Anarhismul: Ceea ce este și ceea ce nu este – Chaz Bufe

Există multe concepții populare greșite legate de anarhism, și datorită acestora mulți oameni resping anarhiștii și anarhismul din prima. Concepțiile greșite abundă în mass-media, unde termenul “anarhie”, este în general folosit ca un sinonim pentru “haos”, și în care teroriștii, indiferent de convingerile politice sau afiliaţii, sunt adesea menționaţi ca “anarhiști”. De asemenea, atunci când anarhismul este menționat, este prezentat în mod invariabil doar ca o formă absurdă de rebeliune juvenilă. Aceste concepţii greşite sunt bineînțeles, răspândite şi în rândul publicului larg, care în general permite ca mass-media să le creeze propriile opinii. Mai rău, unii care își spun “anarhiști”, nici măcar nu știu sensul termenului. Acești oameni se încadrează, în general, în două clase. Prima, după cum a arătat marele anarhist italian Luigi Fabbri acum aproape un secol în urmă în lucrarea sa Influențele burgheze asupra anarhismului, constă din cei care sunt atrași de minciunile din mass-media. În mare parte, aceste persoane sunt pur și simplu în căutarea unei etichete strălucitoare pentru comportamentul egoist şi antisocial. Vestea bună este că în cele din urmă aceste persoane se maturizează şi abandonează ceea ce consideră “anarhism”. Vestea proastă este că atat timp cat sunt prin preajmă aceştia tind să dea anarhismului un nume foarte prost. După cum Fabbri a pus: [Acestea sunt] persoane care nu sunt respinse de absurd, dar care, dimpotrivă, se angajează în ele. Ei sunt atraşi de proiecte și idei tocmai pentru că sunt absurde; și astfel anarhismul ajunge sa fie cunoscut tocmai pentru caracterul ilogic și ridiculizant prin care ignoranța și calomnia burgheză a atribuit doctrinelor anarhiste.

A doua este formată din cei care echivalează anarhismul cu unele ideologii care, în esenţă, nu au nimic de-a face cu anarhismul. În vremurile moderne, cele mai proeminente dintre aceste convingeri etichetate greșit au fost primitivismul și egoismul amoral. Din nou, identificarea unor astfel de convingeri cu anarhismul tinde să dea anarhismului o reputație proastă, datorită, pe de o parte, absurdității primitivismului și, pe de altă parte, natura evident antisocială a egoismului amoral. Sau a pune problema în alt mod, identificarea anarhismului cu haos, rebeliune lipsită de rațiune, absurdități (cum ar fi primitivismului), și atitudini și comportamente antisociale (cum ar fi egoismul amoral) au trei efecte adverse principale: 1) permite oamenilor să respingă cu ușurință anarhismul și anarhiștii; 2) face mult mai greu de explicat anarhismul, pentru că ei deja cred că știu ce este și l-au respins; și 3) atrage un număr considerabil de ceea ce Fabri numea “tipuri goale în cap și neserioase”, iar uneori sociopați adevăraţi, ale căror cuvinte și acțiuni au tendința de a discredita în continuare anarhismul. Atunci, dacă vrem vreodată să facem ceva, trebuie să explicăm cat mai simplu ceea ce este și ceea ce nu este anarhismul. În primul rând, haideți să se ne ocupăm de concepțiile greșite.

