INVENTAREA CAPITALISMULUI – CAPITOLUL II: Teoria Acumulării Primitive

INVENTAREA CAPITALISMULUI – Economia politică clasică şi Istoria secretă a acumulării primitive

Autor: Michael Perelman

Publicată de Duke University Press • Durham & London 2000 

CAPITOLUL 2: Teoria Acumulării Primitive

Preliminarii analitice

Deşi acumularea primitivă a fost preocuparea centrală a clasicilor economiei politice, studiul acestui concept a început prin a fi învăluit în confuzie şi mai târziu a fost aruncat într-un nefast colţ întunecat. Aparenta expresie marxistă, ”acumulare primitivă”, își are originea în aserțiunea lui Adam Smith (Smith 1976, 2.3, 277) că ”acumularea câştigului, sub formă de lucruri, trebuie să aibă loc înainte de diviziunea muncii.” Abordarea lui Smith asupra acumulării originare e cel puțin bizară. Cu siguranță, diviziunea muncii se regăsește peste tot de-a lungul istoriei. Există chiar și în societățile insectelor (vezi Morely 1954).

Totuşi Smith ne-ar fi lăsat să credem că diviziunea muncii a trebuit să aştepte “câştigul” – codul său pentru capital. O asemenea idee e fără echivoc falsă. Cum să interpretăm diviziunea muncii într-o matcă sau muşuroi de furnici ca o consecinţă a acumulării de bunuri?

Marx a tradus cuvântul folosit de Smith dinaintea, premergătoare — „previous” – ca “ursprünglich” (Marx şi Engels 1973, 33:741), pe care traducătorii lui Marx în engleză la rându lor l-au redat folosind expresia „primitivă”. În acest proces, Marx a respins concepţia venită din alte sfere a lui Smith de acumulare premergătoare. L-a făcut cu ou şi cu oţet pe Smith pentru că a încercat să explice existenţa prezentă a clasei făcând referire la un trecut mitic care e dincolo de posibilitatea noastră de a-l verifica sau contesta. Marx a insistat: „Acumularea primitivă joacă aproximativ acelaşi rol în economia politică la fel cum şi păcatul originar a jucat în teologie.” (1977, 873).

Analogia lui Marx e foarte potrivită. Atât păcatul originar cât şi acumularea ne distrag atenţia de la timpul prezent apelând la un trecut mitic, care se presupune că ar trebui să justifice nenorocirile şi suferinţele pe care le îndură azi oamenii.

Cu alte cuvinte, orice teorie care se bazează ori pe păcatul originar, ori pe acumulare e şi excesivă şi insuficientă din punct de vedere istoric. E excesivă istoric pentru că plasează subiectul într-un trecut îndepărtat, deconectat, rupt de societatea contemporană. Din punct de vedere istoric, e insuficientă pentru că se bazează pe considerarea trecutului în termeni mitologici. Expresia folosită de Etienne Balibar (1988, 49) „istoricism a-istoric, sau istoricitate fără istorie în gândirea lui Marx” e o caracterizare potrivită a acestei părţi a operei lui Marx. Pentru a sublinia dezacordul său cu Smith, Marx a folosit expresia „aşa-zisă” pentru a da un sens peiorativ în titlul ultimei părţi a celor trei volume ale „Capitalului”, pe care a dedicat-o studiului acumulării primitive. Marx, în esenţă, demontează mitica acumulare „premergătoare” a lui Smith, pentru a atrage atenţia asupra experienţei istorice din prezent. În contrast cu „aşa-zisa” acumulare primitivă, Marx analizează brutalitatea experienţelor istorice din acea vreme, când oamenii au fost deposedaţi de mijloacele de producţie într-un efort de a elibera terenul pentru sistemul capitalist.

1200 de catalani practică autogestiune cu monedă, educaţie şi sănătate proprie

• Nu folosesc euro, ci eco, o “monedă liberă” care se poate schimba pe ore de muncă sau produse.
• Organizează o reţea de asistenţă medicală, educativă şi de acces la locuinţe bazată pe încrederea între membrii săi.
• Se extind în restul peninsulei. Franţa şi Italia au început experienţe similare.

