În memoria lui Ștefan Gheorghiu

Acum 89 de ani, pe 19 martie 1914, la spitalul Filaret din Bucureşti, a decedat muncitorul şi sindicalistul revoluţionar Ştefan Gheorghiu, la vârsta de 35 de ani.

„Lucurile rele, de care suferim, nu vor fi îndepărtate de cei care sunt deasupra noastră, ci de voinţa, puterea şi hotărârea noastră” – Ştefan Gheorghiu.

Ştefan Gheorghiu s-a născut la 15 ianuarie 1879 într-o familie de muncitori, în oraşul Ploieşti din România. Tatăl său era tâmplar şi mama muncitoare în fabrică. Încă din copilărie a avut un simţ al dreptăţii foarte dezvoltat, care nu îl lăsa să tolereze diferenţele sociale. De asemenea, avea o mare dorinţă de a învăţa. Îl interesau foarte mult poveştile cu haiduci, hoţii din România, care furau de la bogaţi şi dădeau la săraci şi care, fiind urmăriţi de poteră, au fost nevoiţi să se retragă şi să trăiască în păduri. Gheorghiu, însă, spre deosebire de ei, a ajuns în prima linie a mişcării muncitoreşti din România. La 14 ani şi-a început ucenicia ca tâmplar şi a luat contact cu literatura sindicalistă, anarhistă şi cu alte lucrări socialiste. Ideile dezvoltate în aceste lucrări s-au întâlnit şi contopit cu cele pe care le avea deja formate şi acestea confruntate cu realitatea socială a muncitorilor au constituit elementele cheie în agitarea şi formarea abilului şi hotărâtului militant sindicalist.

Activităţile întreprinse de el sunt la fel de numeroase ca şi locurile de muncă pe care le-a avut. A început să facă agitaţie la Clubul Muncitorilor din Ploieşti în 1897 iar acestă activitate a fost poate cea mai importantă în ceea ce priveşte dezvoltarea sindicală în direcţia luptei de clasă. Contemporanul şi biograful Mihai Gh. Bujor, spunea despre el că: „Mergea la muncitori ca unul de al lor unde era şi acceptat ca atare”. Doar prin voinţa şi hotărârea sa se ajunge la formarea primelor sindicate: ale bucătarilor, tăbăcarilor şi chelnerilor din Ploieşti. A susţinut permanent că mijloacele de luptă în care muncitorul trebuie să aibă încredere sunt: solidaritatea, protestul şi acţiunea directă. Printre prietenii şi tovarăşii săi de luptă se numărau şi muncitorii din grupul local de anarhişti din Ploieşti, împreună cu a căror „căpetenie” – Petre Popescu, a mers de mai multe ori să facă agitaţie pe câmpurile de extras ţiţei din Valea Prahovei. Acolo, la fel ca în aproape toate celelalte industrii, predomina un regim feudal şi muncitorii mureau ca muştele din cauza exploziilor frecvente a pompelor de extras ţiţeiul. Capitaliştii folosesc armata şi jandarmeria împotriva muncitorilor nemulţumiţi şi plătesc salariile după bunul lor plac. Toate aceste condiţii de muncă sunt relatate în seria sa de articole, numită: „Din gheena Prahovei” publicate în „România Muncitoare”, ziarul colectiv al sindicatelor şi al Partidului Social Democrat. Participă ca delegat al sindicatelor din Ploieşti şi Câmpina la câteva congrese unde se discută despre persistenţa represiunii statului împotriva organizării sindicatelor. Acolo se situează de partea federaliştilor şi se opune centraliştilor care vor să decidă soarta autonomiei locale a sindicatelor. Marxistul Cristian Racovski cerea ca grevele să nu mai fie organizate de sindicatele locale ci de cei de la sediul central de la Bucureşti. Gheorghiu reuşeşte împreună cu vechiul tovarăş Constantin Mănescu, să blocheze acest atac împotriva autonomiei locale.

În 1907, ţăranii, din cauza sărăciei, pornesc o revoltă sângeroasă împotriva asupritorilor, arzând moşiile şi conacele acestora iar conducerea ţării e nevoită să părăsească Bucureştiul. În acest timp, Gheorghiu se situează de partea ţăranilor şi încearcă să îi susţină din toate puterile. El solicită mişcării muncitoreşti, care era mică la număr, să îi susţină pe ţărani. Conducerea uniunii muncitoreşti şi a partidului este ezitantă şi îl critică. Lui Racovski şi „eminenţei gri”, a Partidului Social Democrat din România, Constantin Dobrogeanu Gherea, le era teamă de un posibil val de represiuni împotriva sindicatelor, motiv pentru care decid să rămână neutri. Cu toate astea, muncitorii din Valea Prahovei, din solidaritate cu ţăranii răsculaţi, organizează o grevă şi dizolvă conducerea sindicatului local. De asemenea, muncitorii feroviari radicali din Moldova saboteză transporturile, la Paşcani, de exemplu. Unele grupuri de muncitori chiar au încercat să elibereze ţăranii ce căzuseră prizonieri armatei române. Din documentele pe care le deţinem, reiese că în 1907 clasa conducătoare se temea de o revoluţie socială, însă acesta nu s-a materializat şi în răscoala înfrântă se numără 11.000 de vieţi pierdute – ţărani şi familiile lor. După doar câteva săptămâni, este organizată o grevă generală la Galaţi la care participă muncitori şi muncitoare. Generalul Antonescu, care mai târziu va deveni conducătorul ţării şi aliatul lui Hitler, a nimicit-o sângeros. Poate că dacă ţăranii şi muncitorii ar fi protestat în acelaşi timp şi şi-ar fi coordonat acţiunile, rezultatul ar fi fost altul. După masacrarea ţăranilor, Panait Muşoiu, un anarhist şi militant în mişcarea muncitorească, cere investigarea atrocităţilor comise. Gheorghiu, fiind prieten de o viaţă cu Muşoiu şi distribuitor al materialelor tipărite de acesta, cum ar fi „Revista Ideei”, publicată timp de 16 ani, a răspuns cerinţei lui Muşoiu. Din cunoştinţele dobândite, el a formulat un discurs pe care l-a rostit la numeroase întruniri muncitoreşti din diferite oraşe.

Printre textele despre călătoriile sale vorbeşte despre locuri cum ar fi şcoala raţional – liberă, care a fost inspirată după imaginea pedagogului anarhist Francisco Ferrer. Pasiunea pentru implementarea unor astfel de proiecte, nu îl face doar foarte îndrăgit, respectat şi popular printre muncitori dar de asemenea, forţează statul să intre în acţiune. Restricţionările şi arestările devin tot mai dese. Deseori, acompaniate de bătăi primite de la salariaţii în uniformă. În timp, se ajunge la arestări preventive tot mai lungi, la proceduri judiciare şi într-un final i se impune restricţia de a părăsi oaşul său natal, Ploieşti. Gheorghiu, ca un ghimpe în coastă intră în atenţia puternicilor ţării şi a celor care iau decizii politice. Şeful serviciilor secrete „Siguranţa” este informat zilnic în legătură cu activităţile sale. Într-un final, teama în legătură cu activităţile sale şi faţă de strălucirea sa, devin atât de mari încât este arestat invocându-se un motiv fals.

Din Câmpina este mutat la puşcăria din Ploieşti, unde printre deţinuţi se numără şi marinarii rebeli care participaseră la revolta de pe vasul de război „Potemkin”. Pentru ca Gheorghiu să nu audă despre ei, este pus singur într-o celulă. Cu toate astea, ei reuşesc să comunice iar la aniversarea revoltei cântau împreună „Internaţionala”. Mişcarea muncitorească reacţionează la arestarea lui Gheorghiu. În Bucureşti are loc un miting la care participă mii de muncitori care cer în rezoluţia lor eliberarea sa imediată. În acelaşi timp, mişcarea era solicitată şi pe alte fronturi. În 1907, statul român expulzează 800 de socialişti străini, majoritatea fiind evrei dar şi germani, bulgari şi maghiari. Astfel, mişcarea pierde sute de tovarăşi revoluţionari. Într-un final, statul face public acuzaţiile aduse lui Gheorghiu. El ar fi comis înaltă trădare de stat. Faptul că el ar fi avut în momentul arestării ordinul de încorporare în buzunar, însemna pentru tribunalul militar asigurarea pedepsei cu moartea. Din Ploieşti este trimis la închisoarea militară din Galaţi. Este aruncat într-o celulă fără pat. I se confiscă hainele şi pantofii şi pe jos este aruncată apă rece de mai multe ori. De aici i se trage pneumonia care îi va fi fatală. Zeci de muncitori din Galaţi se adună zilnic în faţa închisorii militare şi cer eliberarea sa, ţinând „Garda de Onoare”. Din solidaritate, în 1907, congresul sindicatelor şi al Uniunii Socialiste se organizează la Galaţi. În absenţa sa, este ales prin vot membru al sfatului general pentru comisia generală a sindicatelor. Acest fapt a fost un semnal evident pentru stat că mişcarea muncitorească luptă pentru libertatea şi viaţa lui Ştefan Gheorghiu. Uniunea, reuşeşte într-un final cu ajutorul avocatului socialist N.D. Cocea, să verifice documentele incriminatoare. Când se ajunge la proces, în faţa tribunalului militar, statul este nevoit să îşi retragă acuzaţiile. Ordinul de recrutare nu te face încă soldat şi aşadar, nu poate exista înaltă trădare de stat. Gheorghiu este eliberat dar foarte bolnav. Foarte slab şi scuipând sânge el iese din clădirea tribunalului unde este aşteptat de sute de muncitori.

