Bolşevicii şi controlul muncitorilor: Statul şi Contra-Revoluţia

O parte din participanţii la primul Congres al Comitetelor din Fabrici şi Ateliere din întreaga Rusie, care a avut loc la Petrograd.

În această lucrare remarcabilă, Maurice Brinton scoate la lumină lupta care a avut loc pentru obţinerea controlului asupra fabricilor şi altor locuri de muncă între muncitori și noul stat după Revoluţia Rusă.

Scoţând la lumină această luptă, lucrarea de faţă nu doar demolează mitul leninist romantic al “istoriei” relației dintre clasa muncitoare și partidul bolşevic între anii 1917–1921, dar oferă și cronologia esenţială pentru înțelegerea motivului pentru care Revoluția Rusă a eșuat, și a modului în care a eșuat. Din această înțelegere reies posibilitățile alternative ale organizării revoluționare, și la 26 de ani după ce această lucrare a fost scrisă, ea este probabil încă cea mai mare contribuție în acest sens. Numai din acest motiv, acest text merită să fie cunoscut de cât mai multă lume și vă încurajăm să-l citiți și să-l răspândiți cum puteți.

Această lucrare a fost scanată și transpusă în format HTML de un număr de anarhiști pentru a marca a 79-a aniversare a Revoluției din Rusia, în 1996. Autorul ei nu a fost un anarhist, dar a făcut parte din grupurile surori, ”Solidaritatea” și ”Socialism sau Barbarism” (din Franța), care sunt marxist libertare. Textul a fost scanat după o ediție publicată în 1975 de editura Black & Red (din Detroit). Din câte știm, ”Solidaritatea” nu mai există, iar adresa oferită în textul original prin care puteau fi contactați este Solidarity (North London) 123 Lathom Road, London, E.6

Decembrie, 1905. Viaţa continuă printre baricade.

Revoluția Rusă, în întregul ei începând din 1905 până în 1917, continuă să fie una dintre cele mai cruciale perioade ale istoriei în ce privește lupta pentru libertate, dusă de clasa muncitoare împotriva clasei capitaliste. Acum, că Leninismul în sfârșit se stinge, depinde de anarhiști și de alți comuniști libertari să recupereze lecțiile pozitive și negative ale acestei mari revoluții și să înlăture distorsiunile aduse memorării acestor evenimente atât de către dreapta, cât și de stânga. Această carte este o contribuție vitală la relatarea istoriei reale a revoluției.

Introducerea scrisă de Solidaritatea, apărută în ediția publicată în 1975

Această lucrare are două scopuri. Încearcă aducă unele fapte necunoscute în discuția care are loc despre ”controlul (din partea) muncitorilor”. Și încearcă să facă o altfel de analiză asupra evoluţiei Revoluției Ruse. Aceste două scopuri, așa cum vom vedea, sunt dependente unul de celălalt. Acum se vorbește din nou despre ”Controlul Muncitorilor”. Naționalismul (fie că e de tip vestic sau de tip estic) și conducerea asigurată de ”Partid asupra clasei muncitoare” (fie că e de tip estic sau de tip vestic) au eșuat în mod categoric.

Golos Truda (Vocea Muncii) ziarul anarho-sindicaliştilor ruşi.

Nu au îndeplinit speranţele şi aşteptările oamenilor obişnuiţi – şi nici nu le-au dat un cuvânt de spus pentru a-şi determina condiţiile în care trăiesc. Acest lucru a creat un nou interes în privinţa „controlului muncitorilor” şi în privinţa ideilor care, într-un context diferit, erau chestiuni la ordinea zilei la începutul secolului (trecut).

Astăzi oameni atât de diferiţi ca Tinerii Liberali şi Stânga Muncitoare, oficiali obosiţi ai sindicatelor şi „Troţkişti” de-un fel sau altul – ca să nu mai vorbim de anarho-sindicalişti şi de „marxiştii libertari” – toţi vorbesc despre „controlul muncitorilor”. Acest fapt arată două lucruri. Ori aceşti oameni au acelaşi obiectiv – ceea ce pare puţin probabil –, ori cuvintele servesc la a ascunde la fel de mult pe cât dezvăluie. Sperăm să înlăturăm o parte din confuzie, rememorând cum, într-un punct critic al istoriei, avocaţii diferitelor concepte ale „controlului muncitorilor” s-au confruntat unii cu alţii, arâtând cine a învins, de ce a învins, și care au fost consecințele.

Această întoarcere la rădăcinile istorice ale controversei nu e motivată de o adicție la arhivism sau de vreun subiectivism pentru esoteric. Mișcarea revoluționară din Marea Britanie – spre deosebire de cea din câteva țări europene – nu s-a obosit niciodată prea mult cu teoria, a preferat să fie mai empirică, și să abordeze lucrurile văzând și făcând. Uneori așa a putut evita să fie atrasă în mlaștina speculațiilor metafizice, dar, pe ansamblu, costurile – atât în privința clarității cât și consistenței ei – au fost foarte mari. Fără o înțelegere clară a obiectivelor și a altor forțe determinante (inclusiv forțe ideologice) – pe scurt, fără un simț al istoriei – lupta revoluționară tinde să devină ”o mișcare lipsită de direcție”. Fără perspective clare, revoluționarii riscă să pice în capcane – sau să fie momiți pe alei fără ieșire – care, cu puțină cunoaștere a propriului lor trecut, ar putea fi foarte ușor evitate.

Vizita mea la Kremlin – Nestor Makhno

Introducerea traducătorului

Țăranul anarhist ucrainean Nestor Makhno a vizitat Moscova în iunie 1918 când a avut mai multe discuții cu liderii bolșevici Sverdlov și Lenin. Mulți ani mai târziu, Makhno, aflat în exil în Franța, a aşternut pe hârtie amintirile sale din acei ani tumultoși 1917-1918.

„Vizita mea la Kremlin” aduce aici traducerea a două capitole în care el poveşteşte întâlnirile sale cu titanii bolşevici. Fragmente din aceste interviuri au fost citate în diferite lucrări în limba engleză, dar în întregime ele sunt prezentate aici pentru prima dată. (1979). (i)

(Această relatare ne-a fost trimisă de un editor din Moscova în 1992 şi va apărea într-o ediţie re-tradusă în Rusia pentru prima dată simultan cu această nouă ediţie – nota 1993).

