Economia libertăţii: alternativa anarho-sindicalistă la capitalism

Prefață

Federația Solidaritatea (Solidarity Federation) este secțiunea britanică a mișcării globale anarho-sindicaliste. Anarho-sindicalismul înseamnă democrație directă – democrație de jos în sus – fără politicieni şi partide, manageri de companii sau lideri de sindicat. Democrația directă înseamnă că deciziile sunt luate de către toți cei prezenți. Prin urmare, nu putem fi prescriptivi cu privire la cum ar funcţiona o economie viitoare decentă. Acest lucru va fi decis de oamenii care vor ajunge acolo, în momentul acela. Sperăm că se va întâmpla curând, și că toată lumea va fi implicată. Până atunci însă, ar fi o abandonare să spunem că ”vom rezolva asta mai târziu”, și când va fi cazul, să ne trezim cu principii abstracte şi concepte neclare. Așa că, ne-am gândit că ar fi util să elaborăm un model detaliat (dar nu strict) despre cum ar putea funcționa această economie a viitorului. Acesta este rezultatul:

Introducere

Se face presupunerea că nu există nici o alternativă viabilă la piața liberă (capitalism). TV-ul, ziarele, politicienii și alții par să accepte această ipoteză. Mulţi alţi oameni arată însă cât se poate de clar că piața liberă este rădăcina celor mai multe dintre problemele noastre sociale moderne; şi totuși, chiar şi ei se simt neputincioși în fața acestei mantre: “nu există nici o altă cale”. Într-adevăr, oricine vorbește împotriva capitalismului e adesea pus la zid, fără drept de apel şi cu furie, de cei care susţin că, fără piața liberă, am fi prinşi în capcana inflaţiei ridicate, a şomajului foarte mare, şi într-un sistem în care bunurile de care toţi avem nevoie vor fi foarte puţine sau vor lipsi cu desăvârşire. Aparent, am avea nevoie de piața liberă pentru a supraviețui.

În realitate, avem nevoie de piața liberă atât timp cât dorim să continuăm prelungirea suferinţei și mizeriei pe care aceasta o provoacă pentru milioane de oameni. Întrebarea este, ceea ce ar putea fi mai bun decât asta? Această lucrare pune în discuţie modul în care am putea organiza o economie, care nu doar să înlocuiască piaţa liberă capitalistă cu o alternativă umană, dar să şi ajute la rezolvarea altor probleme majore care sunt create de „democraţia” de tip occidental.

De la bun început, putem demonstra trei lucruri. În primul rând, în orice societate modernă avem nevoie de o economie – un mijloc de a vedea pe ce consumăm munca și resursele noastre, cât de mult și ce să producem, și cine şi cât ar trebui să beneficieze de variatele bunuri și servicii disponibile. În al doilea rând, ideea acestei lucrări  nu e de a oferi un model, manifest, set de reguli, analiză definitivă sau plan. Economiile viitoare pot fi locale și bazate pe auto-suficiență, şi pot fi şi destul de minimale și ad-hoc. Pe de altă parte, cel puțin o parte a economiei poate fi mai sofisticată, în special dacă societățile viitoare doresc o mulțime de mărfuri complexe, care necesită un anumit grad de producție centralizată. Oamenii, atât din ​​prezent cât și din viitor, ar trebui să aibă autonomia de a decide ce fel de economie doresc. Scopul acestei broșuri este pur și simplu de a prezenta unele idei și de a sugera modalități concrete prin care ne putem îndrepta către un sistem economic mult mai bun. În al treilea rând, nu suntem interesați de teorii abstracte. Orice economie “nouă” trebuie să fie dezvoltată din punctul în care suntem acum. Punctul din care plecăm noi acum este reacția noastră faţă de capitalism și piața liberă. Ţinând cont de aceste observaţii, această broșură are trei secțiuni principale.

Puterea Muncitorilor şi Revoluţia Spaniolă

Miliţiancă anarhistă, Barcelona, 1936.

Articolul istoric al lui Tom Wetzel şi analiza Războiului Civil din Spania şi a Revoluţiei, şi în particular a activităţilor revoluţionarilor anarhişti spanioli. În text şi format PDF, aici. (în engleză)

În alegerile naţionale din Spania, din februarie 1936, un guvern represiv de dreapta a fost alungat de la putere şi înlocuit de o coaliţie formată din liberali şi socialişti. Profitând de un mediu mai puţin represiv, muncitorii spanioli au organizat cel mai mare val de greve din istoria Spaniei, cu zeci de greve generale care cuprindeau toate oraşele, şi sute de greve parţiale. Spre sfârşitul lui iunie, un milion de muncitori erau în grevă. La nici o lună de la alegeri, Federaţia Lucrătorilor Agricoli a condus 80.000 de lucrători agricoli, care nu aveau pământ, să confişte 3.000 de ferme din „Siberia Spaniei” – Estremadura, regiunea cea mai lovită de sărăcie. (1)

Cum ţara era prinsă într-o dezbatere tensionată despre viitorul ei, polarizarea politică a fost marcată de ucideri din răzbunare între activiştii de stânga şi de dreapta. După ce politicienii de dreapta au cerut, în mod public şi direct, armatei să preia conducerea ţării, lovitura de stat militară, la care se aştepta deja toată lumea, a fost declanşată în Spania pe 19 iulie.