Acum, la activităţile sale din Ploieşti şi Valea Prahovei, se adaugă şi oraşele port Galaţi şi Brăila, unde, neobosit, face agitaţie pentru organizarea muncitorilor în sindicate şi îi susţine pe cei aflaţi în grevă pentru rezolvarea disputelor dintre ei şi vătafi, un fel de vânzători de sclavi ce controlau portul şi acţionau în numele capitaliştilor portuari prin negocierea salariilor, prin stabilirea orelor de muncă şi a pedepselor corporale. La marile greve din 1912 – 1913/1914 este prezent ca agitator şi organizator. De mai multe ori, Statul Major declară legea marţială la Brăila şi foloseşte violenţa armată împotriva muncitorilor. Într-un final, Ştefan Gheorghiu reuşeşte în decembrie 1913 să formeze Uniunea lucrătorilor de transport pe apă şi pe uscat din România. La congresul formării acesteia, el este ales ca preşedinte şi îi este dată sarcina de a se ocupa de ziarul sindicatului, numit „Tribuna Transporturilor”. La formarea ei, uniunea avea deja 5.000 de membri, din care 3.500 erau din Brăila. Printre cei care au contribuit în redacţie, punând efort până la epuizare, se numărau: Gheorghiu, Constantin Mănescu, anarho-sindicalistul Neagu Negulescu (cu acesta, Gheorghiu, în 1911, a avut o dispută foarte aprinsă după ce Negulescu a luat o poziţie antisemită într-un articol publicat în ziarul „Poporul Muncitor”) şi Panait Istrati. Cu renumitul scriitor s-a împrietenit în 1909. Au călătorit împreună în Egipt, Alexandria, într-o încercarea de a-şi trata pneumonia iar acolo s-au întâlnit cu vechiul militant socialist gălăţean, Hermann Binder, care fusese expulzat din România. Chiar după mulţi ani, Panait Istrati îl numea pe Gheorghiu: „Singurul şi cel mai bun prieten”. Istrati şi-a propus să îi scrie biografia sub titlul „Agitatorul”. La un an de la moartea lui Gheorghiu, l-a amintit într-un articol pasional, în publicaţia „Tribuna Transporturilor”. Această publicaţie lunară conţinea poziţii clar anarho-sindicaliste. În paginile acesteia, era menţionată nevoia independenţei sindicatelor faţă de partidele politice, Gheorghiu prezentând conceptul de „piaţă a muncii”, care reprezintă o parte foarte importantă în lucrările şi în organizarea socială sindicalistă. Încă de la formarea „Uniunii”, sediul central al sindicatelor din Bucureşti a fost împotriva lui Gheorghiu, însă cei de la centru nu au reuşit să oprească formarea ei. Gheorghiu, un reprezentant evident al anarhismului, chiar dacă nu era cunoscută nicio auto-proclamare în acest sens, a cazut mai târziu, în 1912, în dizgraţia partidului şi a conducerii sindicatelor muncitoreşti. Au mai existat şi alte atacuri din partea marxiştilor asupra sa. În 1910, într-un discurs ţinut în faţa mai multor mii de muncitori din Bucureşti, îl apără pe anarhistul Gheorghe Stoenescu Jelea, care în 1909 fusese acuzat de tentativă de omor asupra prim-ministrului Brătianu, considerat principalul vinovat de masacrarea ţăranilor la 1907. Jelea fusese găsit vinovat în urma unui proces şi primise o sentinţă definitvă iar la scurt timp fusese găsit mort  în celula sa de „gărzile închisorii”. Gheorghiu nu s-a indoit niciodata ca Jelea a fost asasinat la cererea statului si avea banuiala ca urmeaza sa fie ucis chiar din timpul procesului. În toiul isteriei şi a propagandei burgheze, el s-a pronunţat în apărarea lui Jelea. Marxiştii şi Racovski considerau că Jelea lucrează pentru poliţie şi că se infiltrase printre anarhişti, iar din acest motiv se distanţaseră de el.

În 1912, Gheorghiu împreună cu sindicaliştii Constantin Mănescu şi Alexandru Vodă, au publicat la Ploieşti manifestul „Război războiului!”. Folosind cuvinte explicite, acest manifest publicat chiar în ajunul primului război mondial este înmânat muncitorilor cărora li se cere să nu se transforme în „obiecte ale bogaţilor” şi în cazul în care vor ajunge soldaţi să lase armele din mână. Manifestul nu este doar anti-militarist ci atacă şi naţionalismul. Conducerea sindicatelor şi a partidului interzic tipărirea acestuia în ziarul „România Muncitoare” şi trimit doi delegaţi proveniţi din aripa stângă să îi convingă pe sindicalişti să retragă manifestul. Conducerea sindicatelor se justifică prin faptul că doreşte să apere sindicatele de posibile represiuni venite din partea statului. Delegaţii au fost ignoraţi şi manifestul a fost publicat uşor cenzurat în cel puţin două ediţii , sub formă de pamflet şi a fost de asemenea, împărţit pe stradă.

Manifestul era semnat de „Grupul de Propagandă Sindicalistă din Ploieşti”, al cărui secretar era Gheorghiu. După ce sindicatele din toată ţara au aflat despre tentativa de cenzură, numeroase sindicate locale s-au solidarizat cu sindicaliştii si au pus presiune pe conducerea sindicală şi pe cea a partidului. Aceştia au început să îşi restrângă atacurile asupra manifestului care este publicat în „România Muncitoare” iar în final au fost forţaţi să scrie pozitiv despre el. Cu toate astea, Ştefan Gheorghiu, Mănescu şi Vodă sunt daţi în judecată de procurorul de stat. „Război războiului” ocupă şi azi un loc important în istoria mişcării muncitoreşti din România, chiar dacă autorii acestuia, sindicaliştii, se ascundeau în mod deliberat. În 1913 se ajunge la proces. Gheorghiu era deja pe moarte şi îşi dedica toate puterile susţinerii grevei generale împotriva introducerii în port a macaralelor la Brăila, grevă la care participau mii de muncitori. Printre discursuri, organizări de acţiuni şi alte preg ătiri, trebuia să mai ajungă şi la Ploieşti pentru a se prezenta în faţa judecătorului. Acesta îl reţine cinci zile în arest preventiv după care îi amendează pe tovarşii săi. Întors la Brăila unde militarii impuseseră din nou legea marţială, populaţia muncitoare fiind expusă terorii iniţiate de poliţie şi soldaţi, solicită acesteia organizarea unui protest în masă şi promite muncitorilor şi familiilor acestora că vor continua lupta până la victorie. Din învecinatul Galaţi vin sute de muncitori pentru a se alătura protestatarilor din Brăila. Se formează o atmosferă revoluţionară. Ministrul internelor de atunci, Take Ionescu, declară că mai bine face oraşul praf şi pulbere decât să îndeplinească cerinţele muncitorilor. Conducerea ţării adună mai mulţi soldaţi şi îi trimite în zonă să spargă greva. Într-un pamfet ce conţinea un apel către militari, Ştefan Gheorghiu le cere să nu tragă în muncitori şi să li se alăture. Acest pamflet se încheie astfel: „Jos armata permanentă! Trăiască înarmarea poporului!” Dar puterile lui se epuizează şi pe 27 octombrie 1913, „Tribuna Transporturilor” anunţă că este grav bolnav şi că nu mai poate să îşi continue activitatea de secretar al Uniunii. Într-un final, pe 22 noiembrie, printr-o scrisoare adresată tovarăşilor lui anunţă că nu mai este capabil să îşi continue munca la Uniune şi este obligat să se retragă din funcţiile ocupate acolo. Tovarăşii săi îl conduc la spitalul Filaret din Bucureşti. Tot ei preiau şi costurile spitalizării. Cu toate astea, tuberculoza dobândită în timpul arestului din Galaţi îl doboară. Pe 19 martie 1914 (6 martie după calendarul vechi), Ştefan Gheorghiu moare.

În ziua înmormântării mai multe sute de muncitori se adună în faţa spitalului şi conduc trupul neînsufleţit, purtat într-un sicriu deschis, într-o demonstraţie prin oraş, trecând pe la sediul ziarului „România Muncitoare”, până la marginea oraşului. La marş participă muncitori purtând steaguri roşii şi steaguri negre în fruntea procesiunii, cântând „Marseieza muncitorului” şi „Internaţionala”. În Otopeni, sicriul este încărcat într-un camion şi transportat la Ploieşti. La cimitirul local „Bolovani” se strâng peste 4.000 de muncitori. Alte câteva sute de persoane vin din Bucureşti ca să participe la serviciile funerare. Înmormântarea se face fără preot sau simboluri creştine. La sfârşit se mai cântă odată „Internaţionala”. Discursurile ţinute fac evident faptul că participanţii ştiu că statul capitalist este vinovat pentru moartea lui Gheorghiu. În acelaşi timp, la Botoşani, soţia lui Gheorghiu, Janeta Maltus Gheorghiu, ţine un discurs muncitorilor adunaţi acolo. Janeta Maltus, anarhistă, feministă şi agitatoare, se căsătorise cu puţini ani înainte cu Ştefan Gheorghiu la Brăila pentru a nu fi expulzată de statul român pe motiv că se trăgea dintr-o familie de evrei. Timp de mai mulţi ani ea a ţinut discursuri despre viaţa şi lupta lui. Tovarăşa de viaţă a lui Ştefan Gheorghiu a fost socialista Maria Aricescu din Câmpina. Ei s-au cunoscut pe la 1903. Doi dintre fraţii acesteia erau şi ei activişti socialişti, poate chiar sindicalişti. În Câmpina, care era un bastion al mişcării muncitoreşti, ei au reuşit să pună bazele unei şcoli muncitoreşti pe care cu succes au umplut-o de viaţă.