Moscova lui iunie 1918

În iunie 1918 regimul bolşevic se bucura de o scurtă perioadă de acalmie în urma revoluţiei şi a războiul civil. Deşi înconjuraţi din toate părţile de forţe ostile, bolşevicii nu aveau nici o ameninţare militară imediată asupra lor. Această binevenită pauză, care a durat de la Tratatul de la Brest-Litovsk (martie 1918) până la prăbuşirea Puterilor Centrale la sfârşitul lui 1918, le-a permis bolşevicilor să-şi consolideze puterea militară şi politică.

Din punctul de vedere al anarhiştilor ruşi, Tratatul de la Brest-Litovsk a reprezentat momentul de răscruce al Revoluției. Când au căzut la o înțelegere cu Puterile Centrale, bolșevicii au plătit un preț cutremurător în teritorii și resurse.

Dar și mai important, ei au preferat mai degrabă să facă un pact cu imperialiștii decât să încerce să răspândească Revoluția prin inițiative populare, în special, prin lupta de rezistență partizană.(ii)

La scurt timp după Brest-Litovsk, Bolșevicii s-au întors împotriva aliaților lor de la începutul Revoluţiei, Socialiștii Revoluționari de stânga și anarhiștii. Cheka (poliția politică secretă), care a fost creată cu scopul clar de a-i elimina pe contra-revoluționari, a fost asmuțită asupra celor de stânga care-i criticau pe bolșevici.

Pretextul la îndemână pentru a-i lichida pe anarhiștii din Moscova a venit când reprezentantul guvernului Statelor Unite s-a plâns că maşina sa a fost furată de anarhişti. (Potrivit reprezentantului guvernului Britanic, Bruce Lockhart, fusese furată de fapt maşina lui Trotsky).

În noaptea din 11 aprilie, 26 de centre anarhiste au fost atacate de Cheka. Cel mai mare centru, Casa Anarhiei de pe strada Malaia Dimitrovka (fosta Cameră de Comerţ) a fost scena unei lupte crâncene. Zeci de anarhişti şi cekişti au fost ucişi şi sute de anarhişti arestaţi în timpul acelei nopţi a teroarei. (iii) Această luptă inegală a fost repetată şi în multe alte oraşe din Rusia.

Lichidarea oficială a anarhiştilor nu a fost lipsită de repercusiuni chiar în interiorul Partidului Comunist.(iv) La o perioadă după Brest-Litovsk, un grup de la conducerea partidului din jurul lui Bukharin a încercat să organizeze o lovitură de stat împotriva lui Lenin, pentru a opri alunecarea rapidă a regimului spre dreapta. Dar acești disidenți au făcut repede cale întoarsă şi au acordat regimului sprijin lipsit de orice critică. (v)

De ce sindicalismul revoluţionar? – Tom Wetzel

1. O strategie pentru eliberarea muncitorilor

Capitalismul în sine este un sistem economic opresiv şi de exploatare. Baza sa este structura de clasă, unde majoritatea e deposedată de mijloacele de producţie a bunurilor şi serviciilor, trebuind să se supună regimurilor de producţie birocratice. Aceste regimuri ne controlează munca astfel încât să poată pompa bogăţia privată acumulată către plutocraţii din vârful ierarhiei (şi pentru a plăti salariile clasei de birocraţi formată din manageri şi profesionişti), fiind susţinute de forţa coercitivă a statului. Oamenii muncii sunt astfel o clasă asuprită, deşi o clasă care este, de asemenea, destul de eterogenă şi formată din diverse sub-grupuri care sunt oprimate în moduri diferite.

Clasa muncitoare nu poate fi liberă şi, prin urmare, nu îşi poate asigura bunăstarea decât dacă preia controlul asupra procesului de producţie (ce include transportul, distribuţia şi producţia de servicii), asupra pământului şi tuturor mijloacelor de producţie, devenind stăpânii acestora, controlând propria noastră muncă şi dezvoltarea tehnologică. A face acest lucru înseamnă desfiinţarea puterii instituţionale a claselor birocratice/manageriale şi capitaliste astfel încât să nu ne mai subordonăm nici unei clase dominante. După cum spune Ralph Chaplin în “ Solidarity Forever” :

“Lumea deţinută de trântori inutili este a noastră şi doar a noastră.

Noi am pus bazele pretudindeni; am construit-o, piatră cu piatră.

E a noastră, nu pentru a fi sclavii ei, ci pentru a o stăpâni şi a o deţine.”

Autogestiunea întregii producţii sociale este, aşadar, o condiţie necesară pentru eliberarea clasei muncitoare. Dacă nu controlăm producţia, aceasta va fi controlată de o altă clasă, iar noi nu vom fi liberi. Acest lucru înseamnă că trebuie să existe o mişcare de masă a muncitorilor care să aibă capacitatea şi să aspire la a prelua mijloacele de producţie şi la a continua producţia socială sub autogestiune.  Această preluare a producţiei nu înseamnă întru totul emanciparea socială, dar este esenţială deoarece clasa muncitoare nu se poate elibera dacă nu face acest lucru.

 De asemenea, prin “preluarea producţiei” nu vreau să spun că locurile de muncă şi tehnicile de producţie existente vor continua fără schimbări, ci că muncitorii vor înlocui managementul. Clasa muncitoare trebuie să instituie un control ce reorganizează producţia socială, muncind pentru a schimba tehnologia, pentru a dezvolta abilităţile muncitorilor care să pună capăt diviziunii ierarhice a muncii, să modifice producţia pentru a asigura supravieţuirea speciei prin o schimbare a impactului ecologic şi, în general, pentru a transforma producţia socială benefică din punct de vedere social. Pentru a sfârşi cu diviziunea de clasă între mucitorii subordonaţi şi managementul intermediar de profesionişti e nevoie totodată şi de schimbări majore în sistemul de învăţământ şi în modul în care acesta este legat de producţia socială.

Dar pentru a reuşi să se elibereze, clasa muncitoare trebuie să aibă o strategie. O parte din obiectivul concentrării asupra luptei dintre muncitori şi patroni este că acesta e o pârghie pentru schimbarea societăţii. Muncitorii au potenţialul de a-şi exercita puterea în acest context fiindcă fluxul profitului către capitalişti necesită cooperarea noastră în producţie. Astfel, capacitatea de a opri producţia e o formă potenţială a puterii pe care clasa muncitoare o deţine. Din nou, pentru a-l cita pe Ralph Chaplin:

“Au luat nenumărate milioane pe care nu s-au trudit să le câştige,

Dar fără mintea şi braţele noastre, nici o roată nu se roteşte,

Putem rupe puterea lor arogantă, câştiga libertatea când vom şti că

Sindicatul ne face puternici.”