Au o monedă proprie, un sistem de sănătate autogestionat, o reţea educativă şi un sediu pentru sprijini pe cei ce au rămas fără locuinţe. Sunt cooperative autogestionate şi auto-organizate, grupuri de persoane care trăiesc în afara sistemului, iau decizii în adunări populare şi care bazează organizaţia pe încredere. În Catalonia, aproximativ 1.200 de persoane au optat pentru această formă de a trăi, iar crearea acestui fel de comunităţi se extinde. Criza şi mişcarea Indignados au dat acest prim impuls. Acum  trei ani s-a format Cooperativa Integral Catala (CIC) în centrul Aurea Social, pe strada Sardenya de Barcelona, în apropierea catedralei Sagrada Familia. Într-o clădire de trei etaje şi o terasă cu o grădină urbană recent creată, se organizează şi realizează atât activităţi educative, de sănătate şi asociate problemei locuinţelor, cât şi ateliere şi cursuri pentru toate vârstele.

Formarea primului CAPS (Centrul Primar de Autogestiune al Sănătăţii)

Recent s-a deschis publicului primul CAPS, un serviciu ambulant destinat asociaţilor cooperativei. Aici se pot găsi asistenţi de sănătate, persoane care însoţesc pacienţii pentru a găsi soluţii pentru problemele de sănătate, în conformitate cu medicina holistică. Nu sunt persoane cu specialitate şi nici nu fac diagnostice. “Dacă ai piciorul rupt, se merge la urgenţe”, adaugă Xavier Borras, unul dintre primii asociaţi ai cooperative.

Într-una din sălile mai moderne şi spaţioase ale clădirii, funcţionează în fiecare zi o grădiniţă pentru copiii până în 3 ani. Părinţii din cartier se organizează pentru a îngriji şi a-şi educa copiii. Pentru acest serviciu nu plătesc decât cei 30 de euro pentru cotizaţia cooperativei (care se pot restitui). Pot plăti cu ore de muncă sau ecos, propria lor monedă.

Este vorba despre o monedă liberă care nu e tipărită în formă fizică şi care se foloseşte pentru orice troc în interiorul reţelei, sau chiar în afara acesteia pentru persoane care prestează servicii ca de exemplu: un oftalmologist sau producători agricoli. Cooperativa foloseşte Community Exchange System (CES), un software online pentru a gestiona moneda.

Eco a fost adoptat de către cooperativele Ecoxarxes, Núcleos de Autogestión Local e Proyectos Autónomos de Iniciativa Colectivizada. Se foloseşte pentru a cumpăra produse 100% ecologice, pentru a plăti dentistul, chiria şi îngrijirea copiilor. Fiecare eco e echivalent cu un euro exterior. Un membru al cooperativei afirmă că se poate trăi cu minimum de bază 150 eco pe lună. “Minim de bază” înseamă că acesta e minimul de eco ce se pot schimba pe produse în luna respectivă. Cu această contribuţie, se garantează alimentaţia şi contribuţia voluntară pentru sistemul de sănătate public comun.

“Nu este vorba de a fi împotriva sistemului, ci de fapt de a ieşi din sistem”, afirmă Borras. De asemenea, dispun de un sediu pentru locuinţe, unde se oferă ajutor celor care sunt în pericol de a fi evacuaţi. Sunt informaţi de lacunele existente în sistem de care se pot folosi. Se încurajează închirierea socială şi “masoveries” urbane, cuvânt provenit din catalanul “masover”, însemând “al casei”, unde o persoană sau familie ocupă casa sau proprietatea altora pentru a locui.

După ani de proteste, “acesta este momentul oportun”, afirmă unul din fondatorii cooperativei, care s-a alcătuit din 100 de membri, acum multiplicaţi cu 12. Organizaţia a primit ajutor din parea lui Eric Duran, cunoscut ca Robin Hood al Băncilor.

Sistemul se extinde pe tot teritorul catalan, în peninsulă, iar în Italia şi Franţa există persoane interesate în a copia această experienţă.

Sursa: Núria Bonet Icart, Al menos 1.200 catalanes se autogestionan con moneda, educación y sanidad propia

Imoralitatea statului – M. Bakunin

Teoria contractului social

 ”Omul nu este doar cea mai individualistă fiinţă de pe pământ, ci şi cea mai socială”.Aceasta a fost cea mai mare greşeala din partea lui Jean Jacques Rousseau ,să presupună că societatea primitivă a fost stabilită printr-un contract liber creat de sălbatici.Însă Rousseau nu a fost singurul care a susţinut asemenea opinii.La fel ca şi majoritatea juriştilor şi scriitorilor moderni, indiferent daă aparţin şcolii kantiene sau ale altor şcoli individualiste şi liberale, care nu acceptă ideea teologică bazată pe o societate creată prin dreptul divin, nici cele ale şcolii hegeliene, susţinătorii unei societăţi mai mult sau mai puţin mistice realizate pe criteriul moralităţii obiective şi nici cea a şcolii naturaliste a societăţii animale primitive care preiau vrând-nevrând, din lipsa altor fundamente ,contractul tacit ca punct de plecare.