După moartea lui Gheorghiu, imaginea sa a fost preluată mai întâi de social-democraţi iar apoi de comunişti. După preluarea puterii de către Partidul Comunist în 1945, comuniştii numesc şcoala de partid după el. În ziua de azi, majoritatea celor care au auzit de Gheorghiu, îl ştiu de comunist. Dar el nu a fost asta niciodată. Gheorghiu a fost toată viaţa sa un muncitor şi un luptător sindicalist cu evidente poziţii anarhiste. Dreptatea istorică cere ca el să fie eliberat de această asimilare cu comuniştii şi să i se arate trăsăturile libertare şi anti-autoritare.

Din lupta sa putem să tragem şi azi învăţături în legătură cu metodele ce trebuie folosite în lupta împotriva capitalismului şi a statului pentru a forma o societate liberă şi solidară. Pentru că nu e suficientă doar o luptă pentru reforma adusă exploatării ci capitalismul, împreună cu exploatarea, trebuie să fie înfrânte şi îndepărtate în mod revoluţionar. Altfel, nu se poate găsi o soluţie pentru problemele muncitorului ci se obţine doar o amânare.

În lupta sa împotriva introducerii macaralelor din Brăila, care a avut loc acum o sută de ani, Ştefan Gheorghiu a realizat ce înseamnă raţionalizarea pentru viaţa muncitorului. El scria: „Cât timp aceste perfecţionate unelte de muncă sunt ale patronului, cât timp organizarea capitalistă va fiinţa, aceste unelte de muncă lovesc în însăşi existenţa muncitorimii, rămasă pe drumuri, fără să găsească de muncă în alte direcţii”.

Acest adevăr poate fi reafirmat şi in ziua de azi. Ar fi bine dacă următoarele convingeri s-ar materializa: „Avem doar puterea noastră proprie, trebuie să avem încredere în munca noastră şi în puterea de a ne educa. Organizaţia şi cultura sunt punctul în jurul căruia trebuie să graviteze toate preocupările noastre. Trăim în secolul ştiinţei şi cu toate acestea mijloacele de luptă ale clasei stăpânitoare sunt aceleaşi ca acum 1.000 de ani. Să dăm la o parte masca întunericului, să facem ca muncitorul să nu se uite nici la idoli, nici la politicieni, ci să se bizuie numai pe el. Căci pentru muncitor, emanciparea este sabia care va tăia capetele tuturor relelor de astăzi”.

Institutul pentru Cercetarea Sindicalismului (Institut für Syndikalismusforschung)

http://www.syndikalismusforschung.info

Sindicalism şi Anarho-Sindicalism în Germania: O introducere

de Helge Döhring

CUPRINS:

1. Ce înseamna “Mişcarea muncitorească”?

2. Emergenţa anarho-sindicalismului şi Freie Arbeiter Union Deutschlands [Uniunea Muncitorilor Liberi din Germania]

3. Structura anarho-sindicalismului după primul război mondial

4. O alternativă clară la comunismul autoritar: Freie Arbeiter Union Deutschlands

4.1 Diferenţele esenţiale faţă de uniunile centralizate

4.2 Motive ale declinului apartenenţeila Freie Arbeiter Union [Uniunea Muncitorilor Liberi]

4.2.1 Efectele declinului apartenenţei membrilor asupra locului de muncă: consiliile din fabrică şi negocierea acordurilor

4.2.2 Tensiuni şi conflicte în interiorul FAUD

4.3 Anarho-sindicalismul dincolo de locul de muncă

4.3.1 Organizaţiile culturale

4.3.1.1 Gemeinschaft Proletarischer Freidenker [Comunitatea Proletariatului Liber Cugetător] (GpF)

4.3.1.2 Gilde freiheitlicher Bücherfreunde [Societatea Prietenii Carţilor Libertare] (GfB)

4.3.2 Hilfsorganisationen [Organizaţii de ajutor]

4.3.2.1 Reichsverband für Geburtenregelung und Sexualhygiene [Federaţia Reichului pentru Controlul Naşterilor şi Igienă Sexuală] (RV)

4.3.2.2 Schwarzen Scharen [Trupele Negre]

4.3.2.3 Arbeitslosenbewegung [Mişcarea Şomerilor]

4.3.3 Alternativela FAUD

4.3.3.1 Aşezările comunale

4.3.3.2 Mişcarea Vagabond

4.3.4 Organizaţii auxiliare ale FAUD

4.3.4.1 Syndikalistisch-Anarchistische Jugend Deutschlands [Tineretul Anarho-Sindicalist din Germania] (SAJD)

4.3.4.2 Syndikalistischer Frauen Bund [Federaţia Femeilor Sindicaliste] (SFB)

4.3.4.3 Kinderbewegung [Mişcarea Copiilor]

4.4 Sfârşitul FAUD

5 Sindicalismul şi semnificaţia sa

Acest text este tradus din limba engleză după John Carroll: Helge Döhring: Syndikalismus und Anarcho-Syndikalismus in Deutschland. Eine Einführung, in: Jürgen Mümken: Anarchosyndikalismus an der Fulda. Die FAUD in Kassel und im Widerstand gegen Nationalsozialismus und Faschismus, Frankfurt 2004, Verlag Edition AV.

Cuvânt înainte

Textul de mai jos cuprinde o introducere în dezvoltarea sindicalismului german de la începuturile sale – în 1890, până la sfârşitul său ca formă de organizare – la începutul anilor 1960. Accentul în această introducere cade pe perioada de dinainte şi până la 1933, când naţional socialiştii sub Adolf Hitler au ajuns la putere. Sindicalismul şi, în mod special, anarho-sindicalismul sunt mişcări care au fost uitate în mare măsură. Chiar dacă superficial, această schiţă, ar trebui să arate prin concluziile sale, că mişcarea nu a fost întotdeauna aşa obscură şi necunoscută.  Acest fragment nu are ca scop să examineze exhaustiv toate aspectele variate ale anarho-sindicalismului german, ci, mai degrabă, să stârnească curiozitatea şi interesul cititorilor.

1. Ce înseamna “Mişcarea muncitorească”?

Primul lucru care se învaţă atunci când este studiată istoria mişcării muncitoreşti, în Germania precum şi în alte părţi, este că muncitorii erau organizaţi în primul rând, în cadrul aşa numitelor ‘”partide muncitoreşti”. În Germania acestea au luat forma SPD [Social Democraţii moderaţi] şi KPD [Partidul Comunist din Germania]. La o examinare mai amănunţită, o serie de alte partide ne atrag atenţia – de exemplu “Partidul Social Democrat Independent” (USPD) al Rosei Luxemburg sau alte încarnări ale CP – KAPD şi Partidul Socialist al Muncitorilor. Şi astfel, în mod natural, definiţia termenului de “mişcare muncitorească” plasează ferm aceste partide în prim plan. Acelaşi lucru este valabil pentru “Allgemeiner Deutscher Gewerkschaftsbund” – Asociaţia Generală a Sindicatelor din Germania (ADGB). O observaţie mai atentă, însa, ne relevă că aceste instituţii au avut mai puţin de a face cu mişcarea, în cel mai autentic sens al cuvântului, decât cu reglementarea şi disciplinarea mişcării muncitoreşti în beneficiul investitorilor de capital privat sau al statului. Dacă este să vorbim de o mişcare muncitorească autentică, nu putem să vorbim decât de iniţiative la firul ierbii ale proletariatului, care a încercat să promoveze lupta de clasă. În unele cazuri aceste eforturi includ muncitorii social democraţi sau comunişti. De remarcat, totuşi, este cât de repede aceste activităţi au determinat obiecţii din partea liderilor lor din partide şi din sindicate. În contrast cu acestea, noi avem în vedere ideea unei “mişcări muncitoreşti” care se dezvoltă într-o manieră organică şi nu ca răspuns la ordinele venite de la conducerea de partid sau de sindicat, ci mai degrabă ca un produs al activităţilor muncitorilor salariaţi organizaţi şi pe deplin conştienţi de propriile responsabilităţi, evitând organizaţiile centralizate. Considerabil de multă energie şi putere este absorbită în activităţile din jurul conflictelor sectare, a “marilor lideri” şi a producţiei de literatură specializată marxistă dela Bernstainla Lenin. Şi toate acestea, doar pentru a ajunge să realizăm că mişcarea muncitorească, aşa cum este ea definită de aceste grupuri, este paralizată. Pentru cei care ar dori să scurteze calea pentru a înţelege acest lucru fără să piardă nimic din lecţiile importante, ei trebuie doar să privească în trecut, când existau propriu zis mişcări organizate ale clasei muncitoare care transced dogma marxistă şi decepţiile electorale. Germania, în perioada interbelică, are un exemplu de randament al unei mişcări muncitoreşti cu forme independente de organizare, aşezată pe propriile picioare, în primul rând printre sindicaliştii/comuniştii de consiliu şi (anarho) sindicalişti. Aici ne vom concentra pe anarho-sindicalişti, care în Germania au format nu doar o remarcabilă “mişcare de idei”, dar, de asemenea, o recunoscută mişcare de masă a proletariatului, una care a fost în mare măsură uitată.

Cei care încearca să găsească referinţe sau informaţii relevante privind acest subiect printre surse mai puţin mainstream, de la Wolfgang Abendroth sau Karl-Heinz Roth, de exemplu, vor fi dezamăgiţi. Şi totuşi, alături de lucrările de referinţă pe această temă, la autori precum Hans Manfred Bock sau Angela Vogel, pentru a numi doar câţiva, apar o serie de studii locale privind anarho-sindicalismul.

2. Emergenţa anarho-sindicalismului şi Freie Arbeiter Union Deutschlands [Uniunea Muncitorilor Liberi din Germania]

Pentru a ne întoarce la tema centrală a acestei introduceri, ce a fost FAUD? Rădăcinile sale se găsesc în democraţia socială germană care s-a format sub Kaiser. Structura organizaţională centralizată a partidului l-a lăsat vulnerabil în faţa măsurilor restrictive ale lui Bismarck: legea anti-socialistă, care a dizolvat uşor organizaţiile executive. Dupa ce legea socialistă a fost abrogată, unii dintre membrii unor organizaţii social democrate locale au fost reticenţi în a menţine organizaţii centralizate şi aceştia au fost denumiţi: “localişti”. “Localiştii” cuprindeau o minoritate în interiorul mişcării social democrate, însă o minoritate care s-a bucurat de o susţinere considerabilă în capitala Berlin. La început, ei ţineau de mentalitatea lor de partid şi de propriile interpretări marxiste, dar rezoluţiile “revizioniste” ale Congresului SPD dela Erfurtdin 1891 au întarit aspiraţiile localiste pentru formarea unei organizaţii separate. Chiar în anul următor, comisia generală a SPD a organizat un congres în Halberstadt, unde au fost făcute solicitări pentru extirparea fracţiunilor localiste. În 1897, acest eveniment a corespuns prin alăturarea la “centralizarea liderilor de sindicat (shop-stewards) germani”, pentru ca, în 1901, să se reorganizeze în “Freie Vereinigung Deutscher Gewerkschaften “ (FVDG) – Asociaţia Liberă a Sindicatelor din Germania. În următorii ani, conducerea social democrată s-a luptat în van pentru a reintegra complet grupurile localiste, care, conform funcţionarului de partid şi viitorului cancelar Friedrich Elbert, se auto-descriau ca fiind social-democraţi, ca să nu fie comparaţi cu mediile anarhiste. În cele din urmă, un ultimatum a fost stabilit: localiştii puteau accepta conducerea sindicatelor centrale sau să fie daţi afară din SPD. FVDG, care în acea perioadă ajunsese să deţină 16.000 de membri, a pierdut jumătate dintre ei până în 1908. Pentru membrii rămaşi asta a tăiat efectiv cordonul ombilical care-i mai lega de SPD. De acum, mişcarea localistă şi-a dezvoltat propriile concepte despre cum ar trebui răsturnat sistemul social şi cum ar trebui construit unul nou. În timpul acestui proces, localiştii au fost influenţaţi în parte de “Bourses du travail” a mişcării sindicaliste franceze şi de viziunea asupra lumii a lui Raphael Friedeberg, care, de asemenea, respingea atât statul cât şi partidul ca organziaţii centralizate. În acelaşi timp, „Opposition der Jungen” (Tânăra Opoziţie) sub Paul Kampffmeyer tindea spre aceeaşi direcţie din interiorul SPD. Astfel, termenul “sindicalist” a ajuns să îl înlocuiască pe cel de “localist”.

Din acest moment până la primul război mondial, FDVG a menţinut un număr mai degrabă insignifiant de membri, în jur de 8.000 şi a publicat două periodice ale organizaţiei: “Einigkeit” (Unitate) şi “Pionier.” Cam începând cu această perioadă, membrii FVDG au fost şi ei expuşi la antagonsimul cu multe feţe al foştilor lor tovarăşi, care chiar şi-au unit forţele cu cei din conducerea companiilor pentru a-i forţa pe sindicaliştii de la locurile lor de muncă şi pentru a curma în faşă posibilitatea unui “sindicat concurent”. Ca rezultat, localiştii/sindicaliştii au dat faţă cu un alt oponent puternic, în plus faţă de capitalişti. În timp ce sindicatele (uniunile) centrale^[1] făceau mare paradă de zel şi angajament patriotic, sindicaliştii erau persecutaţi de oficialii statului, iar social democraţii li se opuneau pentru vehementa lor poziţie anti-război. Între timp, teoria anarhistă personificată de Proudhon, Kropotkin şi Gustav Landauer devenea populară în Germania.

3. Structura anarho-sindicalismului după primul război mondial

După primul război mondial, FVDG s-a reconstituit. Un mare număr de muncitori dezamăgiţi de susţinerea războiului de către SPD, s-au înghesuit spre organizaţii alternative, printre ele numărandu-se şi FVDG care şi-a înzecit numărul de membri într-un an, atingând aproximativ 60.000. Această organizaţie oferea o formă reala de auto-gestiune muncitorească, care a fost percepută de uniunile centrale ca o ameninţare îndreptata împotriva obiectivelor lor de parteneriat social. Sindicaliştii, împreuna cu comuniştii de consiliu erau sperietoarea social democraţiei, nu doar pentru că atrăgeau un număr mare de noi membri (până la 150.000, prin 1922) dar de asemenea, pentru că ei dezvoltaseră un concept mai concret de organizare şi o teorie viabilă. Acesta s-a manifestat în “Prinzipienerklärung des Syndikalismus” (Declaraţia principiilor sindicalismului) scrisă de, deja teoreticianul în devenire, Rudolf Rocker şi prezentată în 1919 la al XII Congres al FVDG, care a adoptat-o cu câteva modificari.

Spre deosebire de social democraţie, care impunea structura de mediator a partidului peste organizaţiile de la locul de muncă, sindicaliştii recunoşteau pericolul care ar putea rezulta dintr-un asemenea dualism. În consecinţă, ei au lăsat la o parte diviziunea teoretică între economic şi politic cu scopul de a permite proletariatului să se guverneze singur la toate nivelurile. În conformitate cu aceste pretenţii, sindicaliştii au trebuit să se organizeze singuri în toate domeniile vieţii. Societatea era menită să se conducă şi să poarte singură toate responsabilităţile, pentru sine, pentru că “libertatea există doar acolo unde este dusă mai departe cu spiritul de responsabilitate personală”, după cum spunea Rudolf Rocker. Aflaţi în concurenţă cu teoria marxistă, sindicaliştii reţin că economia reprezintă fundamentul esenţial al vieţii sociale şi că efortul de organizare trebuie să se concentreze pe cei doi actori principali din sfera economică: producatorii şi consumatorii.

4. O alternativă clară la comunismul autoritar: Freie Arbeiter Union Deutschlands

Ca urmare a perspectivelor sale teoretice, FVDG a fost rebotezat – “Freie Arbeiter Union Deutschlands” (Sindicatul Muncitorilor Liberi din Germania) în 1910 şi a fost reorganizat în federaţii industriale pe de o parte şi în “Arbeitsbörsen” (Bursa Muncii) pe de altă parte. Federaţiile industriale, în care toţi muncitorii locali din aceeaşi industrie erau organizaţi, erau responsabile de chestiunile legate de locul de muncă şi de conflictele zilnice care apăreau acolo. Arbeitsbörsen reprezenta organizaţiile locale din domeniul educaţiei populare şi a chestiunilor culturale şi era responsabilă  pentru definirea şi diseminarea viziunii anarho-sindicaliste asupra lumii. Aici s-a dat expresie deplină principiilor fundamentale federaliste ale sindicalismului, astfel încât fiecare sindicat local avea dreptul să participe în mod egal cu celelalte la alegerile interne şi să se bucure, tot în mod egal, de acces la resursele economice ale organizaţiilor. Mijloacele de luptă au avut în mare măsura un caracter economic dar FAUD ca sindicat, nu s-a mulţumit să conducă luptele doar pe acest tărâm doar pentru a ceda forţelor politice şi militare ale partidelor şi ale statului. Odată ce proletariatul ar fi atins puterea printr-o grevă generală nu ar mai fi fost posibil să renunţe la ea. Parlamentarismul şi utilizarea formelor statului nu au jucat niciun rol în consideraţiile sindicaliştilor – ordinea politică existentă trebuia înlocuită cu asociaţii libere de producători şi consumatori.
Cu scopul de a realiza tranziţia în sectorul economic pe atât de lin pe cât ar fi fost posibil după etapa revoluţionară, FAUD trebuia să constituie această formă înainte de o grevă generală şi astfel să garanteze controlul asupra fabricilor pentru muncitori. Arbeitsbörsen ar fi fost reformat într-un fel de “birou statistic” cu scopul de a coordona acest proces. Sindicaliştii au făcut ca această viziune să fie concretă şi astfel au oferit o perspectivă realistă pentru o societate socialistă liberă, în timp ce alte organizaţii muncitoreşti urmau exemplul capitalismului de stat al Uniunii Sovietice, au căutat să facă pace cu sectorul privat sau nu au prezentat nicio posibilitate a unei societăţi socialiste. Doar această perspectivă justifică o examinare mai atentă a mişcării sindicaliste.
Spre deosebire de comuniştii de consiliu, sindicaliştii acordau o mare importanţă chestiunii politice de azi, mai degrabă decât să aştepte condiţiile favorabile pentru o revoluţie. Auto-administrarea societăţii solicita ca deprinderile şi abilităţile nesesare acestei sarcini să fie repetate şi exersate. Participarea muncitorilor la luptele zilnice era menită să îi ţină în formă pentru lupta de clasă în general. Mai mult de atât, mici victorii putea da un contur profilului organizaţiei. Într-adevar, după refluxul perioadei revoluţionare din anii 1918-1923, organizaţiile comuniştilor de consilu au fost dizolvate, nefiind capabile să prezinte o perspectivă relevantă şi multe grupuri au avansat către FAUD.

În luptele din tânara Republică dela Weimar, sindicaliştii au jucat un rol important în unele regiuni. FAUD a crescut şi a devenit o organizaţie de masă iar sindicatele locale erau răspandite în toate colţurile ţării, cuprinzând oraşe şi sate. Oameni de toate vârstele au găsit reprezentare în cadrul organizaţiei. Dn cele 12 sectoare ale industriei identificate de FAUD, doar 5 puteau fi acoperite de federaţiile industriale: construcţii, minerit, transporturi, metalurgie şi textile. În locurile unde nu era posibil ca 25 de membri să fie adunaţi laolaltă obligatoriu pentru a constitui o ramură a organziaţiei, a fost fondat un “sindicat al tuturor meseriilor”. Sindicatele locale erau transparente şi bine structurate: un preşedinte, un reprezentant, un auditor şi doi trezorieri erau aleşi să organizeze sarcinile asociate cu finanţele grupului, corespondenţa şi activităţile de agitaţie. Geschäftskommission în Berlin, sub Fritz Kater, a rămas corpul de coordonare executivă şi a fost ales aproximativ la fiecare doi ani la congresul FAUD, care a avut loc şi în Berlin până în 1933. Acest congres a fost cel mai înalt organ de decizie al organizaţiei şi cuprindea delegaţii tuturor sindicatelor locale.