Pentru prima dată în istoria Spaniei, poporul în mod energic şi agresiv a rezistat loviturii de stat armate. Armata a fost înfrântă în două treimi din suprafaţa Spaniei. Sindicatele au trecut la confiscarea vastelor proprietăţi capitaliste, şi au pus cea mai mare parte a economiei Spaniei sub controlul şi gestionarea muncitorilor. Sindicatele şi-au construit propria lor armată formată din muncitori, pentru a se lupta cu armata fascistă spaniolă. Încercarea armatei de a zdrobi mişcarea muncitorească a Spaniei a impulsionat clasa muncitoare să facă revoluţia de care elita spaniolă se temea de multă vreme. Războiul civil în sine a fost o luptă de clasă în forma sa extremă.

Birou sindical CNT

Doi dintre actorii cheie în această dramă au fost principalele federaţii sindicale ale muncitorilor. CNT, Confederaţia Naţională a Muncii (Confederación Nacional del Trabajo – CNT) avea 1,6 milioane de suporteri la începutul lui 1936 (potrivit statisticilor guvernamentale). CNT a fost rezultatul a aproape șapte decenii de activitate anarhistă pentru organizarea muncitorilor din Spania. Din 1919, CNT s-a bazat pe politica sindicato unico (”un singur sindicat”) – sindicate industriale autonome și independente. În Barcelona, în 1936, sindicatele autonome și independente ale muncitorilor din construcții și metalurgie ale CNT aveau mai mult de 30.000 de membri.

Nici un sindicato unico din CNT nu avea nici un oficial pe fluturaşii de salarii. Muncitorii erau foarte ataşaţi de ideea anarhistă că lupta comună nu trebuia să devină o trambulină pentru carierismul politic. Anarhiştii credeau că dacă ar fi plătit oficiali i-ar fi încurajat pe muncitori să se aştepte ca aceşti oficiali să le rezolve problemele, şi ar fi făcut ca sindicatul să fie dominat de şefi. În 1936 existau doar câţiva oficiali plătiţi de federaţia CNT – care lucrau în secretariatul naţional, secretariatul regional din Catalonia, şi în secretariatul sindicatului industrial naţional din industria de pescuit comercial. Aceşti oficiali, şi personalul de la ziarele CNT din Madrid şi Barcelona erau plătiți la nivelul unui muncitor obişnuit. Oficialii plătiţi erau schimbaţi din funcţie, prin rotaţie, după un an, nu rămâneau în funcţie mai mult de un an.

Strategie şi Luptă: Anarho-Sindicalismul în secolul XXI

Strategie şi Luptă: Anarho-Sindicalismul în secolul XXI

Această broșură (aici în original) a fost publicată în ianuarie 2009 de Brighton Solidarity Federation ca o clarificare asupra înțelegerii anarho-sindicalismului în secolul XXI, şi ca o contribuţie la dezbaterea privind organizarea şi strategia sa.

Nota Libcom: această broşură din 2009 a provocat o dezbatere aprinsă în interiorul Solidarity Federation (în continuare în text, va apare sub numele SolFed sau Federaţia Solidaritatea — nota traducătorului) şi a fost primită cu unele critici. După o perioadă de discuţii interne, aceasta a dus la publicarea în 2012 a lucrării Fighting for ourselves: anarcho-syndicalism and the class struggle („Să luptăm pentru noi: anarho-sindicalismului şi lupta de clasă”), un text mai larg care reprezintă consensul la care s-a ajuns în SolFed după dezbaterea eseului care urmează privind Strategia şi Lupta.  

 PREFAŢĂ

De când acest document a fost pus în circulaţie, a provocat discuţii atât în interiorul Federaţiei Solidaritatea – unde în forma sa de faţă a reprezentat un punct de discuţie aflat în minoritate – cât şi în mediul libertar al luptei de clasă, relatări ale discuţiilor fiind făcute din Olanda până în Europa de Est şi în Statele Unite. Îi încurajăm pe criticii noştri să publice părerile lor, în scopul de a duce dezbaterea necesară mai departe despre cum putem construi mai bine o mişcare libertară a clasei muncitoare.

