Omul, Societatea şi Libertatea – Mihail Bakunin

Liberalii doctrinali, argumentând din premisele libertăţii individuale, se prezintă ca adversari ai Statului. Aceia dintre ei care susţin că guvernul (corpul de funcţionari organizaţi şi desemnaţi să îndeplinească funcţiile de stat) e un rău necesar şi că progresul civilizaţiei consistă în diminuarea veşnică şi continuă a atributelor şi drepturilor Statului, sunt inconsisenţi. Aceasta e teoria, dar în practică aceeaşi liberali doctrinali, când existenţa sau stabilitatea Statului e serios ameninţată, sunt la fel de apărători fanatici ai Statului ca şi monarhiştii sau iacobinii.

Aderenţa lor faţă de Stat, care contrazice categoric maximele lor liberale, poate fi explicat în două moduri: în practică, interesele lor de clasă fac ca majoritatea liberalilor doctrinali să aparţină burgheziei. Această clasă numeroasă şi respectabilă cere, doar pentru ei, drepturile exclusive şi privilegiile licenţei complete. Baza socio-economică a existenţei sale politice se bazează doar pe un singur principiu, acela al licenţei nerestricţionate exprimată în celebrele fraze “laissez faire” şi “laissez aller”. Dar ei doresc această “anarhie” doar pentru ei, nu şi pentru mase care trebuie să rămână sub disciplina severă a Statului, deoarece sunt “prea ignoranţi pentru a se bucura de această anarhie fără să abuzeze de ea”. Dacă masele, sătule să muncească pentru alţii, s-ar răzvrăti, s-ar prăbuşi întregul edificiu burghez. Întotdeauna şi peste tot, atunci când masele sunt agitate, chiar şi cei mai entuziaşti liberali se schimbă imediat şi devin cei mai fanatici campioni ai omniprezenţei Statului. În plus, faţă de acest motiv practic, există un altul de natură teoretică care îndrumă chiar şi pe cel mai sincer liberal înapoi la cultul Statului. Ei se consideră liberali pentru că teoria lor despre originea societăţii se bazează pe principiul libertăţii individuale şi tocmai din această cauză trebuie să recunoască inevitabil dreptul absolut (suveranitatea) Statului.

Potrivit acestora, libertatea individuală nu este o creaţie, un produs istoric al societăţii. Dimpotrivă, aceştia susţin că libertatea individuală e anterioară tuturor societăţilor şi că omenirea e înzestrată de Dumnezeu cu un suflet nemuritor. Prin urmare, omul este o fiinţă completă, absolut independentă, separat şi în afara societăţii. Ca un factor liber, anterior şi în afara societăţii, în mod necesar îşi formează societatea printr-un act voluntar, un fel de contract, fie el instinctiv sa inconstient, tacit sau formal. Pe scurt, conform acestei teorii, indivizii nu sunt produsul societăţii ci, dimpotrivă, sunt conduşi să creeze societatea datorită unei nevoi ca de exemplu munca sau războiul. Din această teorie rezultă că societatea, strict vorbind, nu există. Societatea umană naturală,  începutul civilizaţiei, singurul mediu în care se formează şi se dezvoltă personalitatea şi libertatea omului, nu există pentru ei. Pe de o parte, această teorie recunoaşte doar indivizii auto-suficienţi care trăiesc în izolare, iar pe de altă parte, recunoaşte doar o societate creată arbitrar de către oameni, bazată doar pe un contract formal sau tacit, pe Stat. (Aceştia cunosc foarte bine faptul că nici un Stat din istorie nu a fost creat prin contract şi că toate statele au fost stabilite prin cuceriri şi violenţă).

