Comentarii oprite
Publicat de gamilici pe 13 mai 2012
David Baxter
Activ mulţi ani în distribuirea propagandei anarhiste în Scoţia, David Baxter a lucrat ca frizer în Glasgow Green. Harrz McShane, în autobiografia sa „No Mean Fighter”, a reaminti că, atunci când a încercat să scape de recrutare, „bătrânul frizer anarhist” l-a adăpostit. Potrivit lui McShane, Baxter avea un magazin pe strada Brunswick şi o casă cu şase camere în Piaţa Grafton. Anterior îl menţionează pe Baxter în cartea sa ca fiind „un tovarăş vechi” care vindea broşuri despre libera exprimare la fiecare adunare din Glasgow Green. „Niciodată nu vorbea mult, purta mereu un costum elegant albastru şi avea un zâmbet mare, strigând „Greşelile lui Moise, un penny”. După ceva ani s-a mutat în Liverpool. A murit în West Derbz Union, Walton, Liverpool, pe 15 martie 1928. În necrologul din Freedom din iulie 1928, Baxter e menţionar ca fiind „propagandist persistent” şi că „a vândut foarte multe copii Freedom (ziar anarhist britanic), carţi anarhiste şi broşuri”.
Jessie Bell Westwater
Jessie, sora anarhistului Tom Bell, a fost şi ea implicată în mişcarea anarhistă. A fost activă în Edinburgh, iar în 1890 casa sa a fost centrul mişcării anarhiste din Scoţia. A fost unul din fondatorii mişcării muncitoreşti feministe din această zonă. Ca şi fratele său, s-a mutat în Statele Unite. Timp de mulţi ani a fost grav bolnavă, incetandu-si activitatea. A murit la vârsta de 57 de ani, în decembrie 1926 în Berkeley, California (informaţii din necrologul din Freedom, 1927, scris de Tom Bell).
George Lawrence
George Lawrence a fost activ în mişcarea anarhistă din Londra. Starea sa de sănătate l-a obligat să ducă o viaţă liniştită şi eventual s-a retras din mişcare. A murit în Willesden, Londra, pe 31 mai 1928 şi a fost înmormântat la cimitirul Willesden pe 6 iunie. La înmormântarea sa au participat mulţi camarazi anarhişti.
Fred Goulding
Născut în 1864, a fost activ în Liga Socialistă, East London, apartinand de aripa anarhistă. Potrivit unui necrolog în Freedom din 1923, Fred a avut un „rol intens” în primele zile ale mişcării muncitoreşti şi „se opunea autorităţii de orice formă”. A fost listat ca secretar al grupului anarhist din Stratford, East London, în 1892, în Commonweal, ziarul ligii socialiste. A luptat împotriva vaccinării obligatorii a copiilor săi şi cu o altă ocazie, de acrod cu informaţiile din ultimul număr al Commonweal, a refuzat să-şi trimită fiul la şcoala, deoarece „ştie ce educaţie doreşte ca fii săi să aibe”. Ca urmare, fiul său a frecventat 3 luni şcoala, chiulind mereu. A fost implicat activ în toate luptele pentru libera exprimare şi la toate agitaţiile pentru a nu plăti chiria din East End în 1890. „ Pentru propaganda anarhistă în aer liber îşi făcea mereu partea sa de muncă, atât în calitate de vorbitor cât şi vanzator de literatura”. În 1907, s-a alăturat „Industrial Union of Direct Actionists”, înfiinţat de către Guy Aldred. A rămas anarhist până la sfârşit; cu 2 săptămâni înainte de moartea sa a trimis o scrisoare şi o donaţie către Freedom. A murit în Manor Park, pe 9 octombrie 1923 la vârsta de 87 de ani. A fost înmormântat la cimitirul Manor Park pe 15 octombrie, serviciul fiind citit de către ginerele său, W.Young.