În ce ne priveşte, pe baza criticilor camarazilor noştri, documentarea mai aprofundată istorică şi reflecţiile asupra propriilor noastre activităţi din oraşele noastre şi de la locurile noastre de muncă, am început procesul de a alcătui un nou, mult mai cuprinzător document pentru a cuprinde ideile atinse în acest eseu. Să lăsăm acest document să fie subiectul criticilor intelectuale şi ale învăţămintelor pe care le tragem în urma experienţelor, pentru a contribui la noi și mult mai eficiente strategii și tactici de luptă. (Brighton SolFed, mai 2009)

INTRODUCERE

“Spiritul anarho-sindicalismului (…) e caracterizat de acțiunea independentă  în jurul unor principii de bază, bazate pe libertate și solidaritate. Anarho-sindicalismul a crescut și s-a dezvoltat prin acțiunile oamenilor, în urma experiențelor lor, și în urma învăţămintelor pe care le-am tras de la cei dinaintea noastră. (…) Ideea e de a contribui la o nouă și mai eficientă acțiune, în urma căreia putem împreună să construim o societate mai bună, mai repede. Acesta e spiritul anarho-sindicalismului.” – Colectivul Auto-educației (2001) (1)

Anarho-sindicalismul e o tendință specifică în interiorul unei mișcări mai largi a muncitorilor. Ca tendință, are propria sa istorie, care datează de peste un secol. În discuțiile contemporane mulți – auto-idetificați avocați și critici, deopotrivă – iau aceste tradiții așa cum erau acum 50, 70 sau 100 de ani ca o formă definitivă a tradiției în întregul ei. Există și faptul că această tradiție e una pluralistă, și că principiile ei de bază au putut varia, uneori în practici contradictorii în diferite momente din istorie. Anarho-sindicalismul CNT din 1930 nu e același cu cel al CNT din 1980. Anarho-sindicalismul Prietenilor lui Durruti e și el diferit. La fel și cel al FORA. Și al altora.

Ce arată acest lucru e nevoia de a clarifica ce înseamnă anarho-sindicalismul în termeni practici în contextul secolului XXI. Acesta e scopul acestei lucrări. Acest scop va fi urmat prin prezentarea strategiei industriale actuale a Federaţiei Solidaritatea, cu plasarea ei în contextul istoric, precum şi cu clarificarea teoretică a sensului „sindicalism revoluţionar”, a diferitelor roluri de organizare, şi a diferitei relaţii dintre forma şi conţinutul luptei de clasă. Această clarificare teoretică urmăreşte să fie o informare asupra practicilor contemporane, şi nu să fie un simplu exerciţiu intelectual. Deci, vedem anarho-sindicalismul ca o tradiţie vie, care se dezvoltă prin reflecţia critică asupra propriilor noastre experienţe, şi prin adaptarea la noile condiţii.

E foarte posibil ca ideile prezentate aici să nu fie unice nici unei tradiţii a mişcărilor muncitoreşti şi poate fi posibil să rezoneze cu cei care nu se identifică ei înşişi ca anarho-sindicalişti – cu atât mai mult aceasta e o dovadă a validităţii lor. Acest eseu e scris pentru a contribui la o nouă şi mai eficientă formă de acţiune, în urma căreia putem împreună să facem o societate mai bună, mai repede; e scris în spiritul anarho-sindicalismului.

Anarho-sindicalism și anarhism

Următoarele extrase, sunt preluate din cuvântarea lui Pierre Besnard la Congresul de la Paris din iunie 1937 al Asociației Internaționale a Muncitorilor (IWA- internaţionala anarho-sindicalistă). L’Anarcho-Syndicalisme et l’Anarchisme, Rapport de Pierre Besnard, Secretaire de l’A.I.T. au Congrès Anarchiste International de 1937 (din 30 mai 1937; republicată ca supliment pentru Le Monde Libertaire, 1963), pentru care Alexander Schapiro a scris introducerea.

I. Ce este anarhismul revoluţionar?

Anarhismul revoluţionar este o mișcare a cărei doctrine este proiectată să instituie o existență individuală și colectivă la care satul, guvernul și autoritatea va fi blocată. Incontestabil, fundamentul pe care societatea va fi bazată este omul. Astfel încât anarhismul este afirmarea unei cereri sociale în curs de desfășurare aici și acum și în viitorul infinit, în viitorul indefinit. Aceasta presupune un proiect economic, administrativ și social care trebuie să înceapă chiar acum. Istoric vorbind, anarhismul revoluționar este a treia ramură a socialismului tradițional. În contrast cu celelalte două ramuri, socialismul și comunismul – ambele politice, autoritare și etatiste – este apolitic, anti parlamentar și anti etatist. Caracteristica sa esențială este libertatea într-un context de responsabilitate, individuală și colectivă deopotrivă. Sarcinile sale principale în prezent sunt: propaganda, popularizarea şi educația socială a maselor muncitoare azi, iar mâine, administrarea societății.

