite la bord. Sindicatul a publicat lista de meniuri acceptabile pentru muncitori. Bucătorii şi inspectorii, făcând parte din sindicat, au refuzat să gătească altceva decât era pe meniul publicat de sindicat – spre mulţumirea tuturor cu excepţia şefilor. Dar din cauză că munca adeseori e un proces care constă din mai multe activităţi şi implică muncitori cu sarcini diferite, trebuie ca cei care organizează aceste acţiuni directe să se asigure că între muncitori există cea mai mare solidaritate. Pentru ca această solidaritate să existe e nevoie adesea ca aceasta să fie organizată de un sindicat care poate deveni ori un „manager” al muncii de rahat ori un gardian al muncii libere.

OCUPĂRILE ŞI PROTESTELE „SĂ STĂM JOS”

Protestele prin care participanţii ocupă spaţiul sunt relativ restrictive şi pasive şi sunt similare cu metodele de încetinire a lucrului, doar că oamenii acţionează fizic: se opresc din muncă şi se aşează pe jos. Ocupările (luarea în posesie) sunt acţiuni mai pozitive, pentru că duc la luarea în posesie a unei fabrici şi interzic accesul managerilor în interiorul ei. Ocupările au nevoie de o pregătire foarte bună anterioară şi de foarte multă solidaritate. E nevoie ca toţi cei care participă la astfel de acţiuni să înţeleagă şi să fie de acord cu scopul lor. În timp ce în Marea Britanie există o istorie lungă a acestui tip de acţiuni, au fost puţine acţiuni de ocupare la nivelul unor fabrici mari aşa cum e practica obişnuită în Franţa şi Italia. Ocupările necesită un nivel înalt de combativitate şi de organizare din partea muncitorilor implicaţi. E sortit eşecului dacă fabrica rămâne izolată de restul forţei de muncă organizate, de resul clasei muncitoare şi al comunităţii în general, dar organizate cum trebuie aceste acţiuni pot avea mare succes. Au nevoie de implicarea tuturor muncitorilor. Muncitorilor nu trebuie să li se prezinte un plan: o ocupare reuşită trebuie să fie precedată de şedinţe ale departamentelor şi ale muncitorilor care pun la cale ei înşişi planul, şi trebuie să fie pregătită de o propagandă eficientă.

SABOTAJUL

Muncitorii şi munca nu sunt mărfuri să fie cumpărate şi vândute ca şi cum ar fi. Şi pe piaţă, adeseori cele mai mici preţuri înseamnă produse de o calitate proastă. De ce aceeaşi regulă nu ar putea fi aplicată şi pentru muncitori (dacă aceştia sunt consideraţi marfă)? Pentru cei care muncesc în condiţii inumane şi sunt prost plătiţi, produsele proaste ar trebui să fie un rezultat logic. Sabotajul din partea clasei muncitoare e o tactică folosită mai des decât vă puteţi imagina. Deşi e folosit adesea de invidizi frustraţi, e cel mai eficient – ca orice tactică a acţiunilor directe – când toţi sau cei mai mulţi angajaţi recurg la el simultan. Un exemplu: Când banda rulantă a depăşit o anumită viteză, cineva scapă din greşeală un şurub între rotiţele ei şi – ce să vezi – deodată se opreşte. Atunci e nevoie de reparaţii, şi toţi muncitorii se opresc din lucru. Acelaşi lucru poate fi făcut în orice industrie: cineva uită să lubrifieze maşinăriile la intervalele corecte de timp, montează butoanele unor aparate electrice complicate în ordinea greşită, montează piesele unui aparat greşit, setează viteza de lucru a maşinilor greşit, scapă corpuri străine în diferite angrenaje, „indisciplină tehnologică”: fiecare industrie şi fiecare meserie are practicile ei stabilite, propriile ei tradiţii.

