Comitetele din Fabrici în timpul Revoluției din Rusia

Introducere

”Pentru muncitorul rus a trăi înseamnă pur și simplu a nu muri.” [1]

Înainte de februarie 1917, muncitorii ruşi îndurau disciplina militară la locul de muncă fiind obligaţi să lucreze peste program, foarte mulți cădeau victime „accidentelor” de muncă mortale şi îndurau foamea când ajungeau acasă după o zi de muncă. În 1905 ei s-au ridicat împotriva monarhiei ţariste şi au creat ceva cu totul nou în acea luptă – sovietul (sau consiliul). 12 ani mai târziu, după mai bine de doi ani de război şi un val din ce în ce mai mare de greve, ei erau pregătiţi să înlăture ţarismul. Făcând asta, ei şi-au creat propriile lor organizaţii – sovietele şi comitetele din fabrici. Aşa cum au distrus vechea societate, au fost nevoiţi să construiască o societate nouă. Pentru muncitori, acest lucru a însemnat schimbarea condiţiilor propriilor lor vieţi, mai ales schimbarea condiţiilor de muncă. „Pentru că nu sunt maşinăriile, nici fabricile, ci relaţiile dintre oameni şi interacţiunea dintre ei cele care constituie esenţa socialismului.” [2]

De partea încercărilor muncitorilor ruşi de a crea socialismul – nu ca o utopie ruptă de realitate și fără nici o legătură cu viaţa, scrisă în vreun program al vreunui partid politic, ci prin confruntarea realităţii şi schimbarea vieţii lor de zi cu zi – au fost activiştii partidelor socialiste, care se presupunea că ar fi rezonat cu aspiraţiile clasei muncitoare. Acest eseu spune povestea luptei muncitorilor ruşi, în special a luptei pentru comitetele din fabrici. Succesul Bolşevicilor în înfrângerea clasei muncitoare şi în zdrobirea oricărei speranţe pentru socialism este o altă parte a acestei istorii.

Suporterii de azi ai lui Lenin și Troţki încă fac paradă de scrierile acestora și de politicile lor ca și cum ar fi relevante pentru clasa muncitoare și pentru socialism. Încă e necesar prin urmare să arătăm cât de fundamental capitalistă a fost abordarea politică a lui Lenin și Troţki când s-au trezit în fața clasei muncitoare, care preluase puterea acolo unde conta – în locurile unde se muncea, prin comitetele din fabrici, și în comunități, prin sovietele locale.  Partea negativă a acestui eseu este Bolșevismul; partea pozitivă este ce au reușit muncitorii, și ce au încercat să realizeze, chiar și în momentul în care erau înfrânți.

Revoluţia din Februarie
Au fost femeile din clasa muncitoare a Petrogradului cele care au aprins scânteia revoluţiei din Februarie. După săptămâni de greve, în timpul cărora au îndurat atacuri din partea poliţiei în interiorul fabricilor, cea mai oprimată parte a clasei muncitoare, femeile care lucrau în atelierele  industriei textile, au luat iniţiativa. Cererile pentru pâine şi atacurile asupra brutăriilor s-au suprapus peste o demonstraţie în masă uriaşă a femeilor muncitoare de Ziua Internaţională a Femeii. Femeile ignoraseră o directivă dată de bolșevicii locali să aștepte până pe 1 mai! Primul lor slogan ”Pâine!” a fost repede urmat de altele: ”Jos cu autocrația!”, ”Gata cu războiul!”

Deja pe 24 februarie, jumătate din Petrograd era în grevă. Muncitorii se duceau la fabrici, dar acolo refuzau să muncească, și în schimb țineau adunări, adoptau rezoluții și apoi porneau pe străzi în marșuri și demonstrații. Comitetul Vyborg al Bolșevicilor s-a opus grevelor: “(…) din moment comitetul ce a crezut că nu venise timpul pentru acțiune militantă – partidul nu era destul de puternic, iar muncitorii avuseseră prea puține contacte cu soldații – ei au decis să nu facă apel la greve, ci să se pregătească pentru acțiune revoluționară la un anumit moment indefinit din viitor.” [3]

Fără să știe că ”nu venise timpul”, muncitorii au împins greva mai departe până când 240.000 de muncitori erau pe străzi. Greviștii și demonstranții s-au ciocnit cu poliția înarmată, și, prin urmare, s-au dus la soldați să le ceară ajutor, și mai ales să le ceară arme. Comitetul Central al Bolșevicilor în cele din urmă și-a dat seama că e bine să facă apel la grevă, dar doar după ce greva era de mult în desfășurare și deja se transformase în răscoală armată. În seara zilei de 24 februarie, districtul Vyborg din Petrograd era deja controlat de revoluţionari: secţiile de poliţie au fost distruse, şi toţi poliţiştii au fost alungaţi; prizonierii au fost eliberaţi, şi s-au stabilit legături cu celelalte districte din vecinătate. În seara următoare, compania a 4-a a Regimentului Pavlovsky s-a răsculat şi a deschis focul asupra poliţiei. Pe 27 februarie, muncitorii au „vizitat” toate închisorile din Petrograd şi au eliberat toţi prizonierii politici. Soldaţii din armată deja se alăturaseră revoluţiei, şi abia după aceea o singură organizaţie bolşevică a făcut un apel retoric la armată, dar fără să le ceară soldaţilor să îi sprijine pe muncitori.