II. Ce este anarho-sindicalismul?

Anarho-sindicalismul este o mișcare organizațională și organizată. Îşi trage doctrina din anarhism și formatul său organizațional din sindicalismul revoluționar. Este expresia contemporană a doctrinei anarhiste în ceea ce privește problemele economice și sociale. În ceea ce privește revoluția, este de asemenea, cum experiența spaniolă în sine a demonstrat, agentul esențial al realizării. La nivel mondial, este reprezentat de IWA și centrele sale naționale. Doctrina sa a fost definită de către Congresul fondator al IWA (25-31 decembrie 1922), de congrese succesive şi de scrierile militanților săi. În Spania, CNT reprezintă anarho-sindicalismul IWA. Practic, și nu mai puțin istoric, anarho-sindicalismul este formatul organizațional asumat de anarhie în scopul luptei împotriva capitalismului. Este în mod fundamental în contradicție cu sindicalismul politic și reformist. Respingerea de către anarho-sindicalişti a noţiunii de partid oferă un mijloc esenţial în pregătirea eliberării economice şi sociale a celor care muncesc, care sunt obligaţi acum să-şi apere condiţiile de trai. Mișcarea anarho-sindicalistă face posibilă o înjugare a acțiunii în vederea realizării cerințelor de zi cu zi și cele mai înalte aspirații ale muncitorilor. Obține un amalgam a celor două în ceea ce privește interesele materiale, morale, pe termen scurt și în viitor. Dintr-o similitudine de interese, dă naștere unei identități de obiective ca o consecință logică și naturală, o reconciliere a doctrinelor.

Anarho-sindicalismul: o mișcare a învăţării din greşeli

Ca orice doctrină cu adevărat socială, anarho-sindicalismul este în esență o chestiune de încercare și eroare. Dovada în acest sens este faptul că, în prezent, în Spania, doctrina sa, care a fost consacrată și confirmată de fapte, este realizabilă în termen scurt. Bazată pe încercare și eroare? La fel ca ca orice mișcare socială și toate științele. În sociologie ca și în fizică sau chimie sau mecanică, ideea izvorăște din act și se întoarce la ea. Faptul este întotdeauna anterioară ideii și evocă doctrina, filosofia din care realizarea stă să răsară. Doctrina, ideea, dorinţa pentru mai mult experiment ca mijloc pentru o finalitate, urmată de fenomenele înregistrate care generează legi recunoscute de toți și autentificate de experiență.

Programul Anarho-Sindicalismului

Concepție a societății organizată de-a lungul principiilor anarho-sindicaliste. Publicată prima dată în 1927 de Grigori Petrovitch Maximoff, rămâne una dintre cele mai detaliate și concise elaborări politice și economice a unei societăți bazate pe anarho-sindicalism și etapele necesare pentru tranziția spre o societate comunist libertară. Încă are relevanță astăzi și ne oferă o alternativă viabilă la capitalism și socialism de stat.

Autorul

Grigori Petrovitch Maximoff s-a născut la 10 noiembrie 1893, în satul rus Mitushino, provincia Smolensk. După ce a studiat pentru preoție, acesta a realizat că nu este vocația lui și a plecat la Sankt Petersburg, unde a absolvit ca inginer agronom la Academia Agricolă în 1915. S-a alăturat mișcării revoluționare în timp ce era student, a fost un propagandist activ și după revoluția din 1917, s-a alăturat Armatei Roșii. Atunci când bolșevicii au folosit armata ca poliție politică și pentru a-i dezarmara pe muncitori, acesta a refuzat să se supună ordinelor și a fost condamnat la moarte. Solidaritatea celor din sindicatul muncitorilor din siderurgie i-a salvat viața. A editat ziarul anarho-sindicalist Golos Trouda (Vocea Muncii) și Novy Golos Trouda (Noua Voce a Muncii). Arestat la 8 martie 1921, în timpul revoltei din Kronstadt, a fost deținut împreună cu alți tovarăși în închisoarea Taganka, Moscova. Patru luni mai târziu, a intrat în greva foamei timp de zece zile și jumătate, punându-i capăt numai atunci când intervenția sindicaliștilor europeni, participând la un congres al Internaţionalei Sindicale Roşii, au asigurat pentru el și tovarășii lui posibilitatea de a căuta exil în străinătate. A mers la Berlin, unde a editat Rabotchi Put (Calea Muncii), un ziar al anarho-sindicaliștilor ruși în exil. Trei ani mai târziu, a plecat la Paris, apoi în Statele Unite, unde s-a stabilit la Chicago. Acolo a editat Golos Truzhenika (Vocea Muncitorului) și mai târziu, Dielo Trouda-Probuzhdenie (Cauza Muncii- Trezirea) până la moartea sa, în 16 martie 1950. Maximoff a murit încă în floarea vieții, ca urmare a problemelor cu inima, și a fost deplâns de toți cei care au avut norocul să-l cunoască. A fost nu doar un gânditor lucid, ci un om cu un caracter inoxidabil și o înțelegere umană complexă. A fost o persoană întreagă, în care claritatea gândirii și căldura sentimentului s-au unit în cel mai fericit mod. A trăit ca un anarhist, nu pentru că a simțit un fel de obligație impusă din exterior, ci pentru că nu a putut proceda altfel, deoarece inima lui întotdeauna l-a făcut să acționeze cum a simțit și a crezut. – Rudolf Rocker