Ceea ce nu este Anarhismul

Anarhismul nu este terorism. O majoritate covârșitoare de anarhiști au respins întotdeauna terorismul, pentru că au fost suficient de inteligenţi să realizeze că mijloacele determină finalităţile, că terorismul este în mod inerent avangardist, și că, chiar și atunci când are “succes”, aproape mereu duce la rezultate proaste. Autorii anonimi ai broşurii “You Can’t Blow Up a Social Relationship: The Anarchist Case Against Terrorism” a pus-o în felul următor: “Nu poți arunca în aer o relație socială. Colapsul total al acestei societăți ar oferi nici o garanție cu privire la ceea ce ar înlocui-o. Cu excepția cazului în care majoritatea oamenilor au avut idei și organizarea suficientă pentru crearea unei societăți alternative, am vedea lumea veche să se reafirme, deoarece cu asta sunt obişnuiţi oamenii, este ceea ce au crezut, ceea ce a existat necontestat în propriile lor personalități. Susținătorii terorismului și guerrillaismului trebuie opuşi deoarece acțiunile lor sunt avangardiste și autoritare, deoarece ideile lor, în măsura în care acestea sunt substanțiale, sunt greșite sau nu au legătură cu rezultatele acțiunilor lor (mai ales atunci când se numesc libertari sau anarhiști), deoarece asasinările lor nu pot fi justificate, și în cele din urmă pentru că acțiunile lor produc, fie represiune cu nimic în schimb, sau un regim autoritar.

Anarhismul Social – O abordare unică a Libertăţii şi Societăţii

Introducere în filosofia Anarhismului Social

“Dominaţia privată asupra lucrurilor este cea care condamnă milioanele de oameni la nimicnicie, cadavre vii, fără originalitate sau putere de iniţiativă, maşini umane din carne şi sânge, care aduna munţi de bogăţie pentru alţii şi plătesc pentru asta, cu o existenţă cenuşie, plictisitoare şi mizerabilă pentru ei înşişi.” – Emma Goldman

Anarhismul este o filosofie care se bazează pe respingerea poziţiilor oficiale şi absolute despre organizarea socială umană. Prin umare, există mai multe forme şi stiluri ale anarhismului. Fiecare formă a anarhismului vrea să elimine statul şi să facă din fiecare persoană propriul stăpân auto-guvernat. Anarhismul social este o regiune largă de gândire economică şi socială, care cuprinde mai multe stiluri diferite. Cuvântul “social” este ataşat la titlu, pentru că indică un ideal anti-stat, care vrea să înlocuiască lumea, cu o umanitate mai socială. Desfiinţarea guvernului nu va însemna că oamenii vor interacţiona mai puţin, că vor deveni deplin independenţi şi de sine stătători în absolut tot. Sfârşitul guvernanţilor şi conducătorilor va însemna că oamenii vor lucra împreună, formând organizaţii de cooperare pentru a satisface nevoile lor într-o manieră voluntară şi colectivă. Prin relaţiile mutuale şi reciproce, oamenii vor fi în măsură să ofere apărarea comunităţii, învăţământ gratuit, dezvoltarea ştiinţifică şi toate nevoile lor proprii. Instinctele noastre sociale şi de cooperare vor prelua toate responsabilităţile pe care statul a pretins să le furnizeze. Astfel, anarhismul social, include multe filosofii; atâta timp cât acestea pledează pentru răsturnarea guvernului, şi înlocuirea acestuia cu o organizaţie socială voluntară. Această etică de organizare şi cooperare tinde să vină cu ideea anti-capitalismului.

Anarho-Mutualismul sau “Anarhismul Mutualist”

“Cumpărătorul determină graniţele, se izolează şi spune: Acest lucru este al meu, fiecare cu el însuşi, fiecare pentru el. Iată, atunci, o bucată de teren pe care, de acum înainte, nimeni nu are dreptul să îşi pună piciorul, în afară de proprietarul şi prietenii săi; care beneficiază pe nimeni, în afară de proprietarul şi slujitorii lui. Lasa aceste vânzări să se multiplice şi în curând oamenii – care nu au fost nici în măsură şi nici dispuşi să vândă şi care au primit nimic din încasări – nu vor avea unde să se odihnească, nici un loc de adăpost, nici pământ să cultive. Aceştia vor muri de foame la uşa proprietarului, pe marginea proprietăţii care a fost dreptul lor din naştere; iar proprietarul, privindu-i cum mor, va exclama: Aşa, pieriţi, leneşi şi vagabonzi!” – P.J. Proudhon