Principala publicaţie a FAUD a fost “Der Syndikalist” (Sindicalistul), care vedea lumina tiparului în fiecare săptămână şi la care erau abonaţi toţi membrii obligatoriu, ceea ce a facut ca distribuţia să fie egală cu numărul de membri. Alături de acest ziar au existat alte periodice, care erau fie produse la nivel regional, fie erau instrumente ale federaţiilor industriale.
Sindicatele locale ale FAUD erau influente în doar câteva zone, printre ele numărându-se Düsseldorf (în special faianţari), Berlin (fabricanţi de cutii) sau în regiunea Ruhr (minerit). Totuşi, uniunile centrale si cele ‘creştine’ deţineau o poziţie dominantă.

4.1 Diferenţele esenţiale faţă de uniunile centralizate

De la baza programatică a FVDG ce consta în principal din punctele sale teoretice de la 1911, se poate observa un contrast clar faţă de uniunile mari. Acestea din urmă cuprindeau organizaţii centralizate, dependente, care administrau fonduri şi determinau legitimitatea grevelor, în anumite momente împiedicând sau spărgând aceste acţiuni. Membrii acestor uniuni erau condiţionaţi să se supună, iar grevele acestor instituţii erau în general acţiuni defensive. Uniunile centrale reprezentau, de asemenea, interese ale mediului de afaceri şi se bazau pe sistemul de reprezentare care le permitea să aibă o voce în gestionarea producţiei. Aceste organizaţii au avut succes şi şi-au păstrat membrii prin beneficiile pe care le ofereau şi care includeau asistenţă medicală, fonduri pentru şomeri şi plăţi care acopereau costurile funerare. Uniunile centrale căutau reformă înăuntrul graniţelor formelor economice capitaliste, promovând vaste politici salariale, aderând la o practică a loviturilor mici şi,împreună cu partidul, elaborau reforme militare. În contrast, sindicaliştii erau organzaţi într-o manieră federală, în care sindicatele locale erau auto suficiente şi permiteau acţiuni independente chiar şi în privinţa grevelor şi a negocierilor. Solidaritatea era cuvântul de ordine al muncitorilor sindicalişti care reprezentau interesele de clasă prin lovituri agresive şi acţiune directă. Spre deosebire de muncitorii din uniune, sindicaliştii plăteau bani doar pentru grevă şi fonduri de ajutor reciproc pentru asistenţă. Aceşti muncitori agitau pentru răsturnarea capitalismului, căutând nu pacea,ci o luptă împotriva clasei antreprenoriale, pledând pentru greve generale în masă şi respingând categoric militarismul.

Dar in doi ani [1923-1925] FAUD a suferit pierderi atât de severe,încât numărul de membri ajunsese la doar o cincime din ceea ce fusese odată. Din cei 20.000-30.000 de membri rămaşi, aproximativ o jumătate dintre ei reprezentau nucleul ideologic angajat al organizaţiei.

4.2 Motive ale declinului apartenenţei la Freie Arbeiter Union (Uniunea Muncitorilor Liberi)

Alături de integrarea clasei muncitoare în societatea burgheză prin intermediul statului bunăstării, conflictele interne de-a lungul timpului din FAUD şi competiţia venită din partea mult mai puternicelor sindicate reformiste, alţi numeroşi factori au intrat în joc rezultând în declinul influenţei anarho-sindicaliste. Agitaţia şi propaganda FAUD erau relativ limitate în raza lor de acţiune, în timp ce cultura proletară a fost absorbită progresiv în mediul burghez. Represiunea statului, mai ales interzicerea FAUD în 1923, creşterea şomajului şi imposibilitatea sindicatului de a integra ideologic şi cultural marele număr de muncitori care s-a alăturat în timpul perioadei revoluţionare a anilor 1918-1923, au contribuit, de asemenea, la această răsturnare de situaţie.

4.2.1 Efectele declinului apartenenţei membrilor asupra locului de muncă: consiliile din fabrică şi negocierea acordurilor

Dilema reprezentată de un aşa declin dramatic în ceea ce priveşte apartenenţa a provocat dezbateri în cadrul organizaţiei, ridicând problema dacă organizaţiile locale ar trebui sau nu să participe în consiliile de fabrică si să iniţieze negocieri contractuale. Asemenea activităţi au fost respinse ca fiind incompatibile cu principiile sindicatului care adera la “acţiunea directă” şi se opunea oricărei forme de cooperare cu conducerea prin politici de reprezentare. Cu toate acestea, sindicaliştii au practicat toleranţa în acestă chestiune în zonele în care îsi păstrasera influenţa, precum Ruhrgebiet sau Rheinland, o politică ce a durat până în 1933. Când sindicatele mai mici ale FAUD au făcut propriu zis acorduri contractuale, acestea nu au fost recunoscute de lege, o chestiune care a fost în cele din urmă adusă în faţa Reichsarbeitsgericht (Curtea Muncii a Reichului), care a hotărât că o organizaţie ale cărei principii pledează pentru lupta de clasă şi revoluţie nu poate negocia sub protecţia legilor muncii din moment ce respinge legitimitatea sistemului juridic ca atare. Cu această decizie, efortul de a câştiga pentru sindicat timp şi spaţiu de manevră nu s-a soldat cu vreun rezultat.
În ceea ce priveşte mandatele pentru recunoaşterea legală a consiliilor de fabrică, celelalte organizaţii muncitoreşti ale FAUD au câştigat timp din moment ce acesta a fost împins la periferie. Totuşi, problema atragerii atenţiei mai multor muncitori si sporirii influenţei sindicaliştilor i-a împins pe membrii activi să caute noi căi şi metode. În orice caz, integrarea muncitorilor în noua formă a “statului social” era mai mult sau mai puţin finalizată şi uniunile centrale îsi păzeau cu râvnă câştigurile. În cele din urmă, sindicaliştii au pus ochii pe sectorul agricol, o dezvoltare surprinzătoare pentru o organizaţie muncitorească industrială. Cu toate astea, în ciuda unei publicaţii centrate pe agricultură: “Dezrobiţi pământul”, iniţiativa nu a ajuns la niciun rezultat care să merite menţionat.

4.2.2 Tensiuni şi conflicte în interiorul FAUD

Partea culturală a organizaţiei a fost consolidată prin tolerarea opiniilor ce au deviat de la principiile declarate ale FAUD şi s-a făcut o încercare de restructurare a organizaţiei într-o manieră care ar fi corespuns acestor schimbări. Centrul de gravitaţie al FAUD s-a mutat dinspre federaţiile industriale, care datau din timpul FVDG, îndreptându-se acum spre Arbeitsbörsen, rezultând astfel o mai mare implicare în sfera culturală. Întrucât schimbările condiţiilor economice şi politice din Germania au apărut în diferite măsuri şi grade, tensiunile din interiorul FAUD s-au intensificat, în principal în privinţa chestiunii legate de reglementarea organizaţiei naţionale. O tabară în cadrul acestui conflict, sesizând cadrul şi efectele noilor condiţii socio-economice cu care se confruntau, a iniţiat reorganizarea în forma unei “unităţi a organizaţiilor” care să preia sarcina coordonării la scară largă. Cealaltă tabară, afectată negativ mai mult de condiţiile perioadei de după război, voia să menţină vechea structură a federaţiilor industriale puternice şi independente. În cele din urmă, s-a pus problema cum să fie reglementată şi executată colectarea fondurilor de grevă care făcuse ca tensiunea să crească.

Potrivit unei decizii a congresului FAUD, Arbeitsbörsen trebuia să asigure şi să organizeze colectarea acestor fonduri. Pentru susţinătorii federaţiilor industriale, acesta a fost un atac decisiv asupra independenţei întregii structuri federale. Această problemă trebuia rezolvată cât mai repede posibil, astfel încât sprijinul semnificativ să poată fi extins spre acei membri care au suferit cel mai mult din cauza marginalizării FAUD. Această cerinţă, a dus la tensiuni de ambele părţi, iar în cele din urmă a rezultat într- o sciziune în federaţia lucrătorilor din construcţii, unul dintre sindicatele pilon ale organizaţiei.
Prin 1927, FAUD a trecut de la un sindicat care pretindea că este o organizaţie anarhistă la a fi o organizaţie anarhistă care pretindea că este un sindicat. Sindicatul nu mai avea la dispoziţie forţa de agitaţie necesară ca să contracareze declinul adeziunilor. Alte organizaţii, reprezentate de comunism de consiliu si anarhsite, precum Federaţia Anarhiştilor Comunişti din Germania (FKAD) eşuaseră dinainte în acest sens. În contrast, uniunile şi-au revenit, parţial ca urmare a hiper inflaţiei de la începutul anilor 1920, parţial ca o consecinţă a ocupaţiei franceze din Ruhr, în 1923, care i-a îndreptat pe muncitori spre aceste organizaţii influente şi recunoscute legal.

