Sărăcia şi capitalismul

Optimismul referitor la “aducerea la același nivel” a lumii a treia cu ţările vestice începe să dispară din atenția publică, mai ales când acest optimism cere a fi comparat cu realizările reale în termeni de dezvoltare națională pentru aceste ţări. Conform Băncii Mondiale, în lume trăiesc 2.2 miliarde de oameni sub limita sărăciei în zilele noastre. În ţările din lumea a treia, între un sfert si o treime din copii mor înainte de a împlini 5 ani – în cele mai sărace ţări, acest număr se aproprie de jumătate. Aceste statistici şi altele la fel de îngrijorătoare contrastează frapant cu cifrele amețitoare, care ilustrează circulația unor sume fabuloase de bani în economia mondială: un trilion de dolari pe zi sunt folosiți în schimburile făcute pe piețele de schimb externe; apoi cei mai bogați 3 oameni controlează mai multă bogăţie decât cele mai sărace 43 de ţări iar averea combinată a celor mai bogați 225 de oameni este egală cu venitul jumătăţii sărace a populației globale. Sărăcia pare a fi un fenomen de care nu vom scăpa prea repede, chiar daca capitalismul se arătă victorios pe aproape tot globul.

Cu toții recunoaștem ca sărăcia este o problema, dar pare greu de crezut ca sărăcia ar fi o problema ce ţine de mâna de lucru. Nu rar se întâmpla în viață de zi cu zi sa dăm peste atitudini ce pornesc de la ideea ca nu toți oamenii vor sa muncească (destul) si de-aia trăim prost. Bineînțeles, astfel de atitudini vor sa afișeze un caracter puternic sau o voință de fier, dar e ușor de arătat cum acestea reprezintă exact opusul: o lașitate instalată adânc în identitatea individului. A munci prostește, doar pentru ca alții sa iți fure roadele muncii tale nu implica trăsături de caracter de invidiat.

Pentru a înțelege de ce sărăcia persistă – în ciuda ratei accelerate cu care se consumă resursele naturale ale planetei, a tehnologiei avansate de care dispunem şi a faptului că majoritatea oamenilor ajung totuși sa işi consume viața muncind si nu lenevind – e nevoie sa înțelegem această sărăcie pornind de la felul în care munca e organizată în sistemul capitalist. Oamenii nu se nasc într-o lume săracă, lipsită de resurse. Aproape jumătate din producția alimentară a lumii e aruncată la gunoi înainte de a ajunge pe masa cuiva (http://www.guardian.co.uk/environment/2013/jan/10/half-world-food-waste). Ştim că avem mai mult decât suficiente resurse şi energie umană pentru a îmbrăca, hrăni, educa, asigura medicamente şi o dezvoltare intelectuală pentru intreaga populaţie a lumii. Eşecul îndeplinirii unor astfel de obiective are de-a face cu felul în care relaţiile noastre sociale sunt organizate – pe scurt, cu capitalismul.

Cum se face că sărăcia este creata de capitalism? Exact în același mod în care acesta creează profituri – prin munca ființelor umane. Sărăcia şi profiturile sunt doua feţe ale aceleiași monede. Acei apărători ai capitalismului care pun accentul pe faptul că sistemul creează o bogăție uriașă omit să ne spună că bogăția pe care acesta o produce e rezultatul unui simplu transfer – în termeni de energie umană, idei şi acțiuni – de la o majoritate dominată spre o minoritate care deține puterea. Acest transfer dă naștere profitului financiar.

Pe scurt, de unde vine profitul (şi unde pleacă)

Valoarea se creează la locul de muncă. Capitalistul aduce resurse financiare şi materiale iar angajatul îi pune la dispoziție forța de munca. Fiecare contribuie cu ceva, dar fructul colaborării lor nu este niciodată împărțit frățește. Capitalistul nu se mulțumește să ţină angajatul la lucru doar 4 ore, să zicem, chiar daca aceste 4 ore ar fi suficiente pentru a acoperi toate costurile de producție ale produsului finit. Angajatorul dispune de timpul şi de forța de muncă a angajatului doar pentru că acesta din urmă nu deține mijloace de producție şi este nevoit sa işi vândă forța de muncă pentru a putea trăii. De aceea, angajatorul e cel care stabilește regulile. Angajatul nu poate spune: “Pe ziua de azi am realizat destule produse, astfel încât costurile de producție sa fie acoperite, salariul meu pe ziua de azi să fie asigurat şi chiar şi patronului ii rămână de un salariu egal cu al meu, ca recompensă pentru resursele puse la dispoziție. Acum pot să plec acasă sa mă ocup de familie, sa citesc o carte, sa vad un film etc. Patronul va spune că timpul de lucru nu s-a sfârșit cu acele 4 ore şi se va folosi de angajat atât cât îi permite legea. Salariul nu are nici o legătura cu efortul depus, ci cu puterea de negociere a angajatului. Dacă munca acestuia poate fi îndeplinită de orice alt muncitor necalificat, exista o mulțime de șomeri care așteaptă sa îi a locul. Prin urmare, angajatul nu va putea pretinde prea mult iar patronul de obicei nu e prea darnic. Îi va da atât cât să poată trăii de pe o zi pe alta, pentru a putea sa își realizeze sarcinile la locul de muncă.

