Clasa muncitoare din România: țintă sigură în bătaia puştii capitalismului

Există aproximativ 5 milioane de angajați în România, în prezent. Alte 3 milioane de persoane lucrează în alte țări din Uniunea Europeană, în special Spania și Italia (un sfert din forța de muncă locală). Oficial, șomerii se spune că reprezintă 6,7%, dar acest lucru nu este corect. Acest număr se referă numai la persoanele care au fost înregistrate, și nu se calculează în consecință la întregul număr de persoane care ar putea lucra, dar sunt lăsate afară. Prin urmare, numărul real al șomerilor nu este cunoscut cu adevărat (sau nu este raportat de către guvern), dar o deducere logică pune undeva la încă un milion de oameni. Un sfert dintre persoanele oficial șomere sunt absolvenți din universități. 53 la sută dintre șomerii înregistrați au terminat perioada în care au dreptul la ajutor (75 la sută din salariul lor) și nu au în prezent nici un venit.

Muncitorii sunt într-o situație îngrozitoare. Mai mult de două treimi din cei 5 milioane de muncitori sunt angajați de către sectorul privat. Aceştia nu sunt sindicalizaţi, și o solidaritate foarte mare în rândul muncitorilor și o luptă grea vor fi necesare pentru a lupta împotriva clasei conducătoare (clasa marilor afacerişti, protejată de stat), pentru a rupe opoziția acesteia și pentru a permite formarea de sindicate în sectorul privat. Singurele sindicate care există în România sunt sindicatele “galbene” – o farsă sinistră – care acoperă doar o parte din angajații statului (poliție, parţial educație și sănătate) sau angajații companiilor de stat, și fostele companii de stat, care au fost privatizate. Aceste sindicate i-au trădat în mod constant pe muncitori. Singurele lupte eficiente ale acestor sindicate au fost pentru obținerea pozițiilor de rang înalt în aparatul de stat pentru birocraţii sindicalişti. Doar câteva exemple pentru a ilustra acest lucru: Victor Ciorbea, fost sindicalist, devenit prim-ministru, (în 1999, el a concediat 100.000 de mineri la ordinele FMI și lăsat regiuni întregi în ruină și sărăcie de nedescris), foști miniștri, diferiţi membri de partid și parlamentari au fost anterior lideri sindicali, unii dintre cei din top 500 Forbes oameni bogați români sunt foști lideri de sindicat.

Lipsită de protecţia sindicatelor combatante, nivelul de vulnerabilitate a clasei muncitoare românești este cel mai mare din Europa, iar acest lucru are consecințe tragice asupra întregii societăți, şi a ieşit la vedere în timpul ultimului atac feroce al capitalismului asupra muncii. În 2009, statul român a fost primul din Uniunea Europeană care a impus cu forţa oamenilor modelul “austerității” , susținut de FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială. Guvernul a dublat în mod intenționat numărul șomerilor prin forțarea firmelor mici să intre în faliment. Acestea erau, în mare parte firme mici de familie, cu puțini angajați. Guvernul literalmente le-a ucis și a recunoscut că a făcut asta, prin impunerea unei taxe, pe care știa că aceste firme nu o puteau plăti. “Firmele care nu pot plăti impozitul de 500 euro trebuie să moară”, a declarat Gheorghe Pogea, ministrul de finanțe. Acest lucru a dublat șomajul în sectorul privat. A fost primul pas într-un război total, dus de stat, al capitalismului împotriva muncii.

De ce 1 Mai (Ziua Internaţională a Muncii)?

În contextul zilei de 1 mai și a Zilelor de Acțiune a IWA (Asociaţia Internaţională a Muncitorilor) la care am fost invitaţi, IASR a demarat o campanie pe data de 30 aprilie și 1 mai care vizează sensibilizarea opiniei publice cu privire la semnificația istorică a 1 mai în lupta globală a muncitorilor pentru dreptate socială. Având în vedere moștenirea post-stalinistă în ceea ce privește această zi, ce reprezenta o ocazie propagandistică imensă, fiind folosită într-un mod coercitiv, impunând supunere asupra clasei muncitoare prin parade grandioase și narcisiste, evitând nu numai istoria reală a 1 mai, dar de asemenea spiritul său militant.

Încearcând să reînvie spiritul militant al 1 mai, membrii IASR din diferite orașe (Constanța, București și Timișoara) au distribuit pliante intitulate “De ce 1 mai (Ziua Internațională a Muncii)?”, conținând, alături de istoria 1 mai, un manifest împotriva muncii salariale, situația clasei muncitoare românești și cum 1 mai ar putea fi un punct de pornire în lupta pentru o viaţă mai bună. De asemenea în Constanța, un banner a fost făcut care a fost fixat pe un pod cu vedere spre una din ieșirile din oraș, cu mesajul “Haymarket 1886. Lupta Continuă. Tu Ai Uitat?”.

Cronologie a mișcării sindicale din România de la începuturile ei până în 1933

Primele asociații muncitorești din România au fost societăți de ajutor reciproc. Prima asociație de acest gen este înființată în 1846 la Brașov, de lucrătorii tipografi. In 1857 este înființată “Asociația de ajutor reciproc a minerilor” iar în 1872 se pun bazele “Asociației tuturor lucrătorilor din România”, care își propune să unească prin solidaritate pe toți muncitorii din România. În 1879 tipografii înființează “Societatea Generală a lucrătorilor tipografi din România: Deșteptarea”, constituită exclusiv din muncitori, care în 1881 va pune în discuție introducerea unui contract de muncă care să fie impus tuturor patronilor din ramura respectivă. În statutele acestor organizații profesionale era prevăzut “sa se stabilească frăție şi solidaritate între lucrători, să se lupte pentru îmbunătățirea stării morale şi materiale a acestora”. Următorii ani sunt marcați de greve şi proteste ale muncitorilor: în luna iulie 1884, are loc greva a 1.200 de căruțași din portul Brăila; in lunile iulie şi decembrie 1887 se desfășoară greva muncitorilor CFR-iști din București, iar în anul 1888, în februarie are loc greva a 300 de CFR-iști din Galați. Tot în 1888, în luna iulie, are loc greva tipografilor. În 1890 se sărbătorește ziua de 1 mai pentru prima oară în România. De 1 mai, muncitorii manifestau pentru: vot universal; dezvoltarea solidarității internaționale a muncitorilor; repaus duminical; micșorarea impozitelor; încetarea bătăii în armată; salariu minim; legiferarea protecției muncii; introducerea impozitului progresiv.

În această perioadă se dezvoltă presa muncitorească, socialistă şi anarhistă: “Tipograful român” (1865);  “Lucrătorul român” (1872) “Uvrierul” (1872); “Viitorul” (aproximativ pe la 1880); “Școala nouă” (aproximativ pe la 1880); “Revolta” (aproximativ pe la 1880); “Gazeta roșie” (aproximativ pe la 1880); “Revista roșie” (aproximativ pe la 1880); “Răzvrătirea” (aproximativ pe la 1880); “Analele Tipografice” (1869); “Lampa“ (1886) – ziar anarhist.

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în România se dezvoltă o ampla mișcare sindicală care cuprinde lucrătorii industriali şi tot atunci sunt puse bazele organizării sindicale a lucrătorilor CFR, din minerit, ale mecanicilor, metalurgiștilor, lăcătușilor, etc. Între 1846 – 1892 sunt înființate 207 organizații profesionale, iar între 1893 – 1898 sunt înființate 233. Domină un sindicalism de breaslă, existând pericolul ca muncitorii să înceapă să concureze între ei în detrimentul mișcării şi asta să fie în avantajul patronilor. În 1896 pentru a preîntâmpina acest lucru va fi înființată “Uniunea Sindicatelor Breslelor” pentru a centraliza organizațiile sindicale muncitorești. I.C. Frimu este ales președinte al “Uniunii Sindicatelor Breslelor” în 1898. Din această uniune fac parte sindicate muncitorești din București, Galați, Craiova, etc. Linia uniunii este inspirată după principiile formulate în programul social-democraților. Pe de o parte, “Uniunea Sindicatelor Breslelor” a reușit să dea un program comun de luptă, pe de altă parte, centralizarea a făcut din sindicate organizații mai puțin democratice. Scriitorul Panait Istrati (care a fost secretar al Sindicatului muncitorilor din portul Brăilei) era adeseori deranjat de intervențiile celor “de la centru”.

NU războiului între națiuni! NU păcii între clase sociale!

