Economia libertăţii: alternativa anarho-sindicalistă la capitalism

Prefață

Federația Solidaritatea (Solidarity Federation) este secțiunea britanică a mișcării globale anarho-sindicaliste. Anarho-sindicalismul înseamnă democrație directă – democrație de jos în sus – fără politicieni şi partide, manageri de companii sau lideri de sindicat. Democrația directă înseamnă că deciziile sunt luate de către toți cei prezenți. Prin urmare, nu putem fi prescriptivi cu privire la cum ar funcţiona o economie viitoare decentă. Acest lucru va fi decis de oamenii care vor ajunge acolo, în momentul acela. Sperăm că se va întâmpla curând, și că toată lumea va fi implicată. Până atunci însă, ar fi o abandonare să spunem că ”vom rezolva asta mai târziu”, și când va fi cazul, să ne trezim cu principii abstracte şi concepte neclare. Așa că, ne-am gândit că ar fi util să elaborăm un model detaliat (dar nu strict) despre cum ar putea funcționa această economie a viitorului. Acesta este rezultatul:

Introducere

Se face presupunerea că nu există nici o alternativă viabilă la piața liberă (capitalism). TV-ul, ziarele, politicienii și alții par să accepte această ipoteză. Mulţi alţi oameni arată însă cât se poate de clar că piața liberă este rădăcina celor mai multe dintre problemele noastre sociale moderne; şi totuși, chiar şi ei se simt neputincioși în fața acestei mantre: “nu există nici o altă cale”. Într-adevăr, oricine vorbește împotriva capitalismului e adesea pus la zid, fără drept de apel şi cu furie, de cei care susţin că, fără piața liberă, am fi prinşi în capcana inflaţiei ridicate, a şomajului foarte mare, şi într-un sistem în care bunurile de care toţi avem nevoie vor fi foarte puţine sau vor lipsi cu desăvârşire. Aparent, am avea nevoie de piața liberă pentru a supraviețui.

În realitate, avem nevoie de piața liberă atât timp cât dorim să continuăm prelungirea suferinţei și mizeriei pe care aceasta o provoacă pentru milioane de oameni. Întrebarea este, ceea ce ar putea fi mai bun decât asta? Această lucrare pune în discuţie modul în care am putea organiza o economie, care nu doar să înlocuiască piaţa liberă capitalistă cu o alternativă umană, dar să şi ajute la rezolvarea altor probleme majore care sunt create de „democraţia” de tip occidental.

De la bun început, putem demonstra trei lucruri. În primul rând, în orice societate modernă avem nevoie de o economie – un mijloc de a vedea pe ce consumăm munca și resursele noastre, cât de mult și ce să producem, și cine şi cât ar trebui să beneficieze de variatele bunuri și servicii disponibile. În al doilea rând, ideea acestei lucrări  nu e de a oferi un model, manifest, set de reguli, analiză definitivă sau plan. Economiile viitoare pot fi locale și bazate pe auto-suficiență, şi pot fi şi destul de minimale și ad-hoc. Pe de altă parte, cel puțin o parte a economiei poate fi mai sofisticată, în special dacă societățile viitoare doresc o mulțime de mărfuri complexe, care necesită un anumit grad de producție centralizată. Oamenii, atât din ​​prezent cât și din viitor, ar trebui să aibă autonomia de a decide ce fel de economie doresc. Scopul acestei broșuri este pur și simplu de a prezenta unele idei și de a sugera modalități concrete prin care ne putem îndrepta către un sistem economic mult mai bun. În al treilea rând, nu suntem interesați de teorii abstracte. Orice economie “nouă” trebuie să fie dezvoltată din punctul în care suntem acum. Punctul din care plecăm noi acum este reacția noastră faţă de capitalism și piața liberă. Ţinând cont de aceste observaţii, această broșură are trei secțiuni principale.

Clasa muncitoare din România: țintă sigură în bătaia puştii capitalismului

Există aproximativ 5 milioane de angajați în România, în prezent. Alte 3 milioane de persoane lucrează în alte țări din Uniunea Europeană, în special Spania și Italia (un sfert din forța de muncă locală). Oficial, șomerii se spune că reprezintă 6,7%, dar acest lucru nu este corect. Acest număr se referă numai la persoanele care au fost înregistrate, și nu se calculează în consecință la întregul număr de persoane care ar putea lucra, dar sunt lăsate afară. Prin urmare, numărul real al șomerilor nu este cunoscut cu adevărat (sau nu este raportat de către guvern), dar o deducere logică pune undeva la încă un milion de oameni. Un sfert dintre persoanele oficial șomere sunt absolvenți din universități. 53 la sută dintre șomerii înregistrați au terminat perioada în care au dreptul la ajutor (75 la sută din salariul lor) și nu au în prezent nici un venit.