4.3 Anarho-sindicalismul dincolo de locul de munca 

Rudolf Rocker, acum deja figura conducătoare atât a sindicalismului german cât şi internaţional, a subliniat în Prinzipienerklärung (Declaraţia de principii a sindicalismului) că socialismul a fost, în final, o problemă culturală. În consecinţă, anarho-sindicaliştii nu s-au limitat la organizarea la locul de muncă ci au luat parte la un număr semnificativ de mişcări, cu scopul de a-şi promova ideile şi de a aborda sarcini economice şi culturale cu metodele lor de auto-organizare şi auto-gestiune. În secţiunile următoare, organizaţiile auxiliare variate ale FAUD, precum şi mişcările alternative asociate, vor fi aduse în discuţie. De importanţă sunt eforturile din partea anarho-sindicaliştilor de a compensa numărul lor aflat în declin, printr-o mare participare în activităţi culturale. Merită atenţie deosebită rolul activ jucat de sindicalişti în “Mişcarea Liber Cugetătorilor” şi în “Societatea Prietenilor Carţilor Libertare” (Gilde freiheitlicher Bücherfreunde), care a fost strâns aliniată cu FAUD. Influenţa anarho-sindicalismului asupra unor variate organizaţii de cântăreţi proletari trebuie încă să mai fie mult cercetată, iar în această lucrare va trebui să ne limităm la a spune că un număr de sindicalişti erau activ angajaţi în Asociaţia Cântareţilor şi Cluburi Glee.

4.3.1 Organizaţiile culturale

4.3.1.1 Gemeinschaft Proletarischer Freidenker [Comunitatea Proletariatului Liber Cugetător] (GpF) 

“Freidenkerbewegung” (Mişcarea Liber Cugetătorilor), cu peste un milion de membri, a fost divizată în numeroase şi diferite direcţii deoarece în cele mai multe cazuri partidele politice au fost în măsură să îsi facă simţită influenţa. Cu toate acestea, Mişcarea Liber Cugetătorilor a unit proletariatul dincolo de liniile tuturor partidelor împotriva puternicei influenţe a bisericii şi, începând cu 1927/1928, sindicaliştii s-au angajat tot mai mult în opoziţie cu maşinaţiunile bisericii prin intermediul Comunitătii Proletariatlui Liber Cugetător (GpF). În locul sistemului cu note, ei au organizat un curs finalizat cu absolvirea în cadrul unei ceremonii menite să îi trimită pe participanţi liberi în lume, unde chestiuni de importanţă generală erau introduse şi discutate. Caracteristica centrală a acestui curs a fost încurajarea membrilor congregaţiei să părăsească biserica. Oricum, membrii KPD au fost dominanţi aici şi s-au folosit de funcţiile de conducere deţinute ca să agite împotriva sindicaliştilor. Colaborarea cu comuniştii autoritarieni a fost subiect al unor serioase dezbateri în interiorul FAUD, însă majoritatea a simţit că este necesar să susţină activ Mişcarea Liber Cugetătorilor în orice formă şi nu au renunţat să îi provoace pe comunişti. Cu toate acestea, influenţa sindicalistă s-a diminuat, în primul rând din cauza controverselor în privinţa unor teme, a dominaţiei funcţionarilor social-democraţi şi a conflictelor dezastruoase dintre membri “pe linie de partid” ai KPD şi a opoziţiei comuniste. Luând toate acestea în considerare, Comunitatea Proletariatului Liber Cugetător a oferit sindicaliştilor doar oportunităţi limitate de extindere.

4.3.1.2 Gilde freiheitlicher Bücherfreunde [Societatea Prietenii Carţilor Libertare] (GfB)

Prietenii Cărţilor Libertare (GfB), în schimb, a fost fondată de către FAUD în 1927, în asociaţie cu propria organizaţie culturală a sindicatului. Un an mai târziu, GfB-Leipzig s-a constituit ca prima “societate”, iar în1929 adevenit organizaţie naţională, cuprinzând reţele mai largi. Membrilor cotizanţi le era pusă la dispoziţie literatură sindicalistă şi puteau comanda cărţi. Filialele locale ale societăţii organizau sesiuni de lectură, producţii de teatru şi concerte la care participau figuri importante ca Erich Mühsam, Rudolf Rocker, Emma Goldman, Helene Stöcker, Bruno Vogel şi Theodor Plivier. Organul de presă al GfB era lunara iar mai târziu trimestriala revistă “Besinnung und Aufbruch” [Cunoştinţă şi avânt] în care Rudolf Rocker a publicat primele extrase ale lucrării sale “Decizia Vestului”.

Apartenenţa a crescut rapid dupa 1928 la un total naţional de 1.250 de membri în 1931. Alăturarea simultană ca membru în FAUD nu era obligatorie şi, per total, GfB a fost cea mai de succes încercare de a opri declinul sindicatului. Societatea Göppingen din Württemberg, de exemplu, ajunsese la 80 de membri în şase luni de la înfiintarea sa şi era unul dintre grupurile cele mai mari de acest gen. Succesul acestei experienţe poate fi măsurat prin faptul că, după război, societatea a fost reconstruită sub acelaşi nume.

4.3.2 Hilfsorganisationen [Organizaţii de ajutor] 

4.3.2.1 Reichsverband für Geburtenregelung und Sexualhygiene [Federaţia Reichului pentru Controlul Naşterilor şi Igienă Sexuală] (RV)  

O organizaţie de ajutor înfiintată în 1928 spre beneficiul tinerelor femei, a muncitorilor şi a familiilor sărace din clasa muncitoare, Federaţia pentru Controlul Naşterilor şi Igienă Sexuală şi-a luat ca obiect de activitate consilierea indivizilor şi a familiilor în utilizarea contracepţiei si avortului şi explicarea implicaţiilor legale. Activiştii distribuiau procedee contraceptive şi ajutau în aranjarea procedurilor de avort. În îndeplinirea misiunii sale, RVfG trebuia să rămână neutră din punct de vedere politic şi religios şi să evite asocierea cu sindicatele, deşi preşedintele acestei organizaţii a fost Franz Gampe, un membru FAUD din Nürnberg. Prin 1930, organizaţia includea 200 de filiale locale, în care participau peste 15.000 de membri.

4.3.2.2 Schwarzen Scharen [Trupele Neagre]

În faţa violenţei politice în creştere şi a măririi numărului atacurilor asupra anarho-sindicaliştilor la întruniri şi demonstraţii de către extremişti de dreapta şi de stânga, o organizaţie adiţională a fost formată ca răspuns. La sfârşitul anilor 1920 s-au format organizaţii luptătoare militante, în principal de către tinerii din Berlin şi Silezia Superioară, care purtau numele generic de “Schwarze Scharen” (Trupele negre), acestea numărând câteva sute de membri la nivel naţional. Aceste grupuri aveau misiunea să protejeze evenimentele publice ale FAUD sau ale organizaţiilor aliate de întreruperile provocate de comunişti şi nazişti. Schwarze Scharen poate fi văzută ca echivalentul anarho-sindicalist al “Reichsbanner” al SPD-ului sau al “Luptătorilor Frontului Roşu” al KPD-ului. Membrii grupului purtau toţi haine negre, unii aveau arme de foc şi adesea erau implicaţi în confruntări fizice.
Schwarze Scharen nu era asociată oficial cu FAUD, ca urmare a protestelor din interiorul sindicatului împotriva militarizării organizaţiei. Din moment ce FAUD oricum nu fusese de la înfiinţarea sa o mişcare pacifistă, aceste formaţii militante erau tolerate şi folosite ca forţă defensivă în multe sfere de acţiune.

4.3.2.3 Arbeitslosenbewegung [Mişcarea Şomerilor]

Deoarece companiile concediau în principal muncitorii anti-capitalişti, cei rămaşi fără muncă s-au organizat repede, en masse, în Consilii ale Şomerilor. Mutarea centrului de putere în interiorul FAUD de la federaţiile industriale înspre Arbeitsbörsen a ajutat la a face posibilă participarea sindicală în această mişcare, din moment ce aceste comunităţi se ocupau şi cu noile condiţii ale pieţei muncii după ce se îndepărtase de mişcarea sindicală.
La ultimul congres din 1932, chestiunea mişcării şomerilor a câştigat un loc alături de temele centrale ale anarho-sindicaliştilor. În multe locuri FAUD participa deja activ la demonstraţiile şomerilor şi organiza acţiuni de ajutor reciproc şi consiliere. Astfel, din versiunea originală a mişcării sindicale, a cărei armă principală era greva, s-a născut o organizaţie orientată spre consum, înarmată cu ameninţarea boicotului.
4.3.3 Alternative la FAUD

4.3.3.1 Aşezările comunale

Având un statut mai puţin stimat în rândurile FAUD erau activităţile “Mişcării Coloniştilor”, deşi din acestea făceau parte personalităţi ca scriitorul Theodor Plivier şi Helmut Klose care se bucurau de respectul membrilor de sindicat.

Conform FAUD, lupta de clasă revoluţionară nu putea fi dusă prin separarea de clasa muncitoare, ci, mai degrabă, prin organizaţii de la locul de muncă aliniate la clasă: puterea monopolurilor industriale putea fi sfărâmată doar din interior de către muncitori. Coloniştii sau asociaţiile comunale erau în contrast cu acest lucru depinzând de bunăvoinţa competitorilor lor capitalişti şi astfel erau destinate eşecului.

Cu toate acestea, proiectele coloniştilor au fost iniţiate pe tot întregul Republicii dela Weimarcu participarea şi ajutorul sindicaliştilor şi al anarhiştilor. În dezbaterea din jurul “chestiunii coloniştilor” un membru al consiliului editorial al “Der Syndikalist” a fost chiar înlăturat din poziţia pe care o ocupa, acesta fiind rezultatul deciziei sale de a publica în continuare articole privind acest subiect, după ce se căzuse de acord că ziarul se va concentra pe luptele de la locul de muncă. A existat teama că FAUD, ca organizaţie de luptă a proletariatului, va degenera, devenind o sectă izolată de populaţia generală. O parte din aceste aşezări erau, în fapt, infiinţate de anarho-sindicalişti şi erau influenţate de idei sindicaliste, printre ele comunele “Pământul Liber” în Düsseldorf, Stuttgart si Barkenhoff, înfiintate cu ajutorul lui Heinrich Vogeler în Worpswede.