În ultima vreme, scandalul tensiunilor interetnice a explodat în proporţii ridicole. După scandalul fabricat din nimic al steagurilor, apare o fată de liceu în Covasna pe care o apucă un patriotism infantil. A trecut moda cu “Harlem Shake”, iar acum, dintr-o dată, tineretului îi pasă de ţară? normal că nu, această fată se conformează noului val de naţionalism excesiv promovat de media şi clasa politică. Faptul că pe greviştii de la Câmpia Turzii, care se luptă de multă vreme (unul dintre aceştia chiar s-a sinucis deoarece nu mai avea bani să îşi achite ratele la bânci), nu îi bagă nimeni în seamă, iar cu această fată s-a creat o întreagă campanie de suport, arată multe despre sistemul care foloseşte “divide et impera”, să nu cumva să ne unim să facem dreptate socială. Cu patriotismul şi naţionalismul merge, deoarece poate fi folosit să apare starea de fapt, dar unitatea de clasă, solidaritatea socială, nu, este periculos, este “comunism”, chiar dacă la sfârşitul zilei, nu naţionalismul, ci aceste concepte ne umflă buzunarul, sau în cazul nostru, lipsa acestor concepte la nivelul conştiinţei publice, ne golesc buzunarul.

Adevărul e că nu suntem popor, suntem clase sociale, dacă propaganda naţionalistă ar fi corectă, atunci aceste decalaje sociale între clasele din România practic nu ar fi aşa imense. Avem mai multe în comun noi, ca şi clasă socială, din toate privinţele, economice şi sociale, decât cu cei de la putere, fie maghiari sau români, care propagă aceste idei. Atunci când suntem exploataţi şi practic călcaţi în picioare de capitalişti, străini şi români unde este indignarea? trebuie să lăsăm ipocriziile naţionaliste, dacă chiar dorim o viaţă mai bună, dacă chiar nu mai dorim să le facem jocurile altora. Este mult mai simplu şi comod să intrăm în frenezia naţionalistă, deoarece nu necesită aşa mult efort, este un act de faţadă, în mare parte simbolic, fără nici un impact asupra vieţii noastre sociale sau economice. Credeţi că în alte ţări se trăieşte mai bine deoarece există mai multă “mândrie naţională”? asta e opinia populară, dar este eronată din absolut toate punctele de vedere, istorice, politice şi economice. În Occidentul prea mărit de tinerii din ziua de astăzi, există o istorie radicală a clasei muncitoare şi tradiţii ale mişcărilor sociale, aceste mişcări au ridicat nivelul de trai al oamenilor, aceste mişcări de-a lungul anilor au câştigat noi drepturi, naţionalismul nu a avut nici un rol, dimpotrivă, a fost folosit de puterea de stat cum este şi acum folosit în România.

Istoria întreagă a omenirii ne-a dovedit acest fapt, chiar şi acum la ora actuală ne dovedeşte asta, prin faptul că puterea maghiară, clasa conducătoare maghiară întotdeauna a boicotat orice convulsie populară care trecea de liniile etnice, fie îndemnând maghiarii să nu iasă la protestele din ianuarie 2011, fie să boicoteze referendumul din vară. Naţionalismul a fost, este şi va fi legat puterii, iar oamenii simpli, vor fi întotdeauna lipsiţi de putere, fiind doar mase de manevre pentru diferite interese. Nu vă amăgiţi cu patriotisme, dacă vreţi schimbare uniți-vă ca o clasă, luptaţi pentru interesele voastre de clasă, interese care sunt în mod inerent personale şi imediate. Noi nu suntem carne de tun, să fim folosiţi ori de câte ori clasa conducătoare are nevoie de nişte sacrificii. Problemele cu care ne confruntăm sunt mult mai periculoase şi reale decât aceste probleme create din nimic, având în vedere extinderea austerităţii şi globalizării pe care trebuie să le rezistăm. Dacă continuăm în acest fel, o să strigăm patriotism în timp ce ne scufundăm în mocirla sărăciei şi a exploatării, toţi, indiferent de etnie.

Programul Anarho-Sindicalismului

Concepție a societății organizată de-a lungul principiilor anarho-sindicaliste. Publicată prima dată în 1927 de Grigori Petrovitch Maximoff, rămâne una dintre cele mai detaliate și concise elaborări politice și economice a unei societăți bazate pe anarho-sindicalism și etapele necesare pentru tranziția spre o societate comunist libertară. Încă are relevanță astăzi și ne oferă o alternativă viabilă la capitalism și socialism de stat.