Muncitorii sunt într-o situație îngrozitoare. Mai mult de două treimi din cei 5 milioane de muncitori sunt angajați de către sectorul privat. Aceştia nu sunt sindicalizaţi, și o solidaritate foarte mare în rândul muncitorilor și o luptă grea vor fi necesare pentru a lupta împotriva clasei conducătoare (clasa marilor afacerişti, protejată de stat), pentru a rupe opoziția acesteia și pentru a permite formarea de sindicate în sectorul privat. Singurele sindicate care există în România sunt sindicatele “galbene” – o farsă sinistră – care acoperă doar o parte din angajații statului (poliție, parţial educație și sănătate) sau angajații companiilor de stat, și fostele companii de stat, care au fost privatizate. Aceste sindicate i-au trădat în mod constant pe muncitori. Singurele lupte eficiente ale acestor sindicate au fost pentru obținerea pozițiilor de rang înalt în aparatul de stat pentru birocraţii sindicalişti. Doar câteva exemple pentru a ilustra acest lucru: Victor Ciorbea, fost sindicalist, devenit prim-ministru, (în 1999, el a concediat 100.000 de mineri la ordinele FMI și lăsat regiuni întregi în ruină și sărăcie de nedescris), foști miniștri, diferiţi membri de partid și parlamentari au fost anterior lideri sindicali, unii dintre cei din top 500 Forbes oameni bogați români sunt foști lideri de sindicat.

Lipsită de protecţia sindicatelor combatante, nivelul de vulnerabilitate a clasei muncitoare românești este cel mai mare din Europa, iar acest lucru are consecințe tragice asupra întregii societăți, şi a ieşit la vedere în timpul ultimului atac feroce al capitalismului asupra muncii. În 2009, statul român a fost primul din Uniunea Europeană care a impus cu forţa oamenilor modelul “austerității” , susținut de FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială. Guvernul a dublat în mod intenționat numărul șomerilor prin forțarea firmelor mici să intre în faliment. Acestea erau, în mare parte firme mici de familie, cu puțini angajați. Guvernul literalmente le-a ucis și a recunoscut că a făcut asta, prin impunerea unei taxe, pe care știa că aceste firme nu o puteau plăti. “Firmele care nu pot plăti impozitul de 500 euro trebuie să moară”, a declarat Gheorghe Pogea, ministrul de finanțe. Acest lucru a dublat șomajul în sectorul privat. A fost primul pas într-un război total, dus de stat, al capitalismului împotriva muncii.

INVENTAREA CAPITALISMULUI: Capitolul III: Acumularea Primitivă și Legile Jocurilor

INVENTAREA CAPITALISMULUI

Autor: Michael Perelman

Duke University Press, Durham & London 2000

Capitolul 3: Acumularea Primitivă și Legile Jocurilor

Originile feudale ale Legii Jocurilor

Anterior am făcut afirmația că ar trebui să nu ne limităm înțelegerea acumulării primitive doar la agricultură.

Pentru a arăta de ce, să începem cu obscurul subiect al Legii Jocurilor. Economia politică clasică practic a păstrat o tăcere deplină în ce privește aceste Legi ale Jocurilor. Unii ar putea crede că tăcerea aceasta este pe deplin justificată. La urma urmei, Legile Jocurilor au început ca un element al feudalismului. Așa cum vom vedea, însă, Legile Jocurilor au reprezentat una dintre cele mai detestate instituții ale feudalismului, ținută minte azi mai ales pentru că a fost cea care l-a determinat pe legendarul Robin Hood să adopte un stil de viață infracțional, împotriva legii.

Şi mai important, ele au dus la crearea condițiilor care în cele din urmă au contribuit la subminarea hegemoniei aristocrației în societatea britanică. Legile care protejau drepturile feudale asupra pădurilor erau ceva obișnuit peste tot în Europa. Multe au rămas în vigoare până în secolul 19. În Germania, de exemplu, chiar și căutarea murelor în pădurile feudalilor era considerată o infracțiune (Marx 1842, 234–35). Marx (1970, 19–20; Marx and Engels 1973, 39:466) însuși a observat că tratamentul aspru aplicat celor care adunau ilegal lemne de foc din păduri era destul de însemnat pentru a atrage atenția asupra problemelor sociale.

Aceste interdicții erau foarte puțin diferite de cele prevăzute de legile antice feudale, care le interziceau oamenilor să facă anumite munci în propriile lor gospodării, pentru ca astfel pozițiile privilegiate ale stăpânilor lor să nu fie puse în pericol (see Weber 1923, 120). Cum Legile Jocurilor Engleze au fost impuse ca o instituție feudală, au început să-și piardă importanța pe măsură ce feudalismul începea să pălească. Spre sfârșitul secolului 16, statul englez a încetat să mai aplice aceste legi, deși ele au rămas în vigoare pe hârtie. Regele Charles I a încercat să le revigoreze în 1630 pentru a obține taxe de pe urma lor, dar atât Parlamentul cât și situația creată de Războiul Civil nu i-au permis să facă asta (Munsche 1980, 189).