De obicei, muncitorul de rând nu e o persoana care a trăit iresponsabil şi nu a știut sa își gestioneze averea. De cele mai multe ori, muncitorul de rând e o persoana care nu a avut niciodată prea mult de ales. Asta pentru că mijloacele de subzistenţă s-au acumulat de-a lungul timpului în mâinile altora.

Asta înseamnă munca în capitalism şi de aceea sărăcia este o problema strâns legata de problema muncii.

A face sindicalism

Tot ce se referă la lege şi nu se limitează la apărarea privilegiilor claselor dominante şi la nevoia de arbitraj pentru disputele lor interne, există doar fiindcă presiunea clasei muncitoare astfel a impus.

În momentul în care această presiune dispare, va avea loc în primul rând tendinţa de a ignora legea, şi ulterior, când apare ceva ce invită brughezia  să mărească exploatarea asupra muncitorilor, legile nu doar că sunt ignorate, ci sunt rescrise. E imposibil pentru clasa muncitoare să  se opună acestei presiuni prin mijloace politice, odată ce mecanismele politice ce domină Statul nu îi aparţin. Şi chiar dacă nu ar fi aşa, capacitatea acesteia de a face valabil orice triumf obţinut în sfera legală depinde de capacitatea şi forţa  de rezistenţă pe care aceasta o deţine în cadrul relaţiilor de muncă. Ori clasa muncitoare reuşeşte să impună patronatului aplicarea legii prin organizarea la locul de muncă unde are loc exploatarea, ori legea e inutilă. În situaţii de slăbiciune, muncitorul însuşi  se va asocia cu patronul în sarcina de a-l ajuta să fugă de lege.

Lupta împotriva restructurării relaţiilor de clasă de către Stat nu trebuie să se limiteze la simple manifestaţii de nemulţumire ce uşor pot fi ignorate şi, în consecinţă, inutile. Un sindicat nu e un grup de cetăţeni sau simpli activişti şi nu trebuie să se comporte ca atare, făcând din acţiunile sale un fel de petiţie ce contribuie doar la slăbirea capacităţii sale efective de luptă, alimentând pe parcurs iluzii în rândul clasei muncitoare, printre care noţiunea de neutralitate a Statului şi a legii în faţa claselor sociale. Legile muncii nu sunt refăcute datorită unor concepţii greşite sau fiindcă politicienii sunt portavocea unei ideologi dăunătoare, mai exact a neoliberalismului, ci fiindcă mijlocul cel mai efectiv la îndemâna burgheziei pentru a depăşi crizele este de a le transfera clasei muncitoare.Când Statul facilitează concedierile sau când reduce indemnizaţiile, argumentând că în acest fel va creşte numărul de angajaţi, nu trebuie să răspundem spunând că există studii ce demonstrează că creearea de noi posturi de muncă e neglijabil, ci denunţând adevarata intenţie a acestor manevre, aceea de a slăbi capacitatea negocială a muncitorilor în cadrul firmei.

Grevele generale trebuie să fie declarate cu revendicări concrete şi cu specificaţia că se vor urma până unde va fi necesar. Nu e de datoria sindicatului să faciliteze munca Statului, să limiteze revendicările şi metodele de luptă a muncitorilor astfel încât să poată fi digerate de către burghezie. O grevă generală nu e o “demonstraţie de nemulţumire”, ci o luptă care se desfăşoară cel puţin cu obiectivul de a exercita constrângere faţă de un aparat de constrângere, de a obriga Statul să cedeze, în rolul său de reprezentant şi regulator al societăţii burgheze, în faţa dorinţelor muncitorilor, iar dacă aceştia reuşesc prin forţa lor să răstoarne mecanismul de opresiune capitalist, nu va fi o tragedie, o catastrofă, o “criză politică”, ci un triumf. Va fi sfârşitul opresiunii şi al capitalismului. Iar un muncitor ce nu speră la sfârşitul capitalismului e un muncitor ce nu aspiră să fie liber.

