Acum 89 de ani, pe 19 martie 1914, la spitalul Filaret din Bucureşti, a decedat muncitorul şi sindicalistul revoluţionar Ştefan Gheorghiu, la vârsta de 35 de ani.
„Lucurile rele, de care suferim, nu vor fi îndepărtate de cei care sunt deasupra noastră, ci de voinţa, puterea şi hotărârea noastră” – Ştefan Gheorghiu.
Ştefan Gheorghiu s-a născut la 15 ianuarie 1879 într-o familie de muncitori, în oraşul Ploieşti din România. Tatăl său era tâmplar şi mama muncitoare în fabrică. Încă din copilărie a avut un simţ al dreptăţii foarte dezvoltat, care nu îl lăsa să tolereze diferenţele sociale. De asemenea, avea o mare dorinţă de a învăţa. Îl interesau foarte mult poveştile cu haiduci, hoţii din România, care furau de la bogaţi şi dădeau la săraci şi care, fiind urmăriţi de poteră, au fost nevoiţi să se retragă şi să trăiască în păduri. Gheorghiu, însă, spre deosebire de ei, a ajuns în prima linie a mişcării muncitoreşti din România. La 14 ani şi-a început ucenicia ca tâmplar şi a luat contact cu literatura sindicalistă, anarhistă şi cu alte lucrări socialiste. Ideile dezvoltate în aceste lucrări s-au întâlnit şi contopit cu cele pe care le avea deja formate şi acestea confruntate cu realitatea socială a muncitorilor au constituit elementele cheie în agitarea şi formarea abilului şi hotărâtului militant sindicalist.
Activităţile întreprinse de el sunt la fel de numeroase ca şi locurile de muncă pe care le-a avut. A început să facă agitaţie la Clubul Muncitorilor din Ploieşti în 1897 iar acestă activitate a fost poate cea mai importantă în ceea ce priveşte dezvoltarea sindicală în direcţia luptei de clasă. Contemporanul şi biograful Mihai Gh. Bujor, spunea despre el că: „Mergea la muncitori ca unul de al lor unde era şi acceptat ca atare”. Doar prin voinţa şi hotărârea sa se ajunge la formarea primelor sindicate: ale bucătarilor, tăbăcarilor şi chelnerilor din Ploieşti. A susţinut permanent că mijloacele de luptă în care muncitorul trebuie să aibă încredere sunt: solidaritatea, protestul şi acţiunea directă. Printre prietenii şi tovarăşii săi de luptă se numărau şi muncitorii din grupul local de anarhişti din Ploieşti, împreună cu a căror „căpetenie” – Petre Popescu, a mers de mai multe ori să facă agitaţie pe câmpurile de extras ţiţei din Valea Prahovei. Acolo, la fel ca în aproape toate celelalte industrii, predomina un regim feudal şi muncitorii mureau ca muştele din cauza exploziilor frecvente a pompelor de extras ţiţeiul. Capitaliştii folosesc armata şi jandarmeria împotriva muncitorilor nemulţumiţi şi plătesc salariile după bunul lor plac. Toate aceste condiţii de muncă sunt relatate în seria sa de articole, numită: „Din gheena Prahovei” publicate în „România Muncitoare”, ziarul colectiv al sindicatelor şi al Partidului Social Democrat. Participă ca delegat al sindicatelor din Ploieşti şi Câmpina la câteva congrese unde se discută despre persistenţa represiunii statului împotriva organizării sindicatelor. Acolo se situează de partea federaliştilor şi se opune centraliştilor care vor să decidă soarta autonomiei locale a sindicatelor. Marxistul Cristian Racovski cerea ca grevele să nu mai fie organizate de sindicatele locale ci de cei de la sediul central de la Bucureşti. Gheorghiu reuşeşte împreună cu vechiul tovarăş Constantin Mănescu, să blocheze acest atac împotriva autonomiei locale.