Autorul

Grigori Petrovitch Maximoff s-a născut la 10 noiembrie 1893, în satul rus Mitushino, provincia Smolensk. După ce a studiat pentru preoție, acesta a realizat că nu este vocația lui și a plecat la Sankt Petersburg, unde a absolvit ca inginer agronom la Academia Agricolă în 1915. S-a alăturat mișcării revoluționare în timp ce era student, a fost un propagandist activ și după revoluția din 1917, s-a alăturat Armatei Roșii. Atunci când bolșevicii au folosit armata ca poliție politică și pentru a-i dezarmara pe muncitori, acesta a refuzat să se supună ordinelor și a fost condamnat la moarte. Solidaritatea celor din sindicatul muncitorilor din siderurgie i-a salvat viața. A editat ziarul anarho-sindicalist Golos Trouda (Vocea Muncii) și Novy Golos Trouda (Noua Voce a Muncii). Arestat la 8 martie 1921, în timpul revoltei din Kronstadt, a fost deținut împreună cu alți tovarăși în închisoarea Taganka, Moscova. Patru luni mai târziu, a intrat în greva foamei timp de zece zile și jumătate, punându-i capăt numai atunci când intervenția sindicaliștilor europeni, participând la un congres al Internaţionalei Sindicale Roşii, au asigurat pentru el și tovarășii lui posibilitatea de a căuta exil în străinătate. A mers la Berlin, unde a editat Rabotchi Put (Calea Muncii), un ziar al anarho-sindicaliștilor ruși în exil. Trei ani mai târziu, a plecat la Paris, apoi în Statele Unite, unde s-a stabilit la Chicago. Acolo a editat Golos Truzhenika (Vocea Muncitorului) și mai târziu, Dielo Trouda-Probuzhdenie (Cauza Muncii- Trezirea) până la moartea sa, în 16 martie 1950. Maximoff a murit încă în floarea vieții, ca urmare a problemelor cu inima, și a fost deplâns de toți cei care au avut norocul să-l cunoască. A fost nu doar un gânditor lucid, ci un om cu un caracter inoxidabil și o înțelegere umană complexă. A fost o persoană întreagă, în care claritatea gândirii și căldura sentimentului s-au unit în cel mai fericit mod. A trăit ca un anarhist, nu pentru că a simțit un fel de obligație impusă din exterior, ci pentru că nu a putut proceda altfel, deoarece inima lui întotdeauna l-a făcut să acționeze cum a simțit și a crezut. – Rudolf Rocker

Introducere: Societatea modernă în lumina anarhismului

Societatea contemporană este o societate capitalistă. Fundamentul său este principiul proprietății private. Caracteristica sa principală este producția pentru comerț. Relațiile acestui tip de producție sunt de așa natură încât mijloacele de producție, toate bunurile și distribuția acestora, precum și o mare parte din salariile muncitorilor, aparțin unui număr insignifiant de persoane – clasa capitalistă. Masa mare a populației este formată doar din deţinătorii forței de muncă – munca fizică și intelectuală – pe care o vând capitaliștilor; printre aceștia se numără proletariatul, țăranii săraci și cei de condiţie medie, și micii meșteșugari care utilizează puterea lor de muncă în mod individual, fără a vinde direct capitaliștilor, dar care depind în întregime de ei.

Datorită acestui mecanism al societății moderne, averi fabuloase se acumulează la un capăt, în timp ce la celălalt există sărăcie cumplită. Acest fapt este evident mai ales în țările capitalismului avansat, unde diviziunea de clasă a societății se vede cel mai clar. Este imposibil a trage o linie de demarcație între clasele deținătoare de proprietate și clasele lipsite de proprietate, din moment ce aceste clase se amestecă unele cu altele prin intermediul nuanțelor nenumărate și nedetectabile. Dar în lumea fizică, de asemenea, nu există linii de demarcație; totuși, există o diferențiere clară între plante și animale, între fiare și oameni. La fel de clară este situația și în societatea umană, în pofida legăturilor intermediare care fac trecerea de la o condiție politică și socială la alta aproape insesizabilă. Distincția între clase este foarte clară și oricine poate face diferenţa între clasa de mijloc superioară și clasa de mijloc inferioară și diferenţa dintre clasa de mijloc superioară şi clasa proletarilor industriali de la orașe; la fel de ușor se poate diferenția între latifundiarul care deţine mult pământ şi proprietarul țăran, muncindu-şi pământul singur, şi între fermier și muncitorul simplu de la sat. O astfel de ordine a societății moderne este protejată de puterea deplină a Statului, cu codul său moral și religia sa.

În societatea capitalistă totul se bazează pe cumpărare și vânzare – piață este caracteristică pentru sistemul de distribuție a bunurilor fabricate. Din acest motiv, totul în societatea capitalistă devine o marfă (nu doar bogăția materială, ci, de asemenea, știința, arta, și chiar calitățile morale). Iar masele mari de oameni (producătorii de bunuri fizice și intelectuale) pe care foamea îi forțează să lucreze ca angajați – și ei sunt mărfuri. Caracteristicile speciale ale acestor mărfuri sunt: gândirea, voința, nevoile fizice și aspirațiile la o existență umană.

Programul Anarho-Sindicalismului

View this document on Scribd

Socialism fără Stat: Anarhism – Mihail Bakunin

Efectul Marilor Principii Proclamate de Revoluția Franceză. Din momentul în care Revoluția a adus maselor propria biblie, dar nu cea mistică, cea raţională, nu cea cerească, cea pământeană, nu cea divină, cea umană, Carta Drepturilor Omului, care de când a proclamat ca toţi oamenii sunt egali, că toţi oamenii au dreptul la libertate şi egalitate, masele din toate ţările Europei, din toate ţările civilizate, s-au trezit încet din somnul care i-a ţinut în sclavie de când creștinismul i-a amorţit cu opiumul său şi au început să se întrebe daca şi ei au dreptul la egalitate, libertate şi umanitate. Îndată ce această întrebare a fost pusă, poporul, condus de admirabilul său bun simţ la fel ca şi de instinctul lui a realizat că prima condiţie a adevăratei sale eliberări sau umanizări a fost dincolo de toate o schimbare radicală a situaţiei economice. Prima întrebare se referă la pâinea cea de toate zilele, pentru că aşa cum a remarcat Aristotel, omul, pentru a putea gândi, pentru a se putea simţi liber, pentru a putea deveni om, trebuie sa fie eliberat de grijile materiale ale vieţii cotidiene. Din această cauză, burghezia, care este atât de gălăgioasă în strigătele sale împotriva materialismului oamenilor şi care propovăduieşte abstinenţa idealismului, ştie foarte bine ca pentru ea, predica se bazează doar pe vorbe şi nu prin exemple. A doua întrebare aparută dinaintea poporului este aceea a pauzei de dupa muncă, care este condiţia indispensabilă a umanităţii. Dar pâinea şi timpul liber nu pot fi obţinute decât printr-o transformare radicală a societăţii existente şi acesta explică de ce revoluţia indemnată de implicaţiile propriilor principii a dat naştere socialismului.

Socialismul este dreptate. Când vorbim de justiţie, înţelegemîn acest fel nu dreptatea conţinută de coduri sau jurisprudenţa romană, care se bazează într-o mare măsura pe faptele de violenţă realizate prin forţă, violenţă consacrată în timp şi  binecuvantată de anumite biserici (creştine sau păgâne) şi acceptate ca fiind principii absolute din care întreaga lege este rezultată printr-un proces de argumentare logică? nu, vorbim de acea justiţie bazată doar pe constiinţa umană, justiţia care se găseşte în conştiinţa fiecărui om, chiar şi în cea a unui copil şi care poate fi exprimată printr-un singur cuvânt: echitate.

Această justiţie universală care nu a triumfat asupra lumii politice, juridice sau economice datorită cuceririi prin forţă sau influenţe religioase ar trebui sa devină baza unei noi lumi. Fără aceasta nu poate fi nici libertate, nici republică, nici prosperitate sau pace. Ar trebui sa fie guvernată după hotărârile noastre pentru că noi acţionăm aproape efectiv pentru instaurarea păcii. Şi această dreptate ne sileşte să luăm asupra noastră apărarea intereselor oamenilor destul de maltrataţi şi cererea libertaţilor economice şi sociale odată cu libertatea politică.

Principiul de bază al socialismului. Noi nu propunem aici, domnilor, vreun sistem socialist sau altul. Ceea ce vrem noi acum este să reclamăm iarăşi un mare principiu al revoluţiei franceze: “fiecare fiinţă umană trebuie să aibă toate mijloacele materiale şi morale pentru a-şi dezvolta întreaga umanitate” un principiu care în opinia noastră, poate fi tradus prin următoarea chestiune: Organizarea societăţii într-o asemenea manieră încât orice individ, bărbat sau femeie, ar trebui să găsească, în decursul întregii vieţi, mijloace aproximativ egale pentru dezvoltarea diferitelor calităţi şi utilizarea lor în propria muncă. Iar pentru a organiza o asemenea societate, arâtând imposibilitatea exploatării muncii cuiva, va permite fiecărui individ să se bucure de bunastarea socială, în care în realitate este produsă doar de munca colectivă şi de care se va bucura în masura în care va contribui direct la crearea acelei bunăstări.

