Comitetele din Fabrici în timpul Revoluției din Rusia

Introducere

”Pentru muncitorul rus a trăi înseamnă pur și simplu a nu muri.” [1]

Înainte de februarie 1917, muncitorii ruşi îndurau disciplina militară la locul de muncă fiind obligaţi să lucreze peste program, foarte mulți cădeau victime „accidentelor” de muncă mortale şi îndurau foamea când ajungeau acasă după o zi de muncă. În 1905 ei s-au ridicat împotriva monarhiei ţariste şi au creat ceva cu totul nou în acea luptă – sovietul (sau consiliul). 12 ani mai târziu, după mai bine de doi ani de război şi un val din ce în ce mai mare de greve, ei erau pregătiţi să înlăture ţarismul. Făcând asta, ei şi-au creat propriile lor organizaţii – sovietele şi comitetele din fabrici. Aşa cum au distrus vechea societate, au fost nevoiţi să construiască o societate nouă. Pentru muncitori, acest lucru a însemnat schimbarea condiţiilor propriilor lor vieţi, mai ales schimbarea condiţiilor de muncă. „Pentru că nu sunt maşinăriile, nici fabricile, ci relaţiile dintre oameni şi interacţiunea dintre ei cele care constituie esenţa socialismului.” [2]

De partea încercărilor muncitorilor ruşi de a crea socialismul – nu ca o utopie ruptă de realitate și fără nici o legătură cu viaţa, scrisă în vreun program al vreunui partid politic, ci prin confruntarea realităţii şi schimbarea vieţii lor de zi cu zi – au fost activiştii partidelor socialiste, care se presupunea că ar fi rezonat cu aspiraţiile clasei muncitoare. Acest eseu spune povestea luptei muncitorilor ruşi, în special a luptei pentru comitetele din fabrici. Succesul Bolşevicilor în înfrângerea clasei muncitoare şi în zdrobirea oricărei speranţe pentru socialism este o altă parte a acestei istorii.

Suporterii de azi ai lui Lenin și Troţki încă fac paradă de scrierile acestora și de politicile lor ca și cum ar fi relevante pentru clasa muncitoare și pentru socialism. Încă e necesar prin urmare să arătăm cât de fundamental capitalistă a fost abordarea politică a lui Lenin și Troţki când s-au trezit în fața clasei muncitoare, care preluase puterea acolo unde conta – în locurile unde se muncea, prin comitetele din fabrici, și în comunități, prin sovietele locale.  Partea negativă a acestui eseu este Bolșevismul; partea pozitivă este ce au reușit muncitorii, și ce au încercat să realizeze, chiar și în momentul în care erau înfrânți.

Revoluţia din Februarie
Au fost femeile din clasa muncitoare a Petrogradului cele care au aprins scânteia revoluţiei din Februarie. După săptămâni de greve, în timpul cărora au îndurat atacuri din partea poliţiei în interiorul fabricilor, cea mai oprimată parte a clasei muncitoare, femeile care lucrau în atelierele  industriei textile, au luat iniţiativa. Cererile pentru pâine şi atacurile asupra brutăriilor s-au suprapus peste o demonstraţie în masă uriaşă a femeilor muncitoare de Ziua Internaţională a Femeii. Femeile ignoraseră o directivă dată de bolșevicii locali să aștepte până pe 1 mai! Primul lor slogan ”Pâine!” a fost repede urmat de altele: ”Jos cu autocrația!”, ”Gata cu războiul!”

Deja pe 24 februarie, jumătate din Petrograd era în grevă. Muncitorii se duceau la fabrici, dar acolo refuzau să muncească, și în schimb țineau adunări, adoptau rezoluții și apoi porneau pe străzi în marșuri și demonstrații. Comitetul Vyborg al Bolșevicilor s-a opus grevelor: “(…) din moment comitetul ce a crezut că nu venise timpul pentru acțiune militantă – partidul nu era destul de puternic, iar muncitorii avuseseră prea puține contacte cu soldații – ei au decis să nu facă apel la greve, ci să se pregătească pentru acțiune revoluționară la un anumit moment indefinit din viitor.” [3]

