Ascultă, Marxistule!

Ascultă, marxistule!

de Murray Bookchin

(din Post Scarcity Anarchism, 1971)

Toate tâmpeniile din anii ’30 sunt reluate din nou şi din nou – rahatul despre „linia de clasă”, „rolul clasei muncitoare”, „cadrele calificate”, „partidul de avangardă”, şi „dictatura proletariatului”. Toate revin din nou, şi într-o formă mai vulgară ca oricând. Partidul Progresist al Muncii nu e doar un singur exemplu în acest sens, ci e cel mai rău dintre ele. Se simte mirosul de căcat în diferitele mlădiţe ale SDS, şi în cluburile marxiste şi socialiste din campusuri, ca să nu mai vorbim de grupurile de troţkişti, de cluburile Internaţionalei Socialiste, sau de Tinerii împotriva Războiului şi Fascismului.

În anii ’30 aveau cel puţin o scuză. Statele Unite erau paralizate de o criză economică cronică, cea mai profundă şi cea mai lungă din toată istoria lor. Singurele forţe în viaţă, care păreau să încerce să zidurile capitalismului, erau marile lovituri ale CIO (Comitetul, ulterior Congresul Organizării Industriale), cu grevele lor dramatice prin încetarea lucrului şi blocarea fabricilor, cu activismul lor radical, şi cu sângeroasele ciocniri cu poliţia. Atmosfera politică în toată lumea era încărcată de electricitatea Războiului Civil Spaniol, ultima dintre revoluţiile clasice ale muncitorilor, când fiecare sectă radicală din stânga americană se putea identifica cu propria ei columnă de miliţie din Madrid şi Barcelona. Asta se întâmpla acum 30 de ani. Era un timp în care oricine ar fi strigat „Faceţi dragoste, nu război” ar fi fost privit ca un tâmpit: atunci oamenii strigau „Faceţi locuri de muncă, nu război” – strigătul unei epoci împovărate de lipsuri, când realizarea socialismului cerea “sacrificii” şi o “perioadă de tranziţie” la o economie de abundenţă materială. Tânărului de 18 ani, care eram eu atunci, în anul 1937 chiar şi simplul concept al controlului procesului industrial prin computere i-ar fi părut ca cea mai nebunească science-fiction, o fantazie comparabilă cu imaginarea călătoriilor în cosmos.

Acel puştan de 18 ani are acum aproape 50 de ani, iar rădăcinile sale sunt adânc înfipte într-o zonă atât de îndepărtată, încât e diferită calitativ de realităţile perioadei din prezent a Statelor Unite.  Capitalismul însuşi s-a schimbat de atunci, a luat forme din ce în ce mai stratificate care abia dacă ar fi putut fi anticipate acum 30 de ani. Şi tocmai acum ni se cere să ne întoarcem la „linia de clasă”, la „strategii”, la „cadre” şi la forme organizaţionale din acea perioadă îndepărtată, într-o indiferenţă strigătoare la cer faţă de noile probleme şi posibilităţi, care au apărut între timp. Când naiba vom crea în sfârşit o mişcare care să se uite spre viitor în loc să de uite spre trecut? Când vom începe să învăţăm din ceea ce se naşte în loc să învăţăm din ceea ce moare şi dispare?

Marx, spre meritul său, a încercat să facă exact asta în timpul în care a trăit el, a încercat să evoce un spirit futurist în mişcarea revoluţionară din deceniile 1840 şi 1850. “Tradiţia tuturor marilor generaţii moarte cântăreşte ca un coşmar în mintea celor vii,” o eroare în al 18-lea brumar al lui Ludovic Bonaparte.

„Şi când par să se implice ei înşişi în propria lor revoluţionare şi revoluţionarea a ceea ce e în jurul lor, în crearea a ceva cu totul nou, exact în asemenea epoci de crize revoluţionare, ei evocă cu nelinişte spiritele trecutului pentru a le sluji în prezent şi împrumută de la ele nume, sloganuri de luptă, şi ţinută vestimentară, pentru a prezenta o nouă scenă a istoriei lumii din timpul lor- costum onorabil şi limbaj împrumutat. Astfel, Luther a luat masca Apostolului Paul, revoluţia din 1789 – 1814 s-a înfăşurat când în drapelul republicii romane când al imperiului roman, revoluţia din 1848 nu a ştiut nimic mai bun decât să o parodieze la rândul ei pe cea din 1789 şi tradiţia din 1793 până în 1795…

Revoluţia socială a secolului 19 nu poate să îşi tragă poezia din trecut, ci doar din viitor. Nu poate începe înainte să se scuture de toate superstiţiile referitoare la trecut… Pentru a ajunge la conţinutul ei, revoluţia din secolul 19 trebuie să lase morţii cu morţii.

Acolo fraza a mers dincolo de conţinut, aici conţinutul merge dincolo de frază.”

Capitalismul face viaţa mai bună?