4.3.3.2 Mişcarea Vagabond

Mişcarea Vagabond a exercitat o oarecare influenţă asupra anarho-sindicalismului organizat, deşi limitată. Această mişcare s-a extins foarte mult la sfârşitul anilor 1920 şi era organizată în jurul aşa numitului: “Rege Vagabond” – Gregor Gog în “Fraternitatea Internaţională a Vagabonzilor”, in 1927. Gog a organizat primul “Congres Mondial al Vagabonzilor” în Stuttgart, in 1929, un eveniment care a atras atenţia internaţională. Un număr de Marşuri ale Foamei au fost, de asemenea, organizate.

Gog si soţia sa, Anni Geiger-Gog, erau asociaţi apropiaţi ai FAUD şi făceau agitaţie pentru cauza lor în publicaţiile sindicatului. Ca urmare a spectacolelor sale ofensatoare şi a comportamentului sau, Gog a fost ţinta câtorva acţiuni în instanţă, blasfemia fiind printre acuzaţiile care i se aduceau. În contradicţie directă cu opinia majoritară în mişcarea anarho-sindicalistă, Gog ridica lenea la nivel de act revoluţionar. El critica aspru comunismul autoritar în toate formele sale, până când, un tur al Uniunii Sovietice din 1933 l-a făcut să îsi schimbe opinia la 180 de grade.

În lunile care au urmat după întoarcerea sa în Germania, “Regele Vagabond” a ţinut câteva discursuri polemice împotriva anarhismului şi sindicalismului, la evenimente de prin ţară, chiar şi la acelea ale prietenilor de odinioara, denunţând aceste mişcări ca fiind “mic burgheze”. Acestea au fost primite cu sarcasm şi atacuri la persoană în presa sindicalistă.

 4.3.4 Organizaţii auxiliare ale FAUD

4.3.4.1 Syndikalistisch-Anarchistische Jugend Deutschlands [Tineretul Anarho-Sindicalist din Germania] (SAJD)

Două organizaţii auxiliare ale FAUD au fost formate pentru beneficiul anumitor grupuri. Tineretul s-a constituit, începând cu 1921, în: “Syndikalistisch-Anarchistische Jugend Deutschlands” (SAJD). Principalele activităţi ale acestui grup erau organizarea de evenimente, drumeţii şi agitaţie pentru cauza anarho-sindicalistă. SAJD era compus  la nivel naţional din câteva mii de tineri, împrăştiaţi de-a lungul întregii Germanii. Tehnic, era independent de FAUD dar era strâns aliniat cu sindicatul, fiind derivat din acesta, SAJD fiind el însuşi un produs al conflictelor interne ale anterioarei organizaţii “Tinerii liberi”, care a fost impărţită între “sindicalişti” şi “individualişti”.

Ziarul oficial al SAJD, “Tânara Umanitate”, era distribuit ca un supliment al publicaţiei FAUD, “Der Syndikalist”. O publicaţie lunară suplimentară – “Tinerii Anarhişti”, a catalizat o nouă rundă de conflicte sectare între fracţiunile individualiste/anti-organizaţionale şi partizanii luptei de clasă organizate, ultimii excluzându-i în cele din urmă pe ceilalţi din SAJD. SAJD s-a apropiat astfel şi mai mult de FAUD, ca rezultat al acestor dezvoltări şi a recunoscut “Prinzipienerklärung des Syndikalismus”, ca linie călăuzitoare pentru membrii săi. Organizaţia de tineret şi-a modelat, de asemenea, structura organizatorică după aceea a FAUD, înfiinţând la nivel regional şi naţional “Birouri de Informare” care corespundeau în mare cu Comitetul pentru Agitaţie şi executiva Geschäftskommission a FAUD.

Din această organizaţie de tineret au ajuns la conducerea FAUD numeroşi membri la sfârşitul anilor ’20 şi la începutul anilor ’30, aşa numita “a doua generaţie” a FAUD, care a urmat generaţiei de dinaintea războiului. Acest grup timpuriu, care era mult mai puternic orientat spre organizarea industrială şi la locul de muncă, a pierdut influenţa în interiorul organizaţiei cu trecerea timpului, în timp ce organizaţia care i-a succedat a întruchipat mai bine căutata sinteză a sindicalismului şi anarhismului.

4.3.4.2 Syndikalistischer Frauen Bund [Federaţia Femeilor Sindicaliste] (SFB)

Femeile au solicitat, de asemenea, o organizaţie specială şi au pus o bază programatică la începutul anilor 1920, făcând apel pentru înfiinţarea la nivel naţional a “Federaţiei Femeilor Sindicaliste” în cooperare cu Geschäftskommission. Cu toate astea, majoritatea grupurilor locale de femei au avut viaţă scurtă.

Problema dacă grupurile de femei reprezită sau nu un sector separat de producţie sau ar trebui organizate în realaţie cu domeniul de consum a fost o sursă de discuţii atât în grupurile de femei între femei, cât şi în sindicat la scara largă. Federaţia Femeilor Sindicaliste, aşa cum era constituită, se concentra pe igiena sexuală, avort şi se percepea pe sine ca un ajutor al muncitorilor grevişti (bărbaţi), organizând boicoturi în acest sens. Aceia care doreau ca grupurile de femei să opereze ca un sector separat de producţie nu au fost capabili să ducă la îndeplinire aceste solicitări.

SFB producea, de asemenea, un periodic: “Der Frauenbund” (Liga Femeilor) care apărea regulat ca o secţie suplimentară a “Der Syndikalist”. În contrast cu alte organizaţii ale femeilor din acea perioadă, femeile din SFB erau în general mândre de rolul lor de mame şi de casnice. Pentru cele mai multe femei sindicaliste, egalitatea dintre sexe nu însemna plasarea egală în faţa “sacrificiilor din fabrică”, ci recunoaşterea şi înălţarea muncii de casnică şi de creştere a copiilor la un nivel egal faţă de alte forme de muncă. Potrivit chiar SFB, aceasta a fost înfiinţată pentru a se confrunta cu problemele specifice ale femeilor, iar femeile angajate în câmpul muncii ar trebui să se organizeze în cadrul federaţiilor industriale existente.
Deşi bărbaţii au fost invitaţi prin Geschäftskommission şi prin Congresul FAUD să asigure infiinţarea de grupuri pentru femei în organizaţiile lor, mulţi au refuzat să participe activ. Femeile au depus numeroase plângeri, chiar punând problema unor veritabile boicoturi venite de la tovaraşii lor bărbaţi. Cu toate acestea, au existat numeroase sfere de acţiune unde respectul reciproc şi solidaritatea au caracterizat cooperarea dintre SFB şi alte organizaţii sindicale. SFB a atins la apogeul său, la nivel naţional, un număr de 800 – 1.000 de membri femei.

4.3.4.3 Kinderbewegung [Mişcarea Copiilor]

Un domeniu suplimentar de activitate pentru FAUD a fost “Mişcarea Copiilor”, o mişcare internă, care era adesea supravegheată de către grupurile de femei. Din 1928 până în 1930, un periodic separat: “Kinderwille” (Voinţa Copiilor) a fost publicat, atingând un nivel de distribuţie de circa 600 de numere în perioada în care a fost publicat.

Scopul era acela de a deschide copiii către conştiinţa de sine, de a forma indivizi cu deprinderi sociale care să internalizeze spiritul de ajutor reciproc şi de solidaritate. Organizaţiile anarho-sindicaliste ale copiilor au subliniat încă o dată dorinţa sindicaliştilor de a aduna la un loc toate domeniile vieţii sociale, într-un unificat element organic. Aceste organizaţii au avut însa, viaţă scurtă.

4.4 Sfârşitul FAUD

FAUD a recunoscut pericolul reprezentat de Naţional Socialism de foarte devreme şi a răspuns pregătindu-se pentru activitate ilegală, în underground. La Congresul FAUD, în perioada Paştelui 1932, au fost stabilite planuri concrete. Geschäftskommission ar fi fost înlăturată la Erfurtşi, de asemenea, asociaţiile locale, dacă, după toate posibilităţile s-ar fi dizolvat înainte ca orice restricţie să fie adoptată. Mici cercuri de încredere ale membrilor FAUD trebuiau să înfiinţeze o reţea care să permită pe viitor operaţiuni la nivel naţional.
În 1933, FAUD a fost interzis şi în luna martie a aceluiaşi an Biroul din Berlin al Geschäftskommission a fost percheziţionat şi un număr de funcţionari au fost luaţi în custodia poliţiei. Membrii de sindicat fie s-au alăturat organizaţiilor din underground, fie au emigrat. Conducerea din underground a FAUD s-a mutat într-un sfârşit din Erfurt la Leipzig. În 1936-37, FAUD şi-a lansat eforturile sale de rezistenţă în timp ce aceia care emigraseră în Spania, s-au reunit pentru a forma Gruppe DAS (Anarho-Sindicaliştii Germani), care a fost un participant activ în revoluţia spaniolă.
După al doilea război mondial, acei anarho-sindicalişti care au rămas în Germania au pus bazele “Federaţiei Socialiştilor Libertari” (FFS), care a înlăturat organizarea industrială în favoarea operării ca o “organizaţie de idei”, ce încerca să răspândească concepte libertare în oraş şi în consiliile de fabrică, precum şi în organizaţiile culturale. FFS a publicat o revistă numită “Societatea Liberă”, care reflecta maturitatea şi experienţa celor mai buni membri ai mişcării. Cele mai multe grupuri FFS s-au auto dizolvat în anii 1950 din cauza incapacităţii lor de a atrage membri mai tineri. Aceia care au rămas, precum Augustin Souchy si Willi Paul înca făceau interviuri şi publicau memorii valoroase. În ultimii ani, un număr de biografii au fost publicate, printre ele aceea a lui Helmut Kirschey, Hans Schmitz şi Kurt Wafner, care erau tineri la începutul anilor 1930.