2. Acţiune Directă, Puterea sociala a muncitorilor şi Politica

Scriitorul britanic R.H. Tawney a descris managementul capitalist ca fiind “o autocraţie verificată de insurecţie”. Structurile economice şi legale ale capitalismului creează un fel de despotism la locul de muncă, dar muncitorii pot dezvolta forme de putere socială – putere de a contracara angajatorii – prin organizare şi acţiuni colective. Organizarea şi acţiunile colective folosesc puterea mulţimii pentru a mări puterea socială şi, aşadar, pentru a mări capacitatea noastră de a apleca voinţa angajatorilor.

Revoluția Rusă – Clifford Harper

„Întotdeauna conducătorii….Ne-am săturat de ei…”

Noul secol a găsit Rusia într-o aşa de mare foamete, încât ţăranii erau nevoiţi să fure grâul şi să jefuiască casele stăpânilor lor. Recesiunea economică a cuprins oraşele textile din nord, minele, câmpurile petroliere, fabricile şi porturile din sud. În 1903, petroliştii din Baku s-au răfuit cu poliţia. O grevă generală izbucnită în Odessa a cuprins apoi toată Ucraina; ministrul de interne şi ministrul educaţiei au fost asasinaţi. Studenţii şi tinerii muncitori, decişi să distrugă ordinea existentă, s-au întors la scrierile lui Bakunin şi Kropotkin pentru a se inspira, iar cu dinamită şi pistoale s-au aruncat împotriva Statului.

În 1905, dezastruosul război al Rusiei cu Japonia a scos mii de oameni protestând pe străzile din Petrograd. Aproape 1000 de oameni au fost ucişi sau răniţi de soldaţi. Măcelul din „Duminica Sângeroasă” a înfuriat întreaga Rusie. Consilii ale muncitorilor – soviete – s-au format pentru prima dată pentru a coordona acţiunile militante. Muncitorii, dintre care mulţi tocmai veniseră la oraş din mediul rural pentru a căuta de lucru în noile fabrici, şi-au ales reprezentanţi din clasa lor, în care aveau încredere şi pe care îi puteau demite, dacă se dovedeau ineficienţi. Grevele au paralizat producţia, grupuri de naţionalităţi opresate din zona graniţei s-au răsculat, ţăranii au început să incendieze şi să jefuiască, iar la Moscova a izbucnit insurecţia.

Revolta, deşi de scurtă durată, a influenţat tânăra mişcare anarhistă. În ciuda represiunii crescânde, „Detaşamentele de Luptă” ale acestei mişcări au atacat magazinele şi fabricile de arme, căutând pistoalele Browning, foarte apreciate de ei. Oficialităţi, poliţişti şi patroni au fost omorâţi şi au avut loc nenumărate „expropieri” de bănci şi case ale bogaţilor. Confruntările armate cu poliţia se terminau în puşcării, cu torturi sau moarte.

Revoluţia în Petrograd

În februarie 1917, femeile din Petrograd s-au răsculat furios pentru pâine. Au izbucnit grevele şi oamenii s-au ridicat împotriva guvernului. Curând, trupe ale armatei s-au alăturat răsculaţilor şi, din nou, s-au format soviete. Ţarul a abdicat şi s-a format un guvern provizoriu. Această revoluţie, aşa cum remarca un participant, a fost „un fenomen absolut spontan, nicidecum fructul propagandei vreunui partid”. Oamenii „erau cuprinşi de simţământul unei libertăţi nelimitate, a unei eliberări de constrângerile societăţii lor.”

Muncitorii de la fabrica Putilov au mărşăluit cu sloganul Jos cu Autoritatea şi Capitalismul scris pe pancarte negre. Grupurilor de muncitori anarhişti din districtul Vyborg şi docherilor din Kronstadt li s-au alăturat marinarii flotei Mării Baltice. Anarhiştii au ocupat conacele bogaţilor, iar unul din ele a devenit Casă de Odihnă, având camere de lectură, discuţii şi recreere, şi un teren de joacă pentru copii în grădină. Guvenul provizoriu a ordonat anarhiştilor să părăsească casa, dar 50 de marinari din Kronstadt s-au grăbit să vină în ajutorul lor, iar muncitori din Vyborg au demonstrat împotriva evacuării.

Când autorităţile au interzis să se ocupe case „fără aprobarea proprietarilor”, anarhiştii au eliberat o puşcărie din apropiere şi i-au invitat pe deţinuţi la acest conac. Trupele guvernamentale au trecut apoi la atac, ucigând un anarhist şi arestând 60 de marinari şi muncitori, aprinzând astfel scânteia revoltei din iulie.  Marinari, soldaţi şi muncitori înarmaţi au cerut dreptate pentru anarhiştii evacuaţi. Anarhiştii din Kronstadt au determinat Regimentul 1 de Mitraliere să înceapă o nouă revoltă, iar Troţki s-a văzut nevoit să salveze un ministru răpit de marinarii din Kronstadt.

Octombrie

La reîntoarcerea sa în Rusia, în aprilie 1917, Lenin a mirosit anarhismul în aer. Şi el „a sărit în căruţă” cu anarhiştii, prin „Tezele din Aprilie”, în care făcea un apel ca guvernul să fie înlocuit de soviete, iar armata şi poliţia să fie înlocuite de o miliţie populară. Însă unii adepţi ai marxismului au fost împotriva lui. Conform unuia din ei, „Lenin s-a făcut acum candidat la singurul tron european vacant de 30 de ani – tronul lui Bakunin! Noile cuvinte ale lui Lenin exprimă ceva vechi – adevărurile anarhismului primitiv”. Ei au fost şi mai îngroziţi de lucrarea sa, „Statul şi Revoluţia”, prin care îi îndemna pe ţărani să se organizeze liberi în comune, să înlăture capitalismul şi să transfere economia sub „controlul întregii societăţi”. „Atâta timp cât există Statul”, scria Lenin, „nu există libertate, iar când va fi libertate, nu va mai exista Statul.”

Cuvintele lui Lenin i-au convins pe anarhişti să se alăture bolşevicilor pentru a înlătura guvernul provizoriu. Ignorând alegerile pentru Adunarea Constituantă pe motiv că „puterea politică nu valorează nici măcar cât un ou stricat”, anarhiştii i-au îndemnat pe muncitori să ocupe fabricile, iar pe ţărani pământul. Astfel scria o anarhistă: „Jos cuvintele! Jos rezoluţiile! Trăiască fapta! Trăiască munca creatoare a maselor truditoare!” Astfel, anarhiştii s-au alăturat Comitetului Militar Revoluţionar al lui Troţki, care în octombrie a pus la cale îndepărtarea guvernului.