Legile engleze moderne ale Jocurilor au început să fie aplicate în 1671. Motivația din preambulul lor părea că ar fi fost făcută de capitaliști avari cu intenția mai degrabă de a maximiza plusvaloarea, decât de a păstra tradițiile feudale:

”Cum mari pagube sunt provocate de negustori inferiori, ucenici, și alte persoane desfrânate şi dezmăţate care neglijează comerțul și obligațiile lor de pe urma vânătorii, pescuitului și altor jocuri, spre propria lor ruină și cea a vecinilor lor, astfel, dacă o asemenea persoană îşi va lua libertatea să vâneze, să pescuiască (cu excepţia dăţilor când e în compania stăpânului şi e desemnat de acesta să vâneze) atunci acea persoană va… fi supusă altor sacţiuni.” (William and Mary 3 şi 4, capitolul 23, republlicată în Chitty 1812, 1:459–65; citată de asemneea şi în Ignatieff 1978, 26)

INVENTAREA CAPITALISMULUI – CAPITOLUL II: Teoria Acumulării Primitive

INVENTAREA CAPITALISMULUI – Economia politică clasică şi Istoria secretă a acumulării primitive

Autor: Michael Perelman

Publicată de Duke University Press • Durham & London 2000 

CAPITOLUL 2: Teoria Acumulării Primitive

Preliminarii analitice

Deşi acumularea primitivă a fost preocuparea centrală a clasicilor economiei politice, studiul acestui concept a început prin a fi învăluit în confuzie şi mai târziu a fost aruncat într-un nefast colţ întunecat. Aparenta expresie marxistă, ”acumulare primitivă”, își are originea în aserțiunea lui Adam Smith (Smith 1976, 2.3, 277) că ”acumularea câştigului, sub formă de lucruri, trebuie să aibă loc înainte de diviziunea muncii.” Abordarea lui Smith asupra acumulării originare e cel puțin bizară. Cu siguranță, diviziunea muncii se regăsește peste tot de-a lungul istoriei. Există chiar și în societățile insectelor (vezi Morely 1954).

Totuşi Smith ne-ar fi lăsat să credem că diviziunea muncii a trebuit să aştepte “câştigul” – codul său pentru capital. O asemenea idee e fără echivoc falsă. Cum să interpretăm diviziunea muncii într-o matcă sau muşuroi de furnici ca o consecinţă a acumulării de bunuri?

Marx a tradus cuvântul folosit de Smith dinaintea, premergătoare — „previous” – ca “ursprünglich” (Marx şi Engels 1973, 33:741), pe care traducătorii lui Marx în engleză la rându lor l-au redat folosind expresia „primitivă”. În acest proces, Marx a respins concepţia venită din alte sfere a lui Smith de acumulare premergătoare. L-a făcut cu ou şi cu oţet pe Smith pentru că a încercat să explice existenţa prezentă a clasei făcând referire la un trecut mitic care e dincolo de posibilitatea noastră de a-l verifica sau contesta. Marx a insistat: „Acumularea primitivă joacă aproximativ acelaşi rol în economia politică la fel cum şi păcatul originar a jucat în teologie.” (1977, 873).

Analogia lui Marx e foarte potrivită. Atât păcatul originar cât şi acumularea ne distrag atenţia de la timpul prezent apelând la un trecut mitic, care se presupune că ar trebui să justifice nenorocirile şi suferinţele pe care le îndură azi oamenii.

Cu alte cuvinte, orice teorie care se bazează ori pe păcatul originar, ori pe acumulare e şi excesivă şi insuficientă din punct de vedere istoric. E excesivă istoric pentru că plasează subiectul într-un trecut îndepărtat, deconectat, rupt de societatea contemporană. Din punct de vedere istoric, e insuficientă pentru că se bazează pe considerarea trecutului în termeni mitologici. Expresia folosită de Etienne Balibar (1988, 49) „istoricism a-istoric, sau istoricitate fără istorie în gândirea lui Marx” e o caracterizare potrivită a acestei părţi a operei lui Marx. Pentru a sublinia dezacordul său cu Smith, Marx a folosit expresia „aşa-zisă” pentru a da un sens peiorativ în titlul ultimei părţi a celor trei volume ale „Capitalului”, pe care a dedicat-o studiului acumulării primitive. Marx, în esenţă, demontează mitica acumulare „premergătoare” a lui Smith, pentru a atrage atenţia asupra experienţei istorice din prezent. În contrast cu „aşa-zisa” acumulare primitivă, Marx analizează brutalitatea experienţelor istorice din acea vreme, când oamenii au fost deposedaţi de mijloacele de producţie într-un efort de a elibera terenul pentru sistemul capitalist.

INVENTAREA CAPITALISMULUI – Capitolul I: Importanţa neîncetată a acumulării primitive

INVENTAREA CAPITALISMULUI – Economia politică clasică şi Istoria secretă a acumulării primitive

Autor: Michael Perelman

Publicată de Duke University Press • Durham & London 2000

Capitolul 1: Importanţa neîncetată a acumulării primitive

“Câmpurile comune şi păşunile ţineau viu un viguros sprit de cooperativă într-o comunitate; orice gard ridicat în jurul unui teren distrugea acel spirit. Sprijinindu-se unii pe alţii, oamenii de la ţară munceau împreună amical, se înţelegeau între ei asupra rotaţiilor recoltelor, asupra părţilor din păşunile comune, cum să îngrijească şi să îmbunătăţească păşunile şi livezile, să cureţe şanţurile, şi să irige terenurile agricole. Munceau împreună pământul, şi mergeau împreună de la câmp acasă, de la fermă la fermă, prin căldură, dimineaţa, la prânz şi seara. Toţi depindeau de resursele comune ale lemnelor de foc şi ale paielor pentru îngrijirea grajdurilor, şi împărţind atât de multe lucruri necesare traiului erau învăţaţi de tineri să trăiască după regulile şi obiceiurile comunităţii. După ce au ridicat garduri, şi după ce fiecare om a obţinut bucata lui de teren şi putea să-i alunge pe vecini de pe ea, disciplina împărţirii lucrurilor în mod corect cu vecinii s-a pierdut şi fiecare gospodărie a devenit o insulă. Aceasta a fost marea revoluţie în viaţa oamenilor, mai mare ca toate schimbările economice care au urmat împărţirii terenurilor. Şi totuşi, puţini oameni care trăiesc acum, în această lume pe care am moştenit-o după ridicarea zidurilor de împrejmuire în jurul gospodăriilor, sunt în stare să conceapă întreaga semnificaţie a modului de în care trăiau acei oameni şi care acum e cu totul pierdut.”— Joan Thirsk, “Enclosing and Engrossing”

 Coerciţia şi Crearea Clasei Muncitoare

Procesul brutal prin care oamenii au fost deposedaţi de mijloacele prin care își asigurau traiul, cunoscut ca acumulare primitivă, a provocat nenorociri enorme pentru oamenii obișnuiți. Această acumulare primitivă a oferit baza de plecare a dezvoltării capitaliste. Joan Thrisk, unul dintre cei mai informați istorici asupra societăţii agricole britanice, descrie mai sus natura unora dintre cele mai brutale transformări sociale şi individuale care a fost asociată cu ridicarea zidurilor de împrejmuire în jurul gospodăriilor.

Unii au condamnat această expropriere. Marx (1977, 928) s-a făcut ecoul acestei condamnări, când a acuzat:

“Exproprierea producătorilor direcţi a fost făcută prin mijloacele celui mai nemilos barbarism, şi a fost stimulată de cea mai infamă, cea mai sordidă, cea mai josnică şi cea mai odioasă dintre pasiuni.”

Oficial, această deposedare a oamenilor de mijloacele care le asigurau traiul a fost perfect legală. La urma urmei, ţăranii nu deţineau drepturi de proprietate în sensul strict al acestora. Ei aveau doar drepturi tradiţionale asupra pământului. Pe măsură ce pieţele s-au dezvoltat, mica boierime, care era însetată după pământ, şi apoi burghezia au folosit statul pentru a crea o structură legală prin care aceste drepturi tradiţionale au fost abrogate. (Tigar şi Levy, 1977). Deposedarea oamenilor obişnuiţi de resursele comune a fost o condiţie necesară, dar nu mereu şi suficientă, pentru a-i forţa pe ţărani să se lase înghiţiţi de piaţa muncii. Chiar şi după aceste îngrădiri ale pământurilor obşteşti, muncitorii s-au retras în păduri, în poieniţe, în carierele de piatră, de unde puteau obţine combustibil şi lemne pentru a găti şi pentru a-şi creşte animalele, puteau apuca mere şi arunca nuci de dincolo de gardurile vii, puteau strânge lemne de foc, calapăr şi alte ierburi sălbatice de pe orice bucată de pământ lăsată de izbelişte… Aproape orice găseau pe pământul obştesc putea fi folosit pentru traiul frugal al lucrătorului pământului și pentru cel al soției sale.” (Everitt 1967, 405).

INVENTAREA CAPITALISMULUI – Michael Perelman

INVENTAREA CAPITALISMULUI

Autor: Michael Perelman

Duke University Press, Durham & London 2000

INTRODUCERE: PROIECŢII ÎNTUNECATE

“Pentru a dezvolta legile economiei burgheze… nu e necesar să scrii istoria reală a relaţiilor de producţie. Dar corecta observare şi deducţie a acestor legi… duce mereu la ecuaţiile primare… care arată că în spatele acestui sistem există un trecut. Aceste indicii… oferă apoi cheia pentru a înţelege trecutul – un efort îndreptăţit.”— Karl Marx, “Grundrisse”

Mesajul Laissez-faire al Economiei Politice Clasice

Economia politică clasică, literatura economică esenţială de pe vremea lui William Petty până la David Ricardo, are o faţadă impunătoare. Idolii economiei politice timpurii au creat un sistem de gândire sistematică asupra afacerilor de la începutul secolului al 17-lea şi până la începutul secolului al 18-lea prin nimic mai mult decât scrierile oamenilor de afaceri şi ale filosofilor moralişti după care s-au ghidat. Toţi — de la Karl Marx, care a inventat termenul “economie politică clasică”, până la conservatorii de azi — recunosc meritul enorm al primilor economişti.

De mai bine de două secole, generaţii succesive de economişti au şlefuit aceste texte pentru a demonstra cum aceşti teoreticieni timpurii au descoperit că pieţele oferă cel mai eficient mod de organizare a producţiei. O susţinere fără drept de apel a laissez-faire e, în mod ostentativ, lecția pe care economia politică clasică vrea să o dea. Cei mai mulți cititori contemporani ai lui Adam Smith, David Ricardo și ai altor economiști clasici acceptă pe față concluziile lor, presupunând că acești economiști timpurii pledau fără nici un compromis pentru laissez-faire. În cea mai mare parte, chiar și marxiștii acceptă această interpretare a economiei politice clasice.

De-a lungul lucrărilor lor asupra teoriei economice pure, clasicii economiei politice au fost angajați într-un proiect paralel: să promoveze reconstruirea cu forța a societății într-un sistem pur comandat și ghidat de piață. În timp ce istoricii economiei ar putea discuta asupra profunzimii implicării în activitățile de piață din acea vreme, rămâne incontestabil faptul că cei mai mulţi oameni din Marea Britanie nu au primit cu entuziasm trecerea la sistemul salarial – cel puţin nu atâta timp cât aveau alternative la el.

Pentru a se asigura că oamenii vor accepta sistemul salarial, clasicii economiei politice au susţinut în mod activ măsuri care priveau deposedarea acestora de mijloacele lor tradiţionale de supravieţuire. Actele brutale asociate cu procesul deposedării majorităţii oamenilor de mijloacele prin care produceau pentru ei ar putea să pară foarte îndepărtate de reputaţia pe care laissez-faire a câştigat-o în economia politică clasică. În realitate, deposedarea majorității producătorilor din clasele de jos și construirea laissez-fair-ului sunt foarte strâns legate una de alta. Atât de mult, încât Marx, sau cel puțin traducătorii săi, au etichetat această expropriere a maselor ca fiind ”acumulare primitivă”.

Sărăcia şi capitalismul

Optimismul referitor la “aducerea la același nivel” a lumii a treia cu ţările vestice începe să dispară din atenția publică, mai ales când acest optimism cere a fi comparat cu realizările reale în termeni de dezvoltare națională pentru aceste ţări. Conform Băncii Mondiale, în lume trăiesc 2.2 miliarde de oameni sub limita sărăciei în zilele noastre. În ţările din lumea a treia, între un sfert si o treime din copii mor înainte de a împlini 5 ani – în cele mai sărace ţări, acest număr se aproprie de jumătate. Aceste statistici şi altele la fel de îngrijorătoare contrastează frapant cu cifrele amețitoare, care ilustrează circulația unor sume fabuloase de bani în economia mondială: un trilion de dolari pe zi sunt folosiți în schimburile făcute pe piețele de schimb externe; apoi cei mai bogați 3 oameni controlează mai multă bogăţie decât cele mai sărace 43 de ţări iar averea combinată a celor mai bogați 225 de oameni este egală cu venitul jumătăţii sărace a populației globale. Sărăcia pare a fi un fenomen de care nu vom scăpa prea repede, chiar daca capitalismul se arătă victorios pe aproape tot globul.

Cu toții recunoaștem ca sărăcia este o problema, dar pare greu de crezut ca sărăcia ar fi o problema ce ţine de mâna de lucru. Nu rar se întâmpla în viață de zi cu zi sa dăm peste atitudini ce pornesc de la ideea ca nu toți oamenii vor sa muncească (destul) si de-aia trăim prost. Bineînțeles, astfel de atitudini vor sa afișeze un caracter puternic sau o voință de fier, dar e ușor de arătat cum acestea reprezintă exact opusul: o lașitate instalată adânc în identitatea individului. A munci prostește, doar pentru ca alții sa iți fure roadele muncii tale nu implica trăsături de caracter de invidiat.

Pentru a înțelege de ce sărăcia persistă – în ciuda ratei accelerate cu care se consumă resursele naturale ale planetei, a tehnologiei avansate de care dispunem şi a faptului că majoritatea oamenilor ajung totuși sa işi consume viața muncind si nu lenevind – e nevoie sa înțelegem această sărăcie pornind de la felul în care munca e organizată în sistemul capitalist. Oamenii nu se nasc într-o lume săracă, lipsită de resurse. Aproape jumătate din producția alimentară a lumii e aruncată la gunoi înainte de a ajunge pe masa cuiva (http://www.guardian.co.uk/environment/2013/jan/10/half-world-food-waste). Ştim că avem mai mult decât suficiente resurse şi energie umană pentru a îmbrăca, hrăni, educa, asigura medicamente şi o dezvoltare intelectuală pentru intreaga populaţie a lumii. Eşecul îndeplinirii unor astfel de obiective are de-a face cu felul în care relaţiile noastre sociale sunt organizate – pe scurt, cu capitalismul.

Cum se face că sărăcia este creata de capitalism? Exact în același mod în care acesta creează profituri – prin munca ființelor umane. Sărăcia şi profiturile sunt doua feţe ale aceleiași monede. Acei apărători ai capitalismului care pun accentul pe faptul că sistemul creează o bogăție uriașă omit să ne spună că bogăția pe care acesta o produce e rezultatul unui simplu transfer – în termeni de energie umană, idei şi acțiuni – de la o majoritate dominată spre o minoritate care deține puterea. Acest transfer dă naștere profitului financiar.

Pe scurt, de unde vine profitul (şi unde pleacă)

Valoarea se creează la locul de muncă. Capitalistul aduce resurse financiare şi materiale iar angajatul îi pune la dispoziție forța de munca. Fiecare contribuie cu ceva, dar fructul colaborării lor nu este niciodată împărțit frățește. Capitalistul nu se mulțumește să ţină angajatul la lucru doar 4 ore, să zicem, chiar daca aceste 4 ore ar fi suficiente pentru a acoperi toate costurile de producție ale produsului finit. Angajatorul dispune de timpul şi de forța de muncă a angajatului doar pentru că acesta din urmă nu deține mijloace de producție şi este nevoit sa işi vândă forța de muncă pentru a putea trăii. De aceea, angajatorul e cel care stabilește regulile. Angajatul nu poate spune: “Pe ziua de azi am realizat destule produse, astfel încât costurile de producție sa fie acoperite, salariul meu pe ziua de azi să fie asigurat şi chiar şi patronului ii rămână de un salariu egal cu al meu, ca recompensă pentru resursele puse la dispoziție. Acum pot să plec acasă sa mă ocup de familie, sa citesc o carte, sa vad un film etc. Patronul va spune că timpul de lucru nu s-a sfârșit cu acele 4 ore şi se va folosi de angajat atât cât îi permite legea. Salariul nu are nici o legătura cu efortul depus, ci cu puterea de negociere a angajatului. Dacă munca acestuia poate fi îndeplinită de orice alt muncitor necalificat, exista o mulțime de șomeri care așteaptă sa îi a locul. Prin urmare, angajatul nu va putea pretinde prea mult iar patronul de obicei nu e prea darnic. Îi va da atât cât să poată trăii de pe o zi pe alta, pentru a putea sa își realizeze sarcinile la locul de muncă.

De obicei, muncitorul de rând nu e o persoana care a trăit iresponsabil şi nu a știut sa își gestioneze averea. De cele mai multe ori, muncitorul de rând e o persoana care nu a avut niciodată prea mult de ales. Asta pentru că mijloacele de subzistenţă s-au acumulat de-a lungul timpului în mâinile altora.

Asta înseamnă munca în capitalism şi de aceea sărăcia este o problema strâns legata de problema muncii.

Priveşte înainte cu mânie – Remus Mărgineanu

“Priveşte înainte cu mânie”,este un film românesc în regia lui Remus Mărgineanu. Acţiunea filmului are loc în România de după decembrie 1989.Un santier naval de pe malul Dunării, în “perioada de tranziţie”, nesigură şi tulbure care debusolează, răstoarnă scara valorilor, nu fără a lasa în urmă nenumarate victime. Muncitor apreciat, fost dizident care, pe vremea lui Ceauşescu, a plătit cu ani de puşcărie pentru nemulţumirea manifestată,Fane ajunge şomer, tocmai din pricina celor demascaţi de momentul de sinceritate al “revoluţiei”. Elanul lui sindicalist se transformă într-o armă împotriva sa şi a familiei sale, solidaritatea muncitorilor realizându-se în funcţie de avantajele sau presiunile de ordin individual. Spiritul de revolta al copiilor se metamorfozeaza, iar în spirit aventurier, aceştia ajunga să intre în afaceri dubioase.

Astfel Vali, fiica lui Fane, se prostituează, pentru a-şi putea plăti studiile universitare, şi Viorel, cel mai mare dintre băieţi, ajunge la închisoare. Dar, îndeosebi destinul lui Nelu, mezinul familiei, se constituie într-un avertisment în privinţa caracterului imprevizibil al viitorului: Nelu cade şi el in plasa câştigurilor facile, neînţelegând trecerea brusca de la efervescenţa momentului “revoluţiei” (la care a participat ca un mic erou) la mânia, ura, degringolada al căror martor a devenit în toate împrejurările vieţii de zi cu zi.

Click pentru a viziona: Priveste inainte cu manie

Sursa :Spaţiul DIY Craiova

Capitalismul face viaţa mai bună?

Student: Mi-am dat seama că sistemul nostru economic are o mulţime de probleme, sistemul salarial nu e în regulă, inegalitatea e cea mai mare, e cea mai mare prăpastie între bogaţi şi săraci, dar sistemul se menţine pentru că nivelul de trai în America e mai bun decât în trecut. Poate fi asta o justificare pentru că încă avem capitalism, pentru că, din punctul meu de vedere, capitalismul a triumfat…

Noam Chomsky: Nu, nu a triumfat. Nu cred că lucrurile stau aşa. Şi în societăţile sclavagiste era un nivel de trai care creştea. Sclavii o duceau mai bine la începutul secolul 19, decât cu 100 de ani în urmă. Poate fi ăsta un argument pentru a justifica sclavia? E un argument îngrozitor. Orice sistem… Ai putea justifica aşa şi stalinismul. În Uniunea Sovietica a existat o creştere economică foarte substanţială. Până în 1989, URSS făcea parte din ţările în curs de dezvoltare, nu făcea parte din lumea a treia. Acum s-a întors în lumea a treia din cauza reformelor capitaliste pe care le-a aplicat. În 10 ani, reformele capitaliste i-au aruncat înapoi în lumea a treia din care ieşiseră.

Dar dacă vrei să vorbeşti strict în termeni economici, aveau creştere economică rezonabilă. Şi exact acest lucru îi necăjea pe liderii occidentali. Dacă te uiţi în arhive şi citeşti documentele, până în anii 1970, când a existat o încetinire (economică), veţi vedea că cea mai mare problemă a liderilor occidentali era că Uniunea Sovietică putea fi privită ca un model de modernizare economică rapidă, pe parcursul unei singure generaţii. Iar aşa ceva putea provoca tot felul de probleme nu doar în ţările din lumea a treia, ci şi în interiorul ţărilor bogate. Liderilor occidentali nu le păsa de agresiunea asupra ruşilor, nu păsa nimănui de sistemul de teroare a lui Stalin. De fapt, Truman îl admira pe Stalin, pentru că ar fi fost „un om cinstit”.

Liderii occidentali nu dădeau doi bani pe ce li se întâmpla oamenilor în Rusia. Şi Churchill îi lua mereu apărarea lui Stalin în şedinţele de guvern, spunea că e „un mare om de stat”. Stalin putea ucide câţi oameni dorea – era irelevant pentru liderii din Occident.

Problema lor nu era nici că URSS ar fi atacat pe cineva. Se temeau de faptul că URSS avea creştere economică, ceea ce, mai ales, asupra lumii a treia avea un impact impresionant.

La fel, şi în cazul Cubei. Documentele privind relaţia administraţiei Kennedy cu Cuba abia au fost desecretizate şi sunt foarte interesante. E foarte interesant să vezi cum au ascuns faptele, cum le-au cenzurat. Doar un exemplu pentru a înţelege: (în 1996) are loc acest incident la Orgnizaţia Mondială a Comerţului. Uniunea Europeană a acuzat Statele Unite că au încălcat acordul OMC (prin impunerea sancţiunilor economice asupra Cubei) prin acordul Helms-Burton. Statele Unite s-au trezit izolate, singurele voturi în favoarea SUA au fost din partea Israelului — ceea ce e de la sine înţeles, e ca şi cum ai spune că Ucraina susţinea Rusia în timpul URSS — şi Uzbekistan, nu se ştie din ce motiv. Uzbekistan şi Israel sunt singurele ţări care au votat în favoarea SUA, întreaga Uniune Europeană a votat împotriva lor. Iar SUA au părăsit OMC, au părăsit dezbaterile şi au reproşat Uniunii Europene că nu are dreptul să se amestece în treburile ei interne pentru că America e şeful lumii. Dar motivele pe care le-au oferit sunt interesante. Ei au spus că aceasta ar fi fost politica SUA faţă de Cuba şi că datează – au minţit aici – din timpul administraţiei Kennedy, că am avut 3 decenii când în mod constant Washingtonul a încercat să dărâme guvernul de la Havana, iar Uniunea Europeană nu are nici un drept să ne pună în discuţie politica noastră externă. Aşa s-a exprimat Stuart Eizenstat, oficialul guvernului american la OMC.

Nu a reacţionat nimeni la declaraţia sa. E interesant, cumva e un fapt dat că am avea dreptul să înlăturăm guverne străine când avem chef şi că oricine ni se opune ar comite un abuz. Dar a existat o cricită interesantă, venită din partea lui Arthur Schlesinger. El a trimis o scrisoare deschisă care a fost publicată de New York Times în care îi amintea prietenului său Stuart Eizenstat că a înţeles greşit politica admnistraţiei Kennedy în priviţa Cubei. Acesta politică era bazată – şi acum citez din scrisoarea lui – pe „problemele pe care le provoca Fidel Castro în emisferă şi pe conexiunea sovietică. Dar, cum au rămas în trecut, au devenit un anacronism.”

Munca şi societatea liberă

Federaţia Anarhistă (UK) analizează munca în societatea capitalistă modernă, ce nu merge şi ce putem face pentru a o îmbunătăţi.

În filmul Fight Club, personajul principal, Tyler Durden, le transmite un mesaj celor care cred sunt la conducerea societăţii şi că noi existăm pentru a le satisface lor nevoile:“Oamenii pe care vreţi să-i călcaţi în picioare sunt peste tot. Noi vă spălăm hainele, vă gătim mâncarea, şi vă aducem cina. Noi vă păzim în timp ce voi dormiţi. Noi vă conducem ambulanţele. NU VĂ PUNEŢI CU NOI!”