Student: Mi-am dat seama că sistemul nostru economic are o mulţime de probleme, sistemul salarial nu e în regulă, inegalitatea e cea mai mare, e cea mai mare prăpastie între bogaţi şi săraci, dar sistemul se menţine pentru că nivelul de trai în America e mai bun decât în trecut. Poate fi asta o justificare pentru că încă avem capitalism, pentru că, din punctul meu de vedere, capitalismul a triumfat…

Noam Chomsky: Nu, nu a triumfat. Nu cred că lucrurile stau aşa. Şi în societăţile sclavagiste era un nivel de trai care creştea. Sclavii o duceau mai bine la începutul secolul 19, decât cu 100 de ani în urmă. Poate fi ăsta un argument pentru a justifica sclavia? E un argument îngrozitor. Orice sistem… Ai putea justifica aşa şi stalinismul. În Uniunea Sovietica a existat o creştere economică foarte substanţială. Până în 1989, URSS făcea parte din ţările în curs de dezvoltare, nu făcea parte din lumea a treia. Acum s-a întors în lumea a treia din cauza reformelor capitaliste pe care le-a aplicat. În 10 ani, reformele capitaliste i-au aruncat înapoi în lumea a treia din care ieşiseră.

Dar dacă vrei să vorbeşti strict în termeni economici, aveau creştere economică rezonabilă. Şi exact acest lucru îi necăjea pe liderii occidentali. Dacă te uiţi în arhive şi citeşti documentele, până în anii 1970, când a existat o încetinire (economică), veţi vedea că cea mai mare problemă a liderilor occidentali era că Uniunea Sovietică putea fi privită ca un model de modernizare economică rapidă, pe parcursul unei singure generaţii. Iar aşa ceva putea provoca tot felul de probleme nu doar în ţările din lumea a treia, ci şi în interiorul ţărilor bogate. Liderilor occidentali nu le păsa de agresiunea asupra ruşilor, nu păsa nimănui de sistemul de teroare a lui Stalin. De fapt, Truman îl admira pe Stalin, pentru că ar fi fost „un om cinstit”.

Liderii occidentali nu dădeau doi bani pe ce li se întâmpla oamenilor în Rusia. Şi Churchill îi lua mereu apărarea lui Stalin în şedinţele de guvern, spunea că e „un mare om de stat”. Stalin putea ucide câţi oameni dorea – era irelevant pentru liderii din Occident.

Problema lor nu era nici că URSS ar fi atacat pe cineva. Se temeau de faptul că URSS avea creştere economică, ceea ce, mai ales, asupra lumii a treia avea un impact impresionant.

La fel, şi în cazul Cubei. Documentele privind relaţia administraţiei Kennedy cu Cuba abia au fost desecretizate şi sunt foarte interesante. E foarte interesant să vezi cum au ascuns faptele, cum le-au cenzurat. Doar un exemplu pentru a înţelege: (în 1996) are loc acest incident la Orgnizaţia Mondială a Comerţului. Uniunea Europeană a acuzat Statele Unite că au încălcat acordul OMC (prin impunerea sancţiunilor economice asupra Cubei) prin acordul Helms-Burton. Statele Unite s-au trezit izolate, singurele voturi în favoarea SUA au fost din partea Israelului — ceea ce e de la sine înţeles, e ca şi cum ai spune că Ucraina susţinea Rusia în timpul URSS — şi Uzbekistan, nu se ştie din ce motiv. Uzbekistan şi Israel sunt singurele ţări care au votat în favoarea SUA, întreaga Uniune Europeană a votat împotriva lor. Iar SUA au părăsit OMC, au părăsit dezbaterile şi au reproşat Uniunii Europene că nu are dreptul să se amestece în treburile ei interne pentru că America e şeful lumii. Dar motivele pe care le-au oferit sunt interesante. Ei au spus că aceasta ar fi fost politica SUA faţă de Cuba şi că datează – au minţit aici – din timpul administraţiei Kennedy, că am avut 3 decenii când în mod constant Washingtonul a încercat să dărâme guvernul de la Havana, iar Uniunea Europeană nu are nici un drept să ne pună în discuţie politica noastră externă. Aşa s-a exprimat Stuart Eizenstat, oficialul guvernului american la OMC.

Nu a reacţionat nimeni la declaraţia sa. E interesant, cumva e un fapt dat că am avea dreptul să înlăturăm guverne străine când avem chef şi că oricine ni se opune ar comite un abuz. Dar a existat o cricită interesantă, venită din partea lui Arthur Schlesinger. El a trimis o scrisoare deschisă care a fost publicată de New York Times în care îi amintea prietenului său Stuart Eizenstat că a înţeles greşit politica admnistraţiei Kennedy în priviţa Cubei. Acesta politică era bazată – şi acum citez din scrisoarea lui – pe „problemele pe care le provoca Fidel Castro în emisferă şi pe conexiunea sovietică. Dar, cum au rămas în trecut, au devenit un anacronism.”

Fascismul şi Rezistenţa Anarhistă

Pe 3 oct. 1931. poliţia italiană l-a arestat pe Michael Schirru într-un hotel din Roma. Acesta era de naţionalitate italiană, dar avea cetăţenie americană. El s-a întors în Italia cu un singur scop, acela de a-l ucide pe Mussolini. Schirru e doar unul dintre numeroşii anarhişti care şi-au riscat viaţa luptând împotriva fascismului în anii antebelici.

„Procesul” lui Schirru a avut loc pe 28 mai. Judecător a fost un anumit Cristini, un bătăuş fascist ajuns pe post mare. Nu a existat un juriu. O relatare contemporană a evenimentului, într-un ziar anarhist american, descrie cum „Schirru s-a comportat cu demnitate în timpul procesului – care, având în vedere circumstanţele în care s-a desfăşurat, cu greu poate fi numit proces. El şi-a repetat în faţa instanţei intenţia de a-l ucide pe Mussolini şi şi-a expus motivele”. Tribunalul la condamnat pe Schirru l-a moarte prin împuşcare în spate.

„La ora 2.30, în dimineaţa următoare, el a fost trezit din somn şi i s-a spus că va fi executat la răsăritul soarelui. El a cerut permisiunea de a scrie ultimile cuvinte celor dragi, a refuzat asistenţa unui preot şi apoi a fost dus la fortul Braschi de la marginea Romei, unde a fost executat, la numai 8 ore şi jumătate după ce i se pronunţase sentinţa, de către un pluton de execuţie format din 24 de militari fascişti”.

Acte individuale precum acestea au fost doar vârful organizării anarhiste împotriva fascismului. În această perioadă, aproape fiecare guvern occidental a văzut în fascism o unealtă bună de folosit împotriva „comunismului”. Încă de la începutul anilor ’20, anarhiştii au luptat fizic împotriva fasciştilor şi chiar după al doilea război mondial anarhişti au fost întemniţaţi pentru că au luptat împotriva statului fascist italian din acea vreme.

Lupta împotriva fascismului începe cu lupta împotriva bolşevismului – de Otto Rühle (1939)

I

Rusia trebuie să fie plasată pe primul loc între noile state totalitare. A fost prima care a adoptat principiul noului stat. A mers mai departe în acest sens. Aceasta a fost prima care a stabilit o dictatură constituţională, împreună cu sistemul de teroare politică şi administrativă care o însoţeşte. Adoptând toate caracteristicile unui stat total, aceasta a devenit astfel un model pentru  alte ţări care au fost obligate să se distanţeze de sistemul de stat democratic  în favoarea celui dictatorial. Rusia a fost un exemplu pentru fascism şi nu este un accident implicat aici şi nici nu este o glumă proastă a istoriei, suprapunerea sistemelor nu se poate observa dar e reală. Totul indică faptul că avem de a face aici cu expresiile şi consecinţele unor principii identice aplicate la diferite nivele de dezvoltare istorică şi politică.

Indiferent  daca “comuniştilor”de partid le place sau nu, rămâne faptul că ordinea de stat în Rusia Sovietică  este imposibil de distins de cea din Italia fascistă sau Germania nazistă. În esenţă, acestea sunt la fel. Se poate vorbi de un “stat sovietic” roşu, negru, maro precum şi de un fascism roşu, negru sau maro. Deşi există anumite diferenţe ideologice între aceste ţări, ideologia nu este de importanţă primordială. Ideologiile în plus sunt schimbătoare şi astfel de modificări nu reflectă în mod necesar caracterul şi funcţiile aparatului de stat. De asemenea, faptul că proprietatea privată încă mai există înGermaniaşi Italia este doar o modificare de importanţă secundară. Abolirea proprietăţii private în sine nu garantează socialismul. Proprietatea privată în cadrul capitalismului, de asemenea, poate fi abolită. Ceea ce stabileşte de fapt o societate socialistă, în afară de a desfiinţa proprietatea privată a mijloacelor de producţie, este controlul muncitorilor asupra produselor muncii lor şi sfârşitul sistemului de salarizare. Aceste realizări sunt neîmplinite în Rusia, precum nici în Italia şi Germania.

Deşi unii ar putea presupune că Rusia este un pas mai aproape de socialism decât alte ţări, asta nu înseamnă că “statul sovietic” a ajutat proletariatul internaţional sa ajungă mai aproape de obiectivele sale de clasă. Dimpotrivă, deoarece Rusia se autointitulează un stat socialist, induce în eroare şi înşeală muncitori lumii. Muncitorul care gândeşte ştie ce este fascismul şi luptă impotriva lui dar în ceea ce priveşte Rusia el este adesea înclinat să accepte mitul naturii sale socialiste. Această iluzie împiedică o ruptură totală şi determinată cu fascismul deoarece aceasta împiedică lupta împotriva motivelor, condiţiilor şi circumstanţelor care în Rusia, la fel ca şi în Germania şi Italia, au condus la un stat şi la un sistem guvernamental identic. Astfel, mitul rus se transformă într-o armă ideologică a contra-revoluţiei.  Nu este posibil pentru oameni să slujiească doi stăpâni, la fel nici un stat totalitar nu face un astfel de lucru. Dacă fascismul serveşte interesele capitaliste şi imperialiste, acesta nu poate servi nevoile muncitorilor. Dacă, în ciuda acestui fapt, două clase aparent opuse favorizează acelaşi sistem de stat, este evident că ceva trebuie să fie greşit. Una dintre clase trebuie să fie în eroare.