Un contract tacit! Acesta este, ca să spunem aşa, un contract necugetat şi mai mult de atât; o eroare revoltătoare! O ficţiune absurdă, şi mai mult o fantezie malefica!!!O farsă nedemnă! Pentru ca acesta presupune că ,în timp ce nu eram în stare sa am voinţă, să gândesc, să vorbesc, eu şi urmaşii mei ne-am obligat, doar prin virtutea de a ne fi lăsat noi înşine victimizaţi, fără a provoca nici un protest, să ne transformam în nişte sclavi eterni.

Lipsa discernamântului moral al Statului ce precede contractul social originar

Din punctul de vedere al sistemului pe care acum îl examinam, distincţia dintre bine şi rău nu există anterior încheierii contractului social. În acea perioadă, fiecare individ a rămas izolat în libertatea sa sau în dreptul său absolut, nefiind atent faţă de libertatea celorlalţi ,doar în cazurile în care o asemenea atenţie a fost impusă de slăbiciunea sau puterea sa relativa, în alte cuvinte, de prudenţa şi interesul său. Astfel, egoismul,conform aceeaşi teorii, a fost legea supremă, singurul drept existent.Binele a fost determinat de succes, răul de eşecuri, iar dreptatea a fost doar o consfinţire a faptului împlinit, oricât de oribil, crud sau infam putea să fie şi care a devenit legea în moralitatea politică ce predomină acum în Europa.

Priveşte înainte cu mânie – Remus Mărgineanu

“Priveşte înainte cu mânie”,este un film românesc în regia lui Remus Mărgineanu. Acţiunea filmului are loc în România de după decembrie 1989.Un santier naval de pe malul Dunării, în “perioada de tranziţie”, nesigură şi tulbure care debusolează, răstoarnă scara valorilor, nu fără a lasa în urmă nenumarate victime. Muncitor apreciat, fost dizident care, pe vremea lui Ceauşescu, a plătit cu ani de puşcărie pentru nemulţumirea manifestată,Fane ajunge şomer, tocmai din pricina celor demascaţi de momentul de sinceritate al “revoluţiei”. Elanul lui sindicalist se transformă într-o armă împotriva sa şi a familiei sale, solidaritatea muncitorilor realizându-se în funcţie de avantajele sau presiunile de ordin individual. Spiritul de revolta al copiilor se metamorfozeaza, iar în spirit aventurier, aceştia ajunga să intre în afaceri dubioase.

Astfel Vali, fiica lui Fane, se prostituează, pentru a-şi putea plăti studiile universitare, şi Viorel, cel mai mare dintre băieţi, ajunge la închisoare. Dar, îndeosebi destinul lui Nelu, mezinul familiei, se constituie într-un avertisment în privinţa caracterului imprevizibil al viitorului: Nelu cade şi el in plasa câştigurilor facile, neînţelegând trecerea brusca de la efervescenţa momentului “revoluţiei” (la care a participat ca un mic erou) la mânia, ura, degringolada al căror martor a devenit în toate împrejurările vieţii de zi cu zi.

Click pentru a viziona: Priveste inainte cu manie

Sursa :Spaţiul DIY Craiova

Evacuarea violentă – Aldeia Maracana Rio de Janeiro (Reportaj în imagini)

Pe 22 Martie 2013, la ora 3 noaptea, poliţia a încercuit vechea clădire a Muzeului Indigenilor, redenumit de către aceştia Aldeia Maracana, ce se află în apropierea Stadionului Maracana care va găzdui olimpiadele din 2014. Timp de şase ani, ocuparea clădirii de către diferite etnii indigene şi familiile acestora urmărea construirea unui centru de referinţă a culturii indigene gestionate de ei înşişi. Acest centru urmărea şi crearea ulterioară a unei Universităţi Populare Indigene, pe lângă faptul că servea ca adăpost pentru cei ce erau în trecere prin oraş.

Asediul poliţiei s-a încheiat cu invadarea Aldeiei Maracana şi o represiune violentă a tuturor indigenilor şi celor prezenţi pentru a-i sprijini, pe lângă o mulţime de arestări. Represiunea a urmărit şi încercarea noilor arme cumpărate cu ocazia marilor evenimente din Rio de Janeiro, cum ar fi gazele lacrimogene, spray-urile cu piper, pistoale cu electroşocuri, tunuri, care au fost folosite împotriva indigenilor pe lângă vechile şi obişnuitele metode de agresiune a poliţiei din Rio de Janeiro.