Prima persoană care s-a numit “anarhist” a fost filosoful francez Pierre-Joseph Proudhon. Iar numai după câţiva ani, acesta a adoptat titlul de “federalist” în 1848. Cu toate acestea, filosofia lui Proudhon a Mutualismului încă beneficiază de un interes şi atenţie în cercurile economice alternative. Mutualismul ca o teorie economică – este noua forma, prin care Proudhon avea de gând să folosească pentru a înlocui funcţiile statului. Proprietatea privată era menţinută, şi era în întregime permis să deţineţi câte castele doriţi. Economia de piaţă, de asemenea, era păstrată liberă şi nereglementată. Dar, exista o restricţie mare plasată pe proprietate, iar industriile mari erau controlate direct de căre muncitori. Exista o bancă centrală, care stabiliea preţurile, astfel nici un producător nu putea exploata comercianţii sau muncitorii. De aici provine “Mutual” din Mutualism. Angajatorul nu mai putea  să plătească muncitorii cu salarii de subzistenţă, întrucât moneda era controlată de către o bancă, care garantata relaţiile mutuale economice. Acesta este modul în care capitalismul şi proprietatea privată pot fi combătute: profitul este abolit, şi în timp ce oamenii pot intra liber în contracte, banca centrală stabileşte preţurile. Mutualismul era prima teorie a anarhismului social, pentru că a dezvoltat un plan prin care oamenii pot să trăiască fără guvern. Acesta a oferit o modalitate de a menţine avantajele societăţii civilizate, în timp ce trăiesc fără autoritate, dominaţie, sau exploatare. Dar încă există proprietari şi deposedaţi. Deciziile privind modul în care terenul este utilizat este în continuare dreptul proprietarului. Există cu siguranţă multe defecte cu Anarho-Mutualismul, şi acesta este motivul pentru care multe revoluţii anarhiste vor avea loc sub cadrul diferitelor drapele. Dar ideea şi forma Anarho-Mutualismului este esenţială pentru oricine ar vrea să înţeleagă cu adevărat anarhismul.

Anarho-Colectivismul sau “Anarhismul Colectivist”

“Sclavia îşi poate schimba forma şi numele – bază rămâne aceeaşi. Această bază este exprimată prin cuvintele: a fi un sclav este a fi forţat să lucrezi pentru alte persoane – a fi un stăpân care trăieşte din munca altor persoane. În antichitate ca şi astăzi în Asia şi Africa, sclavii au fost pur şi simplu numiţi sclavi. În Evul Mediu, au luat numele de “şerbi”, astăzi ei sunt numiţi salariaţi. Poziţia acestora din urmă este mult mai onorabilă şi mai puţin grea decât cea a sclavilor, dar ei sunt, totuşi, forţaţi de foame, precum şi de către instituţiile politice şi sociale, să menţină prin munca lor trândăvia absolută sau relativă a altora. În consecinţă, ei sunt sclavi. Iar în general, nici un stat, fie antic sau modern, ​​a fost capabil vreodată, sau va fi capabil să abolească munca forţată a maselor, fie salariaţi sau sclavi, ca o bază principală şi absolut necesară a libertăţii şi a culturii clasei politice: cetăţenii.” – Mihail Bakunin

Tatăl Anarho-Colectivismului, Mihail Bakunin, l-a întâlnit pe Pierre-Joseph Proudhon, în Dresda, Germania, în 1844. Acolo, ei au schimbat idei politice, în timp ce Bakunin a devenit educat în economie. Aceşti doi anarhişti au avut, de asemenea, unele conversaţii provocatoare, cu o persoană a cărei nume este sinonim cu etatismul: Karl Marx. Atât Marx cât şi Bakunin au petrecut ani buni unul împotriva celuilalt în cadrul Internaţionalei I. Marx a răspuns la disidenţă: Bakunin şi adepţii săi fiind expulzaţi în 1872. Colectivismul are o abordare mai radicală a organizării economice decât mutualismul. În economia colectivistă, fiecare muncitor este, de asemenea, proprietarul şi managerul uneltelor sale. Unităţile de producţie sunt gestionate colectiv şi exploatate de către muncitorii din linia de asamblare, la fel cum şi minele sunt organizate şi reglementate prin minerii înşişi. Nu este suficientă o bancă centrală care garantează preţuri corecte şi un sfârşit al exploatării, aşa cum sugerează mutualismul, totul trebuie preluat. Muncitorii înşişi trebuie să fie în controlul industriilor şi a întreprinderilor. Aceasta este singura modalitate de a garanta că va fi suficient de lucru pentru toţi, că terenul este gestionat pentru interesul poporului, şi că nu mai poate exista sărăcie generată de monopol. Singura modalitate de a garanta independenţa economică este ca toţi să fie stăpânii propriilor unelte. În caz contrar, cei care posedă vor inchiria instrumentele lor altora, cu condiţia ca aceştia să poată extrage un profit – cu condiţia că sunt doar pentru inchiriere şi că proprietarul poate retrage proprietatea, atunci când “riscul” apare , trimiţând muncitorul în şomaj şi sărăcie. Independenţă reală, într-o civilizaţie extrem de socializată, înseamnă că toata lumea are acces egal la forţele noastre de producţie. Este singura modalitate de a preveni exploatarea sau dominaţia economică. James Guillaume a fost unul dintre primii ucenici ai lui Bakunin, contribuind, de asemenea, idei importante despre teoria colectivistă. În eseul său, Idei privind organizarea socială, publicat în 1876, acesta a scris, “… este evident că munca colectivă este impusă de natura însăşi a muncii  şi deoarece instrumentele de muncă nu mai sunt sunt instrumente simple, individuale, ci maşini care trebuie să fie îngrijite de către mulţi muncitori, maşinile trebuie să fie, de asemenea, deţinute în mod colectiv…”

Anarhismul: O altfel de credinţă politică

Anarhismul este poate cea mai putin tipica ideologie politica: pe de o parte nu a ajuns niciodata la guvernare, cel putin nu la nivel national; nici o societate sau natiune nu a fost vreodata modelata dupa principiile anarhiste (de aici apare deseori tendinta de a desconsidera anarhismul în raport cu celelalte doctrine politice). Pe de alta parte, este putin tipica printre celelalte ideologii politice din cauza discrepantei uluitoare între ceea ce se prezinta si se doreste a fi anarhismul în teorie si felul în care acesta este perceput în mentalul colectiv.

Ce este anarhismul?

Principiile fundamentale ale anarhismului sunt greu de sintetizat, teoreticienii sai fiind puternic marcati de individualism si prea putin preocupati de coerenta. Într-o enumerare care nu are pretentia de a include toata gândirea anarhista, putem aminti ca elemente de baza ale acesteia:

a.critica autoritatii: aceasta violeaza atât principiul egalitatii cât si al libertatii si trebuie respinsa, indiferent daca este reprezentata de Stat, de biserica sau de profesorul de scoala;

b. ordinea anarhista: anarhismul nu înseamna distrugere ci, dimpotriva, instituirea unei ordini bazata pe micile comunitati, pe federalism, pe mutualism si cooperare;

c. bazele morale ale comunitatii anarhiste: dincolo de principii administrative ceea ce va asigura succesul societati anarhiste sunt valorile morale, aplicarea legii naturale;

d. libertatea în interiorul societatii: anarhistii sustin libertatea, fara a subscrie însa la notiunea religioasa sau filosofica de vointa libera; este libertatea fata de coercitie si opresiune si libertatea fata de inegalitati si saracie;

e. ordinea fara dependenta;

f. individualismul este o caracteristica specifica tuturor anarhistilor, chiar daca multi dintre ei îi adauga cooperarea ca principiu societal obligatoriu.