Nimeni nu ar trebui să spună  aici că problema este una doar de formă şi prin urmare, de nici o semnificaţie reală, că deşi formele politice sunt identice, conţinutul lor poate varia foarte mult. Acest lucru ar reprezenta o auto-iluzie. Pentru un marxist astfel de lucruri nu se produc, pentru el forma şi conţinutul se potrivesc unele cu altele şi nu pot fi separate. Acum, în cazul în care statul sovietic serveşte ca model pentru fascism, aceasta trebuie să conţină elemente structurale şi funcţionale care sunt de asemenea, comune fascismului. Pentru a determina care sunt acestea trebuie să ne întoarcem la “sistemul sovietic”, în modul stabilit de către leninism, care reprezintă aplicarea principiilor bolşevismului în condiţiile ruseşti. Iar dacă o identitate între bolşevism şi fascism poate fi stabilită, atunci proletariatul nu poate în acelaşi timp lupta impotriva fascismului şi apăra “sistemul sovietic” rus. În schimb, lupta împotriva fascismului trebuie să înceapă cu lupta împotriva bolşevismului.

 II

De la început, bolşevismul a fost  pentru Lenin un fenomen pur rusesc. Pe parcursul multor ani ai activităţii sale politice, el nu a încercat să eleveze sistemul bolşevic la forme de luptă în alte ţări. El a fost un social-democrat care a văzut în Bebel şi Kautsky liderii geniali ai clasei muncitoare, ignorând stânga mişcării socialiste germane ce lupta împotriva acestor eroi ai lui Lenin şi împotriva tuturor celorlalţi oportunişti . Ignorându-le, el a rămas izolat, înconjurat de un mic grup de emigranţi ruşi, continuând să stea sub influenţa lui Kautsky chiar şi atunci când “stânga” germană sub conducerea Rosei Luxemburg, a fost deja angajată  în luptă deschisă împotriva Kautskyismului. Lenin a fost preocupat numai cu Rusia. Obiectivul său a fost sfârşitul sistemului feudal ţarist şi cucerirea influenţei politice pentru partidul său social-democrat în cadrul societăţii burgheze. Cu toate acestea, şi-a dat seama că ar putea rămâne la putere şi conduce procesul de socializare numai în cazul în care ar putea declanşa revoluţia mondială a muncitorilor. Dar propria activitate în acest sens a fost destul de nefericită. Ajutând muncitorii germani să se întoarcă în partide, sindicate şi parlament, precum şi prin distrugerea simultană a mişcarii consiliilor (sovietelor; consiliile muncitoreşti; forme spontane de democraţie directă create în timpul Revoluţiei Ruse şi suprimate de către bolşevici in martie 1921), bolşevicii au contribuit la înfrîngerea revoluţiei europene.

Ocuparea fabricilor italiene – Biennio Rosso – 1918-1921

Scurtă istorie a Biennio Rosso (Doi ani roşii) şi ocupaţiile în masă a fabricilor, în care o jumătate de milion de muncitori şi-au condus locurile de muncă pentru ei înşişi. Sindicatele reformiste apoi au negociat încetarea conflictelor, curățând calea pentru reacţia fascistă – Nero Biennio (Doi ani negrii) 1921-1922.