Bolşevicii şi controlul muncitorilor: Statul şi Contra-Revoluţia

O parte din participanţii la primul Congres al Comitetelor din Fabrici şi Ateliere din întreaga Rusie, care a avut loc la Petrograd.

În această lucrare remarcabilă, Maurice Brinton scoate la lumină lupta care a avut loc pentru obţinerea controlului asupra fabricilor şi altor locuri de muncă între muncitori și noul stat după Revoluţia Rusă.

Scoţând la lumină această luptă, lucrarea de faţă nu doar demolează mitul leninist romantic al “istoriei” relației dintre clasa muncitoare și partidul bolşevic între anii 1917–1921, dar oferă și cronologia esenţială pentru înțelegerea motivului pentru care Revoluția Rusă a eșuat, și a modului în care a eșuat. Din această înțelegere reies posibilitățile alternative ale organizării revoluționare, și la 26 de ani după ce această lucrare a fost scrisă, ea este probabil încă cea mai mare contribuție în acest sens. Numai din acest motiv, acest text merită să fie cunoscut de cât mai multă lume și vă încurajăm să-l citiți și să-l răspândiți cum puteți.

Această lucrare a fost scanată și transpusă în format HTML de un număr de anarhiști pentru a marca a 79-a aniversare a Revoluției din Rusia, în 1996. Autorul ei nu a fost un anarhist, dar a făcut parte din grupurile surori, ”Solidaritatea” și ”Socialism sau Barbarism” (din Franța), care sunt marxist libertare. Textul a fost scanat după o ediție publicată în 1975 de editura Black & Red (din Detroit). Din câte știm, ”Solidaritatea” nu mai există, iar adresa oferită în textul original prin care puteau fi contactați este Solidarity (North London) 123 Lathom Road, London, E.6

Decembrie, 1905. Viaţa continuă printre baricade.

Revoluția Rusă, în întregul ei începând din 1905 până în 1917, continuă să fie una dintre cele mai cruciale perioade ale istoriei în ce privește lupta pentru libertate, dusă de clasa muncitoare împotriva clasei capitaliste. Acum, că Leninismul în sfârșit se stinge, depinde de anarhiști și de alți comuniști libertari să recupereze lecțiile pozitive și negative ale acestei mari revoluții și să înlăture distorsiunile aduse memorării acestor evenimente atât de către dreapta, cât și de stânga. Această carte este o contribuție vitală la relatarea istoriei reale a revoluției.

Introducerea scrisă de Solidaritatea, apărută în ediția publicată în 1975

Această lucrare are două scopuri. Încearcă aducă unele fapte necunoscute în discuția care are loc despre ”controlul (din partea) muncitorilor”. Și încearcă să facă o altfel de analiză asupra evoluţiei Revoluției Ruse. Aceste două scopuri, așa cum vom vedea, sunt dependente unul de celălalt. Acum se vorbește din nou despre ”Controlul Muncitorilor”. Naționalismul (fie că e de tip vestic sau de tip estic) și conducerea asigurată de ”Partid asupra clasei muncitoare” (fie că e de tip estic sau de tip vestic) au eșuat în mod categoric.

Golos Truda (Vocea Muncii) ziarul anarho-sindicaliştilor ruşi.

Nu au îndeplinit speranţele şi aşteptările oamenilor obişnuiţi – şi nici nu le-au dat un cuvânt de spus pentru a-şi determina condiţiile în care trăiesc. Acest lucru a creat un nou interes în privinţa „controlului muncitorilor” şi în privinţa ideilor care, într-un context diferit, erau chestiuni la ordinea zilei la începutul secolului (trecut).

Astăzi oameni atât de diferiţi ca Tinerii Liberali şi Stânga Muncitoare, oficiali obosiţi ai sindicatelor şi „Troţkişti” de-un fel sau altul – ca să nu mai vorbim de anarho-sindicalişti şi de „marxiştii libertari” – toţi vorbesc despre „controlul muncitorilor”. Acest fapt arată două lucruri. Ori aceşti oameni au acelaşi obiectiv – ceea ce pare puţin probabil –, ori cuvintele servesc la a ascunde la fel de mult pe cât dezvăluie. Sperăm să înlăturăm o parte din confuzie, rememorând cum, într-un punct critic al istoriei, avocaţii diferitelor concepte ale „controlului muncitorilor” s-au confruntat unii cu alţii, arâtând cine a învins, de ce a învins, și care au fost consecințele.

Această întoarcere la rădăcinile istorice ale controversei nu e motivată de o adicție la arhivism sau de vreun subiectivism pentru esoteric. Mișcarea revoluționară din Marea Britanie – spre deosebire de cea din câteva țări europene – nu s-a obosit niciodată prea mult cu teoria, a preferat să fie mai empirică, și să abordeze lucrurile văzând și făcând. Uneori așa a putut evita să fie atrasă în mlaștina speculațiilor metafizice, dar, pe ansamblu, costurile – atât în privința clarității cât și consistenței ei – au fost foarte mari. Fără o înțelegere clară a obiectivelor și a altor forțe determinante (inclusiv forțe ideologice) – pe scurt, fără un simț al istoriei – lupta revoluționară tinde să devină ”o mișcare lipsită de direcție”. Fără perspective clare, revoluționarii riscă să pice în capcane – sau să fie momiți pe alei fără ieșire – care, cu puțină cunoaștere a propriului lor trecut, ar putea fi foarte ușor evitate.

Puterea Muncitorilor şi Revoluţia Spaniolă

Miliţiancă anarhistă, Barcelona, 1936.

Articolul istoric al lui Tom Wetzel şi analiza Războiului Civil din Spania şi a Revoluţiei, şi în particular a activităţilor revoluţionarilor anarhişti spanioli. În text şi format PDF, aici. (în engleză)

În alegerile naţionale din Spania, din februarie 1936, un guvern represiv de dreapta a fost alungat de la putere şi înlocuit de o coaliţie formată din liberali şi socialişti. Profitând de un mediu mai puţin represiv, muncitorii spanioli au organizat cel mai mare val de greve din istoria Spaniei, cu zeci de greve generale care cuprindeau toate oraşele, şi sute de greve parţiale. Spre sfârşitul lui iunie, un milion de muncitori erau în grevă. La nici o lună de la alegeri, Federaţia Lucrătorilor Agricoli a condus 80.000 de lucrători agricoli, care nu aveau pământ, să confişte 3.000 de ferme din „Siberia Spaniei” – Estremadura, regiunea cea mai lovită de sărăcie. (1)

Cum ţara era prinsă într-o dezbatere tensionată despre viitorul ei, polarizarea politică a fost marcată de ucideri din răzbunare între activiştii de stânga şi de dreapta. După ce politicienii de dreapta au cerut, în mod public şi direct, armatei să preia conducerea ţării, lovitura de stat militară, la care se aştepta deja toată lumea, a fost declanşată în Spania pe 19 iulie.

Pentru prima dată în istoria Spaniei, poporul în mod energic şi agresiv a rezistat loviturii de stat armate. Armata a fost înfrântă în două treimi din suprafaţa Spaniei. Sindicatele au trecut la confiscarea vastelor proprietăţi capitaliste, şi au pus cea mai mare parte a economiei Spaniei sub controlul şi gestionarea muncitorilor. Sindicatele şi-au construit propria lor armată formată din muncitori, pentru a se lupta cu armata fascistă spaniolă. Încercarea armatei de a zdrobi mişcarea muncitorească a Spaniei a impulsionat clasa muncitoare să facă revoluţia de care elita spaniolă se temea de multă vreme. Războiul civil în sine a fost o luptă de clasă în forma sa extremă.

Birou sindical CNT

Doi dintre actorii cheie în această dramă au fost principalele federaţii sindicale ale muncitorilor. CNT, Confederaţia Naţională a Muncii (Confederación Nacional del Trabajo – CNT) avea 1,6 milioane de suporteri la începutul lui 1936 (potrivit statisticilor guvernamentale). CNT a fost rezultatul a aproape șapte decenii de activitate anarhistă pentru organizarea muncitorilor din Spania. Din 1919, CNT s-a bazat pe politica sindicato unico (”un singur sindicat”) – sindicate industriale autonome și independente. În Barcelona, în 1936, sindicatele autonome și independente ale muncitorilor din construcții și metalurgie ale CNT aveau mai mult de 30.000 de membri.

Nici un sindicato unico din CNT nu avea nici un oficial pe fluturaşii de salarii. Muncitorii erau foarte ataşaţi de ideea anarhistă că lupta comună nu trebuia să devină o trambulină pentru carierismul politic. Anarhiştii credeau că dacă ar fi plătit oficiali i-ar fi încurajat pe muncitori să se aştepte ca aceşti oficiali să le rezolve problemele, şi ar fi făcut ca sindicatul să fie dominat de şefi. În 1936 existau doar câţiva oficiali plătiţi de federaţia CNT – care lucrau în secretariatul naţional, secretariatul regional din Catalonia, şi în secretariatul sindicatului industrial naţional din industria de pescuit comercial. Aceşti oficiali, şi personalul de la ziarele CNT din Madrid şi Barcelona erau plătiți la nivelul unui muncitor obişnuit. Oficialii plătiţi erau schimbaţi din funcţie, prin rotaţie, după un an, nu rămâneau în funcţie mai mult de un an.

Dumnezeu şi Statul de Mihail Bakunin (ediţie 1918)

Dumnezeu şi Statul de Mihail Bakunin. Cu o prefaţă de Carlo Cafiero şi Élisée Reclus. În Romîneşte de P.Muşoiu. Biblioteca “Revista Ideei”. Anul 1918. Click pe poză pentru vizualizare/download.

Cronologie a mișcării sindicale din România de la începuturile ei până în 1933

Primele asociații muncitorești din România au fost societăți de ajutor reciproc. Prima asociație de acest gen este înființată în 1846 la Brașov, de lucrătorii tipografi. In 1857 este înființată “Asociația de ajutor reciproc a minerilor” iar în 1872 se pun bazele “Asociației tuturor lucrătorilor din România”, care își propune să unească prin solidaritate pe toți muncitorii din România. În 1879 tipografii înființează “Societatea Generală a lucrătorilor tipografi din România: Deșteptarea”, constituită exclusiv din muncitori, care în 1881 va pune în discuție introducerea unui contract de muncă care să fie impus tuturor patronilor din ramura respectivă. În statutele acestor organizații profesionale era prevăzut “sa se stabilească frăție şi solidaritate între lucrători, să se lupte pentru îmbunătățirea stării morale şi materiale a acestora”. Următorii ani sunt marcați de greve şi proteste ale muncitorilor: în luna iulie 1884, are loc greva a 1.200 de căruțași din portul Brăila; in lunile iulie şi decembrie 1887 se desfășoară greva muncitorilor CFR-iști din București, iar în anul 1888, în februarie are loc greva a 300 de CFR-iști din Galați. Tot în 1888, în luna iulie, are loc greva tipografilor. În 1890 se sărbătorește ziua de 1 mai pentru prima oară în România. De 1 mai, muncitorii manifestau pentru: vot universal; dezvoltarea solidarității internaționale a muncitorilor; repaus duminical; micșorarea impozitelor; încetarea bătăii în armată; salariu minim; legiferarea protecției muncii; introducerea impozitului progresiv.

În această perioadă se dezvoltă presa muncitorească, socialistă şi anarhistă: “Tipograful român” (1865);  “Lucrătorul român” (1872) “Uvrierul” (1872); “Viitorul” (aproximativ pe la 1880); “Școala nouă” (aproximativ pe la 1880); “Revolta” (aproximativ pe la 1880); “Gazeta roșie” (aproximativ pe la 1880); “Revista roșie” (aproximativ pe la 1880); “Răzvrătirea” (aproximativ pe la 1880); “Analele Tipografice” (1869); “Lampa“ (1886) – ziar anarhist.

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în România se dezvoltă o ampla mișcare sindicală care cuprinde lucrătorii industriali şi tot atunci sunt puse bazele organizării sindicale a lucrătorilor CFR, din minerit, ale mecanicilor, metalurgiștilor, lăcătușilor, etc. Între 1846 – 1892 sunt înființate 207 organizații profesionale, iar între 1893 – 1898 sunt înființate 233. Domină un sindicalism de breaslă, existând pericolul ca muncitorii să înceapă să concureze între ei în detrimentul mișcării şi asta să fie în avantajul patronilor. În 1896 pentru a preîntâmpina acest lucru va fi înființată “Uniunea Sindicatelor Breslelor” pentru a centraliza organizațiile sindicale muncitorești. I.C. Frimu este ales președinte al “Uniunii Sindicatelor Breslelor” în 1898. Din această uniune fac parte sindicate muncitorești din București, Galați, Craiova, etc. Linia uniunii este inspirată după principiile formulate în programul social-democraților. Pe de o parte, “Uniunea Sindicatelor Breslelor” a reușit să dea un program comun de luptă, pe de altă parte, centralizarea a făcut din sindicate organizații mai puțin democratice. Scriitorul Panait Istrati (care a fost secretar al Sindicatului muncitorilor din portul Brăilei) era adeseori deranjat de intervențiile celor “de la centru”.

Gărzile Negre

O scurtă istorie a Gărzilor Negre anarhiste şi a suprimării lor de către Bolşevici în Moscova, în 1918. (articol scris de Nick Heath, pentru libcom.org)

Mulţi anarhişti ruşi s-au opus total instituţionalizării Gărzilor Roşii, care erau unităţi de luptă ce fuseseră create de muncitori în timpul revoluţiilor din Februarie şi Octombrie. Într-adevăr, Rex A. Wade în cartea sa despre Gărzile Roșii arată contribuția importantă a anarhiștilor și influența lor în formarea Gărzilor Roșii, în prima fază a Revoluției. Relațiile dintre anarhiști și bolșevici au început să se deterioreze după revoluția din Octombrie. Delegații anarhiștilor la cel de-al doilea Congres al Sovietelor din decembrie 1917 i-au acuzat pe Lenin și partidul său de militarism roșu, și au spus că comisarii erau menținuți la putere prin amenințarea baionetelor. Prin urmare, în Moscova, Petrograd și în alte mari centre, anarhiștii au format unități de luptă libere, pe care le-au numit Gărzile Negre. În 1917 detașamente ale Gărzilor Negre au fost formate în Ucraina, inclusiv de către Makhno. Nikolai Zhelnesnyakov a fugit din Petrograd după ce bolșevicii au încercat să-l aresteze, și a creat un mare grup de Gărzi Negre în Ucraina.

Alte detașamente ale Gărzilor Negre care operau în Ucraina erau conduse de Mokrousov, Garin, Anatoli Zhelesnyakov, fratele mai mic al lui Nikolai, detaşamentul condus de Seidel şi Zhelyabov care a apărat Odessa şi Nikolaev. Un alt detaşament al Gărzilor Negre era condus de Mikhail Chernyak, care mai târziu a devenit activ în serviciul de contra-spionaj mahnovist. În Vyborg, lângă Petrograd, muncitorii anarhişti de la uzina rusească a Renault au format un detaşament de Gărzi Negre, şi curând acesta s-a unit cu un alt detaşament al Gărzilor Roşii care fusese format simultan în uzină. Burevestnik, ziarul Federaţiei Anarhiste din Petrograd a avertizat că “…acei domni se înşeală când îşi imaginează că revoluţia s-a terminat… Nu, adevărata revoluţie, revoluţia socială, eliberarea muncitorilor din toate ţările, această revoluţie abia a început…”

În aprilie 1918 în Moscova activau deja 50 de unităţi ale Gărzilor Negre, formate de Federaţia Grupărilor Anarhiste din Moscova (MFAG). Peters, şef adjunct al Cheka, era în special îngrijorat de extinderea lor. „Îmi amintesc că atunci când am ajuns la Cheka în Moscova, aici erau două puteri: pe de o parte, Sovietul Moscovit, și pe de altă parte, cartierul general al Gărzilor Negre în fostul club al Negustorilor, de pe strada Malaya Dmitrovka. Acest cartier general al Gărzilor Negre activa şi era administrat ca o putere, organiza proteste de stradă, confisca arme şi ocupa case…” Federaţia din Moscova ocupase deja 26 de case care fuseseră ale bogaţilor, şi le transformase deja în baze ale ei. Unele dintre aceste case aveau o poziţionare strategică în oraş. Altele au fost dotate cu puncte de tragere pentru mitraliere, cu dormitoare, cu biblioteci, cu săli de lectură, cu depozite de muniţie şi cu depozite de hrană.

Vizita mea la Kremlin – Nestor Makhno

Introducerea traducătorului

Țăranul anarhist ucrainean Nestor Makhno a vizitat Moscova în iunie 1918 când a avut mai multe discuții cu liderii bolșevici Sverdlov și Lenin. Mulți ani mai târziu, Makhno, aflat în exil în Franța, a aşternut pe hârtie amintirile sale din acei ani tumultoși 1917-1918.

„Vizita mea la Kremlin” aduce aici traducerea a două capitole în care el poveşteşte întâlnirile sale cu titanii bolşevici. Fragmente din aceste interviuri au fost citate în diferite lucrări în limba engleză, dar în întregime ele sunt prezentate aici pentru prima dată. (1979). (i)

(Această relatare ne-a fost trimisă de un editor din Moscova în 1992 şi va apărea într-o ediţie re-tradusă în Rusia pentru prima dată simultan cu această nouă ediţie – nota 1993).

Moscova lui iunie 1918

În iunie 1918 regimul bolşevic se bucura de o scurtă perioadă de acalmie în urma revoluţiei şi a războiul civil. Deşi înconjuraţi din toate părţile de forţe ostile, bolşevicii nu aveau nici o ameninţare militară imediată asupra lor. Această binevenită pauză, care a durat de la Tratatul de la Brest-Litovsk (martie 1918) până la prăbuşirea Puterilor Centrale la sfârşitul lui 1918, le-a permis bolşevicilor să-şi consolideze puterea militară şi politică.

Din punctul de vedere al anarhiştilor ruşi, Tratatul de la Brest-Litovsk a reprezentat momentul de răscruce al Revoluției. Când au căzut la o înțelegere cu Puterile Centrale, bolșevicii au plătit un preț cutremurător în teritorii și resurse.

Dar și mai important, ei au preferat mai degrabă să facă un pact cu imperialiștii decât să încerce să răspândească Revoluția prin inițiative populare, în special, prin lupta de rezistență partizană.(ii)

La scurt timp după Brest-Litovsk, Bolșevicii s-au întors împotriva aliaților lor de la începutul Revoluţiei, Socialiștii Revoluționari de stânga și anarhiștii. Cheka (poliția politică secretă), care a fost creată cu scopul clar de a-i elimina pe contra-revoluționari, a fost asmuțită asupra celor de stânga care-i criticau pe bolșevici.

Pretextul la îndemână pentru a-i lichida pe anarhiștii din Moscova a venit când reprezentantul guvernului Statelor Unite s-a plâns că maşina sa a fost furată de anarhişti. (Potrivit reprezentantului guvernului Britanic, Bruce Lockhart, fusese furată de fapt maşina lui Trotsky).

În noaptea din 11 aprilie, 26 de centre anarhiste au fost atacate de Cheka. Cel mai mare centru, Casa Anarhiei de pe strada Malaia Dimitrovka (fosta Cameră de Comerţ) a fost scena unei lupte crâncene. Zeci de anarhişti şi cekişti au fost ucişi şi sute de anarhişti arestaţi în timpul acelei nopţi a teroarei. (iii) Această luptă inegală a fost repetată şi în multe alte oraşe din Rusia.

Lichidarea oficială a anarhiştilor nu a fost lipsită de repercusiuni chiar în interiorul Partidului Comunist.(iv) La o perioadă după Brest-Litovsk, un grup de la conducerea partidului din jurul lui Bukharin a încercat să organizeze o lovitură de stat împotriva lui Lenin, pentru a opri alunecarea rapidă a regimului spre dreapta. Dar acești disidenți au făcut repede cale întoarsă şi au acordat regimului sprijin lipsit de orice critică. (v)

Marxismul, Libertatea şi Statul – Mihail Bakunin

{Notă: Aici e prezentată versiunea lui Bakunin despre ruptura dintre el şi Karl Marx care a avut loc la sfârşitul deceniului 1860 şi începutul deceniului 1870. Bakunin a văzut ruptura dintre ei devenind din ce în ce mai mare în urma percepţiilor diferite pe care le-au exprimat asupra funcţiei Statului în programul socialist. Bakunin a susţinut că Internaţionala tindea să privească cu mult prea multă indulgentă conceptul de Stat, pe care el îl vedea ca fiind o entitate periculoasă şi dezumanizantă. Statul, a scris el, „impune nedreptatea şi cruzimea tuturor supuşilor săi, ca datoria supremă a acestora. Constrânge, mutilează şi ucide umanitatea din ei, astfel încât supuşii săi încetează să mai fie oameni, nu mai rămân nimic altceva decât cetăţeni.”

Bakunin a scris eseurile care detaliează disputa sa cu Marx din anii 1870-1872, înainte să fie exclus din Internaţională. Alte eseuri privind emanciparea şi trăsăturile generale ale Statului sunt preluate din cartea „Federalism, Socialism şi Anti-Teologism”, din 1867. K.J. Kenafick, editorul australian şi translatorul a combinat aceste lucrări în cartea „Marxismul, Libertatea şi Statul”, în 1950.}

Capitolul I: INTRODUCERE

Sunt un căutător pasionat de Adevăr şi nu mai puțin un inamic la fel de pasionat al ficțiunilor dăunătoare folosite de “Partidul Ordinii“, reprezentantul oficial al trecutului şi prezentului, josnic, religios, metafizic, politic, judiciar, economic şi social, pregătit să îndobitocească şi să înrobească omenirea. Sunt un iubitor fanatic al Libertății, pe care o consider singurul mediu în care se pot dezvolta inteligenţa, demnitatea şi fericirea omului, şi nu “libertatea” autorizată, măsurată şi reglementată de către Stat. Această din ultimă “libertate” este o minciună care reprezintă privilegiile celor puţini, şi care e clădită pe sclavia celorlalți. Nu sunt un susţinător nici a libertăţii individuale, egoiste, rea şi imaginare propusă de școala lui Rousseau şi de toate celelalte şcoli aparținând liberalismului burghez, ce consideră că drepturile individului sunt limitate de drepturile Statului şi, din care rezultă, așadar, reducerea drepturilor individuale la zero. Nu. Vreau eu vorbesc despre singura libertate care își merită numele cu adevărat: libertatea ce constă în desăvârșirea maximă a tuturor puterilor materiale, intelectuale şi morale ca fiind capacități latente în fiecare; libertatea care nu recunoaște restricții, în afară de cele pe care ni le trasează legile naturii.

Și, vorbind la propriu, nu există restricții, din moment ce aceste legi nu sunt impuse asupra noastră de un legiuitor din afară, de lângă noi sau de deasupra noatră. Aceste restricţii sunt imanente, inerente, constituind baza primară a existenţei noastre atât materiale, intelectuale cât şi morale. În loc să căutăm să le găsim o limită, trebuie să le considerăm ca fiind condiții reale şi motive efective ale libertății noastre. Vreau să spun că libertatea individuală, departe de a se opri ca o limită înaintea libertăților celorlalți, îşi găsește aici propria-i confirmare şi răspândire spre infinit; libertatea nelimitată a fiecăruia prin libertatea tuturor, libertatea prin solidaritate; libertatea prin egalitate; libertatea predominând asupra forței brute şi a principiului autorității, care nu este nimic altceva decât expresia idealizată a acelei forţe; libertate care, după aruncarea tuturor idolilor cerești sau pământeni, își va găsi şi organiza o nouă lume, una a solidarității umane, pe ruinele tuturor Bisericilor şi Statelor.

Sunt un susținător convins al egalității economice şi sociale, pentru că știu că, fără acestea, egalitatea, libertatea, dreptatea, demnitatea umană, moralitatea şi bunăstarea individului, la fel ca şi prosperitatea națiunilor nu vor fi nimic altceva decât niște minciuni ca multe altele. Dar, ca susținător al libertății din toate punctele de vedere, ca primă condiție a umanității, cred că libertatea trebuie să se întemeieze pe o organizare din proprie inițiativă a muncii şi a proprietății colective, pe asociații de producție organizate liber şi federalizate în districte, pe o federalizare spontană şi egală de districte, şi nu pe acțiunea supremă şi tutelară a Statului.

Anarho-Sindicalism în România

În România, în 1930, mai multe grupuri libertare erau active. Unul dintre acestea, în Cernăuți (Bucovina), a fost inițiat de Naftali Schnapp, promovând sindicalismul revoluţionar. În absența posibilității de a crea sindicate reale şi confruntându-se cu represiune severă, grupul de la Cernăuți s-a constituit ca o “Organizație de Propagandă Anarho-Sindicalistă ” a IWA (Asociaţia Internaţională a Muncitorilor – internaţionala anarho-sindicalistă fondată în 1922 la Berlin). Conform datelor despre membrii Internaționalei, organizația a numărat în jur de 200 membri în 1930. [Presse-Dienst herausgegeben vom Sekretariat der IAA 1.04.1931. No. 5 (132).] – The Forgotten International, Volume 1, pp. 471–472.

Născut intr-o familie de mici proprietari, Charles Fieber a început să lucreze în 1930 în Cernăuți ca angajat în comerț. Aici a fost contactat de către anarhistul Isidor Zigmund Lehr, care în fiecare săptămână, primea ziarul anarho-sindicalist “Der Syndicalist” din Germania. A fost prin citirea ziarului și a textelor de P. Ramus de la Viena, ce l-au făcut pe Charles Fieber un anarhist și s-a alăturat grupului de la Cernăuți, ce includea pe David Stetner, Schnapp și Shmuel Ringel. Grupul de la Cernăuți, al cărui drapel negru purta inscripţiile “jos cu capitalismul şi statul” era scos în afara legii şi opera în mod ilegal. Se întâlneau săptămânal, iarna și vara, în locuinţele private din mediul rural carpatic protejat de paznici, fiind interzis fumatul și consumul de alcool, iar produsele alimentare erau complet vegetariene.

În cele din urmă, grupul de propagandă anarho-sindicalistă ce funcţiona în Cernăuți a fost distrus în 1932. Poliția a arestat 14 membri ai organizației, inclusiv studenții K. Buverg şi Donnenfeld, N. Schnapp, K. Gorowitz, M. Zetershau, Rozner, Royerstein, Samuel Vaysman, Morgenstein, Adolf Kiosh, Josif Kula, Veydenfeld, Donia şi Geles. [Presse-Dienst... 2.06.1932. No. 7 (148).] Știri despre torturile extreme suferite de deținuții politici români a fost comunicat de Polya Vascautianu, studentul Feldman Jossy și alții. [Presse-Dienst ... 6.01.1933. No. 1 (156).] Ultimii membri ai grupului au fost reprimați sau dispersați în următorii ani. Astfel, în 1934, David Stetner în vârstă de 30 de ani, a intenţionat să plece în Spania, dar a fost chemat de armată moment în care a fugit în Polonia. Predat de către autoritățile poloneze, a fost condamnat pentru dezertare în România și eliberat abia în ianuarie 1937, după care a fugit la Paris. [Breve nota autobiografica di David Stetner // Boletino Archivo G. Pinelli. No. 15. Speciale. Anarchici ed ebrei. P. 13–14; M. Goncharok. Ashes from Our Fires. Historical Survey of the Yiddish Anarchist Movement. Jerusalem, 2002. Pp. 152–153.]” – The Forgotten International, Volume 2, p. 195.

Paraskev Stoyanov

Născut pe 30 ianuarie 1871 (sau pe 13 februarie 1874) în Giurgiu, România, unde tatăl său, militant activ pentru eliberarea naţională, s-a refugiat de persecuţia turcească. Stoyanov a avut parte de o educaţie solidă, devenind medic chirurg. După şcoala primară din Bucureşti, aderă la ideile socialiste în timpul liceului, apoi la anarhism după ce a citit broşura lui Kropotkin “Un Apel către Tineri”. Astfel, în liceu, a fondat cenacluri de elevi ce studiau socialismul şi anarhismul şi răspândeşte anarhismul în rândul muncitorilor din România, fiind considerat ca “tatăl anarhismului” în ţară. A tradus în română numeroase broşuri ale lui Malatesta, printre care “Pentru Alegători”, “Printre ţărani” şi “Anarhia”.

Ulterior, a plecat să studieze medicina în Paris între 1889-1890, unde a participat alături de alţi libertari la un congres internaţional al studenţilor, care a adoptat Manifestul Antimiliarist – semnat de asemenea de tovarăşul italian, Saverino Merlino. Stoyanov a fost arestat pe 26 aprilie 1890 împreună cu Merlino la tipografia lui Gabriel Cabot, unde cei trei pregăteau printarea manifestelor “Pentru soldaţi” şi “1 Mai”, cu ocazia primei manifestaţii internaţionale organizate cu acea ocazie. Încarcerat la Mazas şi eliberat pe cauţiune, a fost expulzat de un ordin emis pe 29 mai 1890, după care pleacă în Italia şi Elveţia, unde a participat la activităţile militanţilor elveţieni şi ruşi. Numele său se afla pe o listă a poliţiei feroviare cu o supraveghere specială la frontiere; aici se afirmă că s-a născut pe 13 februarie 1874. Împreună cu tovarăşul armean, Atabekian, montează în casa acestuia o mică tipografie unde editează numeroase pamflete, broşuri şi scrieri ale lui Kropotkin. Dispunând de mijloace financiare, participă la abonarea pentru diferite ziare, sprijină prizonierii şi refugiaţii şi îl ajută pe Max Nettlau la cercetarea şi elaborarea lucrărilor lui Bakunin.

În acelaşi timp, menţine relaţiile cu militanţii din România şi Bulgaria, cărora le trimite materiale de propagandă importante. De asemenea, profită de o călătorie la Londra – unde probabil a fost delegatul bulgar la congresul internaţionalei socialiste la Londra din 1896, când s-a produs ruptura dintre marxişti şi anarhişti – pentru a-l visita pe Kropotkin. Toate aceste activităţi au dus la arestarea sa, iar după expulzarea din Elveţia pe 15 decembrie 1890, revine în Italia, unde participă de îndată la agitaţiile provocate de organizaţiile anarhiste. La o mişcare socială de amploare în Sicilia, contribuie cu tovarăşii italieni la pregătirea unei insurecţii, care duce la expulzarea sa şi se întoarce în Bulgaria, unde formează prima grupare anarhistă, în Ruse. A avut legături strânse cu militaţii libertari Spiro Goullaptchev, Michel Guerdjikov, Varban Kilifarski şi Nicolas Stoinov.

La începutul anilor 1900, a tradus şi editat în bulgară numeroase scrieri clasice anarhiste, printre care “Salariatul” şi “Morala Anarhistă” de Malatesta şi “Societatea Viitoare” de Jean Grave. De asemenea, a colaborat pentru presa bulgară libertară şi la structurarea Federaţiei Anarho-Comuniste Bulgare (FACB). Perceput ca fiind un revoluţionar periculos de către regimul ţarist, a fost împiedicat să intre în Rusia, unde trebuia să reprezinte Bulgaria la un congres internaţional de medicină. În timpul revoltei marinarilor din Potemkin, el a fost unul dintre organizatorii unui colectiv pentru sprijinirea acestora.

În ianuarie 1923, foarte ocupat cu pacienţii săi, nu poate participa la al V-lea congres FACB din Yambol, dar a adresat o scrisoare lungă delegaţilor. În 1932, în săptămânalul literar “Gândire şi voinţă”, publică amintirile sale despre Elisee Reclus, ale cărui cursuri le-a urmat la Universitatea Liberă din Bruxelles. În Bulgaria, a fost unul din fondatorii facultăţii de medicină din Sofia în 1919 şi a ocupat postul de chirurg şef, unde a format un număr mare de medici chirurgi. A profesat în Lovetch, Varna şi Sofia, punând bazele primului şi singurului sanatoriu pentru tuberculoză osoasă. A participat la numeroase congrese ştiinţifice internaţionale, iar la spitalul universitar din Sofia, unde era director, a îngrijit mulţi militanţi urmăriţi de poliţie. Paraskev Stoyanov, care a menţinut corespondenţa pe tot parcursul vieţii cu numeroşi anarhişti (inclusiv Malatesta, Galeani, Merlino, Jean Grave, Michel Louise, Kropotkin, Nettlau, Zamfir Arbure…) a murit în 1941.