Masa de indivizi care formează Statul e văzută în conformitate cu această teorie, care este deosebit de plină de contradicţii. Fiecare dintre aceştia este considerat, pe de o parte, un suflet nemuritor dotat de liber arbitru. Toate sunt fiinţe cu totul degajate, auto-suficiente şi fără a avea nevoie de o altă persoană, nici măcar de D-zeu, fiind nemuritori, acestea sunt ele însele zei. Pe de altă parte, sunt brutale, slabe, imperfecte, limitate şi laolaltă obiectul forţelor naturii care le cuprinde şi care, mai devreme sau mai târziu, le conduce la morminte… Sub aspectul existenţei lor pământeşti, masele de oameni prezintă un spectacol atât de trist şi degradant, atât de lipsit de spirit, de voinţă şi de iniţiativă, încât trebuie să fi dotat cu o capacitate auto-iluzivă cu adevărat uluitoare pentru a detecta în aceştia un suflet imortal, sau chiar şi cea mai mică urmă de voinţă liberă. Par a fi absolut determinaţi: de natura exterioară, de stele şi de condiţiile materiale ale vieţilor lor; de legi şi de întreaga lume a ideilor şi preconceptelor elaborate în secolele trecute, toate acestea pregătite să pună stăpânire pe vieţile lor încă de la naştere. Imensa majoritate a indivizilor, nu numai printre masele ignorante, ci şi printre clasele civilizate şi privilegiate, cred şi doresc doar ceea ce crede şi doreşte lumea din jurul lor.

Fără indoială, aceştia cred că gandesc pentru ei înşişi, dar repetă ca sclavii pe dinafară, cu mici modificări, gândurile şi obiectivele altor conformişti pe care le absorb imperceptibil. Această slugărnicie, această rutină, această absentă perenă a voinţei de revoltă şi această lipsă de iniţiativă şi independenţă a gândirii constituie principalele cauze ale dezvoltării istorice umane dezolante şi încete.  Pentru noi, matrialiştii şi realiştii, care nu cred nici în imortalitatea sufletului nici în voinţa liberă, această încetinire, oricât de dezastruoasă ar fi, este un fapt natural. Reieşit din statutul de gorilă, omul a atins cu mare dificultate conştientizarea umanităţii şi libertăţii sale…s-a născut o fiară sălbatică şi un sclav, dar treptat s-a umanizat şi emancipat pe sine doar în societate, care e în mod necesar anterioară naşterii gândirii sale, a discursului şi al voinţei sale. Poate realiza această emancipare doar prin efortul colectiv al tuturor membrilor societăţii, trecuţi şi prezenţi, care este sursa, începutul natural al existenţei umane. Omul îşi îndeplineşte complet libertatea individuală, precum şi personalitatea sa, doar prin intermediul indivizilor care îl înconjoară şi mulţumită muncii şi puterii colective ale societăţii. Fără societate, cu siguranţă ar rămâne cel mai prost şi mizerabil dintre toate celelalte fiare feroce… Societatea, departe de a-i diminua libertatea, dimpotrivă, creează libertatea individuală a tuturor fiinţe umane. Societatea este rădăcina, copacul, iar libertatea este fructul său. Prin urmare, în fiecare epocă, omul nu trebuie să-şi caute libertatea la început, ci la sfârşitul istoriei. Se poate spune că emanciparea reală şi completă a oricărui individ este adevăratul şi marele obiectiv al istoriei.

Conceptia materialistă, realistă a libertăţii, spre deosebire de cea idealistă, este aceasta: Omul devine conştient de sine şi de umanitatea sa doar în societate şi doar prin acţiunea colectivă a întregii societăţi. Se eliberează de sub jugul naturii externe doar prin munca colectivă şi socială, singura care poate transforma pământul într-un loc favorabil dezvoltării umane. Fără astfel de emancipare materială, emanciparea intelectuală şi morală a indivitului e imposibilă. Se poate emancipa de sub jugul proprii naturi, adică să-şi subordoneze instinctele şi mişcările corpului la direcţtia conştientă a minţii sale, a cărei dezvoltare e promovată numai prin educaţie şi formare. Dar educaţia şi formarea sunt cu precădere şi în exclusivitate sociale…prin urmare, e imposibil ca individul izolat să poată deveni conştient de libertatea sa.