Contrarevoluţia

Dar „luna de miere” dintre anarhişti şi bolşevici s-a terminat a doua zi. Un Soviet Central atotputernic s-a format, dar era compus numai din bolşevici. Acum, anarhiştii vorbeau de „a treia şi ultima etapă a revoluţiei”, iar marinarii din Kronstadt au avertizat că puteau să-şi îndrepte tunurile împotriva guvernului bolşevic, la fel cum o făcuseră şi împotriva celui provizoriu. De altfel, ei spuneau că „unde începe autoritatea, se termină revoluţia”.

De-a lungul Rusiei, principiile anarho-sindicaliste ale Comitetelor de fabrică şi ale controlului muncitorilor câştigau susţinere, mai ales în porturi şi docuri, brutării, mine, printre muncitorii de la poştă şi telegraf. La început, bolşevicii au susţinut aceste idei, dar, o dată ajunşi la putere, s-au îndreptat spre controlul centralizat al statului. Făcându-se ecoul lui Bakunin, anarhiştii i-au acuzat pe bolşevici ca fiind „intelectuali egoişti”, care s-au ridicat la putere pe spinarea muncitorilor şi ţăranilor. Până în primăvara lui 1918, ruptura era completă. Într-o noapte, în aprilie, CEKA, poliţia secretă a bolşevicilor, a întreprins o razie prin 26 de centre anarhiste din Moscova. La Casa Anarhiei, Gărzile Negre au ripostat, ucigând 12 poliţişti, dar 50 de anarhişti au fost omorâţi sau răniţi, iar peste 500 arestaţi.

Lupta împotriva fascismului începe cu lupta împotriva bolşevismului – de Otto Rühle (1939)

I

Rusia trebuie să fie plasată pe primul loc între noile state totalitare. A fost prima care a adoptat principiul noului stat. A mers mai departe în acest sens. Aceasta a fost prima care a stabilit o dictatură constituţională, împreună cu sistemul de teroare politică şi administrativă care o însoţeşte. Adoptând toate caracteristicile unui stat total, aceasta a devenit astfel un model pentru  alte ţări care au fost obligate să se distanţeze de sistemul de stat democratic  în favoarea celui dictatorial. Rusia a fost un exemplu pentru fascism şi nu este un accident implicat aici şi nici nu este o glumă proastă a istoriei, suprapunerea sistemelor nu se poate observa dar e reală. Totul indică faptul că avem de a face aici cu expresiile şi consecinţele unor principii identice aplicate la diferite nivele de dezvoltare istorică şi politică.

Indiferent  daca “comuniştilor”de partid le place sau nu, rămâne faptul că ordinea de stat în Rusia Sovietică  este imposibil de distins de cea din Italia fascistă sau Germania nazistă. În esenţă, acestea sunt la fel. Se poate vorbi de un “stat sovietic” roşu, negru, maro precum şi de un fascism roşu, negru sau maro. Deşi există anumite diferenţe ideologice între aceste ţări, ideologia nu este de importanţă primordială. Ideologiile în plus sunt schimbătoare şi astfel de modificări nu reflectă în mod necesar caracterul şi funcţiile aparatului de stat. De asemenea, faptul că proprietatea privată încă mai există înGermaniaşi Italia este doar o modificare de importanţă secundară. Abolirea proprietăţii private în sine nu garantează socialismul. Proprietatea privată în cadrul capitalismului, de asemenea, poate fi abolită. Ceea ce stabileşte de fapt o societate socialistă, în afară de a desfiinţa proprietatea privată a mijloacelor de producţie, este controlul muncitorilor asupra produselor muncii lor şi sfârşitul sistemului de salarizare. Aceste realizări sunt neîmplinite în Rusia, precum nici în Italia şi Germania.

Deşi unii ar putea presupune că Rusia este un pas mai aproape de socialism decât alte ţări, asta nu înseamnă că “statul sovietic” a ajutat proletariatul internaţional sa ajungă mai aproape de obiectivele sale de clasă. Dimpotrivă, deoarece Rusia se autointitulează un stat socialist, induce în eroare şi înşeală muncitori lumii. Muncitorul care gândeşte ştie ce este fascismul şi luptă impotriva lui dar în ceea ce priveşte Rusia el este adesea înclinat să accepte mitul naturii sale socialiste. Această iluzie împiedică o ruptură totală şi determinată cu fascismul deoarece aceasta împiedică lupta împotriva motivelor, condiţiilor şi circumstanţelor care în Rusia, la fel ca şi în Germania şi Italia, au condus la un stat şi la un sistem guvernamental identic. Astfel, mitul rus se transformă într-o armă ideologică a contra-revoluţiei.  Nu este posibil pentru oameni să slujiească doi stăpâni, la fel nici un stat totalitar nu face un astfel de lucru. Dacă fascismul serveşte interesele capitaliste şi imperialiste, acesta nu poate servi nevoile muncitorilor. Dacă, în ciuda acestui fapt, două clase aparent opuse favorizează acelaşi sistem de stat, este evident că ceva trebuie să fie greşit. Una dintre clase trebuie să fie în eroare.

Nimeni nu ar trebui să spună  aici că problema este una doar de formă şi prin urmare, de nici o semnificaţie reală, că deşi formele politice sunt identice, conţinutul lor poate varia foarte mult. Acest lucru ar reprezenta o auto-iluzie. Pentru un marxist astfel de lucruri nu se produc, pentru el forma şi conţinutul se potrivesc unele cu altele şi nu pot fi separate. Acum, în cazul în care statul sovietic serveşte ca model pentru fascism, aceasta trebuie să conţină elemente structurale şi funcţionale care sunt de asemenea, comune fascismului. Pentru a determina care sunt acestea trebuie să ne întoarcem la “sistemul sovietic”, în modul stabilit de către leninism, care reprezintă aplicarea principiilor bolşevismului în condiţiile ruseşti. Iar dacă o identitate între bolşevism şi fascism poate fi stabilită, atunci proletariatul nu poate în acelaşi timp lupta impotriva fascismului şi apăra “sistemul sovietic” rus. În schimb, lupta împotriva fascismului trebuie să înceapă cu lupta împotriva bolşevismului.