În 1907, ţăranii, din cauza sărăciei, pornesc o revoltă sângeroasă împotriva asupritorilor, arzând moşiile şi conacele acestora iar conducerea ţării e nevoită să părăsească Bucureştiul. În acest timp, Gheorghiu se situează de partea ţăranilor şi încearcă să îi susţină din toate puterile. El solicită mişcării muncitoreşti, care era mică la număr, să îi susţină pe ţărani. Conducerea uniunii muncitoreşti şi a partidului este ezitantă şi îl critică. Lui Racovski şi „eminenţei gri”, a Partidului Social Democrat din România, Constantin Dobrogeanu Gherea, le era teamă de un posibil val de represiuni împotriva sindicatelor, motiv pentru care decid să rămână neutri. Cu toate astea, muncitorii din Valea Prahovei, din solidaritate cu ţăranii răsculaţi, organizează o grevă şi dizolvă conducerea sindicatului local. De asemenea, muncitorii feroviari radicali din Moldova saboteză transporturile, la Paşcani, de exemplu. Unele grupuri de muncitori chiar au încercat să elibereze ţăranii ce căzuseră prizonieri armatei române. Din documentele pe care le deţinem, reiese că în 1907 clasa conducătoare se temea de o revoluţie socială, însă acesta nu s-a materializat şi în răscoala înfrântă se numără 11.000 de vieţi pierdute – ţărani şi familiile lor. După doar câteva săptămâni, este organizată o grevă generală la Galaţi la care participă muncitori şi muncitoare. Generalul Antonescu, care mai târziu va deveni conducătorul ţării şi aliatul lui Hitler, a nimicit-o sângeros. Poate că dacă ţăranii şi muncitorii ar fi protestat în acelaşi timp şi şi-ar fi coordonat acţiunile, rezultatul ar fi fost altul. După masacrarea ţăranilor, Panait Muşoiu, un anarhist şi militant în mişcarea muncitorească, cere investigarea atrocităţilor comise. Gheorghiu, fiind prieten de o viaţă cu Muşoiu şi distribuitor al materialelor tipărite de acesta, cum ar fi „Revista Ideei”, publicată timp de 16 ani, a răspuns cerinţei lui Muşoiu. Din cunoştinţele dobândite, el a formulat un discurs pe care l-a rostit la numeroase întruniri muncitoreşti din diferite oraşe.
Printre textele despre călătoriile sale vorbeşte despre locuri cum ar fi şcoala raţional – liberă, care a fost inspirată după imaginea pedagogului anarhist Francisco Ferrer. Pasiunea pentru implementarea unor astfel de proiecte, nu îl face doar foarte îndrăgit, respectat şi popular printre muncitori dar de asemenea, forţează statul să intre în acţiune. Restricţionările şi arestările devin tot mai dese. Deseori, acompaniate de bătăi primite de la salariaţii în uniformă. În timp, se ajunge la arestări preventive tot mai lungi, la proceduri judiciare şi într-un final i se impune restricţia de a părăsi oaşul său natal, Ploieşti. Gheorghiu, ca un ghimpe în coastă intră în atenţia puternicilor ţării şi a celor care iau decizii politice. Şeful serviciilor secrete „Siguranţa” este informat zilnic în legătură cu activităţile sale. Într-un final, teama în legătură cu activităţile sale şi faţă de strălucirea sa, devin atât de mari încât este arestat invocându-se un motiv fals.
Din Câmpina este mutat la puşcăria din Ploieşti, unde printre deţinuţi se numără şi marinarii rebeli care participaseră la revolta de pe vasul de război „Potemkin”. Pentru ca Gheorghiu să nu audă despre ei, este pus singur într-o celulă. Cu toate astea, ei reuşesc să comunice iar la aniversarea revoltei cântau împreună „Internaţionala”. Mişcarea muncitorească reacţionează la arestarea lui Gheorghiu. În Bucureşti are loc un miting la care participă mii de muncitori care cer în rezoluţia lor eliberarea sa imediată. În acelaşi timp, mişcarea era solicitată şi pe alte fronturi. În 1907, statul român expulzează 800 de socialişti străini, majoritatea fiind evrei dar şi germani, bulgari şi maghiari. Astfel, mişcarea pierde sute de tovarăşi revoluţionari. Într-un final, statul face public acuzaţiile aduse lui Gheorghiu. El ar fi comis înaltă trădare de stat. Faptul că el ar fi avut în momentul arestării ordinul de încorporare în buzunar, însemna pentru tribunalul militar asigurarea pedepsei cu moartea. Din Ploieşti este trimis la închisoarea militară din Galaţi. Este aruncat într-o celulă fără pat. I se confiscă hainele şi pantofii şi pe jos este aruncată apă rece de mai multe ori. De aici i se trage pneumonia care îi va fi fatală. Zeci de muncitori din Galaţi se adună zilnic în faţa închisorii militare şi cer eliberarea sa, ţinând „Garda de Onoare”. Din solidaritate, în 1907, congresul sindicatelor şi al Uniunii Socialiste se organizează la Galaţi. În absenţa sa, este ales prin vot membru al sfatului general pentru comisia generală a sindicatelor. Acest fapt a fost un semnal evident pentru stat că mişcarea muncitorească luptă pentru libertatea şi viaţa lui Ştefan Gheorghiu. Uniunea, reuşeşte într-un final cu ajutorul avocatului socialist N.D. Cocea, să verifice documentele incriminatoare. Când se ajunge la proces, în faţa tribunalului militar, statul este nevoit să îşi retragă acuzaţiile. Ordinul de recrutare nu te face încă soldat şi aşadar, nu poate exista înaltă trădare de stat. Gheorghiu este eliberat dar foarte bolnav. Foarte slab şi scuipând sânge el iese din clădirea tribunalului unde este aşteptat de sute de muncitori.
Acum, la activităţile sale din Ploieşti şi Valea Prahovei, se adaugă şi oraşele port Galaţi şi Brăila, unde, neobosit, face agitaţie pentru organizarea muncitorilor în sindicate şi îi susţine pe cei aflaţi în grevă pentru rezolvarea disputelor dintre ei şi vătafi, un fel de vânzători de sclavi ce controlau portul şi acţionau în numele capitaliştilor portuari prin negocierea salariilor, prin stabilirea orelor de muncă şi a pedepselor corporale. La marile greve din 1912 – 1913/1914 este prezent ca agitator şi organizator. De mai multe ori, Statul Major declară legea marţială la Brăila şi foloseşte violenţa armată împotriva muncitorilor. Într-un final, Ştefan Gheorghiu reuşeşte în decembrie 1913 să formeze Uniunea lucrătorilor de transport pe apă şi pe uscat din România. La congresul formării acesteia, el este ales ca preşedinte şi îi este dată sarcina de a se ocupa de ziarul sindicatului, numit „Tribuna Transporturilor”. La formarea ei, uniunea avea deja 5.000 de membri, din care 3.500 erau din Brăila. Printre cei care au contribuit în redacţie, punând efort până la epuizare, se numărau: Gheorghiu, Constantin Mănescu, anarho-sindicalistul Neagu Negulescu (cu acesta, Gheorghiu, în 1911, a avut o dispută foarte aprinsă după ce Negulescu a luat o poziţie antisemită într-un articol publicat în ziarul „Poporul Muncitor”) şi Panait Istrati. Cu renumitul scriitor s-a împrietenit în 1909. Au călătorit împreună în Egipt, Alexandria, într-o încercarea de a-şi trata pneumonia iar acolo s-au întâlnit cu vechiul militant socialist gălăţean, Hermann Binder, care fusese expulzat din România. Chiar după mulţi ani, Panait Istrati îl