GREVA

Chiar şi metoda tradiţională a grevelor poate fi folosită mult mai eficient decât e în mod normal. Participarea muncitorului obişnuit e adesea limitată de participarea la adunările obişnuite cu toţi muncitorii. Apoi ei stau acasă, în izolare, urmărind cum evoluează propria lor dispută la TV. Şefii s-au învăţat cu această metodă de luptă, şi guvernele au început să ameninţe sindicatele cu sechestrarea şi cu anularea asistenţei sociale pentru muncitorii care sunt în grevă. Muncitorii au răspuns cu greve de „gherilă”. Există şi greva sub forma tablei de şah, unde fiecare departament opreşte lucrul. Greva articulată, care, peste o perioadă de timp, ajunge să cuprindă fiecare departament cheie al unei companii. Greva-fluturaşul-de-salariu, în care fiecare muncitor al cărui salariu e scăzut artificial intră în grevă în anumite zile, şi e urmat de alţii. Şi grevele în care muncitorii lasă baltă utilajele de lucru sau uneltele dimineaţa şi se întorc la serviciu după prânz, numai ca să vadă că şi cei care lucrau în birouri şi şefii de echipe au plecat şi ei de la serviciu, făcând activitatea imposibilă şi astfel reuşind să oprească munca tuturor pentru o zi, deşi din salariu li se va tăia doar jumătate de zi.

REZISTENŢA NEOFICIALĂ

Una dintre legendele cele mai puţin lăudate ale clasei muncitoare industriale e aceea a rezistenţei la punctul de producţie. Munca e atât de neplăcută încât nu e surprinzător că e detestată. Rezistenţa neoficială – care ia forma înţelegerii la care muncitorii cad de acord cât ar trebui să fie plătiţi pentru o zi de muncă şi refuză să se lase exploataţi – e ceea ce face diferenţa între producţia potenţială şi cea care există de fapt. Rezistenţa neoficială şi efectele ei asupra „productivităţii” explică constanta şi masiva expansiune a studiilor asupra muncii, calităţii controlului, inspecţiilor etc. Managementul încearcă să rezolve această problemă introducând „participarea muncitorilor”, pentru a-i motiva pe angajaţi să se identifice cu interesele companiei. Pe termen lung, toate aceste metode vor eşua, pentru că problema de fond – munca plictisitoare, neplăcută şi adesea periculoasă – nu va fi înlăturată.

MUNCA ÎNTR-O SOCIETATE LIBERĂ

„Libertatea începe acolo unde munca se sfârşeşte.”

Ideologia muncii a început să fie pusă la îndoială de recentele studii ale însuşi capitalismului, de şomajul cronic, şi de munca prost plătită, fenomenul şomajului tehnic, al contractelor pe perioadă determinată şi al flexibilităţii. Noţiunea de slujbă pe viaţă a ajuns ceva care ţine de domeniul trecutului pentru cei mai mulţi oameni care muncesc în afara aşa-numitelor profesii. Munca e tranzitorie, fragmentată şi perioadele de şomaj sunt privite ca o condiţie naturală. Mulţi tineri din clasa muncitoare nu au trăit niciodată „demnitatea” pe care munca se presupune că o implică şi cei care nu au cunoscut niciodată „lumea muncii” se simt vinovaţi când nu devin parte a ei. Munca, modul de bază în care capitalismul cuprinde oamenii într-o societate pentru a-i controla, e subminată de crizele cronice globale provocate de radicala restructurare a economiilor naţionale în căutarea profitului (Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului, Doha, etc) şi noile tehnologii care fac ca întregi clase de muncitori să fie redundante.