Respingerea socialismului de stat. Realizarea acestei misiuni va dura desigur câteva secole de dezvoltare. Dar istoria ne-a adus-o de departe iar in  viitor nu o mai putem ignora fără sa ne condamnăm noi inşine la o neputinţă cumplită. Ne-am săturat să adaugăm aici că respingem puternic orice încercare de organizare socială care nu acceptă libertatea completă a individizilor şi a organizaţiilor sau cea care ar cere  pregătirea pentru orice fel de putere organizatoare. În numele libertăţii pe care noi o recunoaştem ca singurul fundament şi ca unicul principiu creativ de organizare economică şi politică, vom protesta împotriva orice este străin şi care seamănă a comunism de stat sau socialism de stat.

Ce este greva generală socială?

Credința în necesitatea grevei generale sociale este diferența între acei “socialiști”, care cred că capturarea puterii de stat este necesară pentru stabilirea unei societăți socialiste; și cei care cred că statul trebuie să fie eliminat înainte ca o societate comunist libertară să fie organizată. Pentru anarho-sindicalism, greva generală socială este “Declarația de Independență” a clasei muncitoare. Aceasta poate fi generată doar de acțiunile directe ale oamenilor muncii. Toate acțiunile independente directe ale muncitorilor contribuie prin logica inexorabilă la procesul de grevă generală socială. Actele de rezistență și nesupunere trebuie să fie primii pași în procesul de rupere a lanțului de comandă și de dezmembrare a ierarhiei. Greva generală ca un mijloc de a schimba societatea este mai veche decât anarho-sindicalismul. Aceasta se poate data la “Marea Vacanţă Naţională”, sugerată pentru prima oară de William Benbow în 1832. Ideea a fost atunci că, într-o anumită zi, muncitorii ar lăsa uneltele și se vor duce la un picnic. Astfel, industria oprindu-se, clasa capitalistă realizează că nu au nici o alegere, ci să capituleze.

Mai târziu, anarho-sindicaliștii au dezvoltat aceasta idee simplă într-o strategie mai sofisticată. A fost recunoscut faptul că statul și capitaliștii nu vor fi impasibili, în timp ce oamenii muncii preiau industria. Statul va interveni pentru a rupe greva cu o forță armată. În al doilea rând, ideea că greva socială generală poate planificată să înceapă la o anumită zi, este naiv – statul ar fi pregătit să ia măsuri preventive. Greva generală socială este probabil să vină după o serie de greve și tulburări sociale, pe parcursul căreia tensiunea va creşte și în general intensifica. Fără îndoială, statul va răspunde cu represiune mai mare și, sperăm, răspunsul oamenilor muncii va fi să își intensifice rezistența. O situație revoluționară se va dezvolta atunci când greva generală socială devine iminentă.

Locurile de muncă, transportul și comunicațiile vor veni sub controlul persoanelor care lucrează în acestea. Comunitatea va organiza distribuția de alimente și alte bunuri și servicii. Miliții vor fi organizate pentru a apăra revoluția – nu formate din soldați ai statului, ci din grupuri de muncitori aleşi şi controlaţi prin democraţie directă. Anarhiștii văd necesitatea organizării pentru a aduce acest lucru. Organizațiile revoluționare sunt necesare, nu numai pentru a ajuta la desfășurarea luptelor noastre importante zilnice, economice și sociale, dar de asemenea, a se pregăti pentru o societate viitoare comunist libertară. În loc să urmeze partidele politice în intenția de a lua puterea de stat, anarhiștii au intenția să dizolve puterea de stat. Politica și activitatea politică sunt necesare, dar politicienii profesioniști și partidele politice nu sunt de niciun folos – indiferent dacă acestea pretind a fi “reformiste” sau “revoluționare”.

Greva generală socială va implica nesupunerea civilă în masă, în mai multe moduri, cum ar fi revolte civile. Oamenii muncii nu vor mai asculta de manageri și vor rupe lanțurile de comandă. Ordinele șefilor vor fi ignorate, iar egalitatea și ordinea reală va fi stabilită. Puterea nu va mai fi concentrată în mâinile șefilor, ci va fi dispersată în întreaga societate. Metodele directe de acțiune ale grevei generale sociale care vor aduce o situație revoluționară vor fi de asemenea, metodele prin care revoluția poate fi menținută și apărată. Greva generală socială este nesupunere civilă, în contextul muncii și comunității. Violența din partea șefilor nu poate fi exclusă, iar acest lucru va necesita măsuri ferme defensive. Cu toate acestea, forța principală este stabilirea unei noi ordini sociale și noi relații sociale. De ce să nu organizăm indisciplină constructivă la cerințele sefilor?!