Istoria unei neîntelegeri

Cu toate acestea, în jurul anarhismului si mai ales anarhistului s-a creat o adevarata mitologie populara în centrul careia se afla violenta, distrugerea, haosul. Toate aceste atribute cu o încarcatura simbolica negativa, foarte prezente la nivelul simtului comun, sunt de natura sa îngreuneze studiul ideilor anarhiste si cu atât mai mult adoptarea anarhismul ca si crez. Cei mai tentati sa se apropie de o doctrina perceputa ca fiind a violentei si radicalismului sunt deseori indivizi izolati, cu probleme psihologice si de comportament, care nu fac altceva decât sa închida, prin manifestarile lor, un adevarat cerc vicios al perceptiilor, confirmând prejudecatile sociale despre anarhism si anarhisti. Bertrand Russel spunea ca: “În conceptia populara, anarhistul este o persoana care arunca bombe si comite ultraje de neimaginat, fie pentru ca este mai mult sau mai putin bolnav mintal, fie pentru ca foloseste opiniile politice extreme ca o masca pentru înclinatiile sale criminale”, fara a tine însa cont de un fapt care este, dupa parerea mea, mult mai grav: imaginea anarhistului a devenit, în timp, imaginea anarhismului.

Violenta individuala a devenit, în conceptia popularam, principala caracteristica a unei teorii care, de cele mai multe ori este o exaltare a rationalitatii si a moralitatii din om.Nu este foarte dificil sa dam seama despre felul în care anarhistul a fost asociat violentei în perioada “propagandei prin fapte”, perioada de mari tulburari politice si sociale; este suficient pentru aceasta sa facem o analogie cu perioada contemporana, cu felul în care este astazi prezentat anarhistul (trebuie spus ca reprezentarile negative existente la nivelul opiniei publice sunt alimentate si recreate în permanenta de catre mijloacele de informare în masa): “Anarhistii poarta steaguri negre, fetele le sunt acoperite cu cagule si sunt înarmati cu drugi de fier” se spune într-un articol publicat în cotidianul Adevarul în anul 2001.

Efectul de halou care face ca imaginea unor indivizi violenti, a unor persoane declasate sa se rasfrânga asupra ideii anarhiste în întregime, este dublat de un alt fenomen, acela al asimilarii gresite a anarhismului cu alte doctrine, idei sau miscari: ceea ce se întâmpla în secolul XIX când anarhismul era în mod frecvent asociat cu socialismul sau comunismul se repeta astazi, acesta fiind legat, cel putin în programele de stiri ale televiziunilor si posturilor de radio de pretutindeni, de lupta antiglobalizare. Pentru reporterii de stiri “anarhisti” a devenit sintagma cel mai des folosita atunci când se vorbeste despre un protest (eventual violent) antiglobalizare. Desi teoriile antiglobalizare, la fel ca si feminismul, ecologismul, etc datoreaza mult anarhismului, nu exista nici un suport teoretic pentru a le reduce la anarhism. Însa stereotipurile usureaza foarte mult procesul de întelegere al lumii, iar reporterii trebuie sa vorbeasca cât mai deslusit, astfel încât legarea oricarei manifestari violente de anarhism, pe lânga faptul ca întretine confuzia, spune oamenilor ceva ce ei se asteapta sa auda si înlesneste procesul de comunicare. Asadar, este putin probabil ca o schimbare de sens a imaginii anarhistului va fi posibila în viitorul apropiat.

Rebelul dement este poate cea mai raspândita imagine a anarhistului. Un alt stereotip, mai putin întâlnit la nivelul simtului comun, însa des întâlnit în teoria despre anarhism este cel al anarhistului non-violent, al sfântului (Joll despre Kropotkin, etc). Sau cel al doctrinarului fanatic a carui inflexibilitate îl conduce la auto-distrugere sau cel putin la esec (deseori despre Bakunin). Exista desigur o serie întreaga de clisee, printre care acestea nu sunt decât câteva; pe lânga ele, gasim în aceasta galerie o imagine care trece de cele mai multe ori neobservata: este imaginea anarhistului aplecat asupra mesei de scris, lucrând la o critica rationala a societatii, cautând calea ideala pentru eliminarea tarelor care viciaza relatiile dintre oameni. Poate un stereotip ca toate celelalte. Însa, pentru secolul XXI, este cel care ar trebui sa trezeasca cel mai mare interes. Deoarece tehnologia moderna confera criticilor societatii mijloacele de organizare non-ierarhice de care vorbesc toate teoriile anarhiste, iar fenomenul Internet face sa para din ce în ce mai putin fantezista ideea democratiei directe si a eliminarii ierarhiilor centralizate.