După Primul Război Mondial, în clasa muncitoare europeană s-a produs un proces de radicalizare masivă. Apartenenţa la sindicate a explodat, iar grevele, demonstraţiile şi răscoalele au urmat. Italia nu a fost o excepţie. Muncitorii italieni furioşi din cauza războiului şi situaţiei economice, deveneau din ce în ce mai militanţi. Un exemplu perfect poate fi găsit în ocupaţiile fabricilor din 1920. Dezvoltarea sindicalismului radical în Italia a început imediat după război. În Torino, şi peste tot în Italia, o mişcare muncitorească în masă era în creştere, fiind bazată în jurul “comisiilor interne”.  Acestea se bazau pe un grup de oameni într-un loc de muncă cu un reprezentant mandatat şi revocabil pentru fiecare 15-20 muncitori. Reprezentanţii dintr-o fabrică urmau şi ei să aleagă la rândul lor “comisia internă”, ce erau mandatată şi revocabilă. Acesta a fost cunoscut sub numele de “consiliul fabricii”.
În noiembrie 1918, aceste comisii au devenit un subiect naţional în cadrul mişcării sindicale; astfel încât în luna februarie 1919, Federaţia Italiană a Muncitorilor din Metalurgie (FIOM) a câştigat un contract nou ce permitea comisiile în locurile lor de muncă. Apoi au încercat să transforme aceste comisii în consilii cu o funcţie de conducere.  Din luna mai 1919, “acestea deveniseră forţa dominantă  în cadrul industriei de prelucrare a metalelor şi sindicatele erau în pericol de a deveni unităţi administrative marginale”. (Carl Levy, Gramsci and the Anarchists)
Deşi aceste evoluţii s-au întâmplat în mare parte în Torino, acest militantism a cuprins Italia; ţăranii şi muncitorii confiscând fabricile şi terenurile. În Liguria, după o defalcare în cadrul negocierilor , muncitorii din metalurgie şi construcţii navale au ocupat şi condus fabricile timp de patru zile.
În această perioadă, Uniunea  Sindicală Italiană (USI – sindicatul anarhist) a crescut la 800,000 de membri şi influenţa Uniunii Anarhiste Italiene (20.000 de membri, plus Umanita Nova, ziarul său zilnic) a crescut în mod corespunzător. Marxistul englez , Gwyn Williams, spune clar în cartea sa “Proletarian Order” că “anarhiştii şi sindicaliştii revoluţionari au fost grupul cel mai consecvent şi revoluţionar, din stânga esichierului politic. Sindicaliştii mai presus de toate au înţeles opinia militantă a clasei muncitoare, opinie  pe care mişcarea socialistă nu a reuşit să o înţeleagă”. Anarhiştii au fost primii care au sugerat ocuparea fabricilor. Faimosul anarhist Errico Malatesta scria în martie 1920 în Umanita Nova; “Grevele generale nu mai deranjează pe nimeni… Noi propunem o idee: preluarea fabricilor … metoda are cu siguranţă un viitor, deoarece corespunde cu ţelurile ultime ale mişcării muncitoreşti “. În aceeaşi lună, în timpul unei campanii sindicaliste pentru a stabili consilii în Milano, (secretarul USI) a făcut apel pentru ocuparea fabriciilor în masă şi a fost urmat imediat de Consiliul Comisarilor din Fabrică.
Evident, acest militantism urma să provoace o reacţie din partea şefilor.  Organizaţiile şefilor au denunţat consiliile fabricilor pentru încurajarea “indisciplinei” în rândul muncitorilor şi a cerut guvernului să intervină. Statul a susţinut şefii (surprins?) şi a început să pună în aplicare reglementările industriale existente. Contractul câştigat de FIOM în 1919 a însemnat că comisiile interne au fost interzise, fiind limitate în afara programului de lucru. Astfel, oprind lucru pentru a organiza alegeri reprezentantive (printre altele) însemna încălcarea contractului. Mişcarea a fost ţinută în viaţă numai prin nesupunerea în masă; şefii utilizând controale mai stricte in fabrică pentru a le combate. Însă confruntarea cea mare a fost în luna aprilie. Atunci când mai multi reprezentantii au fost concediaţi de la Fiat, muncitorii au organizat o grevă prin care au ocupat fabrica. Şefii a răspuns cu o blocare pe care guvernul a sustinut-o prin desfăşurarea trupelor şi montarea mitralierelor în afara fabricii. După două săptămâni în grevă, muncitorii au decis să se predea. Angajatorii apoi a răspuns cu cerinţele că respectivul contract FIOM ar trebui să fie re-impus, împreună cu controlul managerial. Aceste cereri au avut drept scop distrugerea sistemului de consiliu a fabricii, dar muncitorii din Torino au raspuns cu o grevă generală în apărarea acestuia. Greva a fost solidă în Torino şi s-a raspandit in Piedmont, implicând 500,000 de muncitori la apogeu. Muncitorii din Torino au cerut sindicatului CGL (sindicatul reformist) şi Partidului Socialist (PSI), să îi ajute la răspândirea grevei la nivel naţional. Atât CGL cât şi PSI au respins apelul. “Sindicatele influenţate de anarhism au fost singurele care s-au mişcat.” (Williams, Proletarian Order)
Muncitorii feroviari din Pisa şi Florenţa a refuzat să transporte trupe la Torino. Docherii, şi alte industrii in care USI avea influenţă au ieşit la grevă. Williams constată faptul că, deşi “abandonaţi de către întreaga  mişcarea socialistă, greviştii din Torino încă gaseau sprijin popular cu acţiunile fie direct sau indirecte, inspirate de anarho-sindicalişti.” În Torino, anarho-sindicaliştii  erau o forţă, ce putea sa ii facă irelevanţi pe Gramsci si compania sa în cadrul mişcării consiliilor. În cele din urmă conducerea CGL soluţionat greva în condiţiile angajatorilor, adică limitarea consiliilor în afara programului. Anarhiştii au criticat ceea ce ei credeau că este falsul sentiment de disciplină ce leagă socialiştii de propria conducere laşă. Au contrastat disciplina care a pus fiecare mişcare sub calculele, temerile, greşeli şi trădările posibile ale liderilor; cu altă disciplină, cea a muncitorilor din Sestri Ponente, care au fost solidari cu Torino, disciplina muncitorilor de cale ferată, care au refuzat să transporte forţelor de securitate in Torino şi a anarhiştilor şi membrilor USI care au uitat de considerentele de partid şi sectă, punânduse la dispoziţia torinesilor.” (Carl Levy, Gramsci and the Anarchists)
Răspunzând la scăderea salariilor şi blocaje, septembrie a văzut o grevă masivă cu ocupaţii. La mijlocul lunii august, USI a solicitat cooperarea cu CGL pentru a ocupa fabricilor înainte ca acestea să fie blocate. USI vedea aceste ocupatii ca fiind critice pentru lupta muncitorilor, care trebuie să fie apărate prin orice mijloace necesare facand apel altor industrii. Grevele s-au răspândit rapid in fabricilor tehnice, căile ferate şi transportul rutier cu ţăranii confiscând  pământul. Pe lângă a ocupa, greviştii le-au plasat sub controlul lor, în curând 500,000 de greviştii produceau pentru ei înşişi. Fabricile autogestionate au continuat să plătească salariile muncitorilor şi s-au format patrule înarmate pentru a proteja împotriva atacurilor. Fabricile autogestionate au stabilit o strînsă solidaritate, produsele fiind puse în comun şi împărţite de către muncitori. Italia a fost “paralizată, cu o jumătate de milion de muncitori care ocupase fabricile şi ridicarsera drapele roşii şi negre deasupra lor.”Mişcarea sa răspândit în nordul şi sudul Italiei cu militanţii USI în frunte. Muncitorii feroviari a refuzat din nou să transporte trupe, ţăranii au ocupat pământul iar muncitorii au intrat în grevă chiar şi  împotriva ordinelor sindicatelor reformiste.
Dar după o lună, muncitorii au fost din nou tradati de PSI şi CGL. Aceştia s-au opus mişcării si au promis statului o revenire la “normalitate”, în schimbul obţinerii legalizarii a controlului muncitorilor alături de şefi. Desigur, controlul muncitorilor nu s-a materializat. Deoarece muncitorii încă se bazau pe birocraţii CGL pentru informaţiile privind la ceea ce se întâmplă în alte oraşe, nu au reuşit niciodată să fie pe deplin independenţi. Astfel, sindicatul a folosit această putere pentru a izola fiecare fabrica. Deşi anarhiştii s-au opus revenirii la lucru, acestia încă erau o minoritate (o minoritate mare, dar cu toate acestea, o minoritate) şi fără sprijinul CGL, aceştia nu au putut să extindă greva. După ce muncitorii au plecat din fabrică, guvernul a arestat membri proeminenţi USI şi UAI. Socialiştii au ignorat această persecuţie a activiştilor libertari şi au continuat până în primăvara anului 1921, când anarhiştii, inclusiv Malatesta, au început o grevă a foamei în interiorul închisorii. Cu militantismul muncitorilor atenuat, întreprinderile mari s-au întors în masă spre mişcarea fascistă, pentru a zdrobi complet clasa muncitoare; pe care au zdrobito temporar, dar nu fără rezistenţă , ce a continuat pana in al doilea razboi mondial.