Cum afectează toate acestea revoluţiile libertariene şi viziunea noastră de schimbare socială? Oare argumentele noastre pentru o societate fără „serviciu”, fără şefi şi fără sistemul sclaviei salariale vor fi mai bine înţelese de clasa muncitoare pentru care munca a devenit deja insuportabilă şi pentru care a munci a devenit ceva aproape lipsit de sens? Există posibilitatea de a-i face pe muncitori să nu se mai „identifice” cu „slujbele” lor şi va duce acest lucru la a-i face să se identifice cu starea de fapt? Sau poate atomizarea a mari sectoare ale clasei muncitoare de către continua dezvoltare a capitalismului va provoca o scădere a conştiinţei de clasă? Oricare ar fi consecinţele declinului eticii şi ideologiei muncii, e clar că sistemul sclaviei salariale va rămâne o experienţă alienată şi alienantă pentru cei care sunt obligaţi să o trăiască şi că exploatarea inerentă muncii în capitalism nu va dispărea.

Singura soluţie e să recâştigăm pentru noi dreptul de a munci când vrem, să facem ce vrem şi când vrem sau să nu muncim deloc! Dar această emancipare din spirala sufocantă a sclaviei salariale poate răspunde unei nevoi individuale pentru libertate, dar nu poate pune capăt instituţiei malefice şi distructive care este capitalismul. La urma urmei, de unde vine fiecare există mai mulţi potenţiali sclavi salariali! Nu, eliberarea de muncă trebuie să fie colectivă, un act global, care să implice milioane şi milioane de oameni care trudesc, oameni care pentru o zi, pentru o săptămână, pentru o lună, sau oricât va dura, refuză să muncească şi încep să distrugă mijloacele prin care capitalismul ne obligă să muncim.

Această grevă generală şi socială este scopul nostru, şi refuzul muncitorilor să muncească, pentru totdeauna. Va fi, sperăm, o insurecţie blândă, o erupţie de furie şi disperare şi crearea unei nevoi încăpăţânate şi de neoprit pentru libertate.

Nu ne vom mai atinge de combine şi de maşinile de tricotat, ne vom ridica de la birouri, ne vom arunca cizmele şi combinezoanele, vom ieşi din restaurante şi hoteluri, vom ieşi din fabrici şi birouri, ne vom întâlni unii cu alţii şi vom fi alături unii de alţii în refuzul de a munci.

Şi dacă această acţiune va fi una globală, cum ar mai putea clasa capitalistă să i se opună? Noi ştim cum să trăim din nimic, dar ei ştiu? În toată lumea oamenii care muncesc se descurcă aproape fără nici un ban şi rezistă cu mâncare puţină, fără curent electric sau apă curentă uneori săptămâni la rând, fără slujitori şi vacanţe şi şoferi personali. Noi n-avem nevoie de aşa ceva. Ei au nevoie de noi: să muncim, nu noi de ei. Şi dacă refuzăm să muncim, nu au nici o putere să ne oblige. Aşa că, nu trebuie să facem grevă pentru una-alta, pentru 5% aici, sau 10% acolo, lucruri care pot fi obţinute azi şi pierdute mâine. Refuzul muncii trebuie să fie pentru eliberarea de muncă, şi numai pentru asta, pentru că această libertate odată cucerită nu mai poate pierdută.

Odată ce capitalismul a fost distrus, putem să ne apucăm de misiunea captivantă de a ne îndeplini potenţialul individual şi de a ne forma propriile comunităţi. Desigur, într-o lume care a fost ruptă în bucăţi de procesul războiului revoluţionar, mai înainte avem nevoie să ne asigurăm că putem hrăni şi adăposti pe toată lumea. Aceasta nu trebuie să fie sarcina brutală cu care contra-revoluţionarii încearcă să ne sperie. În lume sunt mai mult decât suficiente clădiri şi mâncare pentru a fi de ajuns pentru toţi. Ce contează, desigur, e ca acestea să fie distribuite corect, folosind mijloacele de comunicare cum ar fi staţiile radio, drumurile şi căile ferate.