numea pe Gheorghiu: „Singurul şi cel mai bun prieten”. Istrati şi-a propus să îi scrie biografia sub titlul „Agitatorul”. La un an de la moartea lui Gheorghiu, l-a amintit într-un articol pasional, în publicaţia „Tribuna Transporturilor”. Această publicaţie lunară conţinea poziţii clar anarho-sindicaliste. În paginile acesteia, era menţionată nevoia independenţei sindicatelor faţă de partidele politice, Gheorghiu prezentând conceptul de „piaţă a muncii”, care reprezintă o parte foarte importantă în lucrările şi în organizarea socială sindicalistă. Încă de la formarea „Uniunii”, sediul central al sindicatelor din Bucureşti a fost împotriva lui Gheorghiu, însă cei de la centru nu au reuşit să oprească formarea ei. Gheorghiu, un reprezentant evident al anarhismului, chiar dacă nu era cunoscută nicio auto-proclamare în acest sens, a cazut mai târziu, în 1912, în dizgraţia partidului şi a conducerii sindicatelor muncitoreşti. Au mai existat şi alte atacuri din partea marxiştilor asupra sa. În 1910, într-un discurs ţinut în faţa mai multor mii de muncitori din Bucureşti, îl apără pe anarhistul Gheorghe Stoenescu Jelea, care în 1909 fusese acuzat de tentativă de omor asupra prim-ministrului Brătianu, considerat principalul vinovat de masacrarea ţăranilor la 1907. Jelea fusese găsit vinovat în urma unui proces şi primise o sentinţă definitvă iar la scurt timp fusese găsit mort în celula sa de „gărzile închisorii”. Gheorghiu nu s-a indoit niciodata ca Jelea a fost asasinat la cererea statului si avea banuiala ca urmeaza sa fie ucis chiar din timpul procesului. În toiul isteriei şi a propagandei burgheze, el s-a pronunţat în apărarea lui Jelea. Marxiştii şi Racovski considerau că Jelea lucrează pentru poliţie şi că se infiltrase printre anarhişti, iar din acest motiv se distanţaseră de el.
În 1912, Gheorghiu împreună cu sindicaliştii Constantin Mănescu şi Alexandru Vodă, au publicat la Ploieşti manifestul „Război războiului!”. Folosind cuvinte explicite, acest manifest publicat chiar în ajunul primului război mondial este înmânat muncitorilor cărora li se cere să nu se transforme în „obiecte ale bogaţilor” şi în cazul în care vor ajunge soldaţi să lase armele din mână. Manifestul nu este doar anti-militarist ci atacă şi naţionalismul. Conducerea sindicatelor şi a partidului interzic tipărirea acestuia în ziarul „România Muncitoare” şi trimit doi delegaţi proveniţi din aripa stângă să îi convingă pe sindicalişti să retragă manifestul. Conducerea sindicatelor se justifică prin faptul că doreşte să apere sindicatele de posibile represiuni venite din partea statului. Delegaţii au fost ignoraţi şi manifestul a fost publicat uşor cenzurat în cel puţin două ediţii , sub formă de pamflet şi a fost de asemenea, împărţit pe stradă.
Manifestul era semnat de „Grupul de Propagandă Sindicalistă din Ploieşti”, al cărui secretar era Gheorghiu. După ce sindicatele din toată ţara au aflat despre tentativa de cenzură, numeroase sindicate locale s-au solidarizat cu sindicaliştii si au pus presiune pe conducerea sindicală şi pe cea a partidului. Aceştia au început să îşi restrângă atacurile asupra manifestului care este publicat în „România Muncitoare” iar în final au fost forţaţi să scrie pozitiv despre el. Cu toate astea, Ştefan Gheorghiu, Mănescu şi Vodă sunt daţi în judecată de procurorul de stat. „Război războiului” ocupă şi azi un loc important în istoria mişcării muncitoreşti din România, chiar dacă autorii acestuia, sindicaliştii, se ascundeau în mod deliberat. În 1913 se ajunge la proces. Gheorghiu era deja pe moarte şi îşi dedica toate puterile susţinerii grevei generale împotriva introducerii în port a macaralelor la Brăila, grevă la care participau mii de muncitori. Printre discursuri, organizări de acţiuni şi alte preg ătiri, trebuia să mai ajungă