5. Sindicalismul şi semnificaţia sa 

În speranţa că am demonstrat în mod adecvat semnificaţia anarho-sindicalismului şi conţinutul său, aş dori să adaug următoarele detalii şi observaţii:

Dacă evaluăm anarho-sindicalismul german strict din perspectiva puterii sale numerice putem susţine că FAUD a deţinut o masă solidă pentru o scurtă perioadă de timp, unii pretind că această masă ar fi atins in jur de 150.000 de membri. Dacă vom compara această cifră cu altele ale organizaţiilor muncitoreşti contemporane, vom fi forţaţi totuşi să admitem că, inclusiv în zilele sale de glorie, a fost cu mult în urma adversarilor săi. Organizaţiile sindicale, precum Asociaţia Muncitorească Hirsch-Dunckerist număra câteva sute de mii de membri în rândurile ei, sindicatele creştine cuprindeau peste un million de muncitori şi Asociaţia Generală a Muncitorilor in Germania (ADGB) atingea cu succes un număr de 10 milioane. După propria mărturie, FAUD nu a jucat niciodată un rol major la nivel naţional, la nivel de fabrică.
Aşa că, de ce ar trebui ca cineva să îsi bată capul cu acest subiect? Dintr-un număr de lucrări istorice şi proiecte de cercetare reiese că sindicalismul, în contrast cu vremurile prezente, era bine cunoscut în rândul clasei muncitoare contemporane acelei perioade. Acest lucru pare uimitor, având în vedere dimensiunea redusă a FAUD şi faptul că era lipsit de acces la orice care să amintească de mass-media din zilele noastre.

Aceasta a fost o consecinţă a anti-militarismului consistent al sindicaliştilor şi a neobositei agitaţii de dinainte de primul război mondial, care a fost reţinută de mulţi social-democraţi dezamăgiţi şi a contribuit la primul val de noi membri în lunile care au urmat de la încheierea războiului. Ziarele partidelor muncitoreşti şi a uniunilor centralizate din acea perioadă sunt pline de advertismente şi comentarii denigratoare la adresa organizaţiilor sindicaliste. Funcţionarii acestor grupuri orientate către reformă erau bântuiţi de spectrul sindicalismului, “tumoarea franceză”. Aceşti funcţionari au menţinut ferm în rândurile lor campania împotriva oricărei forme de auto-organizare muncitorească, care a rezultat într-o nemiloasă luptă la nivel de loc de muncă şi care nu poate însemna decât că sindicalismul, în ochii lor, a fost o influentă concurenţă care prezenta o reală ameninţare. Unioniştii mainstream au mers chiar atât de departe încât să solicite să se deschidă focul asupra colegilor grevişti sindicalişti. Mişcarea sindicalistă a fost de asemenea, cunoscută în “Organul Consiliilor Muncitorilor şi Soldaţilor din Germania”, “Consiliul Muncitorilor”, din perioada revoluţionară 1919-1920. Într-adevăr, consiliile muncitoreşti social democrate au simţit nevoia să declare “sindicatele muncitorilor” un “nou abces al mişcării muncitoreşti” în ziarul lor naţional. Potrivit unor surse care oferă detalii, mai mult de 40% dintre participanţii la revoluţia din martie erau sindicalişti, a căror luptă este descrisă, printre alţii, de Erhard Lucas şi Hans Marchwitza. Poliţia politică a Republicii dela Weimarnu a listat sindicaliştii ca fiind organizaţii comuniste, aşa cum fac mulţi istorici şi “cercetătorii în domeniul social” ci le-a dat un statut independent. În informaţiile fotografice colectate de poliţie la începuturile Republicii dela Weimar, un număr de sindicalişti apar lângă “celebrităţi” precum Kurt Tucholsky şi viitorul şef de stat est german Walter Ulbricht.

Mai mult de atât, ar trebui subliniat că mişcarea sindicalistă sau măcar o parte din ea, nu era doar recunoscută în cercurile proeminente dar a fost chiar considerată demnă de a fi sprijinită. Bine cunoscutele activiste pentru drepturile femeii – Helene Stöcker şi Anita Augspurg, au făcut donaţii pentru fondul FAUD pentru Memorialul Landauer din München şi Stöcker a vorbit la evenimente organizate de către Gilde freiheitlicher Bücherfreunde şi a publicat articole în ziarul Federaţiei Femeilor Sindicaliste. Sindicaliştii, în schimb au lăudat-o că fiind o “luptătoare simpatetică, una ale cărei opinii sunt apropiate de ale noastre”. Nu mai puţin, o personalitate ca actorul Alexander Granach a furnizat bani lui Erich Mühsam şi Rudolf Rocker, pentru ajutorarea revoluţionarilor spanioli Durruti şi Ascaso, în luptele lor. Legendarul revoluţionar Nestor Mahno a găsit de asemenea, refugiula Rudolf Rocker. Într-un eseu solicitat de către armata germană, Max Weber identifică sindicaliştii ca fiind cei mai puternici adversari ai militarismului. Chiar şi Lenin menţionează mişcarea sindicalistă germană în lucrarea sa “Statul şi Revolutia”, reţinând figurile conducătoare ale mişcării muncitoreşti, precum Karl Legien, responsabil pentru creşterea acestei “relaţii sângeroase de oportunism”. Este bine ştiut că sindicalismul era cunoscut în cercurile boeme, ale căror figuri proeminente îl includ pe Ernst Toller, Oskar Maria Graf şi Erich Mühsam. Ultimul, un prieten apropiat al lui Rudolf Rocker s-a alăturat FAUD în 1933. Heinrich Vogeler, pictor şi fondator al coloniei de artă “Barkenhoff”, în Worpswede, lângă Bremen, a fost asociat cu mişcările anarhiste şi sindicaliste şi le-a oferit acestora o gospodărie. Nu este, totodată, de mirare că “Herodot” al anarhismului, Max Nettlau, era de asemenea, în strânsă legătură cu mişcarea şi i-a furnizat faimoasei autoare Ricarda Huch material pentru a sa biografie a lui Bakunin. Scriitorul expresionist german Carl Einstein nu a cunoscut sindicalismul până târziu dar a luptat cu anarho-sindicaliştii germani în războiul civil spaniol, făcând parte din Columna Durruti şi producând o excelentă relatare a experienţelor sale. Albert Einstein şi Thomas Mann recunoşteau de asemenea, adevărata nădejde în “Decizia Vestului”, a lui Rudolf Rocker, iar Einstein şi Rocker şi-au adus reciproc laude. Conducători anarho-sindicalişti precum Rocker şi Souchy au fost vorbitori deosebit de populari la universităţi, după al doilea război mondial.

De asemenea, este demn de remarcat că mult înainte că Hannah Arendt să ajungă în mediul academic, mişcarea sindicalistă dezvoltase deja o “Teorie a Totalitarismului”, produs al experienţei şi al unei reţele internaţionale de corespondenţă, mai ales între Emma Goldman, Rudolf Rocker şi Alexander Schapiro. Carierişti politici, incluzând mai târziu primari şi legiuitori şi-au început de asemenea, vieţile lor politice în mişcarea sindicalistă, cel mai cunoscut fiind Herbert Wehner care în cele din urmă a devenit preşedintele partidului SPD.

Sindicaliştii germani au jucat de asemenea, un rol decisiv în reorganizarea mişcării sindicaliste internaţionale după primul război mondial. Reacţionând rapid la înfiinţarea de către comunişti a unei internaţionale a muncitorilor sub conducerea Moscovei, partizanii sindicalismului au înfiinţat “Asociaţia Internaţională a Muncitorilor” (IWA-AIT), în 1922, ca o continuare conştientă a tradiţiei bakuniste a Primei Internaţionale. Rudolf Rocker, Augustin Souchy şi Alexander Schapiro, născut rus – au fost primii la prezidiul organizaţiei, al cărei birou central a fost stabilitla Berlin, până în 1933. La înfiinţarea sa IWA-AIT avea peste un milion de membri. În 1936, doar numărul membrilor spanioli s-a ridicat în jurul cifrei de 1,5 milioane. Pentru un număr mare de muncitori “Prinzipienerklärung des Syndikalismus” a lui Rudolf Rocker, a fost considerat textul de autoritate al mişcării.

Acei germani anarho-sindicalişti care au reuşit sa fugă în Spania, ca urmare a izbucnirii războiului civil spaniol, s-au organizat în Gruppe DAS (anarho-sindicalişti germani) în Catalonia. Gruppe DAS a gestionat corespondenţa rezistenţei underground din Germania şi a scos din funcţiune detaşamentele germane fasciste din Catalonia. Membrii ai acestui grup au luptat de asemenea, împotriva armatelor lui Franco pe front şi deşi mai puţini numeroşi decât Brigăzile Internaţionale comuniste, au fost de aceeaşi importanţă pentru revoluţie şi pentru participanţii la aceasta. Între timp, autorităţile fasciste din Germania, au anticipat atracţia pe care revoluţia spaniolă ar putea să o exercite asupra populaţiei şi i-a plasat pe anarho-sindicaliştii rămaşi în Germania sub observaţie specială.

 

---

^[1]    În textul din limba engleză este folosit cuvântul union(s) – echivalentul englezesc pentru sindicat. Acesta pentru a distinge între organizaţiile centralizate şi noua tendinţă spre auto-organizare şi auto-gestiune inspirată din sindicalismul francez (in limba franceză syndicalisme)