Observăm cum sindicalismul este manevrat de partide politice care, ori sunt simple anexe ale puterii burgheze şi, prin consecinţă, deloc inclinate să favorizeze interesele muncitorilor, ori, nefiind de acest tip, rămân minoritare, cu puţină forţă şi putere, parţial datorită chiar controlului exercitat asupra mişcării sindicale.

Departe de a le fi utile, partidele politice se implică în sfera muncii pentru a o parazita, făcând din sindicate simple portavoci ale sistemului politic în care se află bine instalate. Pentru toate finalităţile practice, partidele politice sunt o curea de transmisie între puterea burgheză şi mişcarea muncitorească, acţionând mereu în sensul de a influenţa integrarea muncitorilor în aparatul birocratic de administraţie a capitalismului, unde această integrare poate duce doar la dispariţia sindicalsmului. Dar, considerând că muncitorii nu pot renunţa la rezistenţa în faţa capitalismului, iar o organizaţie creată pentru această luptă ce refuză să lupte e inutilă, înseamnă că integrarea sindicalismului în societatea burgheză corespunde colapsului propriului sindicalism şi provoacă nevoia de a creea noi instrumente de luptă.

Sursa: Articol preluat din Revista Anarho-Sindicalista “Apoio Mútuo”, numărul 2, Ianuarie 2013, publicată de AIT-SP.

Sistemul Salarial – Partea 4: Salarizare egală versus Comunism (P. Kropotkin)

“Fiecăruia după faptele sale” spun colectiviştii, sau, mai exact, în funcție de partea sa de serviciu prestat societății. Şi recomandă ca, după ce Revoluţia Socială a instaurat posesiunea în comun a instrumentelor muncii şi a tot ceea ce e necesar producţiei, societatea să se bazeze pe acest principiu!

Ei bine, dacă din nefericire Revoluţia Socială ar proclama un astfel de principiu, ar fi ca şi cum s-ar construi castele de nisip; dezvoltarea umană ar fi încetinită pentru mulţi ani, iar problema socială moştenită din secolele trecute va continua nesoluţionată.

Într-o societate ca a nostră,în care cu cât mai mult munceşti cu atât mai puţin câştigi, la prima vedere pare că acest principiu tinde să fie o dorinţă de justiţie. Totuşi, de fapt nu e decât o consagrare a tuturor nedreptăţilor actuale. Pe acest principiu a apărut sistemului salarial ca să ajungă unde e în zilele noastre, cu toate nedreptăţile strigătoare şi toate ororile sale. Şi a ajuns astfel odată ce societatea a început să calculeze, în valoare monetară sau în orice altă formă, salariul, în ziua când fiecare poate să aibă doar ceea ce reuşeşte să primească ca şi retribuţie a muncii sale, s-a scris dinainte (cu ajutorul Statului) toată istoria societăţii capitaliste. În stare embrionară, acest principiu conţinea toată istoria viitoare a societăţii capitaliste.

Trebuie să ne întoarcem la punctul de plecare şi să facem acelaşi drum din nou? După cum am afirmat, Revoluţia va fi comunistă; caz contrar va fi înnecată în sânge.

E imposibil să se calculeze în unităţi monetare serviciile prestate societăţii, fie munca din fabrici sau agricultură, fie servicii morale.Nu se poate măsura cu exactitate nici un fel de valoare – nici ceea ce s-a numit necorespunzător ca valoare de schimb şi nici valoarea de folosinţă.Dacă două persoane au aceeaşi plăcere în a executa două muncit diferite pentru comunitate, cinci ore pe zi pentru mai mulţi ani, putem spune că, la urma urmei, aceste două munci sunt echivalente. Totuşi, nu putem fracţiona munca acestor două persoane şi să afirmăm că produsele pentru un minut, o oră,o zi, sunt echivalente.

Diferenţa între cel mai mare şi cel mai mic salariu este un produs complex al impozitelor, a tutelei guvernamentale, a însuşirii capitaliste; într-un cuvânt, e un produs al Statului şi Capitalului. Toate teoriile elaborate de către economişti despre acest subiect au fost inventate „a posteriori” pentru a justifica nedreptăţile existente. Nu le vom lua în considerare.

Cu siguranţă ni se va spune că această diferenţiere a salariilor din punct de vedere colectivist va fi un progres, că „ e de preferat ca unele persoane să câştige de două sau de trei ori mai mult decât un muncitor simplu, că „decât să fie milionari ca Rothschild care câştigă într-o zi cât ar câştiga un muncitor într-un an” şi că „ este un pas spre egalitate”.