Haiducii lui Cotovschi

“Haiducii lui Cotovschi” a fost numele unei organizatii anarho-comuniste din Romania, care si-a desfasurat activitatea in Bucuresti, intre anii 1939 – 1941.

Numele organizatiei a fost ales pentru a onora numele lui Grigori Cotovschi si a fost creata de Ion Vetrila in anul 1939, activand in perioada in care legionarii din “Legiunea Arhanghelului Mihail” colaborau cu guvernul Antonescu.

“Haiducii lui Cotovschi” erau organizati dupa o schema clasica: in principiu, cate 5 oameni intr-o grupa. Scopul organizatiei era promovarea in Romania, in orase si in sate, a razboiului revolutionar partizan. In septembrie 1940, organizatia avea o grupa centrala, 2 grupe de cate 5 membri si alte 3 grupe, incomplete, de cate 3 membri. In total 25 de persoane. Membrii aveau varste cuprinse intre 14 si 17 (18) ani. In perioada crizei din septembrie, care s-a terminat cu demisia guvernului Carol al II-lea, haiducii pornesc razboiul partizan.

Pana in noiembrie 1940, “Haiducii lui Cotovschi” intreprind intre 18 si 22 de actiuni armate iar in decembrie 1940 – 20 de actiuni armate. Scopul principal al acestora era lichidarea legionarilor, a ostasilor armatei guvernului, a jandarmilor si distrugerea masinii de propaganda legionara. Astfel, haiducii au ars un depozit care adapostea materiale de propaganda apartinand legionarilor. Aceasta actiune a fost planuita de Ion Vetrila, singur, care atunci avea 16 ani.

Haiducii folosesc metode conspirative, se deghizeaza ba in legionari, ba in jandarmi si raman necunoscuti pentru politie.

La 10 noimebrie are loc un cutremur in care 8 haiduci isi pierd viata iar 2 ajung invalizi. Cu toate astea, in ianuarie 1941, “Haiducii lui Cotovschi” numara 69 de membri: 9 grupe complete de cate 5 persoane si 8 grupe incomplete de cate 3 – 4 persoane.

La 21 ianuarie, incepe rebeliunea legionara indreptata impotriva guvernului Antonescu. La 22 ianuarie, “Haiducii lui Cotovschi” ataca cu succes unul dintre comisariatele raionale din Bucuresti, unde pierd 4 tovarasi. Organizatia se inarmeaza.

Primind stirea ca legionarii ataca cartierele evreiesti, Ion Vetrila ia decizia de a imparti organizatia in 2 grupe. O grupa mare, a preluat misiunea de a apara cartierele evreiesti iar a doua grupa, mai mica si aflata sub conducerea lui Vetrila a preluat misiunea de a ataca un depozit de armament al legionarilor. Noaptea, spre 23 ianuarie ambele grupe au fost nimicite. Atacand depozitul de armament, grupa lui Vetrila a fost incercuita de 350 de legionari si dupa o lupta grea a fost distrusa. Cealalta grupa (formata din 40 de persoane) a fost nimicita in lupta, noaptea, in timpul pogromului evreiesc.

Dupa lupta, Vetrila, ranit la ambele picioare, impreuna cu un prieten ranit la piept si la cap sunt transportati la abator, unde legionarii ii strangeau si pe evrei pe care ii jupuiau. Acolo, partizanii au fost ridicati cu niste carlige infipte in coste si legionarii au scris cu fier inrosit pe spatele lor numele: “Marx” si “Bakunin”. Dupa tortura la care a fost supus, legionarii l-au impuscat pe Vetrila in cap.