Capitalismul formează o cultură în care e o virtute să munceşti, să te chinui să faci mai mult decât ţi se cere, să te autodepăşeşti, să contribui în termenii impuşi de societate. Noi luptăm împotriva logicii false a gândirii capitaliste, care foloseşte concepte ca „Progres”, „Creştere” şi „Dezvoltare” pentru a justifica silirea oamenilor (prin mijloace mai directe sau mai mascate, mai subtile) să muncească şi să muncească din ce în ce mai mult. Sistemul economic nu e ceva ce ar trebui să se dărâme fără nici un control, ci trebuie, la fel ca tehnologia, să fie subordonat nevoilor umane. Aceasta ne duce la chestiunea eticii muncii şi la cea a naturii muncii – motivul pentru care am scris această broşură. Revoluţia va transforma fundamental natura muncii. Locurile în care trăim şi în care muncim se vor schimba foarte mult. Vom reorganiza industria astfel încât să producă numai ceea ce e necesar din punct de vedere social. Vom introduce managementul ecologic al producţiei şi consumului, pentru a echilibra nevoile societăţii cu cele ale membrilor săi. Şi, pe parcursul acestui proces, vom reduce masiv cantitatea de muncă de care e nevoie pentru ca societatea să se poată întreţine, munca va fi aleasă liber, crescând timpul liber care ne va rămâne tuturor pentru alte lucruri care fac ca viaţa să merite trăită.

VOLUNTARISMUL

Munca va fi un act voluntar, o alegere personală de a munci sau de a nu munci, de a munci acum sau de a munci mai târziu, de a munci din greu sau de a munci mai încet sau cu grijă, de a munci cu mâinile noastre sau cu minţile noastre sau cu ambele. Pentru că sensul muncii stă în beneficiul personal pentru noi şi în beneficul social pentru ceilalţi, munca trebuie aleasă liber. Nimic în societate nu trebuie să ne oblige să facem ceea ce nu vrem şi să muncim în moduri pe care le considerăm greşite sau străine de noi. Nu vor exista nici stimuli pentru a face o muncă sau alta. Nu va mai exista, de exemplu, nici un prestigiu sau statut ataşat unei funcţii sociale comprativ cu altele şi unde o persoană poate face o anumită muncă, nu va exista nici un obstacol artificial dacă vrea să o facă (carnet de membru de sindicat, calificare, afilierea de tip tribal). Cu această libertate vine şi o responsabilitate generalizată de a fi siguri că societatea se poate susţine pe ea însăşi. Dacă o societate liberă e în general în beneficiul tuturor, vom dori cu toţii să o facem să funcţioneze. Vom dezvolta un anumit simţ a ceea ce trebuie făcut şi dacă şi cum putem contribui pentru a face acel lucru. Parţial, acest lucru va fi efectul educaţiei şi socializării, a milioanelor de interacţiuni pe care le avem cu ceilalţi oameni care ne formează şi ne ajută să definim ce vrem să facem cu vieţile noastre. Dar cheia acestui proces va fi în noi înşine, în propria noastră conştiinţă, în propriul nostru simţ de ce e mai bine atât pentru noi cât şi pentru cei din jurul nostru. Simţul măsurii pentru societatea noastră şi al valorii pentru umanitate va fi dezvoltat în măsura în care ceea ce va trebui făcut va fi făcut, prin alegere liberă, fără a fi nevoie ca cineva să fie obligat, şi prin plăcerea pe care umanitatea o găseşte făcând lucrurile aşa.

COOPERAREA

Ca revoluţionari, noi susţinem că structurile egalitare sunt răspunzătoare şi accesibile tuturor. Cel mai probabil aceste structuri vor fi apărea din consiliile comunitare ale muncitorilor pe care clasa muncitoare le va crea în timpul revoluţiei. Putem întrevedea de asemenea şi o structură federală care va apărea global pentru a coordona producţia şi distribuţia de resurse, care va stabili ce lucruri trebuie făcute şi cum trebuie făcute, deciziile fiind luate la nivelul cel mai de jos şi cel mai apropiat de comunităţi: muncitorul individual, magazinul de la colţul blocului, comunitatea, oraşul, industria sau regiunea şi aşa mai departe. Agricultura şi industria vor fi preluate de comunităţi care sunt parte a reţelelor locale şi globale de distribuţie a produselor.