Sistemul Salarial – Partea 2: Sistemul Colectivist de Salarizare (P.Kropotkin)

Să examinăm îndeaproape acest sistem de remunerare a muncii, stabilit de către colectiviştii englezi, germani şi italieni.

Se rezumă la aceasta: Toată lumea munceşte, fie pământul, fie în fabrici, în şcoli, în spitale, etc. Ziua de muncă e reglementată de către stat, căruia îi aparţin pământurile, fabricile, mijloacele de comunicare şi tot restul. Fiecare muncitor, muncind o zi, primeşte o notă de muncă, să spunem ştampilată cu următoarele cuvinte: opt ore de muncă. Cu această notă poate obţine orice fel de bunuri în magazinele de stat sau în diferite companii. Nota este divizată în aşa fel încât se poate cumpăra cu o oră de muncă carne, cu zece minute chibrite, cu jumătate de oră tutun.După Revoluţia Colectivistă, în loc să se spună „doi lei de săpun”, se va spune „cinci minute de săpun”.

Majoritatea colectiviştilor, fideli distincţiei stabilite de către economiştii clasei de mijloc (şi, de asemenea, de către Marx) între munca calificată şi cea necalificată, ne spun că cea calificată sau truda profesională trebuie răsplătită un anumit număr de ori mai mult decât cea necalificată. Astfel, o oră de muncă a unui medic ar trebui să fie considerată ca echivalentă cu două sau trei ore de muncă al asistentei, sau ca trei ore a unui muncitor necalificat.” Munca profesională sau calificată va fi un multiplu al muncii simple”, spune colectivistul Gronlund, fiindcă acest tip de muncă necesită o ucenicie mai mult sau mai puţin de durată.

Sistemul Salarial – Partea 1: Guvernul Reprezentativ şi Salarizarea (P. Kropotkin)

În această mică broşură, Kropotkin analizează şi respinge teoria marxistă referitoare la relaţia dintre muncă şi salariul care o remunerează, poziţie bazată pe concepţia lui Karl Marx pentru care există două tipuri de muncă de valoare diferită:munca simplă, sau necalificată şi cea complexă, sau calificată.  Broşura conţine patru părţi pe care le vom publica ulterior.

Partea 1: Guvernul Reprezentativ şi Salarizarea

În planul lor de reconstrucţie a societăţii, Colectiviştii comit, după părerea noastră, o eroare dublă. În timp ce vorbesc despre abolirea dominaţiei capitalismului, totuşi aceştia doresc să menţină două instituţii care stau la baza aceste dominaţii, şi anume, guvernul reprezentativ şi sistemul salarial.

În ceea ce priveşte guvernul reprezentativ, pentru noi este absolut de neînţeles cum persoane inteligente (nelipsite printre Colectivişti) pot continua să fie partizane a parlamentelor naţionale şi municipale, după toate lecţiile pe care istoria ni le-a dat despre acest subiect, fie în Anglia sau Franţa, în Germania, Elveţia sau Statele Unite. În timp ce se poate observa pretutindeni cum dominaţia parlamentară e sfărâmată; în timp ce principiile sale în sine – şi nu doar aplicaţiile lor- sunt criticate în toate părţile, cum pot oamenii inteligenţi care se auto-numesc Socialişti Revoluţionari, să caute să menţină un sistem deja condamnat la moarte?

Sclavia Modernă – Adelino Tavares de Pinho

Adelino Tavares de Pinho s-a născut în nordul Portugaliei. A fost contabil şi mai târziu profesor. A început militanismul anarhist în São Paulo. A participat activ în implementarea Învăţământului Raţionalist, idealizat de Francisco Ferrer, în Brazilia. Împreună cu João Penteado şi alţi anarhişti, a concretizat fondarea Şcolii Moderne nr.1, iar în 1912, a inaugurat Şcoala Modernă nr.2 şi, pentru câţiva ani de existenţă a iniţiativei, s-a dedicat exclusiv predării şi administrării instituţiei libertare. În 1919, odată cu închiderea şcolii impusă de către guvern, s-a stabilit în interiorul ţării ca miner, continuând să fie dedicat educaţiei de bază anarhistă în micul oraş Poços de Caldas. A continuat să participe în mişcarea anarhistă, scriind pentru publicaţii cu pseudonimele  Pinho de Riga şi Demócrito. Datorită lipsei de documente, nu s-a putut stabili data naşterii şi data morţii.