Trecutul anarhist?

La fel ca liberalismul, socialismul si conservatorismul, anarhismul (privit ca ideologie – nu ca înclinatie libertara) a aparut ca reactie la marile schimbari sociale care au afectat Europa secolului XIX. Ideile gânditorilor anarhisti au fost agreate de milioane de oameni catre sfârsitul secolului al XIX si pâna astazi continua sa influenteze o serie întreaga de alte doctrine si gânditori. Daca în urma cu un secol si ceva scrierile lui P.J. Proudhon sau M. Bakunin stateau alaturi de cele ale lui K. Marx sau John Stuart Mill, astazi locul anarhismului în gândirea politica este mult ignorat, iar la aceasta au contribuit o serie de factori, dintre care unii istorici. Pentru început, anarhismul a fost asimilat socialismului în lupta sa pentru drepturile clasei muncitoare. De abia o data cu primul Razboi Mondial si Revolutia bolsevica anarhismul a fost definitiv disociat de marxism. Dupa 1918, atât miscarea cât si teoria anarhista au sucombat, pe de o parte în fata socialismului si a nationalismului fascist, pe de alta parte. Într-o epoca în care puterea statului a devenit atât de mare încât a fost nevoie de un nou termen pentru a-i desemna natura: “totalitar”, anarhismul a devenit o data în plus irelevant. Doua razboaie mondiale si apoi cresterea birocratizarii democratiilor, aparitia si dezvoltarea statului bunastarii sociale, au fost tot atâtea semnale ca anarhismul nu-si mai poate gasi locul printre ideologiile politice. Antologiile politice sau istoriile anarhismului au mai toate tonul elegiac al descrierii unui esec. Acceptând cu toate irelevanta miscarii anarhiste, recunosc totusi ca acesta a fost un raspuns autentic la dubla revolutie a secolului XIX (industriala si democratica), meritându-si astfel locul, desi limitat, într-o istorie a doctrinelor politice. G. Woodcok, într-un capitol în care-si propune sa explice “de ce miscarea fondata de Bakunin a esuat” recunoaste: “Ideea (anarhista) în diverse forme si sub nume diferite a existat cu doua secole înainte de începerea miscarii istorice propriu-zise si, din moment ce ideile sunt mult mai durabile decât organizatiile sau cauzele, este posibil ca nucleul teoretic al anarhismului sa aiba înca puterea de a crea o noua forma în circumstante istorice noi si în continua miscare” (Anarchism). Din punctul meu de vedere anarhismul nu trebuie tratat cu nostalgie deoarece este mai mult decât o teorie a eliberarii de orice forma de dominatie, fiind în acelasi timp o credinta, un stil de viata, cu o puternica influenta asupra imaginatiei, având din acest motiv capacitatea de a reveni în diferite epoci istorice. Prezentul pare, si el, mai orientat catre actiune decât înspre cercetare. Se dezvolta, pe principii anarhiste, o întreaga retea care a depasit, prin intermediul internetului, granitele statelor si limitele ierarhiilor. Indivizi din toate regiunile globului, capabili de organizare si actiune comuna (cum au dovedit-o la Porto Alegre) sunt deocamdata doar marginali ai sistemului politic.

Însa un efect pervers al globalizarii poate fi un sprijin nesperat pentru miscarea anarhista, într-o vreme în care principii anarhiste precum descentralizarea deciziei, ordinea fara dependenta, etc. devin credinte pentru o parte din ce în ce mai mare a populatiei globului.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 9