şi la Ploieşti pentru a se prezenta în faţa judecătorului. Acesta îl reţine cinci zile în arest preventiv după care îi amendează pe tovarşii săi. Întors la Brăila unde militarii impuseseră din nou legea marţială, populaţia muncitoare fiind expusă terorii iniţiate de poliţie şi soldaţi, solicită acesteia organizarea unui protest în masă şi promite muncitorilor şi familiilor acestora că vor continua lupta până la victorie. Din învecinatul Galaţi vin sute de muncitori pentru a se alătura protestatarilor din Brăila. Se formează o atmosferă revoluţionară. Ministrul internelor de atunci, Take Ionescu, declară că mai bine face oraşul praf şi pulbere decât să îndeplinească cerinţele muncitorilor. Conducerea ţării adună mai mulţi soldaţi şi îi trimite în zonă să spargă greva. Într-un pamfet ce conţinea un apel către militari, Ştefan Gheorghiu le cere să nu tragă în muncitori şi să li se alăture. Acest pamflet se încheie astfel: „Jos armata permanentă! Trăiască înarmarea poporului!” Dar puterile lui se epuizează şi pe 27 octombrie 1913, „Tribuna Transporturilor” anunţă că este grav bolnav şi că nu mai poate să îşi continue activitatea de secretar al Uniunii. Într-un final, pe 22 noiembrie, printr-o scrisoare adresată tovarăşilor lui anunţă că nu mai este capabil să îşi continue munca la Uniune şi este obligat să se retragă din funcţiile ocupate acolo. Tovarăşii săi îl conduc la spitalul Filaret din Bucureşti. Tot ei preiau şi costurile spitalizării. Cu toate astea, tuberculoza dobândită în timpul arestului din Galaţi îl doboară. Pe 19 martie 1914 (6 martie după calendarul vechi), Ştefan Gheorghiu moare.
În ziua înmormântării mai multe sute de muncitori se adună în faţa spitalului şi conduc trupul neînsufleţit, purtat într-un sicriu deschis, într-o demonstraţie prin oraş, trecând pe la sediul ziarului „România Muncitoare”, până la marginea oraşului. La marş participă muncitori purtând steaguri roşii şi steaguri negre în fruntea procesiunii, cântând „Marseieza muncitorului” şi „Internaţionala”. În Otopeni, sicriul este încărcat într-un camion şi transportat la Ploieşti. La cimitirul local „Bolovani” se strâng peste 4.000 de muncitori. Alte câteva sute de persoane vin din Bucureşti ca să participe la serviciile funerare. Înmormântarea se face fără preot sau simboluri creştine. La sfârşit se mai cântă odată „Internaţionala”. Discursurile ţinute fac evident faptul că participanţii ştiu că statul capitalist este vinovat pentru moartea lui Gheorghiu. În acelaşi timp, la Botoşani, soţia lui Gheorghiu, Janeta Maltus Gheorghiu, ţine un discurs muncitorilor adunaţi acolo. Janeta Maltus, anarhistă, feministă şi agitatoare, se căsătorise cu puţini ani înainte cu Ştefan Gheorghiu la Brăila pentru a nu fi expulzată de statul român pe motiv că se trăgea dintr-o familie de evrei. Timp de mai mulţi ani ea a ţinut discursuri despre viaţa şi lupta lui. Tovarăşa de viaţă a lui Ştefan Gheorghiu a fost socialista Maria Aricescu din Câmpina. Ei s-au cunoscut pe la 1903. Doi dintre fraţii acesteia erau şi ei activişti socialişti, poate chiar sindicalişti. În Câmpina, care era un bastion al mişcării muncitoreşti, ei au reuşit să pună bazele unei şcoli muncitoreşti pe care cu succes au umplut-o de viaţă.
După moartea lui Gheorghiu, imaginea sa a fost preluată mai întâi de social-democraţi iar apoi de comunişti. După preluarea puterii de către Partidul Comunist în 1945, comuniştii numesc şcoala de partid după el. În ziua de azi, majoritatea celor care au auzit de Gheorghiu, îl ştiu de comunist. Dar el nu a fost asta niciodată. Gheorghiu a fost toată viaţa sa un muncitor şi un luptător sindicalist cu evidente poziţii anarhiste. Dreptatea istorică cere ca el să fie eliberat de această asimilare cu comuniştii şi să i se arate trăsăturile libertare şi anti-autoritare.