Sufletul Omului în Socialism – Oscar Wilde

Principalul avantaj care ar apărea în urma instaurării socialismului este, fără îndoială, faptul că socialismul ne-ar elibera de necesitatea sordidă de a trăi pentru alţii, ceea ce în prezent apasă atât de greu aproape asupra tuturor.

În decursul secolului, câteodată, un mare om de şti­inţă cum este Darwin, un mare poet cum este Keats şi un spirit critic fin cum este Renan, un artist desăvârşit ca Flaubert au fost capabili să se izoleze, să se ţină deoparte de pretenţiile zgomotoase ale celorlalţi, să stea „la adăpostul zidului”, cum spune Platon, şi să atingă astfel perfecţiunea interioară, spre propriul câştig unic şi spre câştigul unic şi durabil al lumii întregi. Majo­ritatea oamenilor îşi ruinează viaţa printr-un altruism nesănătos şi exagerat – sunt forţaţi, într-adevăr, să se ruineze. Se văd înconjuraţi de o sărăcie dezgustătoare, de o urâţenie dezgustătoare, de o foamete dezgustă­toare. Sunt astfel, inevitabil, adânc tulburaţi de toate acestea. Omul este stârnit mai curând emoţional decât intelectual; şi, aşa cum am subliniat acum câtva timp într-un articol despre funcţia criticii, e mai uşor să ai înţelegere faţă de suferinţă decât faţă de gândire. În consecinţă, având intenţii admirabile, deşi greşit direcţionate, ei se înhamă la modul foarte serios şi cu mult sentiment să remedieze relele pe care le întâlnesc. Dar remediile concepute de ei nu vindecă boala, o prelungesc doar. Într-adevăr, remediile lor sunt o parte a bolii.

De exemplu, ei încearcă să rezolve problema sărăciei prin menţinerea în viaţă a săracilor sau, în cazul unei şcoli superioare de gândire, prin amuzarea săracilor.

Dar aceasta nu este o soluţie, este o agravare a dificultăţii. Scopul adecvat este acela de a încerca să reconstruieşti societatea pe nişte baze care vor face imposibilă prezenţa sărăciei. Virtuţile altruiste au împiedicat într-adevăr împlinirea acestui scop. Aşa cum cei mai răi stăpâni de sclavi au fost aceia care se arătau buni cu sclavii, împiedicând, pe de o parte, conştientizarea ororii sistemului de către cei care sufereau de pe urma lui şi, pe de alta, înţelegerea lui de către cei care îl studiau, tot astfel, în actuala stare de lucruri din Anglia, oamenii care fac cel mai mare rău sunt cei care încearcă să facă bine. Şi, în cele din urmă, avem parte de cei care au studiat într-adevăr problema şi sunt cunoscători ai vieţii – oameni educaţi, care locuiesc în East-End -, oameni care ies în faţă implorând comu­nitatea să-şi ţină în frâu impulsul altruist de caritate, bunăvoinţă şi altele asemenea. Au perfectă dreptate. Caritatea dă naştere unor păcate multiple.

Mai este de adăugat un lucru. Este imoral să te foloseşti de proprietatea privată pentru a alina relele care apar din instituţia proprietăţii private. Este imoral şi necinstit.

În socialism, desigur, toate acestea se vor schimba. Oamenii nu vor mai trăi în bârloguri şi zdrenţe fetide, nu vor mai creşte copii nesănătoşi, rupţi de foame, într-un mediu imposibil, absolut repugnant. Siguranţa societăţii nu va depinde, cum se întâmplă acum, de starea vremii. Dacă va veni gerul, nu vor mai exista o sută de mii de oameni fără slujbă, vagabondând pe străzi într-o stare de mizerie dezgustătoare, văicărindu-se şi cerând de pomană pe la vecini sau înghesuindu-se pe la uşile unor adăposturi respingătoare pentru a face rost de o bucăţică de pâine şi de un culcuş mizer. Fiecare membru al societăţii va participa la prosperitatea şi fericirea generală a societăţii şi, de va veni gerul, el nu se va afla, practic, într-o stare mai rea decât celălalt.