Următoru text a fost scris de către acesta sub pseudonimu Pinho de Riga, pentru Jurnalul Rebeliunea, pe 17 mai 1914.

Morala bogatului şi viciile săracului – Emile Pouget

Este de înţeles că din diferenţa radicală pe care am observat-o între clasa muncitoare şi clasa capitalistă derivă, în mod natural, o moralitate diferită. Întra-devăr, ar fi foarte ciudat ca totul să fie diferit între muncitor şi capitalist, cu exepţia moralei lor. Cum am putea admite ca faptele şi atitudinile unui muncitor exploatat să fie evaluate şi judecate după criteriul duşmanului său de clasă? Ar fi pur şi simplu absurd. Adevărul este că, odată ce există două clase în societate, există două moralităţi, moralitatea burgheză şi moralitatea proletară.

Max Nordau scrie: “Moralitatea fizică sau zoologică afirmă că odihna este demnitatea supremă şi nu defineşte munca ca fiind glorioasă şi plăcută cu excepţia când aceasta este indispensabilă pentru existenţa materială.” Dar exploatatorii nu găsesc nici un profit în această moralitate. De fapt, interesele lor cer ca masele să muncească mai mult decât e necesar şi să producă mai mult decât au nevoie. Aceasta se datorează faptului că exploatatorii doresc să-şi însuşească produsul excedent. Aşadar, au suprimat moralitatea naturală şi au inventat o a alta să-i ia locul, dezvoltată de proprii lor filozofi, lăudată de demagogii lor, cântată de poeţii lor – o moralitate prin care inactivitatea e sursa tuturor viciilor, iar munca o virtutea.

E uşor să constatăm că această moralitate a fost fabricată pentru folosinţa exclusivă a proletariatului, fiindcă bogaţii care o susţin au mare grijă să nu se conformeze acesteia. Lenea nu este un viciu, cu excepţia pentru cei săraci. Şi în numele ordinelor şi a mandatelor acestei moralităţi speciale aceştia trebuie să transpirte neîncetat, fără nici o relaxare, în favoarea stăpânilor. Orice ar stagna eforturile producţiei sau orice atitudine care ar reduce beneficiile exploatatorilor este calificat ca fiind imoral. În mod contrar, tot ceea ce poate aduce un avantaj patronului este glorificat.Astfel,  nu există suficiente elogii pentru asiduitatea celor mai grele şi prost plătite munci, pentru toate scrupulele ce crează „muncitorul onest”; într-un cuvânt, pentru toate lanţurile ideologice şi sentimentale care leagă muncitorul de carul capitalismului mai mult decât un lanţ de fier. Pentru a termina, pe lângă munca lor de sclavizare, aceştia apelează la toate vanităţile umane. Toate calităţile unui bun sclav sunt înălţătoare şi măreţe, iar aceştia au şi inventat o răsplată morală – medalia sau diploma muncii – pentru cei mai veseli truditori care s-au destins prin flexibilitatea coloanei lor vertebrale,spiritul lor creştin de resemnare şi fidelitatea faţă de „patron”.

Clasa muncitoare e saturară de această moralitate perversă.

De când se naşte până la moarte, proletarul e contaminat cu aceasta. Suge din sticla care alăptează , mai mult sau mai puțin alterata, care de prea multe ori, înlocuiește sanul matern. Mai târziu, viciile aceleaşi moralităţi sunt injectate în doze grijulii, iar absorbţia continuă în mii de procese, până când, îngropat în mormânt comun, proletarul doarme în somnul său etern.

Otrava derivată din această moralitate e adesea atât de profundă şi rezistentă încât oameni cu o inteligenţă ascuţită şi raţionament clar sunt contaminaţi.

Acesta este şi cazul deputatului Jaures care, pentru a condamna sabotajul, a fost infectat de această etică prefabricată de capitalism. În timpul unei discuţii despre sindicalism, în parlamentul francez în 11 mai 1907, a declarat: “Dacă e vorba de propagandă sistemică şi metodică a sabotajului, cu riscul de a fi aprobată de către conservatori, cred că nu va ajunge departe.Sabotajul este respingător pentru natura şi tendinţele clasei muncitoare. Sabotajul este dezgustător faţă de aptitudinile tehnice ale muncitorului, ce reprezintă adevărata sa bogăţie. Şi de aceea Sorel, teoreticianul şi matematicianul sindicalismului, declară că, chiar atunci când se pun la dispoziţie toate mijloacele posibile pentru sindicalism, există un lucru ce trebuie să-şi interzică şi acesta ar putea fi cel ce depreciază şi umileşte valoarea profesională a muncitorului – o valoare ce nu este doar averea sa precară din ziua de azi, ci titlul suveranităţii sale din lumea de mâine.”