William Barker
Născut şi crescut într-un sat de lângă Lowesoft, William Baker şi-a început activitatea la o vârstă fragedă. A emigrat în Statele Unite. Aici a fost radicalizat de procesul şi moartea anarhiştilor din Chicago, devenind el însuşi anarhist. Revenind în Anglia, a încercat să-şi câştige un trai, dar activităţile sale anarhiste au început să devină cunoscute şi s-a mutat în Brighton. Aici a desfăşurat „progapandă puternică, aproape de unul singur”. S-a mutat în Londra în 1890. Ţinea discursuri în aer liber în Hyde Park, dar şi în alte locuri, aproape zilnic. Ceva mai târziu, a început un ziar de afaceri în Gorleston, dar denunţările faţă de războiul Boer i-au adus probleme şi a trebuit să plece. Apoi s-a mutat înapoi în Lowestoft unde a devenit portar la staţia de cale ferată. „Îşi desfăşura activitatea atâta timp cât îi permitea vitalitatea”. A murit la 77 de ani, pe 12 martie 1926 în Lowestoft.
Robert Peddie
Activ în Liga Socialistă din Londra, Robert Peddie aparținea aripei anarhiste. Potrivit necrologului din Freedom în 1921 el avea „o personalitate unica, care nu cunoștea frica”. De peste 30 de ani era un propagandist activ în toate părțile Londrei, dar în special în Hammersmith, Battersea și East Ham. „Stilul discursului său era deschis și curajos, iar sinceritatea și onestitatea erau urmate mereu de condamnări. Umorul său familiar a fost unic și îi atrăgea mereu grupuri mari de muncitori în public”. A murit vineri, pe 1 iulie 1921. S-au depus eforturi printre anarhiști pentru ca soția și copii săi să fie întreținuți. ”Nu a existat nici un propagandist mai devotat sau care să fi făcut sacrificii mai mari decat el”.
John Jean Bardin
Născut în Franța, Bardin a fost activ în mișcare până la arestarea sa de către poliție la o demonstrație de 1 mai și condamnat la 5 ani de închisoare. După eliberare a mers în Germania unde a muncit și cunoscut pe Errico Malatesta, de asemenea în exil. După ce a locuit în Italia timp de 8 ani, s-a mutat în Londra, iar apoi în Leeds. Aici s-a căsătorit și s-a stabilit. În necrologul scris de George Frost în Freedom din Leeds, februarie-martie 1926 el “a intrat în spiritul luptelor muncitorilor și a fost mereu dispus să ajute cu propaganda“. A murit la vârsta de 70 de ani, în 1926. Frost a spus despre moartea sa “ e o lovitura puternică pentru grupul din Leeds, pierzand multi camarazi activi in decursul catorva ani”.
Comentarii oprite
Publicat de Durruti pe 9 septembrie 2011
Uciderea lui Mark Duggan de catre politie a rezultat in patru nopti de revolta in Anglia. Declansarea imediata a fost uciderea in sine si lipsa de respect a politiei in legatura cu familia si prieteni lui Mark. Dar revoltele si-au extins exprimarea spre o ura generala si anxietate;o ura prea des nefocalizata care pandea orice oportunitate. Acest fapt a dus la distrugerea resurselor in cartierele deja defavorizate si la atacuri anti-sociale asupra trecatorilor. In ciuda acestui fapt, radacinile rascoalei se regasesc in conditiile economice si politice din aceste cartiere, si nu in “educatia proasta” sau in “criminalitatea fara minte”. Aceste conditii au fost create de catre insusi politicienii si elita de afaceri, care acum fac apel la revenirea la normalitate si represiune. Revoltele s-au intamplat la un anumit moment, moment in care capitalismul se afla intr-o criza adanca. Intra-devar, s-au intamplat in acelasi timp in care a avut loc inca o prabusire pe pietele globale. Nu e o coincidenta;prabusirea, reducerile dezlantuite si impunerea costului pe oamenii obisnuiti, care inseamna nu doar somaj covarsitor, si si taierea serviciilor publice. Si in timp ce se pune accent pe cele 200 milioane de lire din distrugerile provocate de revolte, aceasta valoare e nesemnificativa cu enorma distrugere a bogatiei care se intampla la bursele de valori. De asemena, in timp ce atentia mass-media a fost pe sutele de muncitori si mici afaceristi care se vor confrunta cu somajul din cauza distrugerilor revoltei, sistemul care a provocat revolta refuza munca milioanelor – in jur de un milion de persoane cu varste cuprinse intre 16-24 de ani sunt someri in UK in prezent.