Stadionul şi împrejurimile sale sunt vândute iniţiativei private şi de aceea doresc clădirea liberă. Episodul de înjosire a culturii indigene face parte din proiectul de “curăţare a oraşului” pentru olimpiade, făcând din Rio de Janeiro o mare vitrină pentru burghezia internaţională, în timp ce poporul suferă din cauza opresiunii, a evacuării forţate din propriile case, a neglijării locuinţelor, sănătăţii, educaţiei şi a morţii în mâinile lacheilor Statului.

De aceea, facem apel la solidaritate cu Aldeia Maracana, prin demonstraţii în faţa ambasadelor braziliene, prin divulgarea acestei întâmplări sau doar prin a trimite poze în semn de solidaritate ca să arătăm lumii întregi agresiunile barbare care au loc în Brazilia şi ca să demonstrăm că indigenii evacuaţi şi trimişi forţat în alte adăposturi publice precare nu sunt singuri!

LUPTAŢI, CREAŢI PUTERE POPULARĂ!

OⒶTL (Organizaţia Anarhistă Pământ şi Libertate – Rio de Janeiro)

Capitalismul face viaţa mai bună?

Student: Mi-am dat seama că sistemul nostru economic are o mulţime de probleme, sistemul salarial nu e în regulă, inegalitatea e cea mai mare, e cea mai mare prăpastie între bogaţi şi săraci, dar sistemul se menţine pentru că nivelul de trai în America e mai bun decât în trecut. Poate fi asta o justificare pentru că încă avem capitalism, pentru că, din punctul meu de vedere, capitalismul a triumfat…

Noam Chomsky: Nu, nu a triumfat. Nu cred că lucrurile stau aşa. Şi în societăţile sclavagiste era un nivel de trai care creştea. Sclavii o duceau mai bine la începutul secolul 19, decât cu 100 de ani în urmă. Poate fi ăsta un argument pentru a justifica sclavia? E un argument îngrozitor. Orice sistem… Ai putea justifica aşa şi stalinismul. În Uniunea Sovietica a existat o creştere economică foarte substanţială. Până în 1989, URSS făcea parte din ţările în curs de dezvoltare, nu făcea parte din lumea a treia. Acum s-a întors în lumea a treia din cauza reformelor capitaliste pe care le-a aplicat. În 10 ani, reformele capitaliste i-au aruncat înapoi în lumea a treia din care ieşiseră.

Dar dacă vrei să vorbeşti strict în termeni economici, aveau creştere economică rezonabilă. Şi exact acest lucru îi necăjea pe liderii occidentali. Dacă te uiţi în arhive şi citeşti documentele, până în anii 1970, când a existat o încetinire (economică), veţi vedea că cea mai mare problemă a liderilor occidentali era că Uniunea Sovietică putea fi privită ca un model de modernizare economică rapidă, pe parcursul unei singure generaţii. Iar aşa ceva putea provoca tot felul de probleme nu doar în ţările din lumea a treia, ci şi în interiorul ţărilor bogate. Liderilor occidentali nu le păsa de agresiunea asupra ruşilor, nu păsa nimănui de sistemul de teroare a lui Stalin. De fapt, Truman îl admira pe Stalin, pentru că ar fi fost „un om cinstit”.

Liderii occidentali nu dădeau doi bani pe ce li se întâmpla oamenilor în Rusia. Şi Churchill îi lua mereu apărarea lui Stalin în şedinţele de guvern, spunea că e „un mare om de stat”. Stalin putea ucide câţi oameni dorea – era irelevant pentru liderii din Occident.

Problema lor nu era nici că URSS ar fi atacat pe cineva. Se temeau de faptul că URSS avea creştere economică, ceea ce, mai ales, asupra lumii a treia avea un impact impresionant.

La fel, şi în cazul Cubei. Documentele privind relaţia administraţiei Kennedy cu Cuba abia au fost desecretizate şi sunt foarte interesante. E foarte interesant să vezi cum au ascuns faptele, cum le-au cenzurat. Doar un exemplu pentru a înţelege: (în 1996) are loc acest incident la Orgnizaţia Mondială a Comerţului. Uniunea Europeană a acuzat Statele Unite că au încălcat acordul OMC (prin impunerea sancţiunilor economice asupra Cubei) prin acordul Helms-Burton. Statele Unite s-au trezit izolate, singurele voturi în favoarea SUA au fost din partea Israelului — ceea ce e de la sine înţeles, e ca şi cum ai spune că Ucraina susţinea Rusia în timpul URSS — şi Uzbekistan, nu se ştie din ce motiv. Uzbekistan şi Israel sunt singurele ţări care au votat în favoarea SUA, întreaga Uniune Europeană a votat împotriva lor. Iar SUA au părăsit OMC, au părăsit dezbaterile şi au reproşat Uniunii Europene că nu are dreptul să se amestece în treburile ei interne pentru că America e şeful lumii. Dar motivele pe care le-au oferit sunt interesante. Ei au spus că aceasta ar fi fost politica SUA faţă de Cuba şi că datează – au minţit aici – din timpul administraţiei Kennedy, că am avut 3 decenii când în mod constant Washingtonul a încercat să dărâme guvernul de la Havana, iar Uniunea Europeană nu are nici un drept să ne pună în discuţie politica noastră externă. Aşa s-a exprimat Stuart Eizenstat, oficialul guvernului american la OMC.