Cum să nu fii anarhist?

Acest text este extras din broşura lui Jose Chueca, muncitor anarhist spaniol, editat în 1908 în Portugalia şi apărut în revista Letra Livre nr. 34.

Limbajul anarhist e acelaşi din toate timpurile. Principiile sale se menţin. Aici se află forţa sa de neînvins. Contra Statului de orice tip, mereu opresor şi inutil, contra militarismului, contra opresiuni economice capitaliste, pentru libertatea şi libera autodeterminare a popoarelor lumii.

I

Societatea actuală e un set de inechităţi. Autoritatea omului asupra omului şi exploatarea individului de către alt individ sunt cele două nedreptăţi supreme,cele două mari crime împotriva umanităţii, cele două inechităţi mama tuturor inechităţilor. Autoritatea şi dreptul de posesiune sunt baza şi fundamentul organizării sociale existente. Şi Religia, josnica codoaşă a Statului şi al Capitalului, e opiumul blestemat care adoarme şi îndobitoceşte poporu, transformându-l blând şi resemnat prin sfaturile sale dulci, ce tind să îl îndepărteze de realităţiile vieţii, punându-le speranţa într-un paradis utopic din altă lume.

Oriunde ne-am uita, vedem doar nedreptate şi crimă, durere şi mizerie, lacrimi şi moarte. Şi, un oribil contrast! Lângă masele de oameni numeroase de indivizi flămânzi, de fiinţe îmbătrânite de mizerie, de bărbaţi, femei şi copii anemici, zdrenţuiţi şi înfometaţi, vedem alţi indivizi, alte fiinţe, narcotizaţi de orgii infame, pocnind de belşug, îmbrăcaţi cu piele şi mătase şi încărcaţi cu bijuterii – ceea ce consituie o insultă vulgară faţă de mizeria proletariatului de către monopolizatorii patrimoniului universal.

Societatea prezentă se prezintă astfel: pentru cei ce muncesc şi produc totul; pentru cei ce coboară în mine pentru a smulge din mijlocul pământului metalul, pietrele preţioase, cărbunele, pentru cei ce fabrică ţesături valoroase, construiesc mobilier confortabil, ridică palate somptuase, pentru cei ce ară pamântul, plantează seminţele, strâng cultura şi cosesc sub un soare de foc spicurile aurite şi înflorite ce mai târziu vor deveni pâinea, care va încânta gustul celor ce nu au vrut şi nici nu au ştiut să o producă…pentru aceştia, muncitori şi producători, oh ce sarcasm! – Sclavie! Repet, pentru aceştia : locuinţă în ruine, fără lumină şi ventilaţie, inigienică; mâncare insuficientă şi proastă,  neîndestulătoare pentru a recupera forţele depuse în munca grosolană şi cotidiană; haine zdrenţuite, prost făcute, murdar; cu stomacul mereu nesatisfăcut şi persoanele mereu obosite; anemia şi tuberculoza stăpânesc organismul şi, uneori, mor de foamete şi frig…

Iar în schimb, pentru cei ce nimic nu produc, pentru vagabonzi, pentru paraziţi: locuinţe sumptoase, mese delicioase, vinuri îmbătătoare, pieile,mătasea, transport, literatura, arta…tot : aerul, lumina, florile; materiale de confort, bucuria spiritului şi a corpului… dar, mai ales, plăcerea corporală, fiindcă burghezia, în marea sa majoritate, mişcată de un sordid materialism, e incapabilă să simtă profund plăcerile intelectuale.

Admirabilă filozofia burgheză! Splendidă justiţia actualei societăţi! Şi dacă filozofia burgheză e admirabilă prin cinismul acesteia, încă mai admirabilă este tâmpenia muncitorului supus. Acesta e sătul de muncă pentru a-şi satisface cele mai imperative nevoi. Totuşi, se abdică în faţa a ceea ce el numeşte “soarta sa”, în loc să se revolte faţă de tot şi toate.

-Bogăţiile şi bunurile nu au fost făcute pentru noi, nici plăcerile lumii, spune acesta în mod stupid. Şi continuă vegetând, fără ca spectacolul luxului exagerat şi a numeroaselor crime ce se întâmplă în jurui să-i infiltre ingignare în spiritul său abătut.