 II

De la început, bolşevismul a fost  pentru Lenin un fenomen pur rusesc. Pe parcursul multor ani ai activităţii sale politice, el nu a încercat să eleveze sistemul bolşevic la forme de luptă în alte ţări. El a fost un social-democrat care a văzut în Bebel şi Kautsky liderii geniali ai clasei muncitoare, ignorând stânga mişcării socialiste germane ce lupta împotriva acestor eroi ai lui Lenin şi împotriva tuturor celorlalţi oportunişti . Ignorându-le, el a rămas izolat, înconjurat de un mic grup de emigranţi ruşi, continuând să stea sub influenţa lui Kautsky chiar şi atunci când “stânga” germană sub conducerea Rosei Luxemburg, a fost deja angajată  în luptă deschisă împotriva Kautskyismului. Lenin a fost preocupat numai cu Rusia. Obiectivul său a fost sfârşitul sistemului feudal ţarist şi cucerirea influenţei politice pentru partidul său social-democrat în cadrul societăţii burgheze. Cu toate acestea, şi-a dat seama că ar putea rămâne la putere şi conduce procesul de socializare numai în cazul în care ar putea declanşa revoluţia mondială a muncitorilor. Dar propria activitate în acest sens a fost destul de nefericită. Ajutând muncitorii germani să se întoarcă în partide, sindicate şi parlament, precum şi prin distrugerea simultană a mişcarii consiliilor (sovietelor; consiliile muncitoreşti; forme spontane de democraţie directă create în timpul Revoluţiei Ruse şi suprimate de către bolşevici in martie 1921), bolşevicii au contribuit la înfrîngerea revoluţiei europene.

Socialism sau capitalism de stat?

După căderea “cortinei de fier”  şi sfârşitul brusc al războiului rece am avut de a face cu aşa zisul sfârşit al “socialismului” sau “comunismului”. Dar pe de altă parte, o analiză amănunţită a regimurilor şi ţărilor ce sau autointitulat “socialiste” sau “comuniste” poate prezenta adevărata natură a acestora.  Problema constă în faptul că socialismul acestor ţări a fost şi este etatist, bazându-se pe controlul statului asupra mijloacelor de producţie şi distribuţie; fie prin planificare centralizată (Cuba, Corea de Nord) sau socialism de piaţă (China,Vietnam). Socialismul acestor ţări seamănă mult mai mult cu un capitalism de stat, în care guvernul controlează economia şi în esenţă acţionează ca o corporaţie gigantică; capitalismul de stat mai poate fi definit ca o societate în care forţele de producţie sunt controlate şi dirijate de către stat într-un mod capitalist. Sau în cadrul literaturii marxiste, capitalismul de stat este de obicei definit în acest sens: sistemul de salarizare şi însuşirea de a produce plusvaloare într-o economie de mărfuri  cu dreptul de proprietate sau de control de către aparatul de stat. Nici vorba de socialism când aceste ţări au creat mai degrabă un capitalism de stat decat un socialism autentic. Această aderare la o linie etatistă are rădăcina în filozofia şi teoriile lui Vladimir Lenin, ce din punct de vedere economic  în cadrul statului păstra relaţiile şi modurile de producţie capitaliste. După lovitura de stat din octombrie 1917, în care bolşevicii au preluat puterea, Lenin a proclamat că ” suntem mai puternici in idei, şi noi trebuie să organizăm în Rusia studiul şi predarea sistemului Taylor”.  Taylorismul sau ”scientific management” a fost creat de Frederick Winslow Taylor, fiind un mod de organizare a muncii bazat pe relaţii capitaliste. Având în vedere că statul acţionează ca singurul angajator, el mai păstrează în esenţă relaţiile şi modurile capitaliste de muncă, din asta constatăm  ca acest socialism moştenitor al idealurilor Leniniste este mai degrabă un capitalism de stat.

Astfel, primul argument constă în faptul că “socialismul” lui Lenin şi a deviaţiilor sale au creat mai degrabă un capitalism de stat, decât un socialism autentic şi poate chiar libertar. Lenin, fiind  promotorul capitalismului de stat, după ce bolşevicii au preluat puterea în Rusia, toate formele spontane de democraţie directă au fost abolite sau puse sub tutela statului, puterea consiliilor muncitoreşti au fost diminuate şi înlocuite cu puterea partidului bolşevic. Calea bolşevică către socialism trece prin terenul capitalismului de stat, Lenin menţionând că: “socialismul este doar monopolul capitalismului de stat”. Odată la putere, Lenin a pus în aplicare această viziune a socialismului construit pe baza instituţiilor capitalismului monopolist. Acest lucru nu s-a întâmplat accidental sau pentru că nu existau alternative, în primele luni de conducere bolşevică, liderii consiliilor muncitoreşti şi comitetelor din fabrici au căutat să implementeze modelul lor de autogestiune a economiei, dar de fiecare dată partidul bolşevic a intervenit, oprind orice încercare de a democratiza economia naţională, deoarece viziunea bolşevică a socialismului era în contrast cu viziunea “anarhistă” sau mai degrabă “democratic socialistă” a maselor din vremea aceea; un prim exemplu fiind revolta din kronstadt de la 1921, când marinarii alături de cetăţenii oraşului Kronstadt şi-au cerut drepturile elementare pe care le câştigaseră în Revoluţia din Februarie, printre care “libertatea cuvântului şi a presei pentru toţi muncitorii şi ţăranii, pentru anarhişti şi partidele socialiste de stânga. Libertatea de întrunire pentru sindicate şi organizaţiile ţărăneşti” şi cel mai important motiv al revoltei, “deoarece Sovietele existente acum nu mai reprezintă voinţa muncitorilor şi ţăranilor,să se organizeze cât mai repede posibil alegeri noi pentru soviete prin vot secret, cu libertatea de a duce în prealabil o campanie electorală pentru toţi muncitorii şi ţăranii.” Deja începuse naţionalizarea bolşevică  a sovietelor, adică a consiliilor muncitoreşti, a acelor forme spontane de democraţie directă menţionate mai sus. Victoria leninismului în Rusia şi fuziunea puterii politice cu cea economică  şi centralizarea ei intr-un stat cu partid unic, a rezultat in naşterea totalitarismului modern pe care toţi îl cunoaştem. Păstrarea statului, implementarea partidul unic avangardist şi păstrarea relaţiilor capitaliste de muncă a dus la crearea unui hibrid totalitar pseudo capitalist, retorică leninistă pierzându-şi argumentele în faţa istoriei şi a practicii.