Introducere: Societatea modernă în lumina anarhismului

Societatea contemporană este o societate capitalistă. Fundamentul său este principiul proprietății private. Caracteristica sa principală este producția pentru comerț. Relațiile acestui tip de producție sunt de așa natură încât mijloacele de producție, toate bunurile și distribuția acestora, precum și o mare parte din salariile muncitorilor, aparțin unui număr insignifiant de persoane – clasa capitalistă. Masa mare a populației este formată doar din deţinătorii forței de muncă – munca fizică și intelectuală – pe care o vând capitaliștilor; printre aceștia se numără proletariatul, țăranii săraci și cei de condiţie medie, și micii meșteșugari care utilizează puterea lor de muncă în mod individual, fără a vinde direct capitaliștilor, dar care depind în întregime de ei.

Datorită acestui mecanism al societății moderne, averi fabuloase se acumulează la un capăt, în timp ce la celălalt există sărăcie cumplită. Acest fapt este evident mai ales în țările capitalismului avansat, unde diviziunea de clasă a societății se vede cel mai clar. Este imposibil a trage o linie de demarcație între clasele deținătoare de proprietate și clasele lipsite de proprietate, din moment ce aceste clase se amestecă unele cu altele prin intermediul nuanțelor nenumărate și nedetectabile. Dar în lumea fizică, de asemenea, nu există linii de demarcație; totuși, există o diferențiere clară între plante și animale, între fiare și oameni. La fel de clară este situația și în societatea umană, în pofida legăturilor intermediare care fac trecerea de la o condiție politică și socială la alta aproape insesizabilă. Distincția între clase este foarte clară și oricine poate face diferenţa între clasa de mijloc superioară și clasa de mijloc inferioară și diferenţa dintre clasa de mijloc superioară şi clasa proletarilor industriali de la orașe; la fel de ușor se poate diferenția între latifundiarul care deţine mult pământ şi proprietarul țăran, muncindu-şi pământul singur, şi între fermier și muncitorul simplu de la sat. O astfel de ordine a societății moderne este protejată de puterea deplină a Statului, cu codul său moral și religia sa.

În societatea capitalistă totul se bazează pe cumpărare și vânzare – piață este caracteristică pentru sistemul de distribuție a bunurilor fabricate. Din acest motiv, totul în societatea capitalistă devine o marfă (nu doar bogăția materială, ci, de asemenea, știința, arta, și chiar calitățile morale). Iar masele mari de oameni (producătorii de bunuri fizice și intelectuale) pe care foamea îi forțează să lucreze ca angajați – și ei sunt mărfuri. Caracteristicile speciale ale acestor mărfuri sunt: gândirea, voința, nevoile fizice și aspirațiile la o existență umană.

Programul Anarho-Sindicalismului

View this document on Scribd

Anarho-Sindicalism în România

În România, în 1930, mai multe grupuri libertare erau active. Unul dintre acestea, în Cernăuți (Bucovina), a fost inițiat de Naftali Schnapp, promovând sindicalismul revoluţionar. În absența posibilității de a crea sindicate reale şi confruntându-se cu represiune severă, grupul de la Cernăuți s-a constituit ca o “Organizație de Propagandă Anarho-Sindicalistă ” a IWA (Asociaţia Internaţională a Muncitorilor – internaţionala anarho-sindicalistă fondată în 1922 la Berlin). Conform datelor despre membrii Internaționalei, organizația a numărat în jur de 200 membri în 1930. [Presse-Dienst herausgegeben vom Sekretariat der IAA 1.04.1931. No. 5 (132).] – The Forgotten International, Volume 1, pp. 471–472.

Născut intr-o familie de mici proprietari, Charles Fieber a început să lucreze în 1930 în Cernăuți ca angajat în comerț. Aici a fost contactat de către anarhistul Isidor Zigmund Lehr, care în fiecare săptămână, primea ziarul anarho-sindicalist “Der Syndicalist” din Germania. A fost prin citirea ziarului și a textelor de P. Ramus de la Viena, ce l-au făcut pe Charles Fieber un anarhist și s-a alăturat grupului de la Cernăuți, ce includea pe David Stetner, Schnapp și Shmuel Ringel. Grupul de la Cernăuți, al cărui drapel negru purta inscripţiile “jos cu capitalismul şi statul” era scos în afara legii şi opera în mod ilegal. Se întâlneau săptămânal, iarna și vara, în locuinţele private din mediul rural carpatic protejat de paznici, fiind interzis fumatul și consumul de alcool, iar produsele alimentare erau complet vegetariene.

