Lupta Politică: Perspectiva Anarho-Sindicalistă

A fost adesea acuzat că anarho-sindicalismul şi aderenţii săi nu au avut nici un interes în structura politică a diferitelor ţări şi prin urmare, nici un interes în luptele politice ale momentului. Această idee este cu totul eronată şi izvorăște, fie din ignoranţă făţişă sau distorsiune intenţionată a faptelor. Nu este lupta politică, ca atare, ceea care distinge sindicaliştii revoluţionari de partidele laburiste moderne, atât în ​​principii, tactici şi forma acestei lupte, precum şi obiectivele pe care le au în vedere. Anarho-sindicaliştii urmăresc aceleaşi tactici în lupta lor împotriva suprimării politice precum  si împotriva exploatării economice. Dar în timp ce ei sunt convinşi că, împreună cu sistemul de exploatare; dispozitivul politic de protecţie al acestuia, statul, de asemenea, va dispărea, pentru a face loc administrarii treburilor publice, pe baza acordului liber. Acestia nu trec cu vederea faptul că eforturile muncii organizate în cadrul ordinii politice şi sociale existente, trebuie să fie întotdeauna îndreptată împotriva oricărui atac reacţionar, precum şi extinderea în mod constant a domeniului de aplicare a acestor drepturi ori de câte ori oportunitatea în sine se prezintă. Lupta eroică a C.N.T. în Spania, împotriva fascismului a fost, probabil, cea mai bună dovadă că presupusa atitudine non-politică a anarho-sindicaliştilor reprezinta vorbe goale. Dar, conform opiniei lor, punctul de atac în lupta politică nu constă în organele legislative, ci în oameni.

Drepturile politice nu provin din parlamente; acestea sunt mai degrabă forţate asupra lor din afară. Chiar şi legiferarea acestora nu asigură nici o garanţie. Acestea nu există pentru că au fost în mod legal stabilite pe o bucată de hârtie, ci numai atunci când au devenit obiceiul încarnat a unui popor; şi atunci când se vor fi atinse, va rezulta rezistenţa violentă a populaţiei. Unde acest lucru nu este cazul, nu există nici un ajutor în orice opoziţie parlamentară sau orice apel platonic la constituţie. O persoană impune respect faţă de alţii atunci când cunoaşte cum să-şi apere demnitatea ca o fiinţă umană. Acest lucru nu este adevărat numai în viaţa privată, a fost întotdeauna la fel şi în viaţa politică.

Toate drepturile şi libertăţile de care oamenii se bucură astăzi, nu se datorează bunăvoinţei guvernelor, ci de propria lor putere. Guvernele au angajat întotdeauna orice mijloace, în puterea lor, pentru a preveni atingerea acestor drepturi sau a le face iluzorii. Marile mişcări de masă şi întregi revoluţii au fost necesare pentru a le smulge de la clasele conducătoare, care nu ar fi consimţit să le dea în mod voluntar. Întreaga istorie a ultimilor trei sute de ani este o dovadă. Ceea ce este important nu este faptul că guvernele au decis să cedeze anumite drepturi oamenilor, ci motivul pentru care a trebuit să facă acest lucru. Desigur, dacă acceptăm expresia cinică lui Lenin care gândeşte libertatea doar ca o “prejudecată burgheză” atunci, fi sigur, drepturile politice nu au nici o valoare pentru muncitori. Dar atunci luptele nenumărate ale trecutului, toate revoltele şi revoluţiile pe care le datorăm acestor drepturi, sunt, de asemenea, fără valoare. A proclama această înţelepciune nu a fost destul pentru răsturnarea ţarismului, chiar şi cenzura lui Nicolae al II-lea nu ar fi avut nici o obiecţie la denumirea libertăţii ca o prejudecată burgheză.