Către un comunism libertar – Daniel Guerin

Dintre toate lecturile pe care le-am citit în 1930, pe vaporul care ma dus în Indochina şi înapoi; de la Georges Sorel, Hubert Lagardelle,  Fernand Pelloutier,  Lenin şi Troţki; cele ale lui Marx au avut, fără îndoială, cel mai mare impact. Aceste (cărţi) mi-au deschis ochii, am descoperit misterele surplusului capitalist, ma învăţat despre materialismul istoric şi dialectic. Intrând dn acel moment în mişcarea revoluţionară, aruncând peste bord educaţia mea burgheză, am fost iniţial, din instinct anti-stalinist; la acel moment eram un socialist de stânga sub influenţa lui Marceau Pivert şi un sindicalist revoluţionar influenţat de Pierre Monatte. Mai târziu, scrierile lui Bakunin în ediţia de şase volume de Max Nettlau /James Guillaume  au fost a doua revelaţie. Acestea m-au lăsat pentru totdeauna alergic la orice versiune a socialismului autoritar, oricum s-ar numi, fie iacobin, marxist sau troţkist.

A fost sub agitaţia provocată în mine de aceste scrieri (a lui Bakunin),  ce m-au făcut să îmi revizuiesc fundamental admiraţiile pentru strategia revoluţionară a lui Lenin, pentru a revizui (în opinia mea) acest idol şi a trece la o critică în profunzime a anumitor concepţii autoritare ale liderului bolşevic. Am concluzionat, din această dezbatere internă, ​​că socialismul ar trebui să se scape de noţiunea uzată a dictaturii proletariatului, în scopul de a recupera libertarismul său autentic.

Luxemburg versus Lenin

Acesta a fost ceea ce ma dus, în munca mea despre revoluţia franceză, să substitui pretutindeni dictatura proletariatului cu constrângerea revoluţionară. După asta, am acordat o atenţie mai mare asupra unui proces rapid-fulger pe care Rosa Luxemburg l-a avut contra ultra centralismului a lui Lenin şi a caracterului său steril de substitutionism birocratic. Mult mai târziu, în 1971, am aprofundat analiza mea a Luxembourgismului şi am încercat să subliniez legătura de rudenie cu relativa spontaneitate libertară. Epoca când descopeream Bakunin şi re-citeam Rosa a fost, în ceea ce priveşte lupta de clasă, momentul revoluţiei maghiare şi suprimarea sa sălbatică. Am simţit, în partea mea, mai puţin interesat de politica cu privire la  încercarea de eliberare de sub jugul Moscovei, deoarece aceasta a fost acuzata de ambiguităţi îngrijorătoare; mai degrabă, am fost interesat de înflorirea consiliilor muncitoresti maghiare.

Anarhism

Libertarismul meu a trecut prin etape succesive: la inceput, ceea ce eu aş numi un anarhism clasic, care a găsit expresia în Tineretul Socialist Libertar (1959), apoi Anarhismul de la teorie la practică (1965) şi  în acelaşi timp, Nici un Dumnezeu nici un Stăpân, antologie a anarhismului; ce în afară de Bakunin, exista spaţiu şi pentru Stirner, Proudhon, Kropotkin, Malatesta şi mulţi alţii. Apoi, m-am deplasat puţin de anarhismul  clasic, şi m-am întors către studiile mele marxiste şi am am publicat Fora Marxism Libertar, un titlu care i-a şocat pe unii dintre noii mei prieteni libertari. Chiar înainte de tumultul revoluţionar din mai ’68, în care am plonjat până la gât, am reintrat în Mişcarea Comunist Libertară (MCL ,sub influenta lui Georges Fontenis).  Mai târziu am fost cu Organizaţia Comunist Libertară (OCL), în prima si a doua sa formă şi apoi până în prezent, în Uniunea Muncitorilor Comunist Libertară.

Socialism Libertar

Prin urmare, timp de un sfert de secol ,m-am aliniat şi încă sunt aliniat cu socialismul libertar sau comunismul (cuvântul anarhist mi se pare prea restrictiv şi nu-l folosesc cu excepţia cazului în care i se alătură cuvântul comunist). Acest comunism libertar este diferit, deşi acesta poate fi combinat cu utopia propagată de şcoala lui Kropotkin, anticipând epoca abundenţei.  Mai exact, comunismul libertar, aşa cum îl înţeleg eu, este o combinaţie a celor mai bune din anarhism şi gândirea lui Marx. Am încercat să clarific aceste elemente diferite într-un pamflet numit Anarhism şi Marxism, care a fost adăugată la a doua ediţie a cărţii mele; Anarhismul (1981).  Cu siguranţă nu au pretenţia de a fi prevăzut; cu excepţia unor linii foarte generale, cristalizarea definitivă a unei sinteze neliniştite şi informale. HE Kaminski, în biografia lui Bakunin, a crezut că era necesar şi inevitabil, dar că era mai mult pentru viitor decât în prezent de a formula. Acesta trebuie să provină din furtunile sociale noi care vor apărea.

Nu o dogmă

Sper că am fost, pe tot parcursul angajamentului meu militant, un istoric şi teoretician util. Mi se pare extrem de îndrăzneţ a anunţa, printre altele, ce aspecte ale anarhismului şi gândurilor lui Marx sunt sau nu reconciliabile. Comunismul Libertar este ca încă doar o aproximare, şi nu o dogmă a adevărului absolut. Mi se pare, că nu poate fi definit în mod absolut pe hârtie. Nu va fi o raţionalizare a trecutului, ci un punct de unire în viitor. Convingerea principală de care sunt animat, este că revoluţia socială în viitor nu va fi despotismul moscovit nici social-democraţia anemică, nu va fi autoritară ci libertară şi autogestionată.

Anatoli Zhelezniakov

O scurtă biografie a marinarului şi anarhistului rus Anatoli Zhelezniakov.

Anatoli Grigorievici Zhelezniakov 1895 – 1919 Rusia

Zhelezniakov a fost un tânăr marinar, încadrat în serviciul miltar pe o navă plasatoare de mine la baza navală din Kronstadt, atunci când ţarul a fost înlăturat în Rusia la februarie 1917. Era deja un anarhist, aderând la ideile anarhist comuniste elaborate de către oameni precum Kropotkin. Zhelezniakov alături de cincizeci de marinari au sărit în ajutorul anarhiştilor din Moscova, care ocupaseră vila Durnovo, deţinută de fostul guvernator al acelui oraş. Anarhiştii transformaseră vila într-un loc de lectură şi discuţii, grădinile fiind transformate într-un loc de joacă pentru copii. Vila a devenit un centru de agitaţie anarhistă iar noul Guvern Provizoriu a încercat să-l închidă. Atunci când o parte din ocupanţii acesteia au preluat tipografia unui ziar de dreapta din Moscova, guvernul a ordonat ca anarhiştii să fie evacuaţi. Zhelezniakov şi ceilalţi s-au alăturat anarhiştilor baricadaţi în vilă. După un atac  al guvernului asupra vilei, un muncitor anarhist a fost împuşcat mortal iar Zhelezniakov a fost arestat şi condamnat la 14 ani de muncă silnică.