Ce este anarho-sindicalismul?

Anarho-sindicalismul este un mijloc de organizare, o metodă de luptă și de acțiune directă a muncitorilor care își are rădăcinile în postulatele Internaţionalei I și a sindicalismului revoluționar.

Se inspiră predominant din surse federaliste și anarhiste și, printr-o activitate revoluționară și o clară orientare libertară, tinde în mod constant să câștige, în toate privințele, cele mai bune îmbunătățiri pentru clasa muncitoare, cu scopul emancipării depline a acesteia și de a suprima toate formele de exploatare și asuprire a omului de către om sau de către orice instituție, iar în același timp luptă pentru abolirea tuturor formelor de capitalism și a oricărei forme de Stat. Contrar sistemelor sociale și politice predominante, luptă pentru transformarea radicală a societății și a regimurilor pe care aceasta se bazează și pentru instaurarea unui mediu social de conviețuire umană bazat pe principiile comunismului libertar.

Anarho-sindicalismul nu este o doctrină sau o filosofie. Conținutul teoretic provine din socialismul umanist și mai ales din anarhism, ale cărui postulate referitoare la apărarea integrală a personalității umane, la libertate, la solidaritate, la ajutorul reciproc și referitoare la asocierea voluntară și federativă, constituie cel mai important fundament.

Anarho-sindicalismul, în mișcarea muncitorească modernă, e un curent sindical total independent, conținând caracteristici proprii atât prin conținutul de bază cât și prin forma de organizare și dezvoltare functională, liberă de orice formă de centralism și birocrație. Ia în considerare întotdeauna personalitatea participanților și încurajează participarea acestora în viața sindicală. Respectă autonomia secțiunilor, sindicatelor, federațiilor și confederațiilor. Anarho-sindicalismul se singularizează prin metodele de acțiune directă pe care le folosește, prin dinamica și strategia de luptă și prin faptul că obiectivele finale sunt întotdeauna prezente în orientarea socială. O altă caracteristică distinctivă și inconfundabilă este respingerea oricărei colaborări de clasă, a oricărui compromis față de capitalism și Stat, chiar dacă aceasta ar fi în numele „interesului național”; refuzând orice participare sau intervenție în orice organism, fie el mixt sau oficial, aparținând guvernului sau patronatelor; respingerea arbitrajelor, legalizărilor și intermedierii de orice fel provenite din conflictele sociale cotidiene.

Anarho-sindicalismul se consideră în luptă permanentă împotriva sistemului pe care îl confruntă și pe care intenţionează să-l elimine, refuză tot ceea ce interferează cu libertatea de acțiune, limitând-o sau restricționând-o.

Se poziţionează mereu pe primul plan în lupta socială și a revendicărilor muncitorilor. Anarho-sindicalismul menține viu spiritul revoluționar în rândul maselor muncitoare. Le pune în mișcare și le antrenează în așa fel încât, prin lupta voluntară, conștientă și directă, să dezvolte inițiative proprii, iar în același timp să contribuie la formarea și pregatirea acestora, în special, pentru a permite să-și asume conștient, indiferent de orice partid politic, responsabilități de autogestionare directă a noii societăți în curs de dezvoltare și organizare, o societate liberă, justă și solidară. În această nouă societate, cu ajutorul tuturor progreselor științifice și tehnologice, se va căuta să se ofere fiecăruia în parte, prin muncă și efort colectiv și individual, maximul de bunăstare și confort, considerând un respect imprescriptibil, intangibil și inalienabil pentru libertatea și personalitatea fiecărei ființe umane, acesta fiind obiectivul primordial, coincident cu cel al anarhismului.

Anarho-sindicalismul nu pretinde să fie o finalitate în sine și nici să creeze o nouă ideologie predominant sindicalistă. La fel, nu pretinde să-și asume reprezentarea și administrarea totală și globală a noii societăți și nici să o modeleze într-o manieră uniformă și imuabilă. Concepția față de comunismul anarhist e vie, deschisă viitorului și modalităților variate de aplicare, întotdeauna perfectibile, atâta timp cât acestea au o bază esențial libertară.