Multumim Federatiei Anarhistilor din Moldova (FAM) pentru ajutorul acordat la traducerea din limba rusa a acestui articol.

Articolul a fost preluat de pe pagina Confederatiei Revolutionare a Anarho-Sindicalistilor in numele lui NI Mahno. 

"Lupta împotriva fascismului începe cu lupta împotriva bolşevismului" de Otto Rühle

Otto Rühle (23 octombrie 1874, Großschirma – 24 iunie 1943) a fost un Marxist German opozant al primului război mondial cat si celui de-al doilea, fondator împreună cu Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg şi Franz Mehring a revistei “Internaţionale”, ce reprezenta un internaţionalism revoluţionar împotriva statelor aflate în conflict, şi de asemenea Liga Spartakistă (Spartakusbund în limba germană) în 1916. Liga Spartakistă a adoptat o politică opoziţională faţă de Leninism, fiind atacată de către bolşevici pentru inconsecvenţă. Cu toate că Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg au fost ucişi în 1919 pentru implicarea acestora în Revoluţia Germană, Rühle a trăit participând în opoziţia de stânga a mişcării muncitoreşti germane, dezvoltând atât o critică comunistă a bolşevismului, cat şi o opoziţie timpurie asupra fascismului. Rühle a văzut Uniunea Sovietică ca o formă de capitalism de stat, cu mult în comun cu capitalismul de stat-centric din Occident, precum şi fascismul. El a văzut, de asemenea, partidul leninist ca o formă adecvată pentru răsturnarea ţarismului, dar în cele din urmă o formă nepotrivită pentru o revoluţie proletară. Ca atare, indiferent de intenţiile reale ale bolşevicilor, de fapt, ceea ce ei au reuşit să aducă se poate compara cu revoluţiile burgheze din Europa, decât o revoluţie proletară. Rühle, de asemenea, a fost critic al partidului ca o formă de organizare revoluţionară, declarând că “revoluţia nu este o afacere de partid”, şi a sprijinit o abordare “consiilistă” (vezi “council communism“) , ce sublinia importanţa consiliilor din fabrici conduse de muncitori.

Click pe copertă pentru accesarea eseului “Lupta împotriva fascismului, începe cu lupta împotriva bolşevismului” de Otto Rühle

“Lupta împotriva fascismului începe cu lupta împotriva bolşevismului” de Otto Rühle

Otto Rühle (23 octombrie 1874, Großschirma – 24 iunie 1943) a fost un Marxist German opozant al primului război mondial cat si celui de-al doilea, fondator împreună cu Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg şi Franz Mehring a revistei “Internaţionale”, ce reprezenta un internaţionalism revoluţionar împotriva statelor aflate în conflict, şi de asemenea Liga Spartakistă (Spartakusbund în limba germană) în 1916. Liga Spartakistă a adoptat o politică opoziţională faţă de Leninism, fiind atacată de către bolşevici pentru inconsecvenţă. Cu toate că Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg au fost ucişi în 1919 pentru implicarea acestora în Revoluţia Germană, Rühle a trăit participând în opoziţia de stânga a mişcării muncitoreşti germane, dezvoltând atât o critică comunistă a bolşevismului, cat şi o opoziţie timpurie asupra fascismului. Rühle a văzut Uniunea Sovietică ca o formă de capitalism de stat, cu mult în comun cu capitalismul de stat-centric din Occident, precum şi fascismul. El a văzut, de asemenea, partidul leninist ca o formă adecvată pentru răsturnarea ţarismului, dar în cele din urmă o formă nepotrivită pentru o revoluţie proletară. Ca atare, indiferent de intenţiile reale ale bolşevicilor, de fapt, ceea ce ei au reuşit să aducă se poate compara cu revoluţiile burgheze din Europa, decât o revoluţie proletară. Rühle, de asemenea, a fost critic al partidului ca o formă de organizare revoluţionară, declarând că “revoluţia nu este o afacere de partid”, şi a sprijinit o abordare “consiilistă” (vezi “council communism“) , ce sublinia importanţa consiliilor din fabrici conduse de muncitori.

Click pe copertă pentru accesarea eseului “Lupta împotriva fascismului, începe cu lupta împotriva bolşevismului” de Otto Rühle

Urban Iulian – senatorul fascist

Cuvantul fascistoid desemneaza o persoana cu tendite catre fascism. Poate fi mai mult sau mai putin un criptofascist, insa declaratiile senatorului Urban Iulian nu lasa loc de interpretare in ceea ce priveste asumarea de catre el a fascismului.