Evadarea

Câteva săptămâni mai târziu, acesta a reuşit să scape din “închisoarea republicană”, numită în acest fel de către un ziar anarhist. Zhelezniakov  şi-a reluat activităţile şi a organizat o demonstraţie în masă a marinarilor din Kronstadt pentru a protesta împotriva pedepsei cu moartea impuse activistului american Tom Mooney, înscenat pentru sperjur şi împotriva amenințării cu extrădarea în California a lui Alexander Berkman, pe care autoritățiile au încercat să-l implice pe aceleaşi probe. Zhelezniakov a fost ales delegat la Al doilea congres al Sovietelor de către echipajul navei plasatoare de mine pe 25 octombrie 1917. În aceea noapte, el și un contingent de marinari au luat parte la asaltul asupra Palatului de Iarnă, care a dus la prăbușirea guvernului provizoriu. Detașamentul lui  Zhelezniakov păzea Palatul Tauride, unde Adunarea Constituantă nou formată ţinea sesiunile. Fiind anarhist, Zhelezniakov se opunea cu pasiune oricărei forme de democrație capitalistă și în prima zi de existentă a Adunării Constituante a dat buzna pronunţând “Garda este obosită”, și a dispersat adunarea o dată pentru totdeauna.

E ironic că acţiunea acestui libertar și anti-parlamentarist a adus la putere bolșevicii. Zhelezniakov privea sfârșitul Adunării Constituante  ca o mișcare constructivă, care coincidea cu dezvoltarea sovietelor și a comitetelor din fabrici ce vor lua inițiativa spre o auto-conducere completă a maselor, însă bolșevicii aveau alte planuri. Apoi, pentru a apăra Revoluţia, el a luptat ca un comandant de flotilă şi apoi de tren blindat, în Armata Roşie. A luptat impotriva generalilor reacționari  Krasnov şi Denikin, şi împotriva cazacilor din Ataman Kaledin. Apoi Troţki a început reorganizarea Armatei Roşii. Metodele egalitariste care prevalau până atunci au fost înlocuite prin introducerea ofițerilor țariști în poziții importante și sfârşitul adunărilor generale şi a democraţiei directe, introducându-se ierarhii stricte. Zhelezniakov a protestat vehement împotriva acestora, la fel ca și mulți alții. Pentru aceste poziţii luate în legătura cu reorganizarea, Zhelezniakov şi mulţi alţi anarhişti au fost scoşi în afara legii de către bolşevici.

Refuzul

Sverdlov, liderul bolșevic, a încercat să-l convingă să renunțe la pozițiile deținute în legătura cu reorganizarea Armatei Roșii, oferindu-i o poziție importantă. Zhelezniakov a refuzat această propunere, plecând spre sud și Odessa,unde a reluat campaniile militare împotriva Albilor. Din nou, în anul următor, în 1919, bolșevicii au repetat oferta.De această dată, deoarece Zhelezniakov a perceput situația ca fiind critică, el a acceptat și a devenit comandant al campaniei trenurilor blindate împotriva lui Denikin,care a oferit o recompensă de 400.000 ruble pe capul lui. A luptat mai departe până a fost ucis de explozia unui obuz al forțelor lui Denikin, murind la vârsta de 24 de ani.

Bolșevicii l-au transformat imediat în erou, organizându-i o înmormântare de stat în Moscova și ridicându-i o statuie în Kronstadt. Dacă ar fi trăit, fără îndoială că ar fi fost închis sau împuşcat de către bolșevici, așa cum au facut cu atâția anarhiști în Ucraina și marinarilor din Kronstadt în 1921. Într-adevăr, au ascuns faptul că el a fost anarhist, inventând chiar și minciuna că a aderat la Partidul Bolșevic. Dar așa cum i-a spus istoricului anarhist Volin, nu cu mult timp înainte de moartea sa: “Orice s-ar întampla cu mine și orice vor spune despre mine, să știi bine că eu sunt un anarhist, lupt ca unul, şi oricare va fi soarta mea, voi muri ca un anarhist. “

Teritoriul Liber – Ucraina Anarhistă

Teritoriul liber (în limba ucraineană: Вільна територія, Vilna teritoria), rusă: Свободная территория, Svobodniya territoria; ori Mahnovșcina (în rusă: Махновщина), ori Ucraina anarhistă (ianuarie 1918 – 1921) a fost un teritoriu controlat de Armata Revoluţionară Insurecţională Ucraineană condusă de Nestor Mahno. Acesta din urmă a încercat să înființeze o societate anarhistă nestatală în zona de sud-est a actualei Ucraina, în perioada care a urmat Revoluției din Februarie. Hatmanul Skoropadski, conducătorul Hetmanatului, nu a reușit să câștige controlul asupra întregii Ucraine, trebuind să lupte printre alții și împotriva lui Mahno și a „Armatei Negre” Ucrainene. Hatmanul a fost în cele din urmă rechemat în Germania, după prăbușirea frontului de vest. În martie 1918, Armata Neagră a reușit să înfrângă forțele inamice – germanii, austriecii, naționaliștii ucraineni și „albii” ruși.

După aceste succese, Mahno și-a asumat în afară de rolul militar și pe cel de organizator anarhist. La primul „Congres al Grupurilor Anarhiste”, (Nabat), Nestor Mahno a fost inițiatorul unei politici în cinci puncte: suspendarea tuturor partidelor politice, respingerea oricărei forme de dictatură, negarea oricărui concept de statalitate, respingerea oricărei forme de „tranziție” sau de „dictatură a proletariatului” și înființarea sovietelor muncitorilor ca formă supremă de autoconducere. Toate aceste abordări erau în contrast evident cu punctele de vedere bolșevice.

Culoarea folosită de anarhiștii ucraineni pentru a face distincția față de toate celelalte mișcări politice a fost cea neagră – culoarea tradițională a anarhismului. Forțele armate anarhiste au fost botezate „negre”, distingându-se astfel de cele ale oponenților lor: „roșii” bolșevici și „albii” monarhiști.