Mujeres Libres

Mujeres Libres (Femeile Libere) a fost o organizaţie anarhistă formată din femei, care a organizat și a luptat atât pentru eliberarea femeilor cât și pentru o revoluție anarhistă în timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939). Activităţile întreprinse de acestea sunt cu adevărat inspiraţionale. Exemplul lor arată cum lupta împotriva oprimării femeilor și împotriva capitalismului pot fi combinate într-o singură luptă pentru libertate. Ca anarhiste, au respins orice retrogradare a femeilor într-o poziție secundară în cadrul mișcării libertare. În anii 1930, feminismul avea o semnificație mai restrânsă decât o are acum, respingând-o ca o teorie care a luptat pentru “egalitatea femeilor într-un sistem existent de privilegii”.

Acestea au susținut că “Noi nu suntem, și nu eram atunci feministe. Noi nu am luptat împotriva bărbaților. Noi nu am vrut să înlocuim o ierarhie masculină cu o ierarhie feministă. Este necesar să lucrăm, să luptăm împreună, dacă nu o facem, niciodată nu vom avea o revoluție socială. Dar avem nevoie de organizația noastră, să luptăm pentru noi înșine”. Acestea au spus: “Suntem conștiente de precedentele stabilite de către organizațiile feministe și de către partidele politice…Nu am putut urmări oricare dintre aceste căi. Nu am putut separa problema femeilor de problema socială. Nici nu am putea nega semnificația primei prin transformarea femeilor într-un instrument simplu pentru orice organizație, chiar..propria noastră organizație libertară. Intenția care a substrat activitățile noastre a fost mult mai largă: a servi o doctrină, nu un partid, pentru împuternicirea femeilor, a face din ele indivizi care pot contribui la structurarea societății viitoare, indivizi care au învățat să fie autodeterminaţi, să nu urmeze orbește dictatele oricărei organizații”.

Mujeres Libres a avut o strategie cu două componente, capacitacion (pregătirea) și captacion (constituire sau participare). Activitatea lor timpurie a fost o combinație de înălțare a conștiinței și acțiune directă. În scopul de a obține sprijin reciproc, au creat rețele de femei anarhiste. Participând la întâlniri, au verificat rapoartele cu privire la comportamentele sexiste, încercând să gasească soluţii pentru combaterea acestora. Au înființat grădiniţe în eforturile de a implica mai multe femei în activitățile sindicale. O revistă a fost produsă, distribuită și promovată prin intermediul rețelelor anarhiste existente. În această revistă, femeile raportau activităţile întreprinse. Ridicarea conștiinței era importantă, în fiecare ediţie era un articol despre femei excepționale, publicând de asemenea, o coloană în alte reviste anarhiste. În plus, revista tipărea articole pe teme culturale, educaţionale, privind filmele, sportul. În final, se regăseau articole care ar fi fost observate în revistele pentru femei obişnuite, despre preţul benzinei, îngrijirea copiilor, modă. Mai târziu, cărțile și broșurile vor suplimenta revista.

Activitatea de propagandă a fost întreprinsă prin intermediul emisiunilor de radio, biblioteci mobile și tururi de propagandă. O membră, Pepita, a descris experiența sa în tururile de propagandă: “Adunam femeile împreună și să le explicam…că există un rol clar definit pentru femei, că femeile nu trebuie să îşi piardă independența , dar că o femeie poate fi o mamă și o compañera în același timp…Femei tinere veneau la mine și spuneau” Este foarte interesant. Ceea ce spui tu n-am auzit înainte. E ceva ce am simțit, dar nu am știut…” Ideile care le-au mişcat cel mai mult? Vorbește despre puterea bărbaților exercitată asupra femeilor…dacă spuneai asta, începea o zarvă mare. “Nu putem permite bărbaților să creadă că sunt superiori femeilor, că au dreptul să se pronunțe asupra lor”. Cred că femeile spaniole au așteptat cu nerăbdare acel apel.”

Mulți dintre muncitorii și țăranii Spaniei în perioada aceea erau analfabeți. Ca răspuns, femeile din Mujeres Libres au înființat programe de alfabetizare, cursuri de orientare tehnică și clase în studii sociale. Între 600-800 de femei participau la aceste clase în fiecare zi în Barcelona, în decembrie 1938. În cooperare cu sindicatele anarhiste au înființat programe de ucenicie. În momentul de vârf, Mujeres Libres avea aproximativ 30.000 de membre. În paralel cu propaganda produsă, Mujeres Libres contribuia la munca de zi cu zi necesară pentru a apăra revoluția de atacul fascist. Acestea furnizau alimente milițiilor și au înființat cantine comunitare. Ofereau sprijin organizat femeilor din miliții, înfiinţând poligoane de tragere şi cursuri de tragere. Au ființat o școală pentru asistente medicale si o clinica medicală de urgență pentru a trata pe cei răniți în luptă.