Clasa muncitoare din România: țintă sigură în bătaia puştii capitalismului

Există aproximativ 5 milioane de angajați în România, în prezent. Alte 3 milioane de persoane lucrează în alte țări din Uniunea Europeană, în special Spania și Italia (un sfert din forța de muncă locală). Oficial, șomerii se spune că reprezintă 6,7%, dar acest lucru nu este corect. Acest număr se referă numai la persoanele care au fost înregistrate, și nu se calculează în consecință la întregul număr de persoane care ar putea lucra, dar sunt lăsate afară. Prin urmare, numărul real al șomerilor nu este cunoscut cu adevărat (sau nu este raportat de către guvern), dar o deducere logică pune undeva la încă un milion de oameni. Un sfert dintre persoanele oficial șomere sunt absolvenți din universități. 53 la sută dintre șomerii înregistrați au terminat perioada în care au dreptul la ajutor (75 la sută din salariul lor) și nu au în prezent nici un venit.

Muncitorii sunt într-o situație îngrozitoare. Mai mult de două treimi din cei 5 milioane de muncitori sunt angajați de către sectorul privat. Aceştia nu sunt sindicalizaţi, și o solidaritate foarte mare în rândul muncitorilor și o luptă grea vor fi necesare pentru a lupta împotriva clasei conducătoare (clasa marilor afacerişti, protejată de stat), pentru a rupe opoziția acesteia și pentru a permite formarea de sindicate în sectorul privat. Singurele sindicate care există în România sunt sindicatele “galbene” – o farsă sinistră – care acoperă doar o parte din angajații statului (poliție, parţial educație și sănătate) sau angajații companiilor de stat, și fostele companii de stat, care au fost privatizate. Aceste sindicate i-au trădat în mod constant pe muncitori. Singurele lupte eficiente ale acestor sindicate au fost pentru obținerea pozițiilor de rang înalt în aparatul de stat pentru birocraţii sindicalişti. Doar câteva exemple pentru a ilustra acest lucru: Victor Ciorbea, fost sindicalist, devenit prim-ministru, (în 1999, el a concediat 100.000 de mineri la ordinele FMI și lăsat regiuni întregi în ruină și sărăcie de nedescris), foști miniștri, diferiţi membri de partid și parlamentari au fost anterior lideri sindicali, unii dintre cei din top 500 Forbes oameni bogați români sunt foști lideri de sindicat.

Lipsită de protecţia sindicatelor combatante, nivelul de vulnerabilitate a clasei muncitoare românești este cel mai mare din Europa, iar acest lucru are consecințe tragice asupra întregii societăți, şi a ieşit la vedere în timpul ultimului atac feroce al capitalismului asupra muncii. În 2009, statul român a fost primul din Uniunea Europeană care a impus cu forţa oamenilor modelul “austerității” , susținut de FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială. Guvernul a dublat în mod intenționat numărul șomerilor prin forțarea firmelor mici să intre în faliment. Acestea erau, în mare parte firme mici de familie, cu puțini angajați. Guvernul literalmente le-a ucis și a recunoscut că a făcut asta, prin impunerea unei taxe, pe care știa că aceste firme nu o puteau plăti. “Firmele care nu pot plăti impozitul de 500 euro trebuie să moară”, a declarat Gheorghe Pogea, ministrul de finanțe. Acest lucru a dublat șomajul în sectorul privat. A fost primul pas într-un război total, dus de stat, al capitalismului împotriva muncii.