Dacă anarho-sindicalismul, cu toate acestea respinge participarea în parlamentele naţionale actuale, nu este deoarece nu au nici o simpatie cu luptele politice, în general, ci pentru că adepţii săi sunt de părere că această formă de activitate este forma cea mai slabă şi mai neputincioasă a luptei politice pentru muncitori. Pentru clasele privilegiate, acţiunea parlamentară este, cu siguranţă un instrument adecvat pentru soluţionarea conflictelor, deoarece toţi sunt egal interesaţi în menţinerea ordinului economic şi social prezent. Unde există un acord de interes comun şi reciproc este posibilă şi funcţionarea pentru toate părţile. Dar pentru muncitori situaţia este foarte diferită. Pentru ei, ordinea existentă economică este sursa exploatării şi subjugării lor socială şi politică. Chiar şi cel mai liber buletin de vot nu se poate distanţa de contrastul izbitor dintre clasele privilegiate şi non-privilegiate în societate. Aceasta poate oferi doar ştampila legitimă a servituţii maselor muncitoare.

Atunci când partidele socialiste au vrut să realizeze unele reforme politice decisive nu au putut face acest lucru printr-o acţiune parlamentară, ci au fost obligaţi să se bazeze în întregime pe puterea de luptă economică a muncitorilor. Grevele generale politice din Belgia şi Suedia, pentru realizarea sufragiului universal sunt o dovada a acestui lucru. Iar în Rusia, marea grevă generală de la 1905 a forţat ţarul să semneze noua constituţie. A fost recunoaşterea aceasta care a impulsionat anarho-sindicaliştii să centreze activitatea asupra educaţiei socialiste a maselor şi utilizarea puterii lor economice şi sociale. Metoda lor este acţiunea directă atât în ​​lupta economică cat şi politică a timpului. Prin acţiune directă ei înţeleg orice metoda de luptă imediată de către muncitori împotriva asupririi economice şi politice. Printre acestea se remarcă grevele de toate gradaţiile, de la lupta pentru un simplu salariu la grevele de generale politice, boicotul organizat şi toate celelalte mijloace nenumărate pe care muncitorii în calitate de producători le au în mâinile lor.

Una dintre cele mai eficiente forme de acţiune directă este greva socială, care a fost până în prezent, predominant utilizată în Spania şi parţial în Franţa, şi care arată o creştere remarcabilă şi responsabilitatea muncitorilor pentru societate ca un întreg. Este mai puţin preocupată de interesele imediate ale producătorilor decât de protecţia comunităţii faţă de majoritatea excrescentelor distructive ale sistemului actual. Greva socială încearcă să forţeze asupra angajatorilor o responsabilitate faţă de public. În primul rând, are în vedere protecţia consumatorilor, a căror muncitorii înşişi constituie marea majoritate. În condiţiile actuale, muncitorii sunt frecvent degradaţi făcând o mie de lucruri care servesc în mod constant numai rănirea întregii comunităţi pentru avantajul angajatorilor. Ei sunt obligaţi să facă uz de materiale inferioare şi adesea de fapt prejudiciabile în fabricarea produselor, să ridice locuinţe mizerabile, să pună produse alimentare stricate şi să comite acte nenumărate care sunt planificate să înşele consumatorul. A interfera viguros este, în opinia anarho-sindicaliştilor, marea sarcina a sindicatelor. Un avans în această direcţie ar fi, în acelaşi timp întări poziţia muncitorilor în societate, şi în măsură mai mare confirma această poziţie.

Acţiunea directă a muncii organizate îşi găseşte expresia cea mai puternică în greva generală, în oprirea activităţii în fiecare ramură de producţie, în cazul în care orice alte mijloace nu sunt suficiente. Aceasta este cea mai puternică armă pe care muncitorii o au la dispoziţia lor şi oferă expresia cea mai cuprinzătoare a forţei lor ca un factor social. Greva generală, desigur, nu este o agenţie care poate fi invocată în mod arbitrar la fiecare ocazie. Are nevoie de anumite ipoteze sociale, pentru a da o rezistenţă adecvată morală şi a face o proclamaţie din voinţa maselor largi ale poporului. Afirmaţia ridicolă, care este adesea atribuită sindicaliştilor revoluţionari, că este necesar doar să proclamăm o grevă generală, în scopul de a realiza o societate socialistă, în câteva zile, este bineînţeles, doar o invenţie ridicolă a adversarilor ignoranţi. Greva generală poate servi unor scopuri diferite. Aceasta poate fi ultima etapă a unei greve simpatetice, ca de exemplu, la Barcelona în 1902 sau la Bilbao în 1903, care a permis minerilor să scape de detestatul sistem de camioane şi a silit angajatorii să se stabilească condiţiile sanitare în mine. Aceasta poate fi, de asemenea, un mijloc a muncii organizate de a impune unele cereri generale, ca, de exemplu, în tentativa grevei generale în Statele Unite ale Americii în 1886, pentru a obliga acordarea zilei de opt ore, în toate industriile. Marea grevă generală din Anglia, de la 1926 a fost rezultatul unei încercări planificate a angajatorilor pentru a reduce nivelului general de trai al muncitorilor prin o reducere a salariilor.

