Note despre anarhism – Noam Chomsky

Un scriitor francez, simpatetic anarhismului, a scris în 1890 că “anarhismul are un spate lat, ca hârtia îndură tot “- incluzând, a menționat el, pe cei ale căror fapte sunt de așa natură încât “un dușman de moarte al anarhismului nu ar fi putut face mai bine.” Au existat mai multe stiluri de gândire și de acțiune, care au fost menționate ca “anarhiste”. Ar fi fără speranță să încercăm să cuprindem toate aceste tendințe contradictorii, într-o teorie generală sau ideologie. Chiar dacă am proceda în a extrage din istoria gândirii libertare o tradiție evolutivă aşa cum face Daniel Guérin în lucrarea sa, rămâne dificil să se formuleze doctrinele sale ca o teorie specifică și determinată a societății și schimbărilor sociale. Istoricul anarhist Rudolf Rocker, care prezintă o concepție sistematică de dezvoltare anarhistă către anarho-sindicalism, de-a lungul liniilor care poartă comparație cu munca lui Guérin, pune problema bine atunci când scrie că anarhismul nu este ”un sistem social fix şi închis, ci mai degrabă o tendință definită în dezvoltarea istorică a omenirii, care, în contrast cu tutela intelectuală a tuturor instituțiilor clericale și guvernamentale, urmărește desfășurarea fără obstacole a tuturor forțelor individuale și sociale ale vieţii. Chiar și libertatea este decât relativă, nu un concept absolut, din moment ce tinde în mod constant să devină mai largă și să afecteze cercuri mai largi în mai multe moduri multiple. Pentru anarhist, libertatea nu este un concept abstract filozofic, ci posbilitatea concretă ca fiecare ființă umană să ducă la dezvoltarea integrală a tuturor puterilor, capacităților și talentelor cu care natura a înzestrat-o. Cu cât mai puţin această evoluție naturală a omului este influențată de tutela ecleziastică sau politică, cu atat mai eficientă și armonioasă va deveni personalitatea umană.

S-ar putea întreba ce valoare există în studierea unei “tendințe definită în dezvoltarea istorică a omenirii” care nu articulează o teorie socială specifică și detaliată. Într-adevăr, mulți comentatori resping anarhismul ca utopic, lipsit de formă, primitiv sau incompatibil cu realitățile unei societăți complexe. S-ar putea, cu toate acestea, argumenta destul de diferit: că la fiecare etapă a istoriei preocuparea noastră trebuie să fie demontarea acelor forme de autoritate și opresiune care supraviețuiesc dintr-o epocă în care acestea ar fi putut fi justificate în ceea ce privește nevoia de securitate sau de supravietuire sau de dezvoltare economică, dar acum contribuie la – mai degrabă decât a atenua – deficitul material şi cultural. Dacă este așa, nu va fi nici o doctrină a schimbării sociale stabilită pentru prezent și viitor, nici chiar, neapărat, un concept specific și neschimbător a obiectivelor spre care ar trebui să tindă schimbarea socială. Cu siguranță înțelegerea noastră a naturii omului sau a gamei de forme viabile sociale este atât de rudimentară încat orice doctrină amplă trebuie să fie tratată cu scepticism, la fel cum scepticismul este în vedere atunci când auzim că “natura umană” sau “cerințele de eficiență” sau “complexitatea vieții moderne”, impune acest lucru sau o formă de opresiune și conducere autocrată.

Cu toate acestea, la un anumit moment există toate motivele de a dezvolta, în măsura în care permite înțelegerea noastră, o realizare specifică a acestui trend definit în dezvoltarea istorică a omenirii, adecvate pentru sarcinile de moment. Pentru Rocker “problema care este stabilită pentru timpul nostru este aceea de a elibera pe om de blestemul exploatării economice și de înrobirea politică și socială”; iar metoda nu este cucerirea și exercitarea puterii de stat, ci mai degrabă “pentru a reconstrui viața economică a poporului de la sol în sus și de a construi-o în spiritul socialismului.” Dar numai producătorii înșiși sunt echipaţi pentru această sarcină, întrucât sunt singurul element creator de valoare în societatea din care un nou viitor poate apărea. Lor trebuie să fie sarcina de a elibera munca de toate lanțurile cu care exploatarea economică o incatusaseră, de a elibera societatea de toate instituțiile și procedurile puterii politice, și deschiderea căii spre o alianță de grupuri libere, bazate pe cooperarea muncii și administrarea planificată a lucrurilor în interesul comunității. Pentru a pregