Vizita mea la Kremlin – Nestor Makhno

Introducerea traducătorului

Țăranul anarhist ucrainean Nestor Makhno a vizitat Moscova în iunie 1918 când a avut mai multe discuții cu liderii bolșevici Sverdlov și Lenin. Mulți ani mai târziu, Makhno, aflat în exil în Franța, a aşternut pe hârtie amintirile sale din acei ani tumultoși 1917-1918.

„Vizita mea la Kremlin” aduce aici traducerea a două capitole în care el poveşteşte întâlnirile sale cu titanii bolşevici. Fragmente din aceste interviuri au fost citate în diferite lucrări în limba engleză, dar în întregime ele sunt prezentate aici pentru prima dată. (1979). (i)

(Această relatare ne-a fost trimisă de un editor din Moscova în 1992 şi va apărea într-o ediţie re-tradusă în Rusia pentru prima dată simultan cu această nouă ediţie – nota 1993).

Moscova lui iunie 1918

În iunie 1918 regimul bolşevic se bucura de o scurtă perioadă de acalmie în urma revoluţiei şi a războiul civil. Deşi înconjuraţi din toate părţile de forţe ostile, bolşevicii nu aveau nici o ameninţare militară imediată asupra lor. Această binevenită pauză, care a durat de la Tratatul de la Brest-Litovsk (martie 1918) până la prăbuşirea Puterilor Centrale la sfârşitul lui 1918, le-a permis bolşevicilor să-şi consolideze puterea militară şi politică.

Din punctul de vedere al anarhiştilor ruşi, Tratatul de la Brest-Litovsk a reprezentat momentul de răscruce al Revoluției. Când au căzut la o înțelegere cu Puterile Centrale, bolșevicii au plătit un preț cutremurător în teritorii și resurse.

Dar și mai important, ei au preferat mai degrabă să facă un pact cu imperialiștii decât să încerce să răspândească Revoluția prin inițiative populare, în special, prin lupta de rezistență partizană.(ii)

La scurt timp după Brest-Litovsk, Bolșevicii s-au întors împotriva aliaților lor de la începutul Revoluţiei, Socialiștii Revoluționari de stânga și anarhiștii. Cheka (poliția politică secretă), care a fost creată cu scopul clar de a-i elimina pe contra-revoluționari, a fost asmuțită asupra celor de stânga care-i criticau pe bolșevici.

Pretextul la îndemână pentru a-i lichida pe anarhiștii din Moscova a venit când reprezentantul guvernului Statelor Unite s-a plâns că maşina sa a fost furată de anarhişti. (Potrivit reprezentantului guvernului Britanic, Bruce Lockhart, fusese furată de fapt maşina lui Trotsky).

În noaptea din 11 aprilie, 26 de centre anarhiste au fost atacate de Cheka. Cel mai mare centru, Casa Anarhiei de pe strada Malaia Dimitrovka (fosta Cameră de Comerţ) a fost scena unei lupte crâncene. Zeci de anarhişti şi cekişti au fost ucişi şi sute de anarhişti arestaţi în timpul acelei nopţi a teroarei. (iii) Această luptă inegală a fost repetată şi în multe alte oraşe din Rusia.

Lichidarea oficială a anarhiştilor nu a fost lipsită de repercusiuni chiar în interiorul Partidului Comunist.(iv) La o perioadă după Brest-Litovsk, un grup de la conducerea partidului din jurul lui Bukharin a încercat să organizeze o lovitură de stat împotriva lui Lenin, pentru a opri alunecarea rapidă a regimului spre dreapta. Dar acești disidenți au făcut repede cale întoarsă şi au acordat regimului sprijin lipsit de orice critică. (v)

Note despre anarhism – Noam Chomsky

Un scriitor francez, simpatetic anarhismului, a scris în 1890 că “anarhismul are un spate lat, ca hârtia îndură tot “- incluzând, a menționat el, pe cei ale căror fapte sunt de așa natură încât “un dușman de moarte al anarhismului nu ar fi putut face mai bine.” Au existat mai multe stiluri de gândire și de acțiune, care au fost menționate ca “anarhiste”. Ar fi fără speranță să încercăm să cuprindem toate aceste tendințe contradictorii, într-o teorie generală sau ideologie. Chiar dacă am proceda în a extrage din istoria gândirii libertare o tradiție evolutivă aşa cum face Daniel Guérin în lucrarea sa, rămâne dificil să se formuleze doctrinele sale ca o teorie specifică și determinată a societății și schimbărilor sociale. Istoricul anarhist Rudolf Rocker, care prezintă o concepție sistematică de dezvoltare anarhistă către anarho-sindicalism, de-a lungul liniilor care poartă comparație cu munca lui Guérin, pune problema bine atunci când scrie că anarhismul nu este ”un sistem social fix şi închis, ci mai degrabă o tendință definită în dezvoltarea istorică a omenirii, care, în contrast cu tutela intelectuală a tuturor instituțiilor clericale și guvernamentale, urmărește desfășurarea fără obstacole a tuturor forțelor individuale și sociale ale vieţii. Chiar și libertatea este decât relativă, nu un concept absolut, din moment ce tinde în mod constant să devină mai largă și să afecteze cercuri mai largi în mai multe moduri multiple. Pentru anarhist, libertatea nu este un concept abstract filozofic, ci posbilitatea concretă ca fiecare ființă umană să ducă la dezvoltarea integrală a tuturor puterilor, capacităților și talentelor cu care natura a înzestrat-o. Cu cât mai puţin această evoluție naturală a omului este influențată de tutela ecleziastică sau politică, cu atat mai eficientă și armonioasă va deveni personalitatea umană.

S-ar putea întreba ce valoare există în studierea unei “tendințe definită în dezvoltarea istorică a omenirii” care nu articulează o teorie socială specifică și detaliată. Într-adevăr, mulți comentatori resping anarhismul ca utopic, lipsit de formă, primitiv sau incompatibil cu realitățile unei societăți complexe. S-ar putea, cu toate acestea, argumenta destul de diferit: că la fiecare etapă a istoriei preocuparea noastră trebuie să fie demontarea acelor forme de autoritate și opresiune care supraviețuiesc dintr-o epocă în care acestea ar fi putut fi justificate în ceea ce privește nevoia de securitate sau de supravietuire sau de dezvoltare economică, dar acum contribuie la – mai degrabă decât a atenua – deficitul material şi cultural. Dacă este așa, nu va fi nici o doctrină a schimbării sociale stabilită pentru prezent și viitor, nici chiar, neapărat, un concept specific și neschimbător a obiectivelor spre care ar trebui să tindă schimbarea socială. Cu siguranță înțelegerea noastră a naturii omului sau a gamei de forme viabile sociale este atât de rudimentară încat orice doctrină amplă trebuie să fie tratată cu scepticism, la fel cum scepticismul este în vedere atunci când auzim că “natura umană” sau “cerințele de eficiență” sau “complexitatea vieții moderne”, impune acest lucru sau o formă de opresiune și conducere autocrată.

Cu toate acestea, la un anumit moment există toate motivele de a dezvolta, în măsura în care permite înțelegerea noastră, o realizare specifică a acestui trend definit în dezvoltarea istorică a omenirii, adecvate pentru sarcinile de moment. Pentru Rocker “problema care este stabilită pentru timpul nostru este aceea de a elibera pe om de blestemul exploatării economice și de înrobirea politică și socială”; iar metoda nu este cucerirea și exercitarea puterii de stat, ci mai degrabă “pentru a reconstrui viața economică a poporului de la sol în sus și de a construi-o în spiritul socialismului.” Dar numai producătorii înșiși sunt echipaţi pentru această sarcină, întrucât sunt singurul element creator de valoare în societatea din care un nou viitor poate apărea. Lor trebuie să fie sarcina de a elibera munca de toate lanțurile cu care exploatarea economică o incatusaseră, de a elibera societatea de toate instituțiile și procedurile puterii politice, și deschiderea căii spre o alianță de grupuri libere, bazate pe cooperarea muncii și administrarea planificată a lucrurilor în interesul comunității. Pentru a pregăti masele muncitoare din oraș și țară pentru acest obiectiv și unirea acestora, ca o forță militantă este obiectivul modern al anarho-sindicalismului.”

Capitalismul face viaţa mai bună?

Student: Mi-am dat seama că sistemul nostru economic are o mulţime de probleme, sistemul salarial nu e în regulă, inegalitatea e cea mai mare, e cea mai mare prăpastie între bogaţi şi săraci, dar sistemul se menţine pentru că nivelul de trai în America e mai bun decât în trecut. Poate fi asta o justificare pentru că încă avem capitalism, pentru că, din punctul meu de vedere, capitalismul a triumfat…

Noam Chomsky: Nu, nu a triumfat. Nu cred că lucrurile stau aşa. Şi în societăţile sclavagiste era un nivel de trai care creştea. Sclavii o duceau mai bine la începutul secolul 19, decât cu 100 de ani în urmă. Poate fi ăsta un argument pentru a justifica sclavia? E un argument îngrozitor. Orice sistem… Ai putea justifica aşa şi stalinismul. În Uniunea Sovietica a existat o creştere economică foarte substanţială. Până în 1989, URSS făcea parte din ţările în curs de dezvoltare, nu făcea parte din lumea a treia. Acum s-a întors în lumea a treia din cauza reformelor capitaliste pe care le-a aplicat. În 10 ani, reformele capitaliste i-au aruncat înapoi în lumea a treia din care ieşiseră.

Dar dacă vrei să vorbeşti strict în termeni economici, aveau creştere economică rezonabilă. Şi exact acest lucru îi necăjea pe liderii occidentali. Dacă te uiţi în arhive şi citeşti documentele, până în anii 1970, când a existat o încetinire (economică), veţi vedea că cea mai mare problemă a liderilor occidentali era că Uniunea Sovietică putea fi privită ca un model de modernizare economică rapidă, pe parcursul unei singure generaţii. Iar aşa ceva putea provoca tot felul de probleme nu doar în ţările din lumea a treia, ci şi în interiorul ţărilor bogate. Liderilor occidentali nu le păsa de agresiunea asupra ruşilor, nu păsa nimănui de sistemul de teroare a lui Stalin. De fapt, Truman îl admira pe Stalin, pentru că ar fi fost „un om cinstit”.

Liderii occidentali nu dădeau doi bani pe ce li se întâmpla oamenilor în Rusia. Şi Churchill îi lua mereu apărarea lui Stalin în şedinţele de guvern, spunea că e „un mare om de stat”. Stalin putea ucide câţi oameni dorea – era irelevant pentru liderii din Occident.

Problema lor nu era nici că URSS ar fi atacat pe cineva. Se temeau de faptul că URSS avea creştere economică, ceea ce, mai ales, asupra lumii a treia avea un impact impresionant.

La fel, şi în cazul Cubei. Documentele privind relaţia administraţiei Kennedy cu Cuba abia au fost desecretizate şi sunt foarte interesante. E foarte interesant să vezi cum au ascuns faptele, cum le-au cenzurat. Doar un exemplu pentru a înţelege: (în 1996) are loc acest incident la Orgnizaţia Mondială a Comerţului. Uniunea Europeană a acuzat Statele Unite că au încălcat acordul OMC (prin impunerea sancţiunilor economice asupra Cubei) prin acordul Helms-Burton. Statele Unite s-au trezit izolate, singurele voturi în favoarea SUA au fost din partea Israelului — ceea ce e de la sine înţeles, e ca şi cum ai spune că Ucraina susţinea Rusia în timpul URSS — şi Uzbekistan, nu se ştie din ce motiv. Uzbekistan şi Israel sunt singurele ţări care au votat în favoarea SUA, întreaga Uniune Europeană a votat împotriva lor. Iar SUA au părăsit OMC, au părăsit dezbaterile şi au reproşat Uniunii Europene că nu are dreptul să se amestece în treburile ei interne pentru că America e şeful lumii. Dar motivele pe care le-au oferit sunt interesante. Ei au spus că aceasta ar fi fost politica SUA faţă de Cuba şi că datează – au minţit aici – din timpul administraţiei Kennedy, că am avut 3 decenii când în mod constant Washingtonul a încercat să dărâme guvernul de la Havana, iar Uniunea Europeană nu are nici un drept să ne pună în discuţie politica noastră externă. Aşa s-a exprimat Stuart Eizenstat, oficialul guvernului american la OMC.

Nu a reacţionat nimeni la declaraţia sa. E interesant, cumva e un fapt dat că am avea dreptul să înlăturăm guverne străine când avem chef şi că oricine ni se opune ar comite un abuz. Dar a existat o cricită interesantă, venită din partea lui Arthur Schlesinger. El a trimis o scrisoare deschisă care a fost publicată de New York Times în care îi amintea prietenului său Stuart Eizenstat că a înţeles greşit politica admnistraţiei Kennedy în priviţa Cubei. Acesta politică era bazată – şi acum citez din scrisoarea lui – pe „problemele pe care le provoca Fidel Castro în emisferă şi pe conexiunea sovietică. Dar, cum au rămas în trecut, au devenit un anacronism.”

Anarho-sindicalism și anarhism

Următoarele extrase, sunt preluate din cuvântarea lui Pierre Besnard la Congresul de la Paris din iunie 1937 al Asociației Internaționale a Muncitorilor (IWA- internaţionala anarho-sindicalistă). L’Anarcho-Syndicalisme et l’Anarchisme, Rapport de Pierre Besnard, Secretaire de l’A.I.T. au Congrès Anarchiste International de 1937 (din 30 mai 1937; republicată ca supliment pentru Le Monde Libertaire, 1963), pentru care Alexander Schapiro a scris introducerea.

I. Ce este anarhismul revoluţionar?

Anarhismul revoluţionar este o mișcare a cărei doctrine este proiectată să instituie o existență individuală și colectivă la care satul, guvernul și autoritatea va fi blocată. Incontestabil, fundamentul pe care societatea va fi bazată este omul. Astfel încât anarhismul este afirmarea unei cereri sociale în curs de desfășurare aici și acum și în viitorul infinit, în viitorul indefinit. Aceasta presupune un proiect economic, administrativ și social care trebuie să înceapă chiar acum. Istoric vorbind, anarhismul revoluționar este a treia ramură a socialismului tradițional. În contrast cu celelalte două ramuri, socialismul și comunismul – ambele politice, autoritare și etatiste – este apolitic, anti parlamentar și anti etatist. Caracteristica sa esențială este libertatea într-un context de responsabilitate, individuală și colectivă deopotrivă. Sarcinile sale principale în prezent sunt: propaganda, popularizarea şi educația socială a maselor muncitoare azi, iar mâine, administrarea societății.

II. Ce este anarho-sindicalismul?

Anarho-sindicalismul este o mișcare organizațională și organizată. Îşi trage doctrina din anarhism și formatul său organizațional din sindicalismul revoluționar. Este expresia contemporană a doctrinei anarhiste în ceea ce privește problemele economice și sociale. În ceea ce privește revoluția, este de asemenea, cum experiența spaniolă în sine a demonstrat, agentul esențial al realizării. La nivel mondial, este reprezentat de IWA și centrele sale naționale. Doctrina sa a fost definită de către Congresul fondator al IWA (25-31 decembrie 1922), de congrese succesive şi de scrierile militanților săi. În Spania, CNT reprezintă anarho-sindicalismul IWA. Practic, și nu mai puțin istoric, anarho-sindicalismul este formatul organizațional asumat de anarhie în scopul luptei împotriva capitalismului. Este în mod fundamental în contradicție cu sindicalismul politic și reformist. Respingerea de către anarho-sindicalişti a noţiunii de partid oferă un mijloc esenţial în pregătirea eliberării economice şi sociale a celor care muncesc, care sunt obligaţi acum să-şi apere condiţiile de trai. Mișcarea anarho-sindicalistă face posibilă o înjugare a acțiunii în vederea realizării cerințelor de zi cu zi și cele mai înalte aspirații ale muncitorilor. Obține un amalgam a celor două în ceea ce privește interesele materiale, morale, pe termen scurt și în viitor. Dintr-o similitudine de interese, dă naștere unei identități de obiective ca o consecință logică și naturală, o reconciliere a doctrinelor.

Anarho-sindicalismul: o mișcare a învăţării din greşeli

Ca orice doctrină cu adevărat socială, anarho-sindicalismul este în esență o chestiune de încercare și eroare. Dovada în acest sens este faptul că, în prezent, în Spania, doctrina sa, care a fost consacrată și confirmată de fapte, este realizabilă în termen scurt. Bazată pe încercare și eroare? La fel ca ca orice mișcare socială și toate științele. În sociologie ca și în fizică sau chimie sau mecanică, ideea izvorăște din act și se întoarce la ea. Faptul este întotdeauna anterioară ideii și evocă doctrina, filosofia din care realizarea stă să răsară. Doctrina, ideea, dorinţa pentru mai mult experiment ca mijloc pentru o finalitate, urmată de fenomenele înregistrate care generează legi recunoscute de toți și autentificate de experiență.

Programul Anarho-Sindicalismului

Concepție a societății organizată de-a lungul principiilor anarho-sindicaliste. Publicată prima dată în 1927 de Grigori Petrovitch Maximoff, rămâne una dintre cele mai detaliate și concise elaborări politice și economice a unei societăți bazate pe anarho-sindicalism și etapele necesare pentru tranziția spre o societate comunist libertară. Încă are relevanță astăzi și ne oferă o alternativă viabilă la capitalism și socialism de stat.

Autorul

Grigori Petrovitch Maximoff s-a născut la 10 noiembrie 1893, în satul rus Mitushino, provincia Smolensk. După ce a studiat pentru preoție, acesta a realizat că nu este vocația lui și a plecat la Sankt Petersburg, unde a absolvit ca inginer agronom la Academia Agricolă în 1915. S-a alăturat mișcării revoluționare în timp ce era student, a fost un propagandist activ și după revoluția din 1917, s-a alăturat Armatei Roșii. Atunci când bolșevicii au folosit armata ca poliție politică și pentru a-i dezarmara pe muncitori, acesta a refuzat să se supună ordinelor și a fost condamnat la moarte. Solidaritatea celor din sindicatul muncitorilor din siderurgie i-a salvat viața. A editat ziarul anarho-sindicalist Golos Trouda (Vocea Muncii) și Novy Golos Trouda (Noua Voce a Muncii). Arestat la 8 martie 1921, în timpul revoltei din Kronstadt, a fost deținut împreună cu alți tovarăși în închisoarea Taganka, Moscova. Patru luni mai târziu, a intrat în greva foamei timp de zece zile și jumătate, punându-i capăt numai atunci când intervenția sindicaliștilor europeni, participând la un congres al Internaţionalei Sindicale Roşii, au asigurat pentru el și tovarășii lui posibilitatea de a căuta exil în străinătate. A mers la Berlin, unde a editat Rabotchi Put (Calea Muncii), un ziar al anarho-sindicaliștilor ruși în exil. Trei ani mai târziu, a plecat la Paris, apoi în Statele Unite, unde s-a stabilit la Chicago. Acolo a editat Golos Truzhenika (Vocea Muncitorului) și mai târziu, Dielo Trouda-Probuzhdenie (Cauza Muncii- Trezirea) până la moartea sa, în 16 martie 1950. Maximoff a murit încă în floarea vieții, ca urmare a problemelor cu inima, și a fost deplâns de toți cei care au avut norocul să-l cunoască. A fost nu doar un gânditor lucid, ci un om cu un caracter inoxidabil și o înțelegere umană complexă. A fost o persoană întreagă, în care claritatea gândirii și căldura sentimentului s-au unit în cel mai fericit mod. A trăit ca un anarhist, nu pentru că a simțit un fel de obligație impusă din exterior, ci pentru că nu a putut proceda altfel, deoarece inima lui întotdeauna l-a făcut să acționeze cum a simțit și a crezut. – Rudolf Rocker

Introducere: Societatea modernă în lumina anarhismului

Societatea contemporană este o societate capitalistă. Fundamentul său este principiul proprietății private. Caracteristica sa principală este producția pentru comerț. Relațiile acestui tip de producție sunt de așa natură încât mijloacele de producție, toate bunurile și distribuția acestora, precum și o mare parte din salariile muncitorilor, aparțin unui număr insignifiant de persoane – clasa capitalistă. Masa mare a populației este formată doar din deţinătorii forței de muncă – munca fizică și intelectuală – pe care o vând capitaliștilor; printre aceștia se numără proletariatul, țăranii săraci și cei de condiţie medie, și micii meșteșugari care utilizează puterea lor de muncă în mod individual, fără a vinde direct capitaliștilor, dar care depind în întregime de ei.

Datorită acestui mecanism al societății moderne, averi fabuloase se acumulează la un capăt, în timp ce la celălalt există sărăcie cumplită. Acest fapt este evident mai ales în țările capitalismului avansat, unde diviziunea de clasă a societății se vede cel mai clar. Este imposibil a trage o linie de demarcație între clasele deținătoare de proprietate și clasele lipsite de proprietate, din moment ce aceste clase se amestecă unele cu altele prin intermediul nuanțelor nenumărate și nedetectabile. Dar în lumea fizică, de asemenea, nu există linii de demarcație; totuși, există o diferențiere clară între plante și animale, între fiare și oameni. La fel de clară este situația și în societatea umană, în pofida legăturilor intermediare care fac trecerea de la o condiție politică și socială la alta aproape insesizabilă. Distincția între clase este foarte clară și oricine poate face diferenţa între clasa de mijloc superioară și clasa de mijloc inferioară și diferenţa dintre clasa de mijloc superioară şi clasa proletarilor industriali de la orașe; la fel de ușor se poate diferenția între latifundiarul care deţine mult pământ şi proprietarul țăran, muncindu-şi pământul singur, şi între fermier și muncitorul simplu de la sat. O astfel de ordine a societății moderne este protejată de puterea deplină a Statului, cu codul său moral și religia sa.

În societatea capitalistă totul se bazează pe cumpărare și vânzare – piață este caracteristică pentru sistemul de distribuție a bunurilor fabricate. Din acest motiv, totul în societatea capitalistă devine o marfă (nu doar bogăția materială, ci, de asemenea, știința, arta, și chiar calitățile morale). Iar masele mari de oameni (producătorii de bunuri fizice și intelectuale) pe care foamea îi forțează să lucreze ca angajați – și ei sunt mărfuri. Caracteristicile speciale ale acestor mărfuri sunt: gândirea, voința, nevoile fizice și aspirațiile la o existență umană.

Programul Anarho-Sindicalismului

View this document on Scribd

Socialism fără Stat: Anarhism – Mihail Bakunin

Efectul Marilor Principii Proclamate de Revoluția Franceză. Din momentul în care Revoluția a adus maselor propria biblie, dar nu cea mistică, cea raţională, nu cea cerească, cea pământeană, nu cea divină, cea umană, Carta Drepturilor Omului, care de când a proclamat ca toţi oamenii sunt egali, că toţi oamenii au dreptul la libertate şi egalitate, masele din toate ţările Europei, din toate ţările civilizate, s-au trezit încet din somnul care i-a ţinut în sclavie de când creștinismul i-a amorţit cu opiumul său şi au început să se întrebe daca şi ei au dreptul la egalitate, libertate şi umanitate. Îndată ce această întrebare a fost pusă, poporul, condus de admirabilul său bun simţ la fel ca şi de instinctul lui a realizat că prima condiţie a adevăratei sale eliberări sau umanizări a fost dincolo de toate o schimbare radicală a situaţiei economice. Prima întrebare se referă la pâinea cea de toate zilele, pentru că aşa cum a remarcat Aristotel, omul, pentru a putea gândi, pentru a se putea simţi liber, pentru a putea deveni om, trebuie sa fie eliberat de grijile materiale ale vieţii cotidiene. Din această cauză, burghezia, care este atât de gălăgioasă în strigătele sale împotriva materialismului oamenilor şi care propovăduieşte abstinenţa idealismului, ştie foarte bine ca pentru ea, predica se bazează doar pe vorbe şi nu prin exemple. A doua întrebare aparută dinaintea poporului este aceea a pauzei de dupa muncă, care este condiţia indispensabilă a umanităţii. Dar pâinea şi timpul liber nu pot fi obţinute decât printr-o transformare radicală a societăţii existente şi acesta explică de ce revoluţia indemnată de implicaţiile propriilor principii a dat naştere socialismului.

Socialismul este dreptate. Când vorbim de justiţie, înţelegemîn acest fel nu dreptatea conţinută de coduri sau jurisprudenţa romană, care se bazează într-o mare măsura pe faptele de violenţă realizate prin forţă, violenţă consacrată în timp şi  binecuvantată de anumite biserici (creştine sau păgâne) şi acceptate ca fiind principii absolute din care întreaga lege este rezultată printr-un proces de argumentare logică? nu, vorbim de acea justiţie bazată doar pe constiinţa umană, justiţia care se găseşte în conştiinţa fiecărui om, chiar şi în cea a unui copil şi care poate fi exprimată printr-un singur cuvânt: echitate.

Această justiţie universală care nu a triumfat asupra lumii politice, juridice sau economice datorită cuceririi prin forţă sau influenţe religioase ar trebui sa devină baza unei noi lumi. Fără aceasta nu poate fi nici libertate, nici republică, nici prosperitate sau pace. Ar trebui sa fie guvernată după hotărârile noastre pentru că noi acţionăm aproape efectiv pentru instaurarea păcii. Şi această dreptate ne sileşte să luăm asupra noastră apărarea intereselor oamenilor destul de maltrataţi şi cererea libertaţilor economice şi sociale odată cu libertatea politică.

Principiul de bază al socialismului. Noi nu propunem aici, domnilor, vreun sistem socialist sau altul. Ceea ce vrem noi acum este să reclamăm iarăşi un mare principiu al revoluţiei franceze: “fiecare fiinţă umană trebuie să aibă toate mijloacele materiale şi morale pentru a-şi dezvolta întreaga umanitate” un principiu care în opinia noastră, poate fi tradus prin următoarea chestiune: Organizarea societăţii într-o asemenea manieră încât orice individ, bărbat sau femeie, ar trebui să găsească, în decursul întregii vieţi, mijloace aproximativ egale pentru dezvoltarea diferitelor calităţi şi utilizarea lor în propria muncă. Iar pentru a organiza o asemenea societate, arâtând imposibilitatea exploatării muncii cuiva, va permite fiecărui individ să se bucure de bunastarea socială, în care în realitate este produsă doar de munca colectivă şi de care se va bucura în masura în care va contribui direct la crearea acelei bunăstări.

Respingerea socialismului de stat. Realizarea acestei misiuni va dura desigur câteva secole de dezvoltare. Dar istoria ne-a adus-o de departe iar in  viitor nu o mai putem ignora fără sa ne condamnăm noi inşine la o neputinţă cumplită. Ne-am săturat să adaugăm aici că respingem puternic orice încercare de organizare socială care nu acceptă libertatea completă a individizilor şi a organizaţiilor sau cea care ar cere  pregătirea pentru orice fel de putere organizatoare. În numele libertăţii pe care noi o recunoaştem ca singurul fundament şi ca unicul principiu creativ de organizare economică şi politică, vom protesta împotriva orice este străin şi care seamănă a comunism de stat sau socialism de stat.

Ce este anarho-sindicalismul?

Anarho-sindicalismul este un mijloc de organizare, o metodă de luptă și de acțiune directă a muncitorilor care își are rădăcinile în postulatele Internaţionalei I și a sindicalismului revoluționar.

Se inspiră predominant din surse federaliste și anarhiste și, printr-o activitate revoluționară și o clară orientare libertară, tinde în mod constant să câștige, în toate privințele, cele mai bune îmbunătățiri pentru clasa muncitoare, cu scopul emancipării depline a acesteia și de a suprima toate formele de exploatare și asuprire a omului de către om sau de către orice instituție, iar în același timp luptă pentru abolirea tuturor formelor de capitalism și a oricărei forme de Stat. Contrar sistemelor sociale și politice predominante, luptă pentru transformarea radicală a societății și a regimurilor pe care aceasta se bazează și pentru instaurarea unui mediu social de conviețuire umană bazat pe principiile comunismului libertar.

Anarho-sindicalismul nu este o doctrină sau o filosofie. Conținutul teoretic provine din socialismul umanist și mai ales din anarhism, ale cărui postulate referitoare la apărarea integrală a personalității umane, la libertate, la solidaritate, la ajutorul reciproc și referitoare la asocierea voluntară și federativă, constituie cel mai important fundament.

Anarho-sindicalismul, în mișcarea muncitorească modernă, e un curent sindical total independent, conținând caracteristici proprii atât prin conținutul de bază cât și prin forma de organizare și dezvoltare functională, liberă de orice formă de centralism și birocrație. Ia în considerare întotdeauna personalitatea participanților și încurajează participarea acestora în viața sindicală. Respectă autonomia secțiunilor, sindicatelor, federațiilor și confederațiilor. Anarho-sindicalismul se singularizează prin metodele de acțiune directă pe care le folosește, prin dinamica și strategia de luptă și prin faptul că obiectivele finale sunt întotdeauna prezente în orientarea socială. O altă caracteristică distinctivă și inconfundabilă este respingerea oricărei colaborări de clasă, a oricărui compromis față de capitalism și Stat, chiar dacă aceasta ar fi în numele „interesului național”; refuzând orice participare sau intervenție în orice organism, fie el mixt sau oficial, aparținând guvernului sau patronatelor; respingerea arbitrajelor, legalizărilor și intermedierii de orice fel provenite din conflictele sociale cotidiene.

Anarho-sindicalismul se consideră în luptă permanentă împotriva sistemului pe care îl confruntă și pe care intenţionează să-l elimine, refuză tot ceea ce interferează cu libertatea de acțiune, limitând-o sau restricționând-o.

Se poziţionează mereu pe primul plan în lupta socială și a revendicărilor muncitorilor. Anarho-sindicalismul menține viu spiritul revoluționar în rândul maselor muncitoare. Le pune în mișcare și le antrenează în așa fel încât, prin lupta voluntară, conștientă și directă, să dezvolte inițiative proprii, iar în același timp să contribuie la formarea și pregatirea acestora, în special, pentru a permite să-și asume conștient, indiferent de orice partid politic, responsabilități de autogestionare directă a noii societăți în curs de dezvoltare și organizare, o societate liberă, justă și solidară. În această nouă societate, cu ajutorul tuturor progreselor științifice și tehnologice, se va căuta să se ofere fiecăruia în parte, prin muncă și efort colectiv și individual, maximul de bunăstare și confort, considerând un respect imprescriptibil, intangibil și inalienabil pentru libertatea și personalitatea fiecărei ființe umane, acesta fiind obiectivul primordial, coincident cu cel al anarhismului.

Anarho-sindicalismul nu pretinde să fie o finalitate în sine și nici să creeze o nouă ideologie predominant sindicalistă. La fel, nu pretinde să-și asume reprezentarea și administrarea totală și globală a noii societăți și nici să o modeleze într-o manieră uniformă și imuabilă. Concepția față de comunismul anarhist e vie, deschisă viitorului și modalităților variate de aplicare, întotdeauna perfectibile, atâta timp cât acestea au o bază esențial libertară.

Note despre anarhism – Noam Chomsky (Partea III)

Ceea ce este mult mai important este faptul că aceste idei au fost realizate în acțiune revoluționară spontană, de exemplu, în Germania și Italia, după Primul Război Mondial și în Spania (nu doar la țară, ci și în Barcelona industrială) în 1936. S-ar putea argumenta că o formă de comunism al consiliului este forma naturală a socialismului revoluționar într-o societate industrială. Aceasta reflectă înțelegerea intuitivă că democrația este strict limitată atunci când sistemul industrial este controlat de orice formă de elită autocratică, fie că sunt proprietari, manageri și tehnocrați, o “avangardă” de partid, sau o birocrație de stat. În aceste condiții de dominație autoritară, idealurile clasice libertare dezvoltate mai departe de către Marx și Bakunin și toți revoluționarii adevărați nu pot fi realizate; omul nu va fi liber să dezvolte potențialul la capacitate maximă, și producătorul va rămâne “un fragment dintr-o ființă umană,” degradată, un instrument în procesul de producție direcționat de sus.

Fraza “acțiune spontană revoluționară” poate fi înșelătoare. Anarho-sindicaliștii, cel puțin, au luat foarte în serios observația lui Bakunin, care spunea că organizațiile muncitorilor trebuie să creeze ”nu numai ideile, ci de asemenea faptele viitorului în sine” în perioada pre revoluționară. Realizările revoluției populare din Spania, în particular, s-au bazat pe munca perseverentă a multor ani de organizare și educație, o componentă a unei lungi tradiții de angajament și militantism. Rezoluțiile Congresului de la Madrid din iunie 1931 și Congresul de la Saragosa din mai 1936 au prefigurat în mai multe moduri actele revoluției, aşa cum au fost schiţate ideile oarecum diferite ale lui Santillan, în relatarea sa destul de specifică a organizării sociale și economice care urmează să fie instituită de revoluție. Guérin scrie “Revoluția spaniolă a fost relativ matură in mintea gânditorilor libertari, ca și în conștiința populară.” Iar organizațiile muncitorilor au existat cu structura, experiența, precum și înțelegerea pentru realizarea sarcinilor de reconstrucție socială atunci când, cu lovitura de stat lui Franco, turbulențele din 1936 au explodat în revoluție socială. În prefața la o colecție de documente privind colectivizarea în Spania, anarhistul Augustin Souchy scrie: Timp de mulți ani, anarhiștii și sindicaliștii din Spania au considerat sarcina lor supremă transformarea socială a societății. În adunările lor de sindicate și grupuri, în jurnalele lor, broșurile și cărțile lor, problema revoluției sociale a fost discutată neîncetat și într-un mod sistematic. Toate acestea se află în spatele realizărilor spontane, munca constructivă a Revoluției spaniole.