Dar greva generală poate avea, de asemenea, obiective politice în vederea. ca de exemplu, lupta muncitorilor spanioli în 1904 pentru eliberarea deţinuţilor politici, sau grevă generală din Catalonia, în iulie 1909, pentru a forţa guvernul să pună capăt războiului criminal din Maroc. De asemenea, grevă generală a muncitorilor germani în 1920 care a fost instituit, după aşa-numitul puci Kapp şi a pus capăt unui guvern care a ajuns la putere printr-o revoltă militară, face parte din această categorie. În astfel de situaţii critice, grevă generală ia locul baricadelor din trecut. Pentru muncitori, grevă generală este rezultatul logic sistemului industrial modern, ale căror victime sunt astăzi, şi în acelaşi timp, le oferă arma puternică în lupta pentru eliberarea lor socială, cu condiţia ca aceştia să recunoască propria lor putere şi să înveţe cum să utilizeze această armă în mod corespunzător.

Extras din: Anarchism and Anarcho-Syndicalism – Rudolf Rocker

Acţiunea Directă (iunie-iulie 2012) Număr Introductiv

http://actiuneadirecta.wordpress.com

Grevele și manifestaţiile sunt necesare dar nu suficiente – autogestiune și acțiune directă!

Grevele sunt necesare, dar nu suficiente. Cauzează, așa cum trebuie să fie scopul oricărei greve, pagube economice capitalului, dar nu îl forțează să-și schimbe cursul. Fie prin gravitatea în cauză, fie prin natura sa limitată, nici o grevă generală nu va putea să forțeze Capitalul și Statul să slăbească funia pusă în jurul gâtului nostru. Din contră, e de așteptat sa o strângă din ce în ce mai mult.

Ne așteaptă mai multe tăieri sociale, mai mult șomaj, mai multă sărăcie, mai multă asuprire. Tot ce am reușit să cucerim cu greu ne sunt luate: sănătate, educație, protecție socială. Cresc impozitele, se modifică din nou legea închirieriilor pentru a favoriza proprietarii, cresc taxele moderatoare în spitale, ajutorul social devine tot mai neaccesibil,  scade perioada acordării de șomaj. Codul Muncii este refăcut pentru a mia oară pentru a ne face mai precari și vulnerabili, întocmai cum își doresc patronii. Ne vor tăcuți și obedienți, dar vor reuși?

Marile manifestații sunt necesare. Distrug mitul unei clase muncitoare resemnate în fața acestei “ascensiuni lente al unui calvar”. Da, trebuie neapărat să ieșim în stradă, să vorbim, să ne cunoaștem, să discutăm problemele în comun, să propunem soluții și să acționăm împreună. Dar nu ne foloșeste prea mult să ne “facem auziți”  de către căpeteniile exploratorilor noștrii care constituie Guvernul! Prin poziția lor, ar putea doar să ne ignore și să continue, pentru că această criză și acest deficit sunt folosite pentru a fi combătute , ca celelalte precedente, în detrimentul condițiilor noastre de viață.

Atunci, ce e de făcut?

Orice luptă trebuie să fie autogestionată. Cu aceia care suferă de acelaşi probleme putem crea grupuri, întâlniri, mișcări, sindicate autogestionate și putem lupta direct, fără a recurge la intermediari sau reprezentanți, având alături niște egali, nu renunțăm la metode care sunt astăzi foarte blestemate dar care și-au demonstrat eficacitatea, ca și: blocajul, sabotajul, greva spontană, iar mai presus de toate, solidaritatea și ajutorul reciproc între exploatații și asupriții în luptă. Trebuie adusă rezistența în toate locurile unde există exploatare și nedreptate, începând de unde e mai simplu: în locurile de muncă!