Acum, spre sfarsit, devine clar faptul ca cei ce au facut greseala de a lua ceea ce li sa spus sa-si doreasca vor fi pedepsiti aspru, pentru a da exemplu celorlalti ca dreptul de proprietate trebuie respectat cu orice pret – pana la urma, daca toti am lua ce ne dorim, ar mai fi loc pentru capitalism? Altfel nu este o alta explicatie pentru pedepsele pronuntate, care includ 6 luni pentru o sticla de apa ce costa 3. 50 lire. Si, desigur, bancherii care au declansat mult mai multa distrugere si somaj au fost recompensati in loc sa primeasca aceleasi sentinte. Russel Brand intreaba, intr-o postare pe blog despre revolte : ” Cum ati descrie actiunile bancherilor care au adus economia in genunchi in 2010? altruiste? constiente? sufletesti? Dar apoi, ei poarta costume, asa ca merita sa fie scutiti, poate de aceea nici unul din ei nu a fost inchis.
Click pe copertă pentru accesarea intregului eseu “Londra arde – cauze si consecinte – o perspectiva anarhista“
Cu sursele media care dau vina pe “anarhie” pentru desfasurarea violentelor din Londra si de-a lungul Angliei, ‘North London Solidarity Federation’ a simtit ca ar fi potrivit un raspuns venit din partea unei organizatii anarhiste active din capitala.
In ultimele zile, revoltele au cauzat in unele zone ale Londrei stricaciuni semnificative vitrinelor magazinelor, caselor si masinilor. Din stanga, auzim permanenta jelire ca saracia a cauzat asta. Din dreapta, ca gangsterii si elementele anti-sociale profita de aceasta tragedie. Ambele opinii sunt adevarate. Jafurile si revoltele vazute asa cum au avut loc in ultimele zile sunt un fenomen complex si au multe influente.
Nu este o intamplare ca revoltele au loc acum, cand plasele de sprijin pentru defavorizatii din Anglia sunt retrase iar oamenii sunt lasati sa cada in abis, loviti in timp ce cad de bastoanele politiei metropolitane. Cu toate astea, nu ar trebui sa existe scuze pentru incendierea caselor si terorizarea oamenilor muncii. Oricine face acest lucru nu are o cauza care sa merite sa fie sustinuta.
Furia din cartiere este ceea ce este, urata si necontrolata. Dar nu imprevizibila. Anglia si-a ascuns problemele sociale de decade, imprejmuindu-le cu pichetarea brutala a oamenilor inarmati. Crescand in cartiere, inseamna adesea sa nu le mai parasesti niciodata decat daca te afli in spatele dubei de politie. In anii 1980 aceleasi probleme au fost in Toxteth. In anii ’90 acestea au cauzat revoltele din Poll Tax. Iar acum apare acelasi lucru – pentru ca problemele nu doar ca au ramas dar ele s-au si agravat.
Hartuirea si brutalitatea politiei sunt parte din viata de zi cu zi in cartierele de peste tot din Regatul Unit. Sistemul beneficiilor din care abia poti trai a intrat in declin si a fost retras. In Hackney, lucratorilor sociali care isi au activitatea pe strazi si provin din aceste cartiere, cunosc copiii de acolo si care ar putea sa lucreze cu ei asupra problemelor pe care le au, li s-a spus ca nu vor mai fi platiti. Chiria creste si slujbele platite de stat, care aduceau banii in aceste zone au fost reduse in numele unei schimbari catre neplata functiilor in ‘big society’ (N.B. – ‘Big society’ este un concept adus in discutie de catre conservatorii din Marea Britanie inca din anul 2010. Prin ‘big society’ se doreste inlocuirea beneficiilor sociale oferite de guvernul britanic cu munca voluntara si actiuni de caritate). Oamenii care intotdeauna au avut foarte putin, acum nu mai au nimic. Nimic de pierdut.
Si rolul avut de media in toate acestea nu ar trebui diminuat. Cu toata vorbaraia din jurul “pasnicului protest” care a precedat evenimentele din Tottenham, media nu ar fi atins acest subiect daca tot ce s-ar fi intamplat ar fi fost o noapte de veghe langa sectia de politie. Violenta politiei si protestele impotriva acesteia au loc in mod frecvent. Insa doar atunci cand cealalta parte raspunde cu violenta (asupra unor tinte legitime sau nu) media ii acorda o oarecare importanta.
Asadar, nu ar trebui sa fie o surpriza ca oamenii care traiesc o viata in saracie si violenta au recurs in cele din urma la razboi. Nu ar trebui sa fie o surpriza ca acei oameni fura televizoare scumpe a caror valoare acopera chiria lor pe cateva luni si lasa pe rafturi cartile pe care nu le pot valoriza. Pentru multi, aceasta este singura forma de redistributie economica pe care o vad, in timp ce ei continua sa caute fara rezultat un loc de munca.
S-a facut mare caz in legatura cu faptul ca cei revoltati is ataca “propriile comunitati”. Dar revoltele nu apar dintr-un vid social. Revoltele din anii optzeci au tins sa fie indreptate spre un scop mai precis, evitand inocentii si concentrandu-se spre tinte mai reprezentative pentru oprimarea de clasa si de rasa: politia, sectiile de politie si magazine. Ce s-a intamplat de atunci? Guverne consecutive au actionat in mare masura pentru a distruge orice fel de notiune legata de identitatea si solidaritatea clasei muncitoare. Este atunci o surpriza ca acesti revoltati se intorc impotriva altor membrii ai clasei noastre sociale?
Solidarity Federation are la baza rezistenta prin lupta la locul de munca. Noi nu suntem implicati in jafuri si spre deosebire de acei comentatori de dreapta care reactioneaza pripit sau chiar fata de acei comentatori de stanga, simpatetici dar acuzatori, noi nu ii vom condamna sau scuza pe aceia pe care nu ii cunoastem, pentru ca isi insusesc ceva din bunastarea care li s-a refuzat toata viata.
Dar ca revolutionari, noi nu putem ierta atacurile asupra oamenilor muncii, asupra inocentilor. Arderea magazinelor ce au case deasupra lor sau a mijloacele de transport catre munca, jafurile si toate celelalte sunt un atac asupra noastra si trebuie sa ii opunem rezistenta la fel de puternic ca oricarei masuri politice de “austeritate” a guvernului, preturilor prin care proprietarii ne escrocheaza, sefilor care intentioneaza sa ne fure munca. In aceasta seara si oricat aceasta stare va dura, oamenii ar trebui sa se apere impreuna cand asemenea violente le ameninta casele si comunitatile.
Noi credem ca furia legitima a celor revoltati ar putea fi mult mai puternica daca ar fi directionata catre o forma colectiva, democratica si va cauta sa nu faca victime in randul altor muncitori ci sa creeze o lume libera de exploatarea si inegalitatea inerenta capitalismului
Cu sursele media care dau vina pe “anarhie” pentru desfasurarea violentelor din Londra si de-a lungul Angliei, ‘North London Solidarity Federation’ a simtit ca ar fi potrivit un raspuns venit din partea unei organizatii anarhiste active din capitala.
In ultimele zile, revoltele au cauzat in unele zone ale Londrei stricaciuni semnificative vitrinelor magazinelor, caselor si masinilor. Din stanga, auzim permanenta jelire ca saracia a cauzat asta. Din dreapta, ca gangsterii si elementele anti-sociale profita de aceasta tragedie. Ambele opinii sunt adevarate. Jafurile si revoltele vazute asa cum au avut loc in ultimele zile sunt un fenomen complex si au multe influente.
Nu este o intamplare ca revoltele au loc acum, cand plasele de sprijin pentru defavorizatii din Anglia sunt retrase iar oamenii sunt lasati sa cada in abis, loviti in timp ce cad de bastoanele politiei metropolitane. Cu toate astea, nu ar trebui sa existe scuze pentru incendierea caselor si terorizarea oamenilor muncii. Oricine face acest lucru nu are o cauza care sa merite sa fie sustinuta.
Furia din cartiere este ceea ce este, urata si necontrolata. Dar nu imprevizibila. Anglia si-a ascuns problemele sociale de decade, imprejmuindu-le cu pichetarea brutala a oamenilor inarmati. Crescand in cartiere, inseamna adesea sa nu le mai parasesti niciodata decat daca te afli in spatele dubei de politie. In anii 1980 aceleasi probleme au fost in Toxteth. In anii ’90 acestea au cauzat revoltele din Poll Tax. Iar acum apare acelasi lucru – pentru ca problemele nu doar ca au ramas dar ele s-au si agravat.