Nu a reacţionat nimeni la declaraţia sa. E interesant, cumva e un fapt dat că am avea dreptul să înlăturăm guverne străine când avem chef şi că oricine ni se opune ar comite un abuz. Dar a existat o cricită interesantă, venită din partea lui Arthur Schlesinger. El a trimis o scrisoare deschisă care a fost publicată de New York Times în care îi amintea prietenului său Stuart Eizenstat că a înţeles greşit politica admnistraţiei Kennedy în priviţa Cubei. Acesta politică era bazată – şi acum citez din scrisoarea lui – pe „problemele pe care le provoca Fidel Castro în emisferă şi pe conexiunea sovietică. Dar, cum au rămas în trecut, au devenit un anacronism.”

Munca şi societatea liberă

Federaţia Anarhistă (UK) analizează munca în societatea capitalistă modernă, ce nu merge şi ce putem face pentru a o îmbunătăţi.

În filmul Fight Club, personajul principal, Tyler Durden, le transmite un mesaj celor care cred sunt la conducerea societăţii şi că noi existăm pentru a le satisface lor nevoile:“Oamenii pe care vreţi să-i călcaţi în picioare sunt peste tot. Noi vă spălăm hainele, vă gătim mâncarea, şi vă aducem cina. Noi vă păzim în timp ce voi dormiţi. Noi vă conducem ambulanţele. NU VĂ PUNEŢI CU NOI!”

 ”A devenit un crez al moralităţii moderne că orice muncă e bună în sine; o credinţă convenabilă pentru cei care trăiesc de pe urma bunăstării celorlalţi” — William Morris

Haideţi să spunem lucrurilor pe nume: munca, aşa cum o ştim azi şi o detestăm, e o mizerie. Oricine a muncit pentru salariul minim sau pentru o leafă poate confirma asta. Pentru cei mai mulţi dintre noi, slujba e muncă forţată. Şi o şi simţim ca atare. Oricum ar fi slujba, permanentă sau temporară (şi aici ai de îndurat toată nesiguranţa pe care o implică), sau dacă eşti destul de „norocos” să ai o slujbă permanentă unde protejarea acesteia devine un laţ în jurul gâtului, diferenţa dintre cele două nu e foarte mare. Munca oferă de toate: epuizare fizică şi psihică, boală, şi mult mai des, plictiseală care-ţi distruge mintea. Poţi adăuga la această listă sentimentul că eşti tras pe sfoară pentru profitul altcuiva.

Munca ne mănâncă vieţile. Domină fiecare aspect al existenţei noastre. Când nu suntem la serviciu, suntem pe drum de la sau spre serviciu, ne pregătim de serviciu sau ne odihnim de pe urma lui, încercând să uităm sau să evadăm în ceea ce numim în derâdere „timp liber”.

Munca e un cuvânt ofensator format din 5 litere, prea oribil pentru a medita asupra lui. Ne sacrificăm cea mai mare parte a vieţilor noastre să trăim pentru a putea munci. E un fel de drog, care ne amorţeşte, care ne întunecă minţile cu pachetul salarial şi alte „beneficii” pe care le aduce consumerismul. Dincolo de acest fapt esenţial că dacă nu munceşti şi ai prefera să nu accepţi mila ajutoarelor de la stat nu mănânci, sclavii salariali sunt târâţi în povestea „slujbelor avantajoase” de ideologii al căror scop e să-i convingă de necesitatea personală şi socială de „a avea o slujbă”.