Sărăcia şi capitalismul

Optimismul referitor la “aducerea la același nivel” a lumii a treia cu ţările vestice începe să dispară din atenția publică, mai ales când acest optimism cere a fi comparat cu realizările reale în termeni de dezvoltare națională pentru aceste ţări. Conform Băncii Mondiale, în lume trăiesc 2.2 miliarde de oameni sub limita sărăciei în zilele noastre. În ţările din lumea a treia, între un sfert si o treime din copii mor înainte de a împlini 5 ani – în cele mai sărace ţări, acest număr se aproprie de jumătate. Aceste statistici şi altele la fel de îngrijorătoare contrastează frapant cu cifrele amețitoare, care ilustrează circulația unor sume fabuloase de bani în economia mondială: un trilion de dolari pe zi sunt folosiți în schimburile făcute pe piețele de schimb externe; apoi cei mai bogați 3 oameni controlează mai multă bogăţie decât cele mai sărace 43 de ţări iar averea combinată a celor mai bogați 225 de oameni este egală cu venitul jumătăţii sărace a populației globale. Sărăcia pare a fi un fenomen de care nu vom scăpa prea repede, chiar daca capitalismul se arătă victorios pe aproape tot globul.

Cu toții recunoaștem ca sărăcia este o problema, dar pare greu de crezut ca sărăcia ar fi o problema ce ţine de mâna de lucru. Nu rar se întâmpla în viață de zi cu zi sa dăm peste atitudini ce pornesc de la ideea ca nu toți oamenii vor sa muncească (destul) si de-aia trăim prost. Bineînțeles, astfel de atitudini vor sa afișeze un caracter puternic sau o voință de fier, dar e ușor de arătat cum acestea reprezintă exact opusul: o lașitate instalată adânc în identitatea individului. A munci prostește, doar pentru ca alții sa iți fure roadele muncii tale nu implica trăsături de caracter de invidiat.

Pentru a înțelege de ce sărăcia persistă – în ciuda ratei accelerate cu care se consumă resursele naturale ale planetei, a tehnologiei avansate de care dispunem şi a faptului că majoritatea oamenilor ajung totuși sa işi consume viața muncind si nu lenevind – e nevoie sa înțelegem această sărăcie pornind de la felul în care munca e organizată în sistemul capitalist. Oamenii nu se nasc într-o lume săracă, lipsită de resurse. Aproape jumătate din producția alimentară a lumii e aruncată la gunoi înainte de a ajunge pe masa cuiva (http://www.guardian.co.uk/environment/2013/jan/10/half-world-food-waste). Ştim că avem mai mult decât suficiente resurse şi energie umană pentru a îmbrăca, hrăni, educa, asigura medicamente şi o dezvoltare intelectuală pentru intreaga populaţie a lumii. Eşecul îndeplinirii unor astfel de obiective are de-a face cu felul în care relaţiile noastre sociale sunt organizate – pe scurt, cu capitalismul.

Cum se face că sărăcia este creata de capitalism? Exact în același mod în care acesta creează profituri – prin munca ființelor umane. Sărăcia şi profiturile sunt doua feţe ale aceleiași monede. Acei apărători ai capitalismului care pun accentul pe faptul că sistemul creează o bogăție uriașă omit să ne spună că bogăția pe care acesta o produce e rezultatul unui simplu transfer – în termeni de energie umană, idei şi acțiuni – de la o majoritate dominată spre o minoritate care deține puterea. Acest transfer dă naștere profitului financiar.

Pe scurt, de unde vine profitul (şi unde pleacă)

Valoarea se creează la locul de muncă. Capitalistul aduce resurse financiare şi materiale iar angajatul îi pune la dispoziție forța de munca. Fiecare contribuie cu ceva, dar fructul colaborării lor nu este niciodată împărțit frățește. Capitalistul nu se mulțumește să ţină angajatul la lucru doar 4 ore, să zicem, chiar daca aceste 4 ore ar fi suficiente pentru a acoperi toate costurile de producție ale produsului finit. Angajatorul dispune de timpul şi de forța de muncă a angajatului doar pentru că acesta din urmă nu deține mijloace de producție şi este nevoit sa işi vândă forța de muncă pentru a putea trăii. De aceea, angajatorul e cel care stabilește regulile. Angajatul nu poate spune: “Pe ziua de azi am realizat destule produse, astfel încât costurile de producție sa fie acoperite, salariul meu pe ziua de azi să fie asigurat şi chiar şi patronului ii rămână de un salariu egal cu al meu, ca recompensă pentru resursele puse la dispoziție. Acum pot să plec acasă sa mă ocup de familie, sa citesc o carte, sa vad un film etc. Patronul va spune că timpul de lucru nu s-a sfârșit cu acele 4 ore şi se va folosi de angajat atât cât îi permite legea. Salariul nu are nici o legătura cu efortul depus, ci cu puterea de negociere a angajatului. Dacă munca acestuia poate fi îndeplinită de orice alt muncitor necalificat, exista o mulțime de șomeri care așteaptă sa îi a locul. Prin urmare, angajatul nu va putea pretinde prea mult iar patronul de obicei nu e prea darnic. Îi va da atât cât să poată trăii de pe o zi pe alta, pentru a putea sa își realizeze sarcinile la locul de muncă.

De obicei, muncitorul de rând nu e o persoana care a trăit iresponsabil şi nu a știut sa își gestioneze averea. De cele mai multe ori, muncitorul de rând e o persoana care nu a avut niciodată prea mult de ales. Asta pentru că mijloacele de subzistenţă s-au acumulat de-a lungul timpului în mâinile altora.

Asta înseamnă munca în capitalism şi de aceea sărăcia este o problema strâns legata de problema muncii.

Organizarea în locul de muncă – noţiuni de bază

Sunteţi la muncă, sau aţi început munca undeva unde nu există nici o organizaţie activă a muncitorilor. Ce puteţi face pentru a vă organiza? Acest ghid vă va ajuta să începeţi.

În zilele noastre, locurile de muncă sunt lipsite de organizaţii active ale muncitorilor. În funcţie de locul unde vă aflaţi în lume şi în ce sector lucraţi s-ar putea (sau nu) să simţiţi prezenţa unui sindicat. Chiar şi dacă există, poate fi doar o organizaţie de faţadă, ce reprezintă doar muncitorii cu probleme individuale, nefiind în măsură să câştige cerinţe colective. Sau mai rău, ar putea fi în cârdăşie cu conducerea împotriva muncitorilor. Nu e de mirare; astfel una dintre cele mai frecvente întrebări puse de către muncitori este: “Ce se poate realiza la locul meu de muncă pentru a îmbunătăţi lucrurile? Pare imposibil, şefii sunt prea puternici.”

Noi sugerăm că ar trebui să fie luate în considerare următoarele:

Pune intrebări şi ascultă răspunsurile

Unde începeţi? Unii oameni atunci când simt că au fost trataţi incorect pornesc într-un acces de furie sau încep o cruciadă împotriva şefului, sau mai des, lasă capul jos de frica concedierii. Toate acestea pot fi periculoase. Administraţia îşi protejează cu invidie autoritatea în locul de muncă, şi atunci când începi să pui la îndoială autoritatea, vei deveni o ameninţare. În majoritatea locurilor de muncă, din momentul în care începi să pui la îndoială autoritatea, vei deveni o problemă în ochii administraţei. Dacă nu ai făcut încă valuri la locul de muncă, vei putea fi şocat, rănit sau furios la cât de repede se transformă împotriva ta. Acesta este un motiv bun pentru a fi discret, atunci când începi să vorbeşti cu alţii.

Discută cu colegii de muncă

Intreabă-i ce părere au despre ce se întâmplă la locul de muncă. Ce cred despre problemele de care eşti îngrijorat? Ascultă ceea ce au alţii de spus. Înţelege-le punctele de vedere şi opiniile. Majoritatea oamenilor cred că un organizator este agitator şi instigator (sunt momente când un organizator trebuie să fie aceste lucruri), dar un bun organizator este în primul rând cel care pune întrebări şi îi ascultă pe ceilalţi. După ce ai ascultat bine, ar trebui să poţi fi în măsură să-ţi exprimi nu numai opiniile şi sentimentele proprii, dar şi cele ale colegilor tăi.  Principalele motive de îngrijorare pot fi salariile, dar acest lucru nu este întotdeauna cazul.

Ia-ți notiţe

Păstrează o evidenţă a problemelor din locul de muncă. Orice problemă, de la acidente, intimidări la doleanţele şi cererile muncitorilor.

Află mai multe despre trecut

Încercă să afli ce alte tentative (în cazul în care au existat) s-au făcut pentru a organiza . Este posibil să fi existat odată un sindicat, dar sa prăbuşit.

Încearcă să găseşti aliaţi

Aproape în mod inevitabil vor exista unele persoane care sunt mai preocupate de problemele cu care ne confruntăm decât altele, şi câteva din aceste persoane vor dori să facă ceva cu privire la asta. Acei puţini oameni acum formează nucleul iniţial al “organizaţiei” tale. Ai putea invita doi colegi mai interesaţi să ia prânzul sau să bea cafeaua cu tine, fă-le cunoştinţă şi apoi întreabă: “Ce credeţi despre asta?” În cazul în care sunt cu adevărat gata să facă ceva şi nu doar se plâng, atunci eşti aproape gata să începi organizarea.

Mapează locul de muncă

Cunoaşterea înseamnă putere. Sau cel puţin acesta este începutul puterii,; vei dori să ştii tot ce se poate despre locul de muncă şi angajatorul tău. Acest lucru va fi pe termen lung, un proces continuu de educaţie. Încercă si afli cât de mult se poate despre compania pentru care lucrezi. Are compania mai multe fabrici, birouri sau magazine? Este o companie publică, câţi oameni lucrează pentru aceasta, cine deţine compania? Companiile trebuie să facă publice conturile, astfel obţinerea acestora de la organismul competent (Serviciul Public de Impozite si Taxe) pot fi extrem de utile. Încearcă să construieşti o imagine a firmei şi a persoanelor care lucrează în firmă – de exemplu, o problemă în creştere este faptul că muncitorii nu lucrează în mod legal.  Ar trebui să începi cercetarea în secţia/departamentul tău. Administraţia a înţeles de mult timp valoarea identificării grupurilor informale de muncă, organizatorii lor naturali, precum şi legăturile lor slabe. De fapt, una din direcţiile principale de instruire în domeniul managementului este de a dezvolta strategii pentru a modifica psihologia la locul de muncă.

De exemplu, multinaţionala United Parcel Service a dezvoltat tehnicile psihologice de manipulare intr-o artă. Manualul de formare a administratorilor UPS, intitulat Charting Spheres of Influence, arată cum să mapaţi locul de muncă pentru a identifica grupurile informale de lucru, izolarea organizatorilor sau instigatorilor din aceste grupuri, exploatarea legăturilor slabe şi în final, spargerea grupurilor, în cazul în care nu pot fi folosite de administraţie. Deşi majoritatea companiilor nu au dezvoltat tehnicile în artă orwelliană precum UPS, multe folosesc aceleaşi metode. Sunt muncitorii vocali, instigatorii şi organizatorii transferaţi, promovaţi în management sau nominalizaţi pentru disciplină? Sunt grupurile de lucru rupte şi rearanjate periodic? A fost schimbată organizarea locului de muncă pentru a face comunicarea între muncitori dificilă?

Sunt anumite persoane alese pentru a fi disciplinate de către conducere în public? Cum afectează acest lucru restul forţei de muncă? Te simţiţi mereu sub supraveghere? Inţelegi ce vreau să zic. Toate cele de mai sus pot fi folosite pentru a sparge unitatea şi comunicarea între muncitori la locul de muncă. De altfel, această formare nu îi fac pe angajatori invincibili, sau fac eforturile noastre mai puţin utile (în ciuda formarării în management, muncitorii UPS au câştigat o grevă  în masă în august 1997).

Patron şi sclav

Dispreţul cu care patronul îşi tratează angajatul în România e o dovadă că această ţară a scăpat de comunism, dar nu şi de sclavagism!