Ideile socialismului libertar, în sensul descris, au fost scufundate în societățile industriale din ultima jumătate de secol. Ideologiile dominante au fost cele ale socialismului de stat sau capitalismului de stat (tot mai militarizată în Statele Unite, din motive care nu sunt obscure). Dar a existat un interes în ultimii ani. Tezele pe care le-am citat de Anton Pannekoek au fost luate din o broșură recentă a unui grup de muncitori francezi radicali (Informations Correspondance Ouvrière). Observațiile de William Paul despre socialismul revoluționar sunt citate într-o lucrare de Walter Kendall dat la Conferința Națională privind controlul Muncitorilor în Sheffield, Anglia, în martie 1969. Mișcarea pentru controlul muncitorilor a devenit o forță semnificativă în Anglia în ultimii ani. A organizat mai multe conferințe și a produs o literatură substanțială , și numără și printre reprezentanții săi activi ale unora dintre cele mai importante sindicate. De exemplu, Uninea Amalgamată a Muncitorilor din Turnătorie şi Inginerie, a adoptat, ca politică oficială, programul de naționalizare a industriilor de bază sub “controlul muncitorilor la toate nivelele.” Pe continent, există evoluții similare. Mai 1968 a accelerat bineînțeles interes crescând pentru comunismul de consiliu și ideile conexe în Franța și Germania, așa cum a făcut-o în Anglia.

Note despre anarhism – Noam Chomsky (Partea II)

Ideile acestea au crescut din Iluminism; rădăcinile sunt în Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni a lui Jean-Jacques Rousseau, Limitele Acțiunii de Stat de Alexander von Humboldt, insistența lui Kant, în apărarea Revoluției Franceze, că libertatea este condiția prealabilă pentru dobândirea maturităţii pentru libertate, nu un cadou care urmează să fie acordat atunci când o astfel de maturitate este realizată. Odată cu dezvoltarea capitalismului industrial, un sistem nou și neprevăzut de injustiție a apărut; socialismul libertar este cel care a păstrat și extins mesajul radical umanist al Iluminismului și idealurile clasice liberale, care au fost pervertite într-o ideologie pentru a susține ordinea socială în curs de dezvoltare. De fapt, asupra aceloraşi ipoteze care au dus liberalismul clasic să se opună intervenției statului în viața socială, relațiile capitaliste sociale sunt, de asemenea, intolerabile. Acest lucru este clar, de exemplu, în lucrarea clasică a lui Humboldt, Limitele Acțiunii de Stat, care a anticipat și probabil l-a inspirat pe Mill. Această gândire clasic liberală, finalizată în 1792, este în esența sa profund, deși prematur, anticapitalistă. Ideile sale trebuie să fie atenuate dincolo de recunoaștere pentru a fi transmutate într-o ideologie a capitalismului industrial.

Viziunea lui Humboldt a unei societăți în care lanțurile sociale sunt înlocuite de legăturile sociale și munca este liber întreprinsă sugerează începutul lui Marx, cu discuția lui despre alienarea “muncii atunci când munca este externă muncitorului…nu parte a naturii sale…[astfel încât] el nu se îndeplinește în munca sa ci se neagă însuși …[și este] epuizat fizic si degradat psihic,” munca alienată care “aruncă unii dintre muncitori înapoi într-un fel muncă barbară și îi transformă pe alţii în maşini,” privând astfel omul de “caracterul speciei” lui de “activitate conștientă liberă” și “viață productivă.” În mod similar, Marx concepe “un nou tip de ființă umană care are nevoie de semenii săi….[asociația muncitorilor devine] efortul constructiv real pentru a crea textura socială a relațiilor umane viitoare.” Este adevărat că gândirea libertară clasică se opune intervenției statului în viața socială, ca o consecință a ipotezelor profunde despre nevoia umană de libertate, diversitate și asociere liberă. Pe aceleași ipoteze, relațiile de producție capitaliste, munca salarială, competitivitatea, ideologia “individualismului posesiv” – toate trebuie să fie considerate în esență antiumane. Socialismul libertar este corect să fie considerat ca moștenitorul idealurilor liberale ale Iluminismului.

Rudolf Rocker descrie anarhismul modern…”confluența celor două curente mari, care în timpul și după revoluția franceză și-au găsit expresia caracteristică în viața intelectuală a Europei: Socialismul și Liberalismul.” Idealurile clasice liberale, susține acesta, s-au distrus pe realitățile economice a formelor capitaliste. Anarhismul este în mod necesar anticapitalist, în sensul că “se opune exploatării omului de către om.” Dar, de asemenea, anarhismul se opune “dominației omului de către om.” Se insistă asupra faptului că “socialismul va fi liber sau nu va fi deloc. În recunoașterea acesteia se află justificarea reală și profundă pentru existența anarhismului.” Din acest punct de vedere, anarhismul poate fi considerat ca aripa libertară a socialismului. În acest spirit, Daniel Guérin a abordat studiul anarhismului în lucrările sale. Guérin citează pe Adolph Fischer, care a spus că “fiecare anarhist este un socialist, dar nu in fiecare socialist este neapărat un anarhist.” În mod similar Bakunin, în manifestul său anarhist din 1865, programul său proiectat pentru fraternitatea revoluționară internațională, a stabilit principiul că fiecare membru trebuie să fie, pentru început, un socialist.