Pe de altă parte, socialismul însuşi nu va avea valoare pur şi simplu pentru că va duce la individualism.

Socialismul, comunismul sau cum vrem să-i spunem, prin faptul că transformă proprietatea privată în bogăţie publică şi substituie competiţia cooperării, va reda societăţii starea ei cuvenită de organism pe deplin sănătos şi va asigura bunăstarea materială a fiecărui membru al comunităţii. De fapt, el va da vieţii funda­mentul şi mediul ei adecvat. Dar mai este nevoie de ceva pentru dezvoltarea plenară a vieţii, în sensul atin­gerii perfecţiunii. Dacă socialismul este autoritar, dacă există guverne înarmate cu putere economică, aşa cum acum sunt cu puterea politică, dacă, într-un cuvânt, vom avea parte de tiranii industriale, atunci această ultimă condiţie a omului va fi mult mai rea decât cea dintâi. În prezent, drept consecinţă a existenţei socie­tăţii private, se dă posibilitatea unui număr redutabil de oameni să-şi dezvolte un grad limitat de individua­lism. Aceştia fie sunt obligaţi să muncească pentru a-şi câştiga existenţa, fie au posibilitatea să-şi aleagă sfera de activitate care li se potriveşte şi le face plăcere. Aceştia sunt poeţii, filosofii, oamenii de ştiinţă, oamenii de cultură – într-un cuvânt, oamenii adevăraţi, oamenii care s-au autorealizat şi prin intermediul cărora însăşi umanitatea se realizează parţial. Pe de altă parte, există mulţi oameni care, neavând proprietate privată şi fiind mereu la limita foametei, sunt forţaţi să înde­plinească munca animalelor de povară, să facă o muncă destul de nepotrivită lor, spre care sunt împinşi de o tiranie a lipsei, una peremptorie, neraţională şi degra­dantă. Aceştia sunt săracii, iar printre ei nu există delicateţe a manierelor, conversaţie fermecătoare, civili­zaţie, cultură, rafinament al plăcerilor sau bucurie a vieţii. Dar de pe urma forţei lor colective umanitatea câştigă mult în sensul prosperităţii materiale, în câştig iese rezultatul material, omul sărac nu are absolut nici un fel de importanţă în sine. El este doar atomul infi­nitezimal al unei puteri care, departe de a-1 menaja, îl striveşte, una care îl preferă strivit, pentru că în această ipostază este mult mai obedient.

Tudor Arghezi despre anarhistul Panait Mușoiu

Poetul Tudor Arghezi despre anarhistul Panait Mușoiu în “Revista Fundațiilor Regale”, anul XI, Decemvrie, 1944, pp. 712 – 714:

A fost să’nchidă ochii și acest om ciudat, pe care moartea se părea că-l uitase. El făcea parte încă de multă vreme din regnul materialelor inuzabile ale naturii, păstrându-și o tinerețe metalică și pietrificată. Higieniștii și amatorii de longevități științifice vor putea să studieze în omul care a dormit toată viața fără foc și care se scălda în apele aproape înghețate, o nouă a mia și a suta formulă de împăcare a rezistenței cu timpul.

Vizitat de agenții Siguranței de câteva ori pe lună, acest cărturar al școlii celei mai bune și care învățase singur să citească și să scrie, tâlmăcind din limbile străine cărțile reputate primejdioase pentru tihna socială, trăia cu ușile deschise, ca să-și poată primi la orice oră din noapte vizitatorii în pat. Își trăgea pătura peste cap și-i lăsa să caute și să ia din percheziții tot ce le plăcea, cu condiția să nu i se stingherească, așezate în zeci de rafturi până’n tavan, colecțiile lui, «Revista Ideei» și edițiile numeroaselor lui cărți și broșuri, imprimate continuu timp de 50 de ani cel puțin.