Redau mai jos cateva declaratii ale acestuia preluate de pe blogul sau, declaratii legate de recentul atentat terorist din Norvegia al carui autor este Anders Behring Breivik, un nationalist norvegian in varsta de 32 de ani:

„Nu Breivik a comis atentatul, ci actualii lideri care conduc în UE”;

“…din cei 550 de milioane de europeni nativi ai UE, s-a gasit doar 1 care sa savarseasca un act de mare si inutila cruzime. Asta spune multe despre incredibila toleranta si rabdare  [ inca ] a europenilor”;

“In acest haos extremist este uimitor ca doar un singur european a apasat pe tragaci pentru a exprima frustrarea fata de indiferenta si ipocrizia clasei politice europene in fata islamizarii si imigratiei ilegale care pun in pericol [ conform discursului public ]  intreaga civilizatie si cultura europeana”;

“Filmul prezentat de Breivik e foarte bine facut (din punct de vedere regizoral cat si al informatiile redate, chiar daca nu toate sunt 100% adevarate)”

Cititnd articolul sentatorului se poate deduce ca acesta are un singur regret, faptul ca intre victime se numara crestini si nu doar musulmani, precum si faptul ca actiunile teroristului au fost intr-un fel sau altul un fel de reactie de aparare pe care ar trebui sa o aiba toti europenii. El acuza terorismul islamic, insa cu ce este mai bun terorismul crestin, pentru ca in acest caz cu asta avem de-a face? Spun terorism crestin pentru ca nu doar nationalistii de la noi se definesc prin prisma religiei crestine, insa la noi, precum si in alte tari, membri apartinand clerului manifesta simpatii mai mult sau mai putin fatis fata de organizatiile fasciste. Amintesc in acest sens doar cazul calugarului Iustin Pirvu, caruia, la implinerea varstei de 92 de ani i se cantau imnuri legionare, imnuri apartinand unei organizatii care in trecut a apelat de asemenea, la terorism pentru a isi impune ideologia totalitara (cuvantul ‘totalitar’ a fost folosit pentru prima oara pentru a descrie doctrina fascismului italian).

In acelasi articol, Urban face referire si la Romania, unde sustine ca nu exista un pericol islamic, insa indentifica cetatenii de etnie roma ca fiind un pericol. Pentru Urban, in Romania, conflictul rasial ia locul celui religios si a celui legat de imigratie, din moment ce romii sunt autohtoni si in majoritate ei apartin religiei crestine.

Din punct de vedere psihiatric, Breivik sufera de o afectiune maniacala (este grafoman – el este autorul unui document de 1.500 de pagini in care descrie intr-o maniera mai mult sau mai putin coerenta pericolul islamic); cu idei paranoide, indicand un fel de conspiratie care va duce la ingenunchierea europenilor. Gestul lui Breivik nu poate fi decat acela al unui psihopat, un gest care nu intamplator isi gaseste intelegere intre cei care imbratiseaza idei fasciste.

Amintesc faptul ca Breivik indica organizatia fascista romaneasca Noua Drepta si Partidul Romania Mare ca fiind organizatii fata de care are simpatii. De asemenea, este important sa retinem faptul ca aceste organizatii fasciste se plang de lipsa libertatii de exprimare atunci cand discursul lor intolerant si agresiv este amendat, iar de acest lucru se plangea si Breivik. Aceasta libertate de exprimare si acest mod de actiune nu pot fi tolerate, caci “daca va fi tolerat ceea ce este intolerant vor fi distruse insasi conditiile existentei tolerantei” Leszek Kolakowsky.

Traian Basescu is playing the nationalist card

Traian Basescu managed the economic crisis by transferring all the sacrifices on the shoulders of the poorest social categories. Promoting an aggressive capitalism and telling people that barely can survive from their work that they are lazy – Basescu become one of the most unpopular figures in Romania.

Closing hospitals and schools, he blames teachers and doctors for all the failures of the system – a system that he rules for a few years. Yet president Basescu seems that he knows very well how to stay in power.

In February – when the cuts start to affect most of the people in this country – the union leaders were investigated by the prosecutor office. There were 15 union leaders indicted. From February, the people’s discontent had grown and the union’s activity was weak. We can easily say that Basescu assured himself that any opposition will be defeated before any reaction will take place. Although left without any means for reaction – Basescu knows that people impoverished can reach the limit and react against his brutal attack on the working class.

Recently Traian Basescu started to play a new role to induce people in error and move their attention from important problems. This new role he assumed is the nationalist role – and he started with making declarations regarding the past of Romania. He denies that Antonescu (Hitler’s ally during WW2 and Nationalist General) was guilty for the holocaust of the Jews in Romania, he declared himself nationalist and marked other remarks against Russia – trying to get to the surface of an old frustration of the Romanian people. In this way he declared, that if he would have been at this time the leader of the country, he would have ordered his soldiers to march together with the German Nazi-Wehrmacht against the Soviet Union to “liberate” Bessarabia. (The region is today part of the Republic of Moldova and of the Ukraine). Furthermore he declared in a TV-Interview ,  that Nazi-Germany as “Allies”. Also he got into public attention the territorial reorganization of the country that raised nationalistic feelings on both sides: Romanians and Hungarian minority from Transylvania.

Who is Basescu in fact? He is an old communist bourgeois – that become a prosper capitalist after 1990, changing his ideological views without blinking (according to the historian Marius Oprea, before 1989 – Basescu’s family fortune raised at 2,4 million Lei). He was the state secretary at the Ministry of Transports in 1990 when Romania was at the edge of a civil war and thousands of miners (escorted by SRI – The Romanian Information Service) were coming with the trains in Bucharest – to help the government to preserve power. The whole history of Basescu has shown us that he is a leader ready to do anything to preserve his power with any means necessary.

In the opinion of many people – Basescu is nothing more than a fascist – promoting nationalism these very days in order to maintain himself in power.

Varianta in limba germana, aici

Varianta in limba franceza, aici

Varianta in limba italiana, aici