 ”A devenit un crez al moralităţii moderne că orice muncă e bună în sine; o credinţă convenabilă pentru cei care trăiesc de pe urma bunăstării celorlalţi” — William Morris

Haideţi să spunem lucrurilor pe nume: munca, aşa cum o ştim azi şi o detestăm, e o mizerie. Oricine a muncit pentru salariul minim sau pentru o leafă poate confirma asta. Pentru cei mai mulţi dintre noi, slujba e muncă forţată. Şi o şi simţim ca atare. Oricum ar fi slujba, permanentă sau temporară (şi aici ai de îndurat toată nesiguranţa pe care o implică), sau dacă eşti destul de „norocos” să ai o slujbă permanentă unde protejarea acesteia devine un laţ în jurul gâtului, diferenţa dintre cele două nu e foarte mare. Munca oferă de toate: epuizare fizică şi psihică, boală, şi mult mai des, plictiseală care-ţi distruge mintea. Poţi adăuga la această listă sentimentul că eşti tras pe sfoară pentru profitul altcuiva.

Munca ne mănâncă vieţile. Domină fiecare aspect al existenţei noastre. Când nu suntem la serviciu, suntem pe drum de la sau spre serviciu, ne pregătim de serviciu sau ne odihnim de pe urma lui, încercând să uităm sau să evadăm în ceea ce numim în derâdere „timp liber”.

Munca e un cuvânt ofensator format din 5 litere, prea oribil pentru a medita asupra lui. Ne sacrificăm cea mai mare parte a vieţilor noastre să trăim pentru a putea munci. E un fel de drog, care ne amorţeşte, care ne întunecă minţile cu pachetul salarial şi alte „beneficii” pe care le aduce consumerismul. Dincolo de acest fapt esenţial că dacă nu munceşti şi ai prefera să nu accepţi mila ajutoarelor de la stat nu mănânci, sclavii salariali sunt târâţi în povestea „slujbelor avantajoase” de ideologii al căror scop e să-i convingă de necesitatea personală şi socială de „a avea o slujbă”.

Desigur, există opoziţie faţă de muncă, refuzul de a muncii, revolta împotriva muncii, chiar dacă nu sunt mediatizate aproape deloc. E semnificativ că în 2002, în Marea Britanie au fost 33 de milioane de zile de muncă pierdute din cauza stresului, de 60 de ori mai mult decât cele 550.000 de zile de muncă pierdute din cauza grevelor. Acest număr de zile pierdute e mai mare decât cel al zilelor pierdute în timpul grevelor industriale din presupusele zile negre de la sfârşitul anilor ’70, o perioadă de „haos industrial” care a determinat ascensiunea lui Thatcher. O generaţie de luptă politică, legislaţie şi politici publice menite a distruge mişcarea sindicală şi de a suprima conflictul industrial a fost în mod subminată în mod spectaculos. Ei, la ce altceva se aşteptau?

IDEILE DIN ANTICHITATE SUNT BINE MERSI ŞI AZI

“Dacă munca ar fi aşa plăcută, bogaţii ar păstra-o pentru ei”— Mark Twain

Modelul occidental al civilizaţiei e pus în încurcătură de ideea că progresul rezultă de pe urma unei clase privilegiate şi libere care e susţinută de o sub-clasă care munceşte din greu, e condusă şi controloată. Civilizaţia Grecii antice, modelul actualelor democraţii moderne, depindea în întregime de o populaţie ţinută în captivitate – robi sau sclavi – pentru a-i ţine pe aristocraţi, gânditori, poeţi, artişti şi soldaţi în lux şi tihnă. În lumea antică, sclavia şi alte forme ale muncii forţate erau „norma” şi multe dintre aşa-zisele măreţe civilizaţii au fost construite pe spatele milioanelor de oameni care trudeau şi pe mizeria a milioane de muncitori lipsiţi de putere şi dispreţuiţi.

O ideologie a muncii, uşor de identificat, a început să prindă formă odată cu declinul sclaviei şi cu apariţia feudalismului. Multe dintre răscoalele ţăranilor din Evul Mediu şi multe mişcări ale ereticilor au proclamat sărăcia lui Iisus şi au încercat să recâştige o bunăstare comună de pe urma pământului de la preoţii şi nobilii care o furaseră. Au proclamat utopii pământeşti unde puterea bisericii şi a nobililor de a-i obliga să muncească prin taxare ar fi încetat dacă săracii ar fi împărţit între ei bunăstarea comună. Această nouă ideologie a egalităţii şi a echităţii era deosebit de amenințătoare și pentru Biserică și pentru Stat. Ca răspuns, idea muncii ca activitate spirituală prorocită de divinitate a început să fie inclusă în predica preoților. Cei care munceau primeau un statut nou în ierarhia divină, în fruntea căreia se aflau nobilii și preoții, cei curajoși la mijloc și țăranii pe treapta de jos. Spiritele libere care au rezistat domesticirii, ”voinicii cerșetori” din cărțile noastre de istorie erau defăimați și persecutați de legi draconice împotriva vagabondajului și hoinărelii. Indivizii care nu au fost integrați în economie erau creionați ca fiind leneși și fără dumnezeu și forțați să devină ceea ce ulterior s-a constituit în embrionul clasei de mijloc.