Desigur, există opoziţie faţă de muncă, refuzul de a muncii, revolta împotriva muncii, chiar dacă nu sunt mediatizate aproape deloc. E semnificativ că în 2002, în Marea Britanie au fost 33 de milioane de zile de muncă pierdute din cauza stresului, de 60 de ori mai mult decât cele 550.000 de zile de muncă pierdute din cauza grevelor. Acest număr de zile pierdute e mai mare decât cel al zilelor pierdute în timpul grevelor industriale din presupusele zile negre de la sfârşitul anilor ’70, o perioadă de „haos industrial” care a determinat ascensiunea lui Thatcher. O generaţie de luptă politică, legislaţie şi politici publice menite a distruge mişcarea sindicală şi de a suprima conflictul industrial a fost în mod subminată în mod spectaculos. Ei, la ce altceva se aşteptau?

IDEILE DIN ANTICHITATE SUNT BINE MERSI ŞI AZI

“Dacă munca ar fi aşa plăcută, bogaţii ar păstra-o pentru ei”— Mark Twain

Modelul occidental al civilizaţiei e pus în încurcătură de ideea că progresul rezultă de pe urma unei clase privilegiate şi libere care e susţinută de o sub-clasă care munceşte din greu, e condusă şi controloată. Civilizaţia Grecii antice, modelul actualelor democraţii moderne, depindea în întregime de o populaţie ţinută în captivitate – robi sau sclavi – pentru a-i ţine pe aristocraţi, gânditori, poeţi, artişti şi soldaţi în lux şi tihnă. În lumea antică, sclavia şi alte forme ale muncii forţate erau „norma” şi multe dintre aşa-zisele măreţe civilizaţii au fost construite pe spatele milioanelor de oameni care trudeau şi pe mizeria a milioane de muncitori lipsiţi de putere şi dispreţuiţi.

O ideologie a muncii, uşor de identificat, a început să prindă formă odată cu declinul sclaviei şi cu apariţia feudalismului. Multe dintre răscoalele ţăranilor din Evul Mediu şi multe mişcări ale ereticilor au proclamat sărăcia lui Iisus şi au încercat să recâştige o bunăstare comună de pe urma pământului de la preoţii şi nobilii care o furaseră. Au proclamat utopii pământeşti unde puterea bisericii şi a nobililor de a-i obliga să muncească prin taxare ar fi încetat dacă săracii ar fi împărţit între ei bunăstarea comună. Această nouă ideologie a egalităţii şi a echităţii era deosebit de amenințătoare și pentru Biserică și pentru Stat. Ca răspuns, idea muncii ca activitate spirituală prorocită de divinitate a început să fie inclusă în predica preoților. Cei care munceau primeau un statut nou în ierarhia divină, în fruntea căreia se aflau nobilii și preoții, cei curajoși la mijloc și țăranii pe treapta de jos. Spiritele libere care au rezistat domesticirii, ”voinicii cerșetori” din cărțile noastre de istorie erau defăimați și persecutați de legi draconice împotriva vagabondajului și hoinărelii. Indivizii care nu au fost integrați în economie erau creionați ca fiind leneși și fără dumnezeu și forțați să devină ceea ce ulterior s-a constituit în embrionul clasei de mijloc.

Muncitorii ArcelorMittal protestează violent faţă de închiderea fabricii – Reportaj în imagini

Mii de muncitori belgieni din domeniul siderurgiei au protestat faţă de închiderea fabricii ArcelorMittal din Liege, în timp ce poliţia a folosit tunuri cu apă pentru a dispersa protestatarii. Muncitorii gigantului siderurgic, mulţi purtând măşti respiratorii, au aruncat cu pietre în poliţişti marţi în oraşul sudic Namur, provocând în timp ce sindicatele au marcat ultima zi din cele cinci zile consecutive de grevă. Protestul a fost un răspuns faţă de anunţul companiei a planurilor de a închide o fabrică de cocserie şi şase linii de producţie, care vor duce la pierderea unor 1.300 de locuri de muncă în regiunea de est din Liege. Muncitorii apelează la guvern şi faţă de managementul companiei să reconsidere închidera, pe care aceştia o numesc o tragedie socială.

“ArcelorMittal ne-a omorât pe toţi. Ce putem face? Ne-au săpat mormintele. Iar acum, ne culcăm în ele”, a afirmat un muncitor de la ArcelorMittal. Portivit oficialilor, firma a luat decizia ca urmare a cererii slabe europene  de oţel în zona euro aflată în criză şi a facilităţii producţiei la un preţ mai mic în alte ţări. Firma a avut peste 200 milioane de euro pierderi în primul trimestru al anului 2012 şi a prevăzut o scădere a pieţei pentru anul acesta. Fabrica din Liege a fost centrală pentru producţia de oţel în anii 1970, cu peste 30.000 de muncitori, care s-au redus treptat la 5.000 în 2005. Oficialii sindicali afirmă că după noul plan, vor rămâne nu mai mult de 500 de posturi de muncă.

Paraskev Stoyanov

Născut pe 30 ianuarie 1871 (sau pe 13 februarie 1874) în Giurgiu, România, unde tatăl său, militant activ pentru eliberarea naţională, s-a refugiat de persecuţia turcească. Stoyanov a avut parte de o educaţie solidă, devenind medic chirurg. După şcoala primară din Bucureşti, aderă la ideile socialiste în timpul liceului, apoi la anarhism după ce a citit broşura lui Kropotkin “Un Apel către Tineri”. Astfel, în liceu, a fondat cenacluri de elevi ce studiau socialismul şi anarhismul şi răspândeşte anarhismul în rândul muncitorilor din România, fiind considerat ca “tatăl anarhismului” în ţară. A tradus în română numeroase broşuri ale lui Malatesta, printre care “Pentru Alegători”, “Printre ţărani” şi “Anarhia”.

Ulterior, a plecat să studieze medicina în Paris între 1889-1890, unde a participat alături de alţi libertari la un congres internaţional al studenţilor, care a adoptat Manifestul Antimiliarist – semnat de asemenea de tovarăşul italian, Saverino Merlino. Stoyanov a fost arestat pe 26 aprilie 1890 împreună cu Merlino la tipografia lui Gabriel Cabot, unde cei trei pregăteau printarea manifestelor “Pentru soldaţi” şi “1 Mai”, cu ocazia primei manifestaţii internaţionale organizate cu acea ocazie. Încarcerat la Mazas şi eliberat pe cauţiune, a fost expulzat de un ordin emis pe 29 mai 1890, după care pleacă în Italia şi Elveţia, unde a participat la activităţile militanţilor elveţieni şi ruşi. Numele său se afla pe o listă a poliţiei feroviare cu o supraveghere specială la frontiere; aici se afirmă că s-a născut pe 13 februarie 1874. Împreună cu tovarăşul armean, Atabekian, montează în casa acestuia o mică tipografie unde editează numeroase pamflete, broşuri şi scrieri ale lui Kropotkin. Dispunând de mijloace financiare, participă la abonarea pentru diferite ziare, sprijină prizonierii şi refugiaţii şi îl ajută pe Max Nettlau la cercetarea şi elaborarea lucrărilor lui Bakunin.

În acelaşi timp, menţine relaţiile cu militanţii din România şi Bulgaria, cărora le trimite materiale de propagandă importante. De asemenea, profită de o călătorie la Londra – unde probabil a fost delegatul bulgar la congresul internaţionalei socialiste la Londra din 1896, când s-a produs ruptura dintre marxişti şi anarhişti – pentru a-l visita pe Kropotkin. Toate aceste activităţi au dus la arestarea sa, iar după expulzarea din Elveţia pe 15 decembrie 1890, revine în Italia, unde participă de îndată la agitaţiile provocate de organizaţiile anarhiste. La o mişcare socială de amploare în Sicilia, contribuie cu tovarăşii italieni la pregătirea unei insurecţii, care duce la expulzarea sa şi se întoarce în Bulgaria, unde formează prima grupare anarhistă, în Ruse. A avut legături strânse cu militaţii libertari Spiro Goullaptchev, Michel Guerdjikov, Varban Kilifarski şi Nicolas Stoinov.

La începutul anilor 1900, a tradus şi editat în bulgară numeroase scrieri clasice anarhiste, printre care “Salariatul” şi “Morala Anarhistă” de Malatesta şi “Societatea Viitoare” de Jean Grave. De asemenea, a colaborat pentru presa bulgară libertară şi la structurarea Federaţiei Anarho-Comuniste Bulgare (FACB). Perceput ca fiind un revoluţionar periculos de către regimul ţarist, a fost împiedicat să intre în Rusia, unde trebuia să reprezinte Bulgaria la un congres internaţional de medicină. În timpul revoltei marinarilor din Potemkin, el a fost unul dintre organizatorii unui colectiv pentru sprijinirea acestora.

În ianuarie 1923, foarte ocupat cu pacienţii săi, nu poate participa la al V-lea congres FACB din Yambol, dar a adresat o scrisoare lungă delegaţilor. În 1932, în săptămânalul literar “Gândire şi voinţă”, publică amintirile sale despre Elisee Reclus, ale cărui cursuri le-a urmat la Universitatea Liberă din Bruxelles. În Bulgaria, a fost unul din fondatorii facultăţii de medicină din Sofia în 1919 şi a ocupat postul de chirurg şef, unde a format un număr mare de medici chirurgi. A profesat în Lovetch, Varna şi Sofia, punând bazele primului şi singurului sanatoriu pentru tuberculoză osoasă. A participat la numeroase congrese ştiinţifice internaţionale, iar la spitalul universitar din Sofia, unde era director, a îngrijit mulţi militanţi urmăriţi de poliţie. Paraskev Stoyanov, care a menţinut corespondenţa pe tot parcursul vieţii cu numeroşi anarhişti (inclusiv Malatesta, Galeani, Merlino, Jean Grave, Michel Louise, Kropotkin, Nettlau, Zamfir Arbure…) a murit în 1941.

Fabrică din Grecia începe producția sub controlul muncitorilor

Greviştii de la fabrica Vio.Me din Salonic, care nu au mai fost plătiţi din mai 2011 s-au hotărât să reînceapă producția sub controlul muncitorilor din data de 12 februarie 2013.

Cu șomajul atingând 30%, veniturile muncitorilor ajungând la zero, săturaţi de cuvinte mari, promisiuni și mai multe taxe, întrerupând munca, cu fabrica abandonată de către angajatori, muncitorii de la Vio.Me. prin decizia adunării lor generale declară determinarea să nu cadă pradă condiţiei de șomaj permanent, ci în schimb să lupte pentru a lua fabrica în propriile mâini și să opereze ei înșiși. Printr-o propunere oficială datând din octombrie 2011 aceştia revendicau înființarea unei cooperative a muncitorilor sub deplin control al muncitorilor, cerând recunoașterea juridică atât pentru ei cât și pentru toate celelalte care vor urma. În același timp, au cerut banii necesari pentru a pune în funcțiune fabrica, bani care, în orice caz, le aparține, deoarece aceștia sunt cei care produc bogăția societății. Planul care a fost întocmit a fost tratat cu indiferență de stat și de birocrațiile sindicale. Dar a fost primit cu mare entuziasm de lumea mișcărilor sociale, care, prin crearea Inițiativei Deschise de Solidaritate în Salonic și apoi cu inițiative similare în alte oraşe, au luptat în ultimele 6 luni să promoveze mesajul Vio.Me în întreaga societate.

Acum e timpul pentru controlul muncitorilor la Vio.Me!

Muncitorii nu mai pot aștepta de la statul falimentar să își îndeplinească promisiunile gratuite de sprijin (chiar și ajutorul de urgență de 1000 euro, promis de Ministerul Muncii nu a fost aprobat de către Ministerul de Finanțe). Este timpul să vedem fabrica Vio.Me – precum și orice altă fabrică care este închisă, falimentată sau concediază muncitorii – să fie redeschisă de către muncitorii săi, nu de către șefii săi vechi sau noi. Lupta nu ar trebui să se limiteze la Vio.Me, astfel încât aceasta să fi victorioasă trebuie să fie generalizată și răspândită în toate fabricile și întreprinderile care își încetează activitatea, deoarece numai printr-o rețea de fabrici autogestionate va putea Vio.Me să prospere și să aprindă calea spre o organizare diferită a producției și a economiei, fără exploatare, inegalitate sau ierarhie. Atunci când fabricile se închid una după alta, numărul șomerilor din Grecia se apropie de 2 milioane iar marea majoritate a populației este condamnată la sărăcie și mizerie de coaliția de guvernare a PASOK-ND-DIMAR, ce continuă politicile guvernelor precedente, cererea de a opera fabricile sub controlul muncitorilor este singurul răspuns rezonabil la dezastrul pe care îl trăim în fiecare zi, singurul răspuns la șomaj; Din acest motiv, lupta Vio.Me este lupta tuturor.

Noi îndemnăm toți muncitorii, șomerii și toți cei care sunt afectați de criză să fie solidari cu muncitorii de la Vio.Me și sprijinirea în efortul lor de a pune în practică credința că muncitorii o pot face fără șefi! Noi facem apel la participare într-o luptă la nivel național și o caravană de solidaritate culminând în trei zile de luptă în Salonic. Noi îndemnăm preluarea și organizarea propriilor lupte în cadrul locurilor de muncă, cu proceduri democratice directe, fără birocrați. Pentru a participa la o grevă generală politică, în scopul de a elimina pe cei care distrug viețile noastre!

Având ca scop stabilirea controlului muncitorilor asupra fabricilor și întregii producții și organizarea economiei și societăţii pe care o dorim, o societate fără șefi!

E timpul pentru Vio.Me! Să trecem la treabă!

Deschizând calea pentru autogestiune pretutindeni!

Deschizând calea pentru o societate fără șefi!

Inițiativa Deschisă de Solidaritate și Sprijin pentru lupta muncitorilor de la Vio.Me

http://www.viome.org