Românii au făcut revoluţie pentru a se elibera din ghearele unui dictator, numai că acum se văd conduşi de sute, de mii de tirani. Dacă înainte de 1989, Ceauşescu şi Partidul îţi controlau gândurile, dacă ei îţi spuneau când şi cum poţi să vorbeşti, dacă în faţa lor trebuia să renunţi la demnitate, acum ai obligaţia să predai totul patronului.

Altfel, te trezeşti aruncat pe stradă. Pentru patronul român e de neconceput că angajatul său e, de fapt, un individ demn, care se pricepe la o treabă despre care el, Măria sa Şefu’, habar n-are. Patronul român ştie atât: angajatul îşi ia banii de la mine, deci e al meu. Din cauza acestei mentalităţi primitive, Marian Iancu l-a dat afară pe Cosmin Contra.

„A fost tare-n gură şi de-aia o să plece. Trebuie să înţeleagă că, atunci când eu ies şi vorbesc, vorbesc corect”, a fost anunţul cu care „stăpânul” Timişoarei şi-a decapitat „sclavul”. Ghilimelele sunt în plus fiindcă nu vorbim de metafore, ci de realitate. Pentru Iancu, relaţia cu angajaţii săi este de la stăpân la sclav. Contra e demis, nu din cauza incompetenţei, ci pentru că „e tare-n gură”, pentru că şi-a permis să vorbească în faţa patronului!

Nu ştiu cât de mare va ajunge antrenorul Contra. Ştiu însă că de la Timişoara a plecat fără să piardă vreun meci în campionat şi cu coloana vertebrală intactă. E un început promiţător. În schimb, pe Marian Iancu am ajuns să-l cunosc destul de bine. E la al şaptelea sezon în care conduce Timişoara. N-a câştigat nimic. E prototipul patronului român: tare-n gură, mediocru în rezultate. Dacă va evolua, mai are o şansă. Altfel, va rămâne un stăpân al oamenilor slabi, dar un sclav al mediocrităţii.

Sursa : http://www.adevarul.ro

Ce drepturi ai daca esti concediat

In primul rand, nu te lasa intimidat de angajator! Destul de frecvent intalnita este situatia in care patronul incearca sa te faca pe tine sa-ti dai demisia.

Pe motiv ca nu esti cel mai potrivit pentru job, ca nu te-ai adaptat sau ca nu prea-ti faci treaba, seful incearca sa-ti induca ideea ca daca nu-ti dai tu demisia ti s-ar putea intampla ceva rau.

Nimic mai fals! In cazul in care angajatorul nu este multumit de tine, el este cel care va trebui sa demonstreze acest lucru, dupa ce face mai multe cercetari disciplinare. Abia dupa ce strange suficiente probe pentru a demonstra ca nu ti-ai indeplinit sarcinile de serviciu iti poate desface contractul de munca.

Angajatorul nu te poate obliga sa-ti dai demisia! O alta modalitate destul de des intalnita este demisia cu acordul partilor, patronul invocand faptul ca vei da mai bine in ochii viitorului angajator daca pleci prin demisie si nu prin concediere.

Smecheria in acest caz este ca, daca semnezi demisia cu acordul partilor, angajatorul nu mai este obligat sa-ti ofere plati compensatorii si nu mai ai dreptul nici la indemnizatie de somaj.

Varianta la care angajatorii recurg cel mai des in ultimul timp pentru a renunta la un angajat este restructurarea postului. In acest caz, patronul este obligat sa iti aduca la cunostinta, in scris, acest fapt si trebuie sa iti gaseasca un alt post in interiorul companiei.

Daca acest lucru nu este posibil, vei beneficia de un preaviz de 20 de zile lucratoare, timp in care poti veni la munca doar 4 ore pe zi (pentru a avea timp sa-ti cauti un alt serviciu) fara ca salariul sa ti se diminueze.

Sursa: Incont