Hartuirea si brutalitatea politiei sunt parte din viata de zi cu zi in cartierele de peste tot din Regatul Unit. Sistemul beneficiilor din care abia poti trai a intrat in declin si a fost retras. In Hackney, lucratorilor sociali care isi au activitatea pe strazi si provin din aceste cartiere, cunosc copiii de acolo si care ar putea sa lucreze cu ei asupra problemelor pe care le au, li s-a spus ca nu vor mai fi platiti. Chiria creste si slujbele platite de stat, care aduceau banii in aceste zone au fost reduse in numele unei schimbari catre neplata functiilor in ‘big society’ (N.B. – ‘Big society’ este un concept adus in discutie de catre conservatorii din Marea Britanie inca din anul 2010. Prin ‘big society’ se doreste inlocuirea beneficiilor sociale oferite de guvernul britanic cu munca voluntara si actiuni de caritate). Oamenii care intotdeauna au avut foarte putin, acum nu mai au nimic. Nimic de pierdut.
Si rolul avut de media in toate acestea nu ar trebui diminuat. Cu toata vorbaraia din jurul “pasnicului protest” care a precedat evenimentele din Tottenham, media nu ar fi atins acest subiect daca tot ce s-ar fi intamplat ar fi fost o noapte de veghe langa sectia de politie. Violenta politiei si protestele impotriva acesteia au loc in mod frecvent. Insa doar atunci cand cealalta parte raspunde cu violenta (asupra unor tinte legitime sau nu) media ii acorda o oarecare importanta.
Asadar, nu ar trebui sa fie o surpriza ca oamenii care traiesc o viata in saracie si violenta au recurs in cele din urma la razboi. Nu ar trebui sa fie o surpriza ca acei oameni fura televizoare scumpe a caror valoare acopera chiria lor pe cateva luni si lasa pe rafturi cartile pe care nu le pot valoriza. Pentru multi, aceasta este singura forma de redistributie economica pe care o vad, in timp ce ei continua sa caute fara rezultat un loc de munca.
S-a facut mare caz in legatura cu faptul ca cei revoltati is ataca “propriile comunitati”. Dar revoltele nu apar dintr-un vid social. Revoltele din anii optzeci au tins sa fie indreptate spre un scop mai precis, evitand inocentii si concentrandu-se spre tinte mai reprezentative pentru oprimarea de clasa si de rasa: politia, sectiile de politie si magazine. Ce s-a intamplat de atunci? Guverne consecutive au actionat in mare masura pentru a distruge orice fel de notiune legata de identitatea si solidaritatea clasei muncitoare. Este atunci o surpriza ca acesti revoltati se intorc impotriva altor membrii ai clasei noastre sociale?
Solidarity Federation are la baza rezistenta prin lupta la locul de munca. Noi nu suntem implicati in jafuri si spre deosebire de acei comentatori de dreapta care reactioneaza pripit sau chiar fata de acei comentatori de stanga, simpatetici dar acuzatori, noi nu ii vom condamna sau scuza pe aceia pe care nu ii cunoastem, pentru ca isi insusesc ceva din bunastarea care li s-a refuzat toata viata.
Dar ca revolutionari, noi nu putem ierta atacurile asupra oamenilor muncii, asupra inocentilor. Arderea magazinelor ce au case deasupra lor sau a mijloacele de transport catre munca, jafurile si toate celelalte sunt un atac asupra noastra si trebuie sa ii opunem rezistenta la fel de puternic ca oricarei masuri politice de “austeritate” a guvernului, preturilor prin care proprietarii ne escrocheaza, sefilor care intentioneaza sa ne fure munca. In aceasta seara si oricat aceasta stare va dura, oamenii ar trebui sa se apere impreuna cand asemenea violente le ameninta casele si comunitatile.
Noi credem ca furia legitima a celor revoltati ar putea fi mult mai puternica daca ar fi directionata catre o forma colectiva, democratica si va cauta sa nu faca victime in randul altor muncitori ci sa creeze o lume libera de exploatarea si inegalitatea inerenta capitalismului
Comentarii oprite
Publicat de Durruti pe 3 decembrie 2010
Europa este luată cu asalt de către protestele studenţilor, nemulţumiţi de tăierile bugetare tot mai mari. În Marea Britanie peste 130.000 de studenţi au luat parte la proteste, iar în Italia peste 44 de universităţi au fost ocupate. Scandări virulente împotriva autorităţilor şi ciocniriri sângeroase între manifestanţi şi forţele de ordine: aşa arată peisajul europan de astăzi.