În cele din urmă, grupul de propagandă anarho-sindicalistă ce funcţiona în Cernăuți a fost distrus în 1932. Poliția a arestat 14 membri ai organizației, inclusiv studenții K. Buverg şi Donnenfeld, N. Schnapp, K. Gorowitz, M. Zetershau, Rozner, Royerstein, Samuel Vaysman, Morgenstein, Adolf Kiosh, Josif Kula, Veydenfeld, Donia şi Geles. [Presse-Dienst... 2.06.1932. No. 7 (148).] Știri despre torturile extreme suferite de deținuții politici români a fost comunicat de Polya Vascautianu, studentul Feldman Jossy și alții. [Presse-Dienst ... 6.01.1933. No. 1 (156).] Ultimii membri ai grupului au fost reprimați sau dispersați în următorii ani. Astfel, în 1934, David Stetner în vârstă de 30 de ani, a intenţionat să plece în Spania, dar a fost chemat de armată moment în care a fugit în Polonia. Predat de către autoritățile poloneze, a fost condamnat pentru dezertare în România și eliberat abia în ianuarie 1937, după care a fugit la Paris. [Breve nota autobiografica di David Stetner // Boletino Archivo G. Pinelli. No. 15. Speciale. Anarchici ed ebrei. P. 13–14; M. Goncharok. Ashes from Our Fires. Historical Survey of the Yiddish Anarchist Movement. Jerusalem, 2002. Pp. 152–153.]” – The Forgotten International, Volume 2, p. 195.

Ce este greva generală socială?

Credința în necesitatea grevei generale sociale este diferența între acei “socialiști”, care cred că capturarea puterii de stat este necesară pentru stabilirea unei societăți socialiste; și cei care cred că statul trebuie să fie eliminat înainte ca o societate comunist libertară să fie organizată. Pentru anarho-sindicalism, greva generală socială este “Declarația de Independență” a clasei muncitoare. Aceasta poate fi generată doar de acțiunile directe ale oamenilor muncii. Toate acțiunile independente directe ale muncitorilor contribuie prin logica inexorabilă la procesul de grevă generală socială. Actele de rezistență și nesupunere trebuie să fie primii pași în procesul de rupere a lanțului de comandă și de dezmembrare a ierarhiei. Greva generală ca un mijloc de a schimba societatea este mai veche decât anarho-sindicalismul. Aceasta se poate data la “Marea Vacanţă Naţională”, sugerată pentru prima oară de William Benbow în 1832. Ideea a fost atunci că, într-o anumită zi, muncitorii ar lăsa uneltele și se vor duce la un picnic. Astfel, industria oprindu-se, clasa capitalistă realizează că nu au nici o alegere, ci să capituleze.

Mai târziu, anarho-sindicaliștii au dezvoltat aceasta idee simplă într-o strategie mai sofisticată. A fost recunoscut faptul că statul și capitaliștii nu vor fi impasibili, în timp ce oamenii muncii preiau industria. Statul va interveni pentru a rupe greva cu o forță armată. În al doilea rând, ideea că greva socială generală poate planificată să înceapă la o anumită zi, este naiv – statul ar fi pregătit să ia măsuri preventive. Greva generală socială este probabil să vină după o serie de greve și tulburări sociale, pe parcursul căreia tensiunea va creşte și în general intensifica. Fără îndoială, statul va răspunde cu represiune mai mare și, sperăm, răspunsul oamenilor muncii va fi să își intensifice rezistența. O situație revoluționară se va dezvolta atunci când greva generală socială devine iminentă.

Locurile de muncă, transportul și comunicațiile vor veni sub controlul persoanelor care lucrează în acestea. Comunitatea va organiza distribuția de alimente și alte bunuri și servicii. Miliții vor fi organizate pentru a apăra revoluția – nu formate din soldați ai statului, ci din grupuri de muncitori aleşi şi controlaţi prin democraţie directă. Anarhiștii văd necesitatea organizării pentru a aduce acest lucru. Organizațiile revoluționare sunt necesare, nu numai pentru a ajuta la desfășurarea luptelor noastre importante zilnice, economice și sociale, dar de asemenea, a se pregăti pentru o societate viitoare comunist libertară. În loc să urmeze partidele politice în intenția de a lua puterea de stat, anarhiștii au intenția să dizolve puterea de stat. Politica și activitatea politică sunt necesare, dar politicienii profesioniști și partidele politice nu sunt de niciun folos – indiferent dacă acestea pretind a fi “reformiste” sau “revoluționare”.

Greva generală socială va implica nesupunerea civilă în masă, în mai multe moduri, cum ar fi revolte civile. Oamenii muncii nu vor mai asculta de manageri și vor rupe lanțurile de comandă. Ordinele șefilor vor fi ignorate, iar egalitatea și ordinea reală va fi stabilită. Puterea nu va mai fi concentrată în mâinile șefilor, ci va fi dispersată în întreaga societate. Metodele directe de acțiune ale grevei generale sociale care vor aduce o situație revoluționară vor fi de asemenea, metodele prin care revoluția poate fi menținută și apărată. Greva generală socială este nesupunere civilă, în contextul muncii și comunității. Violența din partea șefilor nu poate fi exclusă, iar acest lucru va necesita măsuri ferme defensive. Cu toate acestea, forța principală este stabilirea unei noi ordini sociale și noi relații sociale. De ce să nu organizăm indisciplină constructivă la cerințele sefilor?!