Organizarea socio-economică în prezent

De-a lungul timpului aţi putut citi diferite articole, majoritatea traduse, în care se discută în termeni  accesibili despre capitalism, organizarea muncii, sindicalism, lupta de clasă, etc. De ce continuăm să prezentăm aceste tematici? Ce anume stă la baza afirmaţiilor? Şi sunt aceste principii valabile în zilele noastre? Cu siguranţă sunt. Şi nu trebuie să analizăm mult sau să teoretizăm asupra acestora, deoarece acestea fac parte din viaţa noastră şi fiecare din noi le simţim.

Mă refer în special la diviziunea între cei ce produc, muncitorii, şi cei ce se bucură de fructele muncii altora, a se înţelege deţinătorii de capital şi, evident, clasa politică. La fel, de multe ori auzim vorbindu-se de economia ţărilor, cum unele au nevoie de „investiţii străine de capital”, dar niciodată nu se explică de unde provine „capitalul”. Capitalul nu este altceva decât furt, fiindcă pentru a acumula capital înseamnă să privezi, să sărăceşti şi să exploatezi munca altora, ori să moşteneşti de la strămoşii tăi care, la un moment dat, au făcut la fel. Aşa s-a  procedat în timpul mariilor imperii trecute, a descoperii Americii şi ulterior a dezvoltării Americii de Nord, bazată preponderent pe munca sclavagistă. Şi asa continuă în zilele noastre, sub o altă mască. Capitalul derivă din muncă acumulată şi nu vice-versa, aşadar fără muncă, nu există capital.

Dar să nu ne lăsăm păcăliţi! Ştim foarte bine că noi, muncitorii din toate colţurile lumii, susţinem actuala organizare socio-economică. Noi suntem cei ce produc, construiesc, repară, întreţin, gătesc, spală, servesc, etc. Problema apare când nu facem aceste lucruri pentru noi, ci pentru alţii care plătesc ceea ce este considerat a fi o remuneraţie justă, un salariu pentru efortul constant depus. Fără noi, mecanismul nu ar funcţiona. Dar noi suntem sclavii mecanismului, atâta timp cât subsistenţa noastră depinde şi este strâns legată de sistem. Nu putem întrevedea o cale de ieşire, mulţi dintre noi nici nu o cautăm. Suntem şi vom continua să fim cei ce nu se pot bucura de fructele propriei trude, fiindcă resturile care ni se aruncă nu ne permit să trăim şi cu atât mai puţin să ne permitem luxul produsului trudei noastre, frumos etalat în rafturile marilor centre de distribuţie. De fapt, nu ne permitem o alimentaţie sănătoasă, consultaţii medicale, educaţie, un acoperiş, îmbrăcăminte, încalţăminte, necesităţi de bază pe care doar noi le facem posibile. Deoarece, undeva de-a lungul procesului productiv, intervin intermediarii cărora, sub pretextul că „organizează” munca noastră şi sub falsa afirmaţie că fără aceştia noi am rătăci în abis, le este permis să jefuiască instituţionalizat şi legal, prin complicitatea acelui organ al organizării sociale, Statul.

Există o altă lume, o altă viaţă, ce coexistă cu a nostră, viaţa acestor infecte lipitori, lipsită de grija zilei de mâine. În care EI ne au pe NOI să le susţinem acest stil de viaţă. Cât timp va mai dura o astfel de organizare fără sens şi fără logică depinde de noi, de puterea noastră de a ieşi din sistem, de a ne organiza prin propriile puteri, cu cei ce ne împărtăşesc suferinţa. Nu ne putem limita la afirmaţii, trebuie să cautăm forme de a acţiona asupra revoltei pe care o simţim. Lupta noastră trebuie să fie globală, la fel cum sunt şi organizaţiile care ne exploatează, pentru a avea cel puţin puterea de a le confrunta.

Autogestiunea Industrială – Partea I

Introducere [1]

A reflecta ideile anarhiste despre autogestiune industrială [2], în special la condițiile muncii, implică nu doar o analiză a strategiei de gestiune, a formelor și metodelor de muncă tehnică și tehnologie relaționate cu procesele și factorii productivi, reflectând asupra siguranței industriale, sănătatea muncii și planurile de acțiune în diferite ramuri ale industriei, ci implică și dezvoltarea ideii libertare de autonomie a clasei muncitoare, a capacității sale de luare a deciziilor și posibilității sale de organizare în combinație cu o transformare socio-economică radicală, demonstrând eficiența autogestiunii în general și a importanței acesteia în zone cheie precum siguranța și sănătatea muncii (SSM).