Protestele studenţeşti în Marea Britanie – facta non verba
Statuia lordului Nelson este obişnuită să privească turiştii liniştiţi care îi fac poze sau se plimbă prin Trafalgar Square, una din cele mai cunoscute destinaţii turistice din Londra. Însă evenimentele la care a fost martor miercuri seara au fost de cu totul altă natură. Circa 1000 de studenţi s-au confruntat cu forţele de ordine călare, rezultând în mai multe arestări pentru acte de vandalism. Acest incident este doar parte din protestele studenţeşti care au paralizat Londra precum şi principalele oraşe din Marea Britanie în ultimele două zile, proteste la care au participat în jur de 130.000 de studenţi. Aceştia protestează împotriva unor măsuri de reformă a învăţământului universitar în urma cărora costurile de învăţământ aproape s-ar tripla, de la 3920 lire la maximum 9000 de lire.
The Guardian descrie acţiunile protestatarilor precum şi eforturile poliţiei de a preveni incidente precum cel de la ultima manifestaţie studenţească, din 10 noiembrie, când un sediu al partidului Conservator de guvernământ a fost devastat: 5000 au protestat în Londra, împrejmuiţi de poliţie în apropierea Parlamentului; alte proteste au inflamat centrele altor oraşe precum Manchester, Liverpool, Leeds, Sheffield şi Brighton, în timp ce studenţii de la Universitatea Cambridge au luat cu asalt clădirea senatului universităţii.
Furia studenţilor este îndreptată în special împotriva liderului partidului Democrat-Liberal, Nick Clegg, care este acuzat că şi-a încălcat promisiunile electorale de a nu mări costurile de învăţământ. În apărarea sa, Clegg dă vina pe situaţia financiară precară moştenită de la guvernul precedent, Laburist, condus de către Gordon Brown.
Cum era de aşteptat, mişcarea studenţească a resonat şi în rândurile sindicatelor: liderul celui mai mare sindicat Unite, Len McCluskey a anunţat într-un interview în The Guardian despre intenţia de a înfiinţa o „Alianţă a rezistenţei” împotriva planurilor guvernamentale de „a decima ţesătura statului social.”
Conform profesorului Steve Smith, liderul grupului de acţiune Universities UK, citat de către BBC, din cauza mediului economic, guvernul se află în faţa unei alegeri neplăcute: între „a creşte contribuţiile financiare sau a reduce numărul de studenţi.” Profesorul consideră că reducerea numărului de studenţi ar fi afectat mobilitatea socială, susţinând că este de preferat o creştere a costurilor colaborată cu un sistem progresiv de plată precum şi ajutoare pentru studenţii din familiile cu venituri mici.
Reducerile bugetare prevăzute de aşa-numitele reforme Gelmini (de la ministrul italian al educaţiei, Maria Stella Gelmini) au făcut ca lucrurile să explodeze şi în Italia. Reeditând 68-ul, studenţii au ocupat 44 dintr-un total de 66 de universităţi publice, în mai bine de 50 de oraşe din Peninsulă. Tot cu asalt a fost luat şi sediul Senatului, de la Roma. În încercarea de a întra prin forţă, studenţii au aruncat cu ouă şi cu pietre în clădire.
„Prin prezenţa voastră aici nu faceţi decât să apăraţi un fascist! Apelul nostru la violenţă, este unul corect!” Sunt cuvintele adresate foţelor de ordine, de cătrei cele câteva sute de studenţi adunaţi miercuri, în campusul Universităţii din Florenţa.” În aceeaşi zi, la Roma, în faţa Universităţii La Sapienza, alte câteva sute de tineri scandează împotriva carabinierilor, care deja arestarseră doi protestatari. La Milano, mai bine de patru sute de studenţi scandau: „Più soldi alla scuola zero alla guerra” (t.r. Mai mulţi bani pentru educaţie, mai puţini pentru război).