Originalul pustnic, totdeauna cu barba, cu părul curat pieptănate, cu cămașa proaspătă (spălată și călcată de el), cu lavaliera de mătase înodată peste haina de catifea cu dungi in relief, tăiată drept, uneori cu o garoafă roșie în colțul buzunarului batistei albe, locuia în ulițe cu nume pitorești asortate, strada Iepurilor, strada Turturelelor, fundătura Pipăilă… Când pleca de-acasă, el își lăsa cheia în broască: Poate că venea, în lipsa lui, vreun camarad, urmărit sau nu, care putea să tragă un pui de somn; ori îi venea o inspirație nouă Siguranței și mai avea nevoie de o percheziție. Mușoiu nu a fost niciodată un clandestin și un conspirativ. Onoarea îl obliga să lucreze la lumina zilei, scriind și publicând cu o conștiință sigură de sine și liniștită.

Problema, pe care nu o putea înțelege Poliția, e o problemă, greu înțeleasă și azi, nu numai de organele represive, dar de către confrații de presă: cum poate un om să aibă o concepție riscată, a lui, personală, neplătită, și cum i s’ar putea consacra ei fără să i se cunoască un venit de slujbă, când e așa de lesne cu o fărâmă de cotor de condei să te și procopsești? Panait Mușoiu trăia ca păsările cerului, răbdând când n’avea ce duce la gură, vânzând câteva din cărțile lui, autor și colportor în același timp, economisind polul și leul pentru păstrarea unei independențe integrale și pure. Pe când plicurile se vindeau 50 bani mia, el era singurul scriitor din Europa care utiliza pe cele primite, și benzile vechi întoarse pe dos.

Un perfect echilibru și o neîntreruptă egalitate cu sine caracteriza pe acest înțelept calm, nesupărat de nimic și rectilin. O parte din existență și-a dus-o alături de cel mai bun camarad al lui, Doctorul Panait Zosin, într’o colaborare strânsă de vreo zece ani laborioși supranumiți pe vremuri «doi Panaiți». Amândoi s’au străduit să dea cu mijloace reduse la minimum publicului cititor maximum de confort tehnic al lecturii, o literă clară, o cerneală sinceră, o paginație agreabilă, cu textul împins, bine înțeles până la marginile hârtiei, extrem de economistă. Mușoiu avea printre prietenii lui câte un tipograf, un mic patron al unui tighel cu un regal, în câte o periferie neștiută, unde-și transporta manuscrisul, făcea corectura, lega pachetele cu broșuri și le depozita în odaia lui tăiată de rafturi pline paralele. Sârguința, onestitatea, rezerva, noblețea și sărăcia lui de bună voie, monahală, alături de o fire cu entuziasmul candid, îngeresc, îî creaseră un prestigiu chiar în lumea sceptică a polițiștilor, deprinși cu fățărniciile ideologice care servesc costume și măști atâtor impostori și demagogi ai hârtiei tipărite.

Panait Mușoiu a fost un revoluționar, însă în genul lui Elisée Reclus. Nu era un colectivist, un socialist: era un individualist, un anarhist; o stare socială lepădată de atotputernicia Statului asupra insului, utopică poate dar condiționată de o desvoltare înaltă, de o aristocratizare a spiritului, corespunzătoare într’un fel Supraomului, încercat de lirismul filosofic al lui Nietzsche.

Cineva ar putea să creadă că originile omului de mare caracter care s’a isprăvit frumos, vin dintr’o burghezie înfumurată. Ele au fost mai mult decât modeste. Mușoiu a fost fiul unui sergent de stradă, mi se pare că de la Bârlad. Superioritatea lui incontestabilă asupra multor muritori iluștri, este că și-a trăit viața cum a voit el.

T. Arghezi

http://www.revistaideei.wordpress.com