Începând cu noiembrie 1918 și până în iunie 1921, anarhiștii  au înființat o societate anarhistă autoguvernată de țărani și muncitori în regiunile ucrainene pe care le controlau. Aceasta se întindea cu aproximație între Berdiansk, Donetsk, Alexandrovsk și Dnepropetrovsk. Mahno declara că cea mai mare parte a populației sătești este formată din țărani, sau țărani-muncitori, aceștia organizându-se pe principiile egalității și solidarității comunităților locale. El considera de asemenea că bărbații și femeile deopotrivă sunt perfecți conștienți că au datoria să muncească în folosul comunității, pe ogoare și în gospodării. Pentru a asigura egalitatea completă, programul de muncă trebuia stabilit de adunarea tuturor membrilor comunității. Aceștia ar fi trebuit să cunoască cel mai bine ce și când trebuie făcut. Liderii anarhiști au considerat că au reușit să reorganizeze societatea în conformitate cu valorile anarhiste, proclamând politica comunităților libere drept forma cea mai înaltă a echității sociale. Învățământul a fost reorganizat pe principiile lui Francisco Ferrer, iar economia s-a bazat pe schimbul liber între comunitățile rurale și cele urbane, de la grâne sau vite, până la produse industriale, în conformitate cu principiile lui Peter Kropotkin.

Mahnoviștii declarau că sunt sprijinitorii „sovietelor libere muncitorești-țărănești”și se opuneau cu vehemență conducerii centralizate, alese de bolșevici. Mahno îi numea pe bolșevici „dictatori” și denunța poliția secretă bolșevică, CEKA, drept un organism cu nimic diferit de Ohrana țaristă. În plus, el milita pentru libertatea cuvântului, a presei, de asociere și de organizare în sindicate. Inamicii politici ai lui Mahno negau caracterul nestatal al guvernării sale, afirmând că anarhiștii fondaseră de fapt o republică în regiunea pe care o controlau. Atitudinea oficială a mahnoviștilor era aceea că tuturor aderenților mișcării le era interzisa participarea la forțele de miliție sau la organizațiile poliției secrete (CEKA de exemplu), aceste afiind scoase în afara legii în „Teritoriul liber”. Istoricul Heather-Noël Schwartz amintește că Mahno nu arăta nicio simpatie față de organizațiile care căutau să impună autoritatea politică, și ca urmare a dizolvat comitetele revoluționare bolșevice. Cu toate acestea, bolșevicii l-au acuzat pe Mahno că ar fi organizat două poliții secrete, care acționau sub comanda lui directă.

Guvernul bolșevic de la Petrograd s-a aliat la început cu anarhiștii și au acceptat existența experimentului lui Mahno. Bolșevicii au considerat la un moment dat că Mahno nu mai este un aliat de încredere și că acesta ar fi gata să treacă în tabăra inamicilor lor. Ca urmare, au început să considere „Teritoriul liber” drept regimul unor lideri militariști aventurieri, care trebuia eliminat. Bolșevicii au început să răspândească zvonuri conform cărora liderii „Teritoriului liber” nu ar fi fost aleși în mod democratic, ci ar fi fost numiți direct de Mahno și clica lui militară. Mai mult, bolșevicii au pretins că Mahno ar fi fost vinovat pentru o lungă serie de „crime”: ar fi refuzat să asigure provizii muncitorilor feroviari și telegrafiștilor sovietici, ar fi dispus poliției sale secrete să tortureze și execute în secret pe inamicii anarhiștilor, ar fi ordonat raiduri împotriva convoaielor de alimente ale Armatei Roșii sau că ar fi fost responsabil de acte de terorism împotriva unor orașe rusești. Cele mai multe dintre aceste afirmații nu aveau niciun suport real, fiind folosite doar în scop propagandistic. Treptat, tensiunile dintre anarhiștii ucraineni și guvernul rus bolșevic s-au înrăutățit până într-atâta, încât primii au fost catalogați drept „contrarevoluționari”. În noiembrie 1920, principalii lideri anarhiști au fost arestați și executați la ordinul lui Lenin și Troțki, dar Mahno a reușit să scape. Cristian Racovski, liderul bolșevic al Ucrainei, avea ordin să-i aresteze pe liderii anarhiști care mai erau încă în libertate și să-i judece pentru crime de drept comun și să ia măsuri punitive împotriva simpatizanților mahnoviști. În august 1921, resturile armatei anarhiste în frunte cu Nestor Mahno, au fost alungate din Ucraina de trupele sovietice conduse de Mihail Frunze, „Teritoriul liber” fiind desfiinţat, iar „sovietele libere muncitorești-țărănești” abolite şi autoconducerea înlocuită de către dictatura partidului.

"Lupta împotriva fascismului începe cu lupta împotriva bolşevismului" de Otto Rühle

Otto Rühle (23 octombrie 1874, Großschirma – 24 iunie 1943) a fost un Marxist German opozant al primului război mondial cat si celui de-al doilea, fondator împreună cu Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg şi Franz Mehring a revistei “Internaţionale”, ce reprezenta un internaţionalism revoluţionar împotriva statelor aflate în conflict, şi de asemenea Liga Spartakistă (Spartakusbund în limba germană) în 1916. Liga Spartakistă a adoptat o politică opoziţională faţă de Leninism, fiind atacată de către bolşevici pentru inconsecvenţă. Cu toate că Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg au fost ucişi în 1919 pentru implicarea acestora în Revoluţia Germană, Rühle a trăit participând în opoziţia de stânga a mişcării muncitoreşti germane, dezvoltând atât o critică comunistă a bolşevismului, cat şi o opoziţie timpurie asupra fascismului. Rühle a văzut Uniunea Sovietică ca o formă de capitalism de stat, cu mult în comun cu capitalismul de stat-centric din Occident, precum şi fascismul. El a văzut, de asemenea, partidul leninist ca o formă adecvată pentru răsturnarea ţarismului, dar în cele din urmă o formă nepotrivită pentru o revoluţie proletară. Ca atare, indiferent de intenţiile reale ale bolşevicilor, de fapt, ceea ce ei au reuşit să aducă se poate compara cu revoluţiile burgheze din Europa, decât o revoluţie proletară. Rühle, de asemenea, a fost critic al partidului ca o formă de organizare revoluţionară, declarând că “revoluţia nu este o afacere de partid”, şi a sprijinit o abordare “consiilistă” (vezi “council communism“) , ce sublinia importanţa consiliilor din fabrici conduse de muncitori.

Click pe copertă pentru accesarea eseului “Lupta împotriva fascismului, începe cu lupta împotriva bolşevismului” de Otto Rühle