Anarho-sindicalism, tehnologie și ecologie

Într-o societate anarhistă, lipsa autorității de stat centralizată va permite o integrare radical nouă a naturii, muncii și culturii. Pe măsură ce revoluția socială și ecologică progresează, granițele naționale vor deveni curiozități cartografice, iar diviziunile bazate pe diferențele de geografie, distribuția climei şi speciilor vor reapărea. Acest eseu abordează problema rolului pe care îl va juca anarho-sindicalismul în aceste schimbări. În primul rând, este evident că telecomunicațiile, transportul și rețelele poștale toate necesită organizare, care se extind mult în afara regiunii ecologice individuale, și activități, cum ar fi construcția drumurilor între comunități necesită o cooperare dincolo de cea a localizărilor individuale. Astfel, o întoarcere la un stil de viață bazat pe comunitate, nu trebuie, și nu poate implica o întoarcere la izolarea orașului medieval fortificat sau a satului țărănesc.

Anarho-sindicaliștii susțin că cel mai bun mod de a aborda astfel de nevoi este ca “muncitorii lumii” să înceteze producţia pentru elitele capitaliste și aliații lor politici. În schimb, aceştia ar trebui să organizeze pentru a servi umanitatea prin crearea nu doar rețelelor de comunicații şi transport, ci şi reţelelor industriale şi agricole, în scopul de a asigura continuarea producției și distribuției de bunuri și servicii. Cu toate acestea, există mulți oameni în cercurile anarhiste şi radical ecologiste, care privesc anarho-sindicalismul cu neîncredere, deoarece aceștia îl identifică în mod greşit cu industrialismul. Ei susțin că industrialismul la nivel mondial a fost responsabil pentru organizarea centralizată și distrugerea mediului. Ei văd industrialismul neapărat bazat pe producția de masă, și fabrica implicând în mod inevitabil, utilizarea energiei și dezumanizatoarea condițiile de muncă. Pe scurt, criticii cred că furnizarea pentru șase miliarde de oameni cu hârtie igienică și materiale de construcție (să nu mai vorbim de televizoare, aparate video și automobile) implică în mod necesar la scară largă, tehnici de producție în masă inadecvate pentru sănătatea ecologică – diferent dacă lipitorii capitaliști sau muncitorii “liberi” execută. Industrialismul, se susține, este un rău asupra mediului în sine; este doar ușor mai distructiv de către interesele înguste pe termen scurt ale capitalului și statului. Astfel de critici susțin că tehnologia a depășit, de asemenea, originile sale capitaliste și a luat o viață proprie sinistră și distructivă.

Nu sunt antipatic la acest argument. Copiii cât și adulții petrec ore în șir înconjuraţi de zgomot asurzitor și lumini orbitoare în jocurile video, este o orgie tehnologică complet sintetică, dovezi ample ale fetișului speciei noastre pentru plăceri superficiale neorganice. Regimentarea zilei de lucru precum și lotulului de recreere și joacă la sloturi de televiziune de câte jumătate de oră întrerupte de reclame dezgustătoare nu este nimic altceva decât robotificare industrială a naturii umane – un proces alarmant care ia determinat pe mulți să susțină că omenirea ar trebui să abandoneze revoluțiile industriale și tehnologice cu totul. Aceştia susțin mai departe că ar trebui să se întoarcă la tehnologii industriale de mici dimensiuni care sunt minimale, şi ce folosesc dispozitive simple, cum ar fi războiul de țesut manual. Având în vedere efectele extrem de distructive ale sistemului de astăzi , un astfel de curs poate fi în cele din urmă singura cale deschisă pentru umanitate. În acest moment însă, abandonând pur și simplu orașele noastre și tehnologiile noastre și sperând că specia noastră va reveni cumva la o existență pre-industrială la scară mică, apare atât improbabil cât și nesăbuit.

Controlul Muncitorilor

În ultimii ani, a existat o revoluție în disciplina de prost gust al “personalului” de management. De exemplu, “experții” declară o nouă eră în relațiile industriale, deoarece șefii mânâncă acum în cantină fel ca muncitorii din anumite industrii. În trecut, atunci când șefii păreau să fie figuri la distanță, inechitățile din sistemul de clasă/salarizare erau evidente pentru toți. În astfel de circumstanțe, muncitorii au tendința de de a uita diferenţa de 10 sau 20 la unu de remunerare, mașina companiei și schema de pensionare frumoasă care vine cu a fi sef. Un exemplu de acest tip nou de “gestionare a personalului” se gaseşte în Australia, unde a existat mult tam-tam recent despre tinuţa “armonioasă, fericită” care “permite” angajaților să stabilească salariile proprii, aranjamente de vacanță și cotele de producție. Nu e de mirare că șeful este fericit cu acest aranjament; ea/el numai trebuie să adrese aceste probleme de unul singur. Permițând muncitorii să își petreacă timpul gândind detaliile propriei sclavii salariale este proclamat ca fiind punctul culminant al tehnicilor moderne de management. (Nu numai că angajații vor fi mult mai bine din punct vedere financiar, în cazul în care șeful ar fi demis și ar distribuii între ei toate profiturile, munca lor ar deveni o experiență umană bogată în locul unei dezumanizatoare și lipsită de satisfacții). Doar prin furnizarea unei aparențe unui mediu de lucru egalitar, managementul modern a crescut dramatic producția și minimizat sabotajul. Imaginați-vă eficiența și satisfacția care ar rezulta în cazul în care acest aspect de control al muncitorilor ar fi fost transformat într-o realitate vie.