ALEGEREA PERSONALĂ

Exemple specifice ale relaţiilor sociale schimbate vor arăta ce vrem să spunem prin revoluţie socială. Nici o fiinţă umană nu va fi pregătită sau obligată să facă un anumit tip de muncă (şi numai acel tip de muncă). Oamenii pot alege să continue tradiţia unei anumite meserii, pe care au învăţat-o de la familiile lor (pe de o parte) sau pot alege o muncă mult mai esoterică pe care vor avea nevoie să o înveţe toată viaţa. Femeile nu vor mai fi obligate să întreţină gospodăriile şi să aibă ca principală funcţie socială creşterea copiilor, pentru că asemenea sarcini vor fi responsabilitatea întregii comunităţi. Cei mici vor fi lăsaţi să facă şi ei anumite munci (şi să aibă timp şi pentru a învăţa şi pentru a se juca), când şi cum poate fiecare.

E o convingere fundamentală a anarho-comuniştilor că clasa muncitoare are iscusinţa de care e nevoie pentru a organiza societatea. Nu toată lumea se pricepe la aşa ceva, desigur, şi egalitatea nu înseamnă că toţi trebuie să ştim să operăm pe cord deschis! Anumite specializări sunt necesare. Vom munci cum vom dori, atâta timp cât munca pe care o facem îndeplineşte atât nevoile noastre personale cât şi pe cele sociale. Dacă cineva vrea să muncească mai mult pentru a îndeplini ceva anume, e liber să o facă, şi va obţine satisfacţia pe care o caută (pentru că nu-l obligă nimeni). Dacă vrei să munceşti o perioadă la ceva, apoi să te joci, apoi să lucrezi din nou la altceva, să îţi schimbi slujba cum vrei, să călătoreşti în diverse locuri pentru a o face, să munceşti cu oameni diferiţi, aşa cum vrei, poţi s-o faci.

Singura lecţie pe care societatea îi va învăţa pe membrii ei e că există timp pentru a munci şi timp pentru odihnă, că există timp pentru muncă şi timp pentru joacă, putem face ce trebuie uneori şi ce vrem de cele mai multe ori, ne putem folosi mâinile şi minţile cum vrem, putem găsi valoare în orice activitate şi e posibil să ne placă ce facem şi ce nu facem în egală măsură.

MUNCA PRODUCTIVĂ

Munca va fi mult mai atrăgătoare pentru că, spre deosebire de capitalism, va avea un sens şi un scop şi pentru că vom munci în moduri care vor maximiza împlinirea noastră, şi nu profitul. Muncile mai puţin plăcute, dar nu mai puţin necesare va trebui să fie împărţite de toată comunitatea egal şi restul timpului îl putem petrece în scopuri creative şi plăcute. Desigur, terenurile agricole trebuie cultivate, canalizarea trebuie curăţită, şi treburile casnice trebuie făcute, dar nimeni nu va fi „un lucrător la fermă”, „un lucrător la canalizare”, sau „o casnică”, pentru că aceste sarcini vor fi împărţite în mod egal şi vor fi duse la îndeplinire împreună în ferme, ateliere, spălătorii automate, creşe etc şi vor ocupa cea mai mică durată din timpul fiecăruia. În plus, aceste sarcini nu vor fi făcute pentru un şef, un consiliu de birocraţi, sau un soţ, pentru că nu vom mai răspunde în faţa nici unui individ cu putere, ci vom fi răspunzători în faţa comunităţii, adică în faţa fiecăruia dintre noi.