Fără să știe că ”nu venise timpul”, muncitorii au împins greva mai departe până când 240.000 de muncitori erau pe străzi. Greviștii și demonstranții s-au ciocnit cu poliția înarmată, și, prin urmare, s-au dus la soldați să le ceară ajutor, și mai ales să le ceară arme. Comitetul Central al Bolșevicilor în cele din urmă și-a dat seama că e bine să facă apel la grevă, dar doar după ce greva era de mult în desfășurare și deja se transformase în răscoală armată. În seara zilei de 24 februarie, districtul Vyborg din Petrograd era deja controlat de revoluţionari: secţiile de poliţie au fost distruse, şi toţi poliţiştii au fost alungaţi; prizonierii au fost eliberaţi, şi s-au stabilit legături cu celelalte districte din vecinătate. În seara următoare, compania a 4-a a Regimentului Pavlovsky s-a răsculat şi a deschis focul asupra poliţiei. Pe 27 februarie, muncitorii au „vizitat” toate închisorile din Petrograd şi au eliberat toţi prizonierii politici. Soldaţii din armată deja se alăturaseră revoluţiei, şi abia după aceea o singură organizaţie bolşevică a făcut un apel retoric la armată, dar fără să le ceară soldaţilor să îi sprijine pe muncitori.

Socialism sau capitalism de stat? (part 2)

In articolul precedent am adus o scurta critica asupra socialismului “real” sau “stiintific”, pe care regimurile “socialiste” ale trecutului sau chiar prezentului le-au promovat. Primul argument consta in faptul ca “socialismul” lui Lenin si a deviatiilor sale au creat mai degraba un capitalism de stat decat un socialism autentic si poate chiar libertar. Lenin a fost promotorul capitalismului de stat, dupa ce bolsevicii au preluat puterea de stat in Rusia , toate formele spontane de democratie directa au fost abolite sau puse sub tutela statului, puterea consiliilor muncitoresti au fost diminuate si inlocuite cu puterea partidului bolsevic. Calea bolsevica catre socialism trece prin terenul capitalismului de stat, Lenin a mentionat ca “socialismul este doar monpolul capitalismului de stat”. Odata la putere, Lenin a pus in aplicare aceasta viziune a socialismului construit pe baza institutiilor capitalismului monopolist, acest lucru nu sa intamplat accidental sau pentru ca nu existau alternative, in primele luni de conducere bolsevica, liderii consiliilor muncitoresti si comitetelor din fabrici au cautat sa implementeze modelul lor de autogestiune a economiei, dar de fiecare data partidul bolsevic a intervenit, oprind orice incercare de a democratiza economia nationala, deoarece viziunea bolsevica a socialismului era in contrast cu viziunea “anarhista” sau mai degraba “democratic socialista” a maselor din vremea aceea, un prim exemplu fiind revolta din kronstadt de la 1921 cand marinarii alaturi de cetateni orasului Kronstadt si-au cerut drepturile elementare pe care le castigasera in revolutia din februarie, printre care “Libertatea cuvântului şi a presei pentru toţi muncitorii şi ţăranii, pentru anarhişti şi partidele socialiste de stânga. Libertatea de întrunire pentru sindicate şi organizaţiile ţărăneşti” si cel mai important motiv al revoltei, “Deoarece Sovietele existente acum nu mai reprezintă voinţa muncitorilor şi ţăranilor,să se organizeze cât mai repede posibil alegeri noi pentru soviete prin vot secret, cu libertatea de a duce în prealabil o campanie electorală pentru toţi muncitorii şi ţăranii.” Deja incepuse nationalizarea bolsevica a sovietelor, adica in limba romana a consiliilor muncitoresti, a acelor forme spontane de democratie directa mentionate mai sus. Victoria leninismului in Rusia si fuziunea  puterii politice cu cea economica  si centralizarea ei intr-un stat cu partid unic, a rezultat in nasterea totalitarismului modern pe care totii il cunoastem. Pastrarea statului, implementarea partidul unic avangardist si pastrarea relatiilor capitaliste de munca a dus la crearea unui hibrid totalitar pseudo capitalist, retorica leninista pierzandu-si argumentele in fata istoriei si a practicii.