Nu conformității! Nu mizeriei!

Ajunge cu reprezentanţi și reprezentări!

Ajunge cu strânsul curelei, e timpul să strângem pumnii!

AIT-SP Núcleo de Lisboa.

Ce este Acțiunea Directă?

De la black bloc, la participarea la marșuri, de la distrugerea unui McDonalds, la participarea la un pichet, de la aruncarea de cărămizi, la strângerea de fonduri pentru campanii cu o singură problemă – toate aceste activități au fost definite cu termenul de acțiune directă.

Acțiunea directă a fost confundată cu acțiuni care se pot defini cel mai bine ca fiind “simbolice” – și care, de multe ori, sunt ineficiente. Mare parte din confuzie a fost creată de mass-media care a definit tot ce considerau a fi în afara perimetrului de “protest normal” ca fiind  ”acțiune directă” – totuși, parte din confuzie se datorează şi activiștilor care confundă termenii. De exemplu, mulți activiști consideră protestele ca și cele de la summitul G8 ca fiind acțiune directă, dar aceste tipuri de proteste, chiar dacă reușesc să închidă evenimentul, sunt simbolice. Acțiunea directă a devenit de asemenea un substitut pentru violență, în măsura în care mare parte din mișcările anti-război și anti-globalizare afirma specificând NVDA – Acțiune Directă Non-Violentă. Asta nu înseamnă că cei implicați în acțiuni directe nu se pot apăra și că violența nu este acceptabilă niciodată – pur și simplu acest punct de vedere despre acțiunea directă este parțială si greșit reprezentantă.

Deci ce este acțiunea directă? Spus simplu:

“…se referă la acțiuni întreprinse în mod direct între doi indivizi sau grupuri, fără intervenția unei terțe părți. Specifică pentru anarho-sindicaliști (și alți comuniști libertari) aceasta înseamnă respingerea participării în parlament sau în politica de stat și adoptarea de tactici și de de strategii care să pună responsabilitatea acțiunii în mâinile muncitorilor”.

Poate suna a clișeu; dar acțiunea directă este întra-devăr pentru a ne împuternici pe noi înșine și de a rupe dependența față de ceilalți (partide politice, sindicate, patroni și intermediari oficiali), să o facem pentru noi!

“Fundamental pentru acțiunea directă este acceptarea realității că putem depinde doar de noi pentru a ne atinge obiectivele”(Solfed),

Partidele politice pot spune că luptă pentru drepturile și interesele tale, dar cum poate asta să fie adevărat atunci când singurul lor scop central în campaniile electorale este construirea propriile interese?

Acțiunea Directă la locurile de muncă

Acțiunea directă poate fi aplicată în atâtea domenii diferite ca și formele de acțiune directă existente. Desigur, pentru comuniștii libertari, principalele domenii de aplicare sunt la locurile de muncă și în comunitățile noastre. IWW (Industrial Workers of the World) afirma că:

“Acțiunea directă este orice formă de ”război de gherilă”, care schilodește capacitatea patronilor de a face profit și de a-i face să accepte cerințele muncitorilor. Cea mai cunoscută și cea mai bună formă de acțiune direct este greva, în care muncitorii pur și simplu își părăsesc locul de muncă și refuză să producă profit pentru patron atât timp cât nu vor obține ceea ce își doresc.“

Greva este uneori mult mai limitată decât această definiție, în special având în vedere constrângerile birocrației sindicale, impactul și frica de legislația anti-sindicală și ideologia predominată de parteneriat social cu patronatul, cu partidele politice și cu marile afaceri. Grevele spontane și neoficiale,u nde acest lucru s-a înlăturat, au fost folosite cu o mai mare frecvență de către muncitori în ultimii ani, iar acest timp de acțiune cu siguranță a înapoiat impactul grevei ca armă.

Există alte metode de acțiune directă disponibile la locul de muncă pe lângă greva. Rudolf Rocker, faimosul anarho-sindicalist german scria în 1938:

“Prin acțiune directă, anarho-sindicaliștii înteleg orice metodă de luptă imediată de către muncitori, împotriva asupritorilor lor economici și politici. Printre acestea, se detașează greva, în toate formele, de la o simpla grevă pentru salarii la grevă generală; boicotul; sabotajul în multele sale forme; propaganda anti-militaristă și în cazuri particular critice…rezistenţa armată a poporului pentru protejarea vieții și a libertății (spre exemplu, împotriva fascismului).“

Acțiunea directă înseamnă că muncitorii acționează pentru a se apăra sau pentru a-și îmbunătăți condițiile folosind tactica muncește-pentru-a-conduce, decât bazându-se pe Agențiile Muncii sau pe tribunale. Un exemplu este ocuparea Visteon în Belfast-ul de vest, unde muncitorii au ocupat fabrica ca semn de protest față de eliminarea pachetului de concediere la închiderea uzinei. Acest lucru a fost făcut fără acordul oficial al sindicatului, în ciuda faptului că fabrica opera cu toți aparținând unui sindicat (closed-shop format). Muncitorii au facut-o singuri, iar abia după au informat sindicatul, menționând că vor continua cu sau fără sprijinul acestora. Aceştia au avut succes și și-au recâștigat dreptul la pachetul de concediere.

Acțiunea Directă în comunitățile noastre

Înainte de războiul din Irak, mii de oameni au protestat în opoziție pe 15 februarie 2003, inclusiv aproximativ 15.000 în Belfast și 100.000 în Dublin, dar au fost ignorați de către politicieni. Clasa muncitoare s-a unit în campania “Noi nu vom plăti” și au reușit să amâne introducerea taxei pentru apă în Irlanda de Nord, angajându-se că vor refuza să plătească. Taxele de apă și gunoi au fost atacate și învinse în sud cu ajutorul acțiunii directe – militanții din nord pot învăta lecții valoroase din aceste victorii. Nesupunerea civilă și acțiunea directă de asemenea a învins impozitul comunitar al lui Thatcher în Marea Britanie. În Europa mii de studenți au ieșit în stradă împotriva atacului asupra taxelor și a alocațiilor. Acțiunea directă e mai greu de ignorat decât indignarea din jurul orașelor noastre!

O respingere a neputinței

Acțiunea directă este respingerea ideii că oamenii din clasa muncitoare sunt neputincioși în a-și schimba condițiile. Îmbunătățirile pentru viețile noastre nu sunt îmnânate de sus – pentru ele trebuie luptat. Pentru comuniștii libertari, acțiunea directă este mai mult decât un mijloc eficient de apărare sau chiar de a merge în ofensivă, chiar și de a schimba lucrurile spre mai bine – pentru clasa muncitoare înseamnă:

“O școlarizare continuă a puterii de rezistenţă, care le arată în fiecare zi că până și ultimul drept trebuie câștigat prin lupta neîncetată împotriva sistemului.”(Rudolf Rocker)

Acțiunea directă este un ingredient esențial pentru o societate socialistă liberă pe care ne străduim să o construim. Prin implicarea în acțiuni directe, chiar și când greșim, avem oportunitatea de a învăța din experiență și nu e nevoie să lăsăm lucrurile pe mâna unor experți sau a unor politicieni profesioniști. Ar fi trebuit să știm până acum că acest curs nu ne oferă altceva decât pierderea puterii, trădare și promisiuni neîmplinite, iar rezultatul este omniprezența unui sens de neputință. Și totuși suntem departe de a fi neputincioși!

Acțiunea direct ne învață cum să controlăm propriile lupte în timp ce construim o cultură a rezistenței ce leaga muncitorii în luptă. Solidaritatea şi ajutorul reciproc își găsesc exprimarea reală și încrederea noastră crește, la fel ca și abilitatea de a schimba lumea. Este nevoie, acum mai mult decât oricând și este necesară o campanie care se opune tuturor tăierilor și taxelor, care sunt controlate de către membrii și participanți, care e pregătită și doritoare să promoveze acțiunea directă și e gata de luptă. O astfel de campanie trebuie să fie îndreptată în escaladarea spre o luptă care să ajungă la o grevă generală împotriva austerității – orice altceva este probabil să eșueze și nu ne permitem să eșueze.