Prin urmare, autogestiunea și în acest caz, autogestiunea industrială, devine mult mai mult decât o gestionare industrială, deoarece implicațiile sunt mai profunde decât determinatele tipuri de administrare a producției în raport cu „preocuparea față de sănătatea” muncitorilor, odată ce pune în discuție raționalitatea capitalistă economică, rolul intervenient al Statului, logica cantitativă, ca de asemenea apărarea vieții, sănătății și libertății muncitorilor, deoarece eficacitatea autogestiunii se măsoară și prin aspectele sale umane și sociale. În acest context, de dezvoltare tot mai accelerată a anumitor sectoare ale economiei capitaliste, ca și informatica și telelucrul, biotehnologia, sistemul energetic, mineritul și agro-industrialismul, pune în evidență riscurile la care se expun muncitorii datorită unor anumite metode ce separă capacitățile umane biologice de cele psihologice ale muncii în sine, fiind  periculoasă pentru viața și sănătatea indivizilor.

Într-un cadru care să contribuie pentru a explica evoluția formelor și metodelor de muncă tehnică și tehnologică spre acest tip de industrialism, ar putea fi util să avem în vedere o aproximație cronologică ce se situează între un capitalism comercial și unul industrial, derivat în unul de tip financiar, asociat cu expansiunea globalizării neoliberale care continuă, se adâncește și legalizează precaritatea muncii și creșterea riscurilor; totuși acest lucru nu explică cum a existat și poate exista autogestiunea în contexte geografice diverse, începând cu Rusia secolului XX, Mexicul revoluționar din 1910, Spania libertară din anii 30 și până în al treilea mileniu. De aceea, e necesară  generarea de cunoștințe despre implicațiile proceselor autogestionare realizate sau în curs de dezvoltare. Cu un astfel de chestionar, sperăm să putem contribui la materializarea acelei afirmații la fel de valabilă în zilele noastre că „Emanciparea muncitorilor va fi opera lor înşişi”, traducând cele spuse anterior, că libertatea clasei muncitoare implică, de asemenea, auto-îngrijirea, lupta socială manifestată pentru o viață mai bună, siguranță, sănătate și demnitate. [3]

În al doilea rând, autogestiunea asupra căreia reflectăm devine o practică libertară sprijinită pe o propunere economică globală ce integrează individul, comunitatea și mediul într-o viziune ecologică a lumii (Kropotkin, 19–), care, pe zi ce trece, crește în influență și tocmai de aceea trebuie studiată, pentru a fi pusă în practică în cel mai bun mod posibil. În conformitate cu aceasta, autogestiunea este unul din cele mai bune mecanisme economice ce pot integra siguranța și sănătatea muncii cu procesele productive ale industriilor (Kropotkin, 2008), adică, îmbunătățind condițiile de muncă generale (ziua de lucru, condițiile ergonometrice, de igienă și siguranță industrială, investigațiile asupra materialelor, tehnicilor și tehnologiei de la locul de muncă, discuții și luarea deciziilor, participare și adunări, etc.), producând cu timpul transformări substanțiale a vieții sociale. Trebuie să întelegem că SSM nu se referă doar la grija față de viață și sănătate din punctul de vedere tehnic, cum au încercat să ne prezinte viziunea instituțională a Statului sau a organismelor internaționale, ci se referă și la faptul că prevenirea riscurilor implică dezvoltarea celor mai propice condiții de muncă posibile, incluzând capacitatea de decizie și organizare. Văzută în acest fel, SSM nu este doar încă o responsabilitate managerială, ca și investițiile și rentabilitatea industrială.

1. Gestiunea Industrială [4]

Compania și industria capitalistă conduse în mod ierarhic își concentrează deciziile referitoare la formele de muncă în cadrul grupului managerial, care, de asemenea, e responsabil de siguranța muncii și a mediului. Gestiunea industrială, luând decizii, corespunde exploatării și dominației unora asupra altora. În fața acestei situații, ce alternative pot exista, când viața și sănătatea muncitorilor se tranzacționează zi de zi pe piață, împreună cu marfa, ca un obiect implicit și neclar al investițiilor efecuate de firme și industrii? Mai mult, întrebăm direct: cum anume conduc domeniul sănătății și siguranței muncitorilor în interiorul firmelor capitaliste, de exemplu, când se aleg determinate materii prime periculoase? [5] Gestiunea capitalistă a firmelor, printre alte elemente, efectuează multiple procese, unele foarte riscante pentru viața și sănătatea muncitorilor, a comunității și a mediului. De aceea devine necesar să arătăm, în următoarea idee mult mai detaliată, viziunea ecologică a problemei care include aspecte pe care nu le vom dezvolta pentru moment, ca și riscurile ambientale.