Din lupta sa putem să tragem şi azi învăţături în legătură cu metodele ce trebuie folosite în lupta împotriva capitalismului şi a statului pentru a forma o societate liberă şi solidară. Pentru că nu e suficientă doar o luptă pentru reforma adusă exploatării ci capitalismul, împreună cu exploatarea, trebuie să fie înfrânte şi îndepărtate în mod revoluţionar. Altfel, nu se poate găsi o soluţie pentru problemele muncitorului ci se obţine doar o amânare.
În lupta sa împotriva introducerii macaralelor din Brăila, care a avut loc acum o sută de ani, Ştefan Gheorghiu a realizat ce înseamnă raţionalizarea pentru viaţa muncitorului. El scria: „Cât timp aceste perfecţionate unelte de muncă sunt ale patronului, cât timp organizarea capitalistă va fiinţa, aceste unelte de muncă lovesc în însăşi existenţa muncitorimii, rămasă pe drumuri, fără să găsească de muncă în alte direcţii”.
Acest adevăr poate fi reafirmat şi in ziua de azi. Ar fi bine dacă următoarele convingeri s-ar materializa: „Avem doar puterea noastră proprie, trebuie să avem încredere în munca noastră şi în puterea de a ne educa. Organizaţia şi cultura sunt punctul în jurul căruia trebuie să graviteze toate preocupările noastre. Trăim în secolul ştiinţei şi cu toate acestea mijloacele de luptă ale clasei stăpânitoare sunt aceleaşi ca acum 1.000 de ani. Să dăm la o parte masca întunericului, să facem ca muncitorul să nu se uite nici la idoli, nici la politicieni, ci să se bizuie numai pe el. Căci pentru muncitor, emanciparea este sabia care va tăia capetele tuturor relelor de astăzi”.
Institutul pentru Cercetarea Sindicalismului (Institut für Syndikalismusforschung)
http://www.syndikalismusforschung.info
Un scriitor francez, simpatetic anarhismului, a scris în 1890 că “anarhismul are un spate lat, ca hârtia îndură tot “- incluzând, a menționat el, pe cei ale căror fapte sunt de așa natură încât “un dușman de moarte al anarhismului nu ar fi putut face mai bine.” Au existat mai multe stiluri de gândire și de acțiune, care au fost menționate ca “anarhiste”. Ar fi fără speranță să încercăm să cuprindem toate aceste tendințe contradictorii, într-o teorie generală sau ideologie. Chiar dacă am proceda în a extrage din istoria gândirii libertare o tradiție evolutivă aşa cum face Daniel Guérin în lucrarea sa, rămâne dificil să se formuleze doctrinele sale ca o teorie specifică și determinată a societății și schimbărilor sociale. Istoricul anarhist Rudolf Rocker, care prezintă o concepție sistematică de dezvoltare anarhistă către anarho-sindicalism, de-a lungul liniilor care poartă comparație cu munca lui Guérin, pune problema bine atunci când scrie că anarhismul nu este ”un sistem social fix şi închis, ci mai degrabă o tendință definită în dezvoltarea istorică a omenirii, care, în contrast cu tutela intelectuală a tuturor instituțiilor clericale și guvernamentale, urmărește desfășurarea fără obstacole a tuturor forțelor individuale și sociale ale vieţii. Chiar și libertatea este decât relativă, nu un concept absolut, din moment ce tinde în mod constant să devină mai largă și să afecteze cercuri mai largi în mai multe moduri multiple. Pentru anarhist, libertatea nu este un concept abstract filozofic, ci posbilitatea concretă ca fiecare ființă umană să ducă la dezvoltarea integrală a tuturor puterilor, capacităților și talentelor cu care natura a înzestrat-o. Cu cât mai puţin această evoluție naturală a omului este influențată de tutela ecleziastică sau politică, cu atat mai eficientă și armonioasă va deveni personalitatea umană.
Nu exista vreo cale ce ne poate duce de la metafizica spre realitatile vietii. Intre teorie si practica exista o prapastie. Este imposibil sa sari peste aceasta prapastie pe care Hegel a denumit-o ”salt calitativ”, din lumea logicii in lumea naturii si a vietii reale.
I
Introducere 