Nu ne înţelegeţi greşit: nu suntem stahanovişti care găsesc plăcere şi virtute în a munci la nesfârşit! Dacă o societate liberă a viitorului poate fi susţinută numai prin ore lungi de corvoadă şi prin auto-înjosirea oamenilor pentru dumnezeul numit „producţie”, atunci nu vrem să avem de-a face cu aşa ceva. Dar ştim că, pentru că a fost dovedit de atâtea ori, cantitatea necesară de muncă pe care o vom împărţi între cei care putem munci nu va fi mai mare de 2-3 ore pe zi, celelalte ore libere de muncă putând să le petrecem cum vrem: să ne jucăm, să ne punem imaginaţia la bătaie, pentru sex, să nu facem nimic, să socializăm, să ne plimbăm, să studiem, să facem orice vrem noi.

PLĂCEREA DE A MUNCII: MUNCA PLĂCERII

„A face munca liberă poate deveni o realitate numai odată cu eliberarea de muncă, de reducerea vieţii la muncă, impusă de capitalism.”

Cea mai mare parte a muncii în capitalism e lipsită de sens şi de orice gândire, asta dacă nu eşti şef. Toate activităţile după revoluţie vor fi duse la îndeplinire nu pentru profit sau pentru menţinerea unei anumite stări de fapt, aşa cum se întâmplă acum, ci pentru împlinirea individului, deşi niciodată acest lucru nu poate avea ca finalitate un rău făcut celorlalţi din societate. Nu va mai fi nevoie de muncă lipsită de sens, cum ar fi producţia unor mărfuri doar pentru profit sau pentru păstrarea controlului social pentru că aspectele „normale” ale societăţii vor fi irelevante după revoluţie. Fiecare persoană va avea timp cât va dori, dar acest lucru e fundamental diferit de „şomaj” pentru că nimeni nu va mai fi „angajat”. Activitatea productivă e un mod important de a ne dezvolta potenţialul intern şi de a ne exprima creativitatea. Aşa cum spunea Alexander Berkman:

“Nu trăim doar pentru a mânca. E adevărat, existenţa nu e posibilă fără posibilitatea de a ne satisface nevoile fizice. Dar doar gratificarea acestora în nici un caz nu înseamnă viaţă. Într-o societate raţională… sentimente de empatie umană, de dreptate şi de ce e corect ar avea o şansă să se dezvolte, să fie satisfăcute, să se răspândească şi să crească.”

Anarhiştii doresc să schimbe atât natura muncii cât şi a vieţii şi să creeze o societate bazată pe libertate în toate aspectele existenţei. Într-o societate liberă, contribuţia unei persoane la societate sau valoarea socială a muncii nu va fi măsurată în termeni economici, aşa cum se întâmplă în capitalism. Nu va fi măsurată deloc. Ce contează e ca fiecare individ să simtă că munca pe care o face îi aduce o satisfacţie personală. Dacă munca sa e şi o contribuţie pozitivă pentru societate, atunci acest lucru e un plus şi pentru noi şi pentru el.

Munca va deveni, în primul rând, o expresie a plăcerii unei persoane în a face ceea ce face şi va deveni un fel de artă – o expresie a creativităţii şi individualităţii. Munca-artă va fi putea fi exprimată şi la locul de muncă şi în procesul de creare a ei, pentru că locurile de muncă se vor transforma şi se vor integra în comunităţile locale şi în mediul înconjurător.

Sperăm că această broşură scurtă explică de ce anarhiştii vor abolirea muncii şi caută să scape de impunerea muncii asupra milioanelor care trudesc pe tot pământul. Sperăm că vă va face să vă puneţi întrebări în legătură cu propria voastră implicare în lumea muncii şi că va stimula dorinţa de a lucra pentru eliberarea acestor milioane de oameni. Viitorul va spune care va fi natura muncii, ca o activitate creativă, eliberatoare, productivă şi satisfăcătoare. De noi depinde să rupem lanţurile prezentului. Ce vor face copiii noştri din ele e munca lor şi singura muncă ce va conta în societatea liberă din viitor.

(Text tradus şi editat de Iniţiativa Anarho-Sindicalistă, original publicat pe: http://libcom.org/library/work-free-society-anarchist-federation, apărut prima dată pe  www.prole.info.)

Comments are closed.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 626 other followers

%d bloggers like this: