Economia libertăţii: alternativa anarho-sindicalistă la capitalism

Prefață

Federația Solidaritatea (Solidarity Federation) este secțiunea britanică a mișcării globale anarho-sindicaliste. Anarho-sindicalismul înseamnă democrație directă – democrație de jos în sus – fără politicieni şi partide, manageri de companii sau lideri de sindicat. Democrația directă înseamnă că deciziile sunt luate de către toți cei prezenți. Prin urmare, nu putem fi prescriptivi cu privire la cum ar funcţiona o economie viitoare decentă. Acest lucru va fi decis de oamenii care vor ajunge acolo, în momentul acela. Sperăm că se va întâmpla curând, și că toată lumea va fi implicată. Până atunci însă, ar fi o abandonare să spunem că ”vom rezolva asta mai târziu”, și când va fi cazul, să ne trezim cu principii abstracte şi concepte neclare. Așa că, ne-am gândit că ar fi util să elaborăm un model detaliat (dar nu strict) despre cum ar putea funcționa această economie a viitorului. Acesta este rezultatul:

Introducere

Se face presupunerea că nu există nici o alternativă viabilă la piața liberă (capitalism). TV-ul, ziarele, politicienii și alții par să accepte această ipoteză. Mulţi alţi oameni arată însă cât se poate de clar că piața liberă este rădăcina celor mai multe dintre problemele noastre sociale moderne; şi totuși, chiar şi ei se simt neputincioși în fața acestei mantre: “nu există nici o altă cale”. Într-adevăr, oricine vorbește împotriva capitalismului e adesea pus la zid, fără drept de apel şi cu furie, de cei care susţin că, fără piața liberă, am fi prinşi în capcana inflaţiei ridicate, a şomajului foarte mare, şi într-un sistem în care bunurile de care toţi avem nevoie vor fi foarte puţine sau vor lipsi cu desăvârşire. Aparent, am avea nevoie de piața liberă pentru a supraviețui.

În realitate, avem nevoie de piața liberă atât timp cât dorim să continuăm prelungirea suferinţei și mizeriei pe care aceasta o provoacă pentru milioane de oameni. Întrebarea este, ceea ce ar putea fi mai bun decât asta? Această lucrare pune în discuţie modul în care am putea organiza o economie, care nu doar să înlocuiască piaţa liberă capitalistă cu o alternativă umană, dar să şi ajute la rezolvarea altor probleme majore care sunt create de „democraţia” de tip occidental.

De la bun început, putem demonstra trei lucruri. În primul rând, în orice societate modernă avem nevoie de o economie – un mijloc de a vedea pe ce consumăm munca și resursele noastre, cât de mult și ce să producem, și cine şi cât ar trebui să beneficieze de variatele bunuri și servicii disponibile. În al doilea rând, ideea acestei lucrări  nu e de a oferi un model, manifest, set de reguli, analiză definitivă sau plan. Economiile viitoare pot fi locale și bazate pe auto-suficiență, şi pot fi şi destul de minimale și ad-hoc. Pe de altă parte, cel puțin o parte a economiei poate fi mai sofisticată, în special dacă societățile viitoare doresc o mulțime de mărfuri complexe, care necesită un anumit grad de producție centralizată. Oamenii, atât din ​​prezent cât și din viitor, ar trebui să aibă autonomia de a decide ce fel de economie doresc. Scopul acestei broșuri este pur și simplu de a prezenta unele idei și de a sugera modalități concrete prin care ne putem îndrepta către un sistem economic mult mai bun. În al treilea rând, nu suntem interesați de teorii abstracte. Orice economie “nouă” trebuie să fie dezvoltată din punctul în care suntem acum. Punctul din care plecăm noi acum este reacția noastră faţă de capitalism și piața liberă. Ţinând cont de aceste observaţii, această broșură are trei secțiuni principale.

Revoluția ungară din 1956: socialism libertar versus socialism de stat

Istoria revoluției din Ungaria din 1956, publicată ca supliment special al “Anarchist Worker” (Muncitorul Anarhist) în 1976, la 20 de ani de la izbucnirea ei.

NU din nostalgie comemorăm revoluția din Ungaria din 1956. Revoluția din Ungaria din ’56 a fost primul exemplu al clasei muncitoare care a încercat să ajungă la putere: acest eveniment are o dublă semnificație, mai ales că a avut loc într-unul din miticele ”state ale muncitorilor”. A arătat multora, din toată lumea, o nouă alternativă la capitalism versus comunismul Sovietic – a se citi capitalism de stat — a polarizat și a galvanizat mișcări către o adevărată politică revoluționară.

Când Armata Sovietică a ocupat Europa de Est la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, sovieticii, de fapt, nu i-au eliberat pe muncitori și pe țărani. Același sistem care era înainte a continuat să existe, Stalin susținând guvernele reacționare. În Bulgaria, colonelul Georgiev, care acum era sprijinit de Comuniști, și care în 1934 îi atacase pe muncitori, ucigând câțiva, i-a numit pe muncitorii greviști ”fasciști”. Câțiva mineri care intraseră în grevă au fost etichetați ca fiind ”anarhiști” și ”fasciști” și au fost aruncați în închisoare. Mai devreme, armata rusă și lacheii lor bulgari au distrus miliţiile muncitorilor, pe care aceştia le formaseră, şi consiliile soldaţilor care au fost formate în interiorul armatei. Membrilor Partidului care s-au opus, Molotov le-a spus: “Dacă anumiţi comunişti continuă să se poarte ca acum, vom avea noi grijă să-i dăm pe brazdă. Bulgaria va rămâne cu actualul ei guvern democratic şi cu ordinea actuală… trebuie să-i păstraţi pe toţi ofiţerii valoroşi dinainte de lovitura de stat. Trebuie să-i renumiţi în funcţii pe toţi ofiţerii care au fost demişi din diferite motive.” În Bulgaria, anarhiştii erau foarte răspândiţi şi aveau o mare influenţă printre muncitori şi ţărani, intelectuali şi tineri. Staliniştii acum au început să zdrobească această mişcare, au interzis şi au scos în afara legii ziarul Federaţiei Anarhiste, pentru că acest ziar a scris că cel mai puternic braţ al clasei muncitoare, cu care-şi putea apăra interesele, era greva! Pe 10 martie 1945, 90 de delegaţi de la o conferinţă anarhistă au fost arestaţi, torturaţi şi aruncaţi în lagărele de concentrare. Printre ei, erau militanţi care luptaseră în prima linie în timpul unei greve generale a muncitorilor din industria de tutun împotriva regimului fascist. Curând, toate celelalte partide socialiste vor fi interzise, iar membrii lor aruncaţi în închisoare.

Din 1919, poporul ungar a îndurat regimul fascist al Amiralului Horthy, care a omorât mii de oameni şi a deportat peste 400.000 de evrei în lagărele de concentrare naziste.  În 1944, un nou guvern ungar a fost pus în funcţie de către ruşi, iar şeful acestui guvern era comandantul şef al armatei ungare, Bela Miklos, care fusese decorat personal de Adolf Hitler cu crucea de fier. Acest nou guvern încă îl sprijinea pe Horthy ca şi conducător al Ungariei. Staliniştii erau speriaţi că muncitorii şi ţăranii îşi formau propriile lor consilii pentru a conduce Ungaria şi au preferat să-i sprijine pe “foştii” fascişti decât să deschidă calea unei revoluţii proletare. Partidul Comunist a început să infiltreze guvernul, a preluat Ministerul de Interne şi a obţinut controlul asupra poliţiei secrete, AVO. Această forţă era formată din călăi şi casapi, care fuseseră în slujba lui Horthy, şi din mardeiaşi din Partidul Comunist.

Clasa muncitoare din România: țintă sigură în bătaia puştii capitalismului

Există aproximativ 5 milioane de angajați în România, în prezent. Alte 3 milioane de persoane lucrează în alte țări din Uniunea Europeană, în special Spania și Italia (un sfert din forța de muncă locală). Oficial, șomerii se spune că reprezintă 6,7%, dar acest lucru nu este corect. Acest număr se referă numai la persoanele care au fost înregistrate, și nu se calculează în consecință la întregul număr de persoane care ar putea lucra, dar sunt lăsate afară. Prin urmare, numărul real al șomerilor nu este cunoscut cu adevărat (sau nu este raportat de către guvern), dar o deducere logică pune undeva la încă un milion de oameni. Un sfert dintre persoanele oficial șomere sunt absolvenți din universități. 53 la sută dintre șomerii înregistrați au terminat perioada în care au dreptul la ajutor (75 la sută din salariul lor) și nu au în prezent nici un venit.

Muncitorii sunt într-o situație îngrozitoare. Mai mult de două treimi din cei 5 milioane de muncitori sunt angajați de către sectorul privat. Aceştia nu sunt sindicalizaţi, și o solidaritate foarte mare în rândul muncitorilor și o luptă grea vor fi necesare pentru a lupta împotriva clasei conducătoare (clasa marilor afacerişti, protejată de stat), pentru a rupe opoziția acesteia și pentru a permite formarea de sindicate în sectorul privat. Singurele sindicate care există în România sunt sindicatele “galbene” – o farsă sinistră – care acoperă doar o parte din angajații statului (poliție, parţial educație și sănătate) sau angajații companiilor de stat, și fostele companii de stat, care au fost privatizate. Aceste sindicate i-au trădat în mod constant pe muncitori. Singurele lupte eficiente ale acestor sindicate au fost pentru obținerea pozițiilor de rang înalt în aparatul de stat pentru birocraţii sindicalişti. Doar câteva exemple pentru a ilustra acest lucru: Victor Ciorbea, fost sindicalist, devenit prim-ministru, (în 1999, el a concediat 100.000 de mineri la ordinele FMI și lăsat regiuni întregi în ruină și sărăcie de nedescris), foști miniștri, diferiţi membri de partid și parlamentari au fost anterior lideri sindicali, unii dintre cei din top 500 Forbes oameni bogați români sunt foști lideri de sindicat.

Lipsită de protecţia sindicatelor combatante, nivelul de vulnerabilitate a clasei muncitoare românești este cel mai mare din Europa, iar acest lucru are consecințe tragice asupra întregii societăți, şi a ieşit la vedere în timpul ultimului atac feroce al capitalismului asupra muncii. În 2009, statul român a fost primul din Uniunea Europeană care a impus cu forţa oamenilor modelul “austerității” , susținut de FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială. Guvernul a dublat în mod intenționat numărul șomerilor prin forțarea firmelor mici să intre în faliment. Acestea erau, în mare parte firme mici de familie, cu puțini angajați. Guvernul literalmente le-a ucis și a recunoscut că a făcut asta, prin impunerea unei taxe, pe care știa că aceste firme nu o puteau plăti. “Firmele care nu pot plăti impozitul de 500 euro trebuie să moară”, a declarat Gheorghe Pogea, ministrul de finanțe. Acest lucru a dublat șomajul în sectorul privat. A fost primul pas într-un război total, dus de stat, al capitalismului împotriva muncii.

Strategie şi Luptă: Anarho-Sindicalismul în secolul XXI

Strategie şi Luptă: Anarho-Sindicalismul în secolul XXI

Această broșură (aici în original) a fost publicată în ianuarie 2009 de Brighton Solidarity Federation ca o clarificare asupra înțelegerii anarho-sindicalismului în secolul XXI, şi ca o contribuţie la dezbaterea privind organizarea şi strategia sa.

Nota Libcom: această broşură din 2009 a provocat o dezbatere aprinsă în interiorul Solidarity Federation (în continuare în text, va apare sub numele SolFed sau Federaţia Solidaritatea — nota traducătorului) şi a fost primită cu unele critici. După o perioadă de discuţii interne, aceasta a dus la publicarea în 2012 a lucrării Fighting for ourselves: anarcho-syndicalism and the class struggle („Să luptăm pentru noi: anarho-sindicalismului şi lupta de clasă”), un text mai larg care reprezintă consensul la care s-a ajuns în SolFed după dezbaterea eseului care urmează privind Strategia şi Lupta.  

 PREFAŢĂ

De când acest document a fost pus în circulaţie, a provocat discuţii atât în interiorul Federaţiei Solidaritatea – unde în forma sa de faţă a reprezentat un punct de discuţie aflat în minoritate – cât şi în mediul libertar al luptei de clasă, relatări ale discuţiilor fiind făcute din Olanda până în Europa de Est şi în Statele Unite. Îi încurajăm pe criticii noştri să publice părerile lor, în scopul de a duce dezbaterea necesară mai departe despre cum putem construi mai bine o mişcare libertară a clasei muncitoare.

În ce ne priveşte, pe baza criticilor camarazilor noştri, documentarea mai aprofundată istorică şi reflecţiile asupra propriilor noastre activităţi din oraşele noastre şi de la locurile noastre de muncă, am început procesul de a alcătui un nou, mult mai cuprinzător document pentru a cuprinde ideile atinse în acest eseu. Să lăsăm acest document să fie subiectul criticilor intelectuale şi ale învăţămintelor pe care le tragem în urma experienţelor, pentru a contribui la noi și mult mai eficiente strategii și tactici de luptă. (Brighton SolFed, mai 2009)

INTRODUCERE

“Spiritul anarho-sindicalismului (…) e caracterizat de acțiunea independentă  în jurul unor principii de bază, bazate pe libertate și solidaritate. Anarho-sindicalismul a crescut și s-a dezvoltat prin acțiunile oamenilor, în urma experiențelor lor, și în urma învăţămintelor pe care le-am tras de la cei dinaintea noastră. (…) Ideea e de a contribui la o nouă și mai eficientă acțiune, în urma căreia putem împreună să construim o societate mai bună, mai repede. Acesta e spiritul anarho-sindicalismului.” – Colectivul Auto-educației (2001) (1)

Anarho-sindicalismul e o tendință specifică în interiorul unei mișcări mai largi a muncitorilor. Ca tendință, are propria sa istorie, care datează de peste un secol. În discuțiile contemporane mulți – auto-idetificați avocați și critici, deopotrivă – iau aceste tradiții așa cum erau acum 50, 70 sau 100 de ani ca o formă definitivă a tradiției în întregul ei. Există și faptul că această tradiție e una pluralistă, și că principiile ei de bază au putut varia, uneori în practici contradictorii în diferite momente din istorie. Anarho-sindicalismul CNT din 1930 nu e același cu cel al CNT din 1980. Anarho-sindicalismul Prietenilor lui Durruti e și el diferit. La fel și cel al FORA. Și al altora.

Ce arată acest lucru e nevoia de a clarifica ce înseamnă anarho-sindicalismul în termeni practici în contextul secolului XXI. Acesta e scopul acestei lucrări. Acest scop va fi urmat prin prezentarea strategiei industriale actuale a Federaţiei Solidaritatea, cu plasarea ei în contextul istoric, precum şi cu clarificarea teoretică a sensului „sindicalism revoluţionar”, a diferitelor roluri de organizare, şi a diferitei relaţii dintre forma şi conţinutul luptei de clasă. Această clarificare teoretică urmăreşte să fie o informare asupra practicilor contemporane, şi nu să fie un simplu exerciţiu intelectual. Deci, vedem anarho-sindicalismul ca o tradiţie vie, care se dezvoltă prin reflecţia critică asupra propriilor noastre experienţe, şi prin adaptarea la noile condiţii.

E foarte posibil ca ideile prezentate aici să nu fie unice nici unei tradiţii a mişcărilor muncitoreşti şi poate fi posibil să rezoneze cu cei care nu se identifică ei înşişi ca anarho-sindicalişti – cu atât mai mult aceasta e o dovadă a validităţii lor. Acest eseu e scris pentru a contribui la o nouă şi mai eficientă formă de acţiune, în urma căreia putem împreună să facem o societate mai bună, mai repede; e scris în spiritul anarho-sindicalismului.

Marxismul, Libertatea şi Statul – Mihail Bakunin

{Notă: Aici e prezentată versiunea lui Bakunin despre ruptura dintre el şi Karl Marx care a avut loc la sfârşitul deceniului 1860 şi începutul deceniului 1870. Bakunin a văzut ruptura dintre ei devenind din ce în ce mai mare în urma percepţiilor diferite pe care le-au exprimat asupra funcţiei Statului în programul socialist. Bakunin a susţinut că Internaţionala tindea să privească cu mult prea multă indulgentă conceptul de Stat, pe care el îl vedea ca fiind o entitate periculoasă şi dezumanizantă. Statul, a scris el, „impune nedreptatea şi cruzimea tuturor supuşilor săi, ca datoria supremă a acestora. Constrânge, mutilează şi ucide umanitatea din ei, astfel încât supuşii săi încetează să mai fie oameni, nu mai rămân nimic altceva decât cetăţeni.”

Bakunin a scris eseurile care detaliează disputa sa cu Marx din anii 1870-1872, înainte să fie exclus din Internaţională. Alte eseuri privind emanciparea şi trăsăturile generale ale Statului sunt preluate din cartea „Federalism, Socialism şi Anti-Teologism”, din 1867. K.J. Kenafick, editorul australian şi translatorul a combinat aceste lucrări în cartea „Marxismul, Libertatea şi Statul”, în 1950.}

Capitolul I: INTRODUCERE

Sunt un căutător pasionat de Adevăr şi nu mai puțin un inamic la fel de pasionat al ficțiunilor dăunătoare folosite de “Partidul Ordinii“, reprezentantul oficial al trecutului şi prezentului, josnic, religios, metafizic, politic, judiciar, economic şi social, pregătit să îndobitocească şi să înrobească omenirea. Sunt un iubitor fanatic al Libertății, pe care o consider singurul mediu în care se pot dezvolta inteligenţa, demnitatea şi fericirea omului, şi nu “libertatea” autorizată, măsurată şi reglementată de către Stat. Această din ultimă “libertate” este o minciună care reprezintă privilegiile celor puţini, şi care e clădită pe sclavia celorlalți. Nu sunt un susţinător nici a libertăţii individuale, egoiste, rea şi imaginare propusă de școala lui Rousseau şi de toate celelalte şcoli aparținând liberalismului burghez, ce consideră că drepturile individului sunt limitate de drepturile Statului şi, din care rezultă, așadar, reducerea drepturilor individuale la zero. Nu. Vreau eu vorbesc despre singura libertate care își merită numele cu adevărat: libertatea ce constă în desăvârșirea maximă a tuturor puterilor materiale, intelectuale şi morale ca fiind capacități latente în fiecare; libertatea care nu recunoaște restricții, în afară de cele pe care ni le trasează legile naturii.

Și, vorbind la propriu, nu există restricții, din moment ce aceste legi nu sunt impuse asupra noastră de un legiuitor din afară, de lângă noi sau de deasupra noatră. Aceste restricţii sunt imanente, inerente, constituind baza primară a existenţei noastre atât materiale, intelectuale cât şi morale. În loc să căutăm să le găsim o limită, trebuie să le considerăm ca fiind condiții reale şi motive efective ale libertății noastre. Vreau să spun că libertatea individuală, departe de a se opri ca o limită înaintea libertăților celorlalți, îşi găsește aici propria-i confirmare şi răspândire spre infinit; libertatea nelimitată a fiecăruia prin libertatea tuturor, libertatea prin solidaritate; libertatea prin egalitate; libertatea predominând asupra forței brute şi a principiului autorității, care nu este nimic altceva decât expresia idealizată a acelei forţe; libertate care, după aruncarea tuturor idolilor cerești sau pământeni, își va găsi şi organiza o nouă lume, una a solidarității umane, pe ruinele tuturor Bisericilor şi Statelor.

Sunt un susținător convins al egalității economice şi sociale, pentru că știu că, fără acestea, egalitatea, libertatea, dreptatea, demnitatea umană, moralitatea şi bunăstarea individului, la fel ca şi prosperitatea națiunilor nu vor fi nimic altceva decât niște minciuni ca multe altele. Dar, ca susținător al libertății din toate punctele de vedere, ca primă condiție a umanității, cred că libertatea trebuie să se întemeieze pe o organizare din proprie inițiativă a muncii şi a proprietății colective, pe asociații de producție organizate liber şi federalizate în districte, pe o federalizare spontană şi egală de districte, şi nu pe acțiunea supremă şi tutelară a Statului.

Sărăcia şi capitalismul

Optimismul referitor la “aducerea la același nivel” a lumii a treia cu ţările vestice începe să dispară din atenția publică, mai ales când acest optimism cere a fi comparat cu realizările reale în termeni de dezvoltare națională pentru aceste ţări. Conform Băncii Mondiale, în lume trăiesc 2.2 miliarde de oameni sub limita sărăciei în zilele noastre. În ţările din lumea a treia, între un sfert si o treime din copii mor înainte de a împlini 5 ani – în cele mai sărace ţări, acest număr se aproprie de jumătate. Aceste statistici şi altele la fel de îngrijorătoare contrastează frapant cu cifrele amețitoare, care ilustrează circulația unor sume fabuloase de bani în economia mondială: un trilion de dolari pe zi sunt folosiți în schimburile făcute pe piețele de schimb externe; apoi cei mai bogați 3 oameni controlează mai multă bogăţie decât cele mai sărace 43 de ţări iar averea combinată a celor mai bogați 225 de oameni este egală cu venitul jumătăţii sărace a populației globale. Sărăcia pare a fi un fenomen de care nu vom scăpa prea repede, chiar daca capitalismul se arătă victorios pe aproape tot globul.

Cu toții recunoaștem ca sărăcia este o problema, dar pare greu de crezut ca sărăcia ar fi o problema ce ţine de mâna de lucru. Nu rar se întâmpla în viață de zi cu zi sa dăm peste atitudini ce pornesc de la ideea ca nu toți oamenii vor sa muncească (destul) si de-aia trăim prost. Bineînțeles, astfel de atitudini vor sa afișeze un caracter puternic sau o voință de fier, dar e ușor de arătat cum acestea reprezintă exact opusul: o lașitate instalată adânc în identitatea individului. A munci prostește, doar pentru ca alții sa iți fure roadele muncii tale nu implica trăsături de caracter de invidiat.

Pentru a înțelege de ce sărăcia persistă – în ciuda ratei accelerate cu care se consumă resursele naturale ale planetei, a tehnologiei avansate de care dispunem şi a faptului că majoritatea oamenilor ajung totuși sa işi consume viața muncind si nu lenevind – e nevoie sa înțelegem această sărăcie pornind de la felul în care munca e organizată în sistemul capitalist. Oamenii nu se nasc într-o lume săracă, lipsită de resurse. Aproape jumătate din producția alimentară a lumii e aruncată la gunoi înainte de a ajunge pe masa cuiva (http://www.guardian.co.uk/environment/2013/jan/10/half-world-food-waste). Ştim că avem mai mult decât suficiente resurse şi energie umană pentru a îmbrăca, hrăni, educa, asigura medicamente şi o dezvoltare intelectuală pentru intreaga populaţie a lumii. Eşecul îndeplinirii unor astfel de obiective are de-a face cu felul în care relaţiile noastre sociale sunt organizate – pe scurt, cu capitalismul.

Cum se face că sărăcia este creata de capitalism? Exact în același mod în care acesta creează profituri – prin munca ființelor umane. Sărăcia şi profiturile sunt doua feţe ale aceleiași monede. Acei apărători ai capitalismului care pun accentul pe faptul că sistemul creează o bogăție uriașă omit să ne spună că bogăția pe care acesta o produce e rezultatul unui simplu transfer – în termeni de energie umană, idei şi acțiuni – de la o majoritate dominată spre o minoritate care deține puterea. Acest transfer dă naștere profitului financiar.

Pe scurt, de unde vine profitul (şi unde pleacă)

Valoarea se creează la locul de muncă. Capitalistul aduce resurse financiare şi materiale iar angajatul îi pune la dispoziție forța de munca. Fiecare contribuie cu ceva, dar fructul colaborării lor nu este niciodată împărțit frățește. Capitalistul nu se mulțumește să ţină angajatul la lucru doar 4 ore, să zicem, chiar daca aceste 4 ore ar fi suficiente pentru a acoperi toate costurile de producție ale produsului finit. Angajatorul dispune de timpul şi de forța de muncă a angajatului doar pentru că acesta din urmă nu deține mijloace de producție şi este nevoit sa işi vândă forța de muncă pentru a putea trăii. De aceea, angajatorul e cel care stabilește regulile. Angajatul nu poate spune: “Pe ziua de azi am realizat destule produse, astfel încât costurile de producție sa fie acoperite, salariul meu pe ziua de azi să fie asigurat şi chiar şi patronului ii rămână de un salariu egal cu al meu, ca recompensă pentru resursele puse la dispoziție. Acum pot să plec acasă sa mă ocup de familie, sa citesc o carte, sa vad un film etc. Patronul va spune că timpul de lucru nu s-a sfârșit cu acele 4 ore şi se va folosi de angajat atât cât îi permite legea. Salariul nu are nici o legătura cu efortul depus, ci cu puterea de negociere a angajatului. Dacă munca acestuia poate fi îndeplinită de orice alt muncitor necalificat, exista o mulțime de șomeri care așteaptă sa îi a locul. Prin urmare, angajatul nu va putea pretinde prea mult iar patronul de obicei nu e prea darnic. Îi va da atât cât să poată trăii de pe o zi pe alta, pentru a putea sa își realizeze sarcinile la locul de muncă.

De obicei, muncitorul de rând nu e o persoana care a trăit iresponsabil şi nu a știut sa își gestioneze averea. De cele mai multe ori, muncitorul de rând e o persoana care nu a avut niciodată prea mult de ales. Asta pentru că mijloacele de subzistenţă s-au acumulat de-a lungul timpului în mâinile altora.

Asta înseamnă munca în capitalism şi de aceea sărăcia este o problema strâns legata de problema muncii.

Imoralitatea statului – M. Bakunin

Teoria contractului social

 ”Omul nu este doar cea mai individualistă fiinţă de pe pământ, ci şi cea mai socială”.Aceasta a fost cea mai mare greşeala din partea lui Jean Jacques Rousseau ,să presupună că societatea primitivă a fost stabilită printr-un contract liber creat de sălbatici.Însă Rousseau nu a fost singurul care a susţinut asemenea opinii.La fel ca şi majoritatea juriştilor şi scriitorilor moderni, indiferent daă aparţin şcolii kantiene sau ale altor şcoli individualiste şi liberale, care nu acceptă ideea teologică bazată pe o societate creată prin dreptul divin, nici cele ale şcolii hegeliene, susţinătorii unei societăţi mai mult sau mai puţin mistice realizate pe criteriul moralităţii obiective şi nici cea a şcolii naturaliste a societăţii animale primitive care preiau vrând-nevrând, din lipsa altor fundamente ,contractul tacit ca punct de plecare.

Un contract tacit! Acesta este, ca să spunem aşa, un contract necugetat şi mai mult de atât; o eroare revoltătoare! O ficţiune absurdă, şi mai mult o fantezie malefica!!!O farsă nedemnă! Pentru ca acesta presupune că ,în timp ce nu eram în stare sa am voinţă, să gândesc, să vorbesc, eu şi urmaşii mei ne-am obligat, doar prin virtutea de a ne fi lăsat noi înşine victimizaţi, fără a provoca nici un protest, să ne transformam în nişte sclavi eterni.

Lipsa discernamântului moral al Statului ce precede contractul social originar

Din punctul de vedere al sistemului pe care acum îl examinam, distincţia dintre bine şi rău nu există anterior încheierii contractului social. În acea perioadă, fiecare individ a rămas izolat în libertatea sa sau în dreptul său absolut, nefiind atent faţă de libertatea celorlalţi ,doar în cazurile în care o asemenea atenţie a fost impusă de slăbiciunea sau puterea sa relativa, în alte cuvinte, de prudenţa şi interesul său. Astfel, egoismul,conform aceeaşi teorii, a fost legea supremă, singurul drept existent.Binele a fost determinat de succes, răul de eşecuri, iar dreptatea a fost doar o consfinţire a faptului împlinit, oricât de oribil, crud sau infam putea să fie şi care a devenit legea în moralitatea politică ce predomină acum în Europa.

Note despre anarhism – Noam Chomsky

Un scriitor francez, simpatetic anarhismului, a scris în 1890 că “anarhismul are un spate lat, ca hârtia îndură tot “- incluzând, a menționat el, pe cei ale căror fapte sunt de așa natură încât “un dușman de moarte al anarhismului nu ar fi putut face mai bine.” Au existat mai multe stiluri de gândire și de acțiune, care au fost menționate ca “anarhiste”. Ar fi fără speranță să încercăm să cuprindem toate aceste tendințe contradictorii, într-o teorie generală sau ideologie. Chiar dacă am proceda în a extrage din istoria gândirii libertare o tradiție evolutivă aşa cum face Daniel Guérin în lucrarea sa, rămâne dificil să se formuleze doctrinele sale ca o teorie specifică și determinată a societății și schimbărilor sociale. Istoricul anarhist Rudolf Rocker, care prezintă o concepție sistematică de dezvoltare anarhistă către anarho-sindicalism, de-a lungul liniilor care poartă comparație cu munca lui Guérin, pune problema bine atunci când scrie că anarhismul nu este ”un sistem social fix şi închis, ci mai degrabă o tendință definită în dezvoltarea istorică a omenirii, care, în contrast cu tutela intelectuală a tuturor instituțiilor clericale și guvernamentale, urmărește desfășurarea fără obstacole a tuturor forțelor individuale și sociale ale vieţii. Chiar și libertatea este decât relativă, nu un concept absolut, din moment ce tinde în mod constant să devină mai largă și să afecteze cercuri mai largi în mai multe moduri multiple. Pentru anarhist, libertatea nu este un concept abstract filozofic, ci posbilitatea concretă ca fiecare ființă umană să ducă la dezvoltarea integrală a tuturor puterilor, capacităților și talentelor cu care natura a înzestrat-o. Cu cât mai puţin această evoluție naturală a omului este influențată de tutela ecleziastică sau politică, cu atat mai eficientă și armonioasă va deveni personalitatea umană.

S-ar putea întreba ce valoare există în studierea unei “tendințe definită în dezvoltarea istorică a omenirii” care nu articulează o teorie socială specifică și detaliată. Într-adevăr, mulți comentatori resping anarhismul ca utopic, lipsit de formă, primitiv sau incompatibil cu realitățile unei societăți complexe. S-ar putea, cu toate acestea, argumenta destul de diferit: că la fiecare etapă a istoriei preocuparea noastră trebuie să fie demontarea acelor forme de autoritate și opresiune care supraviețuiesc dintr-o epocă în care acestea ar fi putut fi justificate în ceea ce privește nevoia de securitate sau de supravietuire sau de dezvoltare economică, dar acum contribuie la – mai degrabă decât a atenua – deficitul material şi cultural. Dacă este așa, nu va fi nici o doctrină a schimbării sociale stabilită pentru prezent și viitor, nici chiar, neapărat, un concept specific și neschimbător a obiectivelor spre care ar trebui să tindă schimbarea socială. Cu siguranță înțelegerea noastră a naturii omului sau a gamei de forme viabile sociale este atât de rudimentară încat orice doctrină amplă trebuie să fie tratată cu scepticism, la fel cum scepticismul este în vedere atunci când auzim că “natura umană” sau “cerințele de eficiență” sau “complexitatea vieții moderne”, impune acest lucru sau o formă de opresiune și conducere autocrată.

Cu toate acestea, la un anumit moment există toate motivele de a dezvolta, în măsura în care permite înțelegerea noastră, o realizare specifică a acestui trend definit în dezvoltarea istorică a omenirii, adecvate pentru sarcinile de moment. Pentru Rocker “problema care este stabilită pentru timpul nostru este aceea de a elibera pe om de blestemul exploatării economice și de înrobirea politică și socială”; iar metoda nu este cucerirea și exercitarea puterii de stat, ci mai degrabă “pentru a reconstrui viața economică a poporului de la sol în sus și de a construi-o în spiritul socialismului.” Dar numai producătorii înșiși sunt echipaţi pentru această sarcină, întrucât sunt singurul element creator de valoare în societatea din care un nou viitor poate apărea. Lor trebuie să fie sarcina de a elibera munca de toate lanțurile cu care exploatarea economică o incatusaseră, de a elibera societatea de toate instituțiile și procedurile puterii politice, și deschiderea căii spre o alianță de grupuri libere, bazate pe cooperarea muncii și administrarea planificată a lucrurilor în interesul comunității. Pentru a pregăti masele muncitoare din oraș și țară pentru acest obiectiv și unirea acestora, ca o forță militantă este obiectivul modern al anarho-sindicalismului.”

Evacuarea violentă – Aldeia Maracana Rio de Janeiro (Reportaj în imagini)

Pe 22 Martie 2013, la ora 3 noaptea, poliţia a încercuit vechea clădire a Muzeului Indigenilor, redenumit de către aceştia Aldeia Maracana, ce se află în apropierea Stadionului Maracana care va găzdui olimpiadele din 2014. Timp de şase ani, ocuparea clădirii de către diferite etnii indigene şi familiile acestora urmărea construirea unui centru de referinţă a culturii indigene gestionate de ei înşişi. Acest centru urmărea şi crearea ulterioară a unei Universităţi Populare Indigene, pe lângă faptul că servea ca adăpost pentru cei ce erau în trecere prin oraş.

Asediul poliţiei s-a încheiat cu invadarea Aldeiei Maracana şi o represiune violentă a tuturor indigenilor şi celor prezenţi pentru a-i sprijini, pe lângă o mulţime de arestări. Represiunea a urmărit şi încercarea noilor arme cumpărate cu ocazia marilor evenimente din Rio de Janeiro, cum ar fi gazele lacrimogene, spray-urile cu piper, pistoale cu electroşocuri, tunuri, care au fost folosite împotriva indigenilor pe lângă vechile şi obişnuitele metode de agresiune a poliţiei din Rio de Janeiro.

Stadionul şi împrejurimile sale sunt vândute iniţiativei private şi de aceea doresc clădirea liberă. Episodul de înjosire a culturii indigene face parte din proiectul de “curăţare a oraşului” pentru olimpiade, făcând din Rio de Janeiro o mare vitrină pentru burghezia internaţională, în timp ce poporul suferă din cauza opresiunii, a evacuării forţate din propriile case, a neglijării locuinţelor, sănătăţii, educaţiei şi a morţii în mâinile lacheilor Statului.

De aceea, facem apel la solidaritate cu Aldeia Maracana, prin demonstraţii în faţa ambasadelor braziliene, prin divulgarea acestei întâmplări sau doar prin a trimite poze în semn de solidaritate ca să arătăm lumii întregi agresiunile barbare care au loc în Brazilia şi ca să demonstrăm că indigenii evacuaţi şi trimişi forţat în alte adăposturi publice precare nu sunt singuri!

LUPTAŢI, CREAŢI PUTERE POPULARĂ!

OⒶTL (Organizaţia Anarhistă Pământ şi Libertate – Rio de Janeiro)

Capitalismul face viaţa mai bună?

Student: Mi-am dat seama că sistemul nostru economic are o mulţime de probleme, sistemul salarial nu e în regulă, inegalitatea e cea mai mare, e cea mai mare prăpastie între bogaţi şi săraci, dar sistemul se menţine pentru că nivelul de trai în America e mai bun decât în trecut. Poate fi asta o justificare pentru că încă avem capitalism, pentru că, din punctul meu de vedere, capitalismul a triumfat…

Noam Chomsky: Nu, nu a triumfat. Nu cred că lucrurile stau aşa. Şi în societăţile sclavagiste era un nivel de trai care creştea. Sclavii o duceau mai bine la începutul secolul 19, decât cu 100 de ani în urmă. Poate fi ăsta un argument pentru a justifica sclavia? E un argument îngrozitor. Orice sistem… Ai putea justifica aşa şi stalinismul. În Uniunea Sovietica a existat o creştere economică foarte substanţială. Până în 1989, URSS făcea parte din ţările în curs de dezvoltare, nu făcea parte din lumea a treia. Acum s-a întors în lumea a treia din cauza reformelor capitaliste pe care le-a aplicat. În 10 ani, reformele capitaliste i-au aruncat înapoi în lumea a treia din care ieşiseră.

Dar dacă vrei să vorbeşti strict în termeni economici, aveau creştere economică rezonabilă. Şi exact acest lucru îi necăjea pe liderii occidentali. Dacă te uiţi în arhive şi citeşti documentele, până în anii 1970, când a existat o încetinire (economică), veţi vedea că cea mai mare problemă a liderilor occidentali era că Uniunea Sovietică putea fi privită ca un model de modernizare economică rapidă, pe parcursul unei singure generaţii. Iar aşa ceva putea provoca tot felul de probleme nu doar în ţările din lumea a treia, ci şi în interiorul ţărilor bogate. Liderilor occidentali nu le păsa de agresiunea asupra ruşilor, nu păsa nimănui de sistemul de teroare a lui Stalin. De fapt, Truman îl admira pe Stalin, pentru că ar fi fost „un om cinstit”.

Liderii occidentali nu dădeau doi bani pe ce li se întâmpla oamenilor în Rusia. Şi Churchill îi lua mereu apărarea lui Stalin în şedinţele de guvern, spunea că e „un mare om de stat”. Stalin putea ucide câţi oameni dorea – era irelevant pentru liderii din Occident.

Problema lor nu era nici că URSS ar fi atacat pe cineva. Se temeau de faptul că URSS avea creştere economică, ceea ce, mai ales, asupra lumii a treia avea un impact impresionant.

La fel, şi în cazul Cubei. Documentele privind relaţia administraţiei Kennedy cu Cuba abia au fost desecretizate şi sunt foarte interesante. E foarte interesant să vezi cum au ascuns faptele, cum le-au cenzurat. Doar un exemplu pentru a înţelege: (în 1996) are loc acest incident la Orgnizaţia Mondială a Comerţului. Uniunea Europeană a acuzat Statele Unite că au încălcat acordul OMC (prin impunerea sancţiunilor economice asupra Cubei) prin acordul Helms-Burton. Statele Unite s-au trezit izolate, singurele voturi în favoarea SUA au fost din partea Israelului — ceea ce e de la sine înţeles, e ca şi cum ai spune că Ucraina susţinea Rusia în timpul URSS — şi Uzbekistan, nu se ştie din ce motiv. Uzbekistan şi Israel sunt singurele ţări care au votat în favoarea SUA, întreaga Uniune Europeană a votat împotriva lor. Iar SUA au părăsit OMC, au părăsit dezbaterile şi au reproşat Uniunii Europene că nu are dreptul să se amestece în treburile ei interne pentru că America e şeful lumii. Dar motivele pe care le-au oferit sunt interesante. Ei au spus că aceasta ar fi fost politica SUA faţă de Cuba şi că datează – au minţit aici – din timpul administraţiei Kennedy, că am avut 3 decenii când în mod constant Washingtonul a încercat să dărâme guvernul de la Havana, iar Uniunea Europeană nu are nici un drept să ne pună în discuţie politica noastră externă. Aşa s-a exprimat Stuart Eizenstat, oficialul guvernului american la OMC.

Nu a reacţionat nimeni la declaraţia sa. E interesant, cumva e un fapt dat că am avea dreptul să înlăturăm guverne străine când avem chef şi că oricine ni se opune ar comite un abuz. Dar a existat o cricită interesantă, venită din partea lui Arthur Schlesinger. El a trimis o scrisoare deschisă care a fost publicată de New York Times în care îi amintea prietenului său Stuart Eizenstat că a înţeles greşit politica admnistraţiei Kennedy în priviţa Cubei. Acesta politică era bazată – şi acum citez din scrisoarea lui – pe „problemele pe care le provoca Fidel Castro în emisferă şi pe conexiunea sovietică. Dar, cum au rămas în trecut, au devenit un anacronism.”