Actualul ministru al educţaiei, Maria Stella Gelmini, a fost numită în funcţie în luna aprilie a acestui an, moment în care Italia făcea deja eforturi consistente să se încadreze într-o limită bugetară, extrem de neconfortabilă. Concomitent, Italiei i se aduc din ce în ce mai multe reprosuri vis-a-vis de modul în care se face racordarea la piaţa muncii, din ce în ce mai puţini absolvenţi fiind capabili să îşi găsească de lucru după absolvire. Primul gest făcut de către Gelmini a fost reducerea bugetului pentru educaţie cu 7,8 miliarde de euro. Cel mai afectat de această mişcare a fost, însă, învăţământul preuniversitar: peste 260 de şcoli din zona Lazio au fost închise, iar reducerile de personal vizează mai bine de 87.000 de cadre didactice. Cu toate acestea, reprezentanţii guvernului susţin că nimeni nu va fi dat afară, recuperările bugetare urmând a fi realizare pe parcursul următorilor trei ani academici, când niciun nou post nu va fi scos la concurs.
Conform cotidianului La Repubblica, âteva dintre dintre cele mai contestate prevederi ale Reformei Gelmini sunt:
- tăierea cu 90% a burselor de studiu.
- Cercetătorii vor avea la dispoziţie o limita de timp de şase ani pentru a se califica ca profesor asociat. În caz contrar, nu îşi mai poate continua activitatea academică.
- Fondurile publice pentru cercetare vor fi atribuite pe baza de modelul judecăţii celor egali în competenţă: procedura, introdusă printr-un amendament propus de senatorul Ignazio Marino, prevede ca evaluarea proiectelor să se realizeze de comisii formate din cel puţin o treime dintre profesionisti care lucreaza în străinătate, astfel încât să asigure obiectivitatea evaluării.
- reducerea vârstei de pensionare de la 72 la 70 de ani.
- fuziunea universităţilor mai mici, mişcare prin care Ministerul Educaţiei va reduce din costuri şi va îmbunătăţi oferta educaţională. Fiecare universitate va avea, de exemplu, nu mai mult de 12 facultăţi.
Ce înţelegem din asta
Protestele studenţeşti care împânzesc astăzi Europa nu au, însă, nimic de-a face cu evenimentele similare din ’68 şi ’77. Atunci, ceea ce cereau studenţii erau drepturi şi libertăţi, iar protestul lor era, totodată, canalizat de ceea ce se petreceea în sistemul internaţional.
De această dată, protestele studenţeşti sunt îndreptate împotriva unei serii de măsuri luate de către guvernele naţionale, măsuri care anunţă finalul tipului de stat welfare, specific societăţilor liberale, postmoderne. Structura societăţilor se schimbă, iar asta duce la modifiări sistemice. Iar în Italia această aceste modificări sunt, în mod particulat, extrem de vizibile. „Există o diferenţă enormă între generaţia noastră, şi cea a părinţilor nostri,” declară, pentru spunesitu.ro, Pablo Chiesa, masterand în relaţii internaţionale la Universitatea din Florenţa. „Sitemul universitar trebuie, într-adevăr, reformat. Însă, ca de obicei în Italia lucrurile sunt făcute în aşa fel încât nimic nu se schimbă în mod real. Din motive politice, tăierile bugetare afecteză, în mod egal, toate universităţile, fără a ţine cont de diferenţele calitative dintre planurile educaţionale. În acest an, la Universitatea din Florenţa, cercetătorii au încetat continuarea activităţii didactice, din cauză că nu erau remuneraţi pentru cursurile pe care le ţineau. Din acest motiv, foarte multe cursuri, extrem de interesante, au fost anulate. Cred că decizia lor a fost una corecta,” susţine Pablo.
Reforma în educaţie – şi protestele pe care aceasta le-a declanşat – sunt, însă, doar una dintre numeroasele probleme cu care Italia se confruntă în prezent. Ea se adaugă datoriei publice imense (Italia este statul cu una dintre cele mai mari datorii publice din U.E.) şi blocajului politic acutizat, după despărţirea lui Gioangranco Fini de partidul lui Berlusocni. Mişcarea lui Fini a lasat guvernul fără majoritate parlamentară, punându-l în şah, în faţa votului de încredere, la care care urmează a fi supus la începutul lunii decembrie.
Cea mai mare problemă a Italiei, rămâne, însă, conform părerii lui Pablo Chiesa, faptul că Italia va ajunge, curând, codaşa Europei. Şi asta “pentru că suntem incapabili să investim în inovare. Inovare care nu poate fi generată decât de o elită politică pregătită şi de un sistem educaţional efficient. În prezent, Italia are o clasă conducătoare nepregătită, care nu face altceva decât să distrugă sistemul de învăţământ şi să ne arunce viitorul în aer.”