Ce este anarho-sindicalismul?

Anarho-sindicalismul este un mijloc de organizare, o metodă de luptă și de acțiune directă a muncitorilor care își are rădăcinile în postulatele Internaţionalei I și a sindicalismului revoluționar.

Se inspiră predominant din surse federaliste și anarhiste și, printr-o activitate revoluționară și o clară orientare libertară, tinde în mod constant să câștige, în toate privințele, cele mai bune îmbunătățiri pentru clasa muncitoare, cu scopul emancipării depline a acesteia și de a suprima toate formele de exploatare și asuprire a omului de către om sau de către orice instituție, iar în același timp luptă pentru abolirea tuturor formelor de capitalism și a oricărei forme de Stat. Contrar sistemelor sociale și politice predominante, luptă pentru transformarea radicală a societății și a regimurilor pe care aceasta se bazează și pentru instaurarea unui mediu social de conviețuire umană bazat pe principiile comunismului libertar.

Anarho-sindicalismul nu este o doctrină sau o filosofie. Conținutul teoretic provine din socialismul umanist și mai ales din anarhism, ale cărui postulate referitoare la apărarea integrală a personalității umane, la libertate, la solidaritate, la ajutorul reciproc și referitoare la asocierea voluntară și federativă, constituie cel mai important fundament.

Anarho-sindicalismul, în mișcarea muncitorească modernă, e un curent sindical total independent, conținând caracteristici proprii atât prin conținutul de bază cât și prin forma de organizare și dezvoltare functională, liberă de orice formă de centralism și birocrație. Ia în considerare întotdeauna personalitatea participanților și încurajează participarea acestora în viața sindicală. Respectă autonomia secțiunilor, sindicatelor, federațiilor și confederațiilor. Anarho-sindicalismul se singularizează prin metodele de acțiune directă pe care le folosește, prin dinamica și strategia de luptă și prin faptul că obiectivele finale sunt întotdeauna prezente în orientarea socială. O altă caracteristică distinctivă și inconfundabilă este respingerea oricărei colaborări de clasă, a oricărui compromis față de capitalism și Stat, chiar dacă aceasta ar fi în numele „interesului național”; refuzând orice participare sau intervenție în orice organism, fie el mixt sau oficial, aparținând guvernului sau patronatelor; respingerea arbitrajelor, legalizărilor și intermedierii de orice fel provenite din conflictele sociale cotidiene.

Anarho-sindicalismul se consideră în luptă permanentă împotriva sistemului pe care îl confruntă și pe care intenţionează să-l elimine, refuză tot ceea ce interferează cu libertatea de acțiune, limitând-o sau restricționând-o.

Se poziţionează mereu pe primul plan în lupta socială și a revendicărilor muncitorilor. Anarho-sindicalismul menține viu spiritul revoluționar în rândul maselor muncitoare. Le pune în mișcare și le antrenează în așa fel încât, prin lupta voluntară, conștientă și directă, să dezvolte inițiative proprii, iar în același timp să contribuie la formarea și pregatirea acestora, în special, pentru a permite să-și asume conștient, indiferent de orice partid politic, responsabilități de autogestionare directă a noii societăți în curs de dezvoltare și organizare, o societate liberă, justă și solidară. În această nouă societate, cu ajutorul tuturor progreselor științifice și tehnologice, se va căuta să se ofere fiecăruia în parte, prin muncă și efort colectiv și individual, maximul de bunăstare și confort, considerând un respect imprescriptibil, intangibil și inalienabil pentru libertatea și personalitatea fiecărei ființe umane, acesta fiind obiectivul primordial, coincident cu cel al anarhismului.

Anarho-sindicalismul nu pretinde să fie o finalitate în sine și nici să creeze o nouă ideologie predominant sindicalistă. La fel, nu pretinde să-și asume reprezentarea și administrarea totală și globală a noii societăți și nici să o modeleze într-o manieră uniformă și imuabilă. Concepția față de comunismul anarhist e vie, deschisă viitorului și modalităților variate de aplicare, întotdeauna perfectibile, atâta timp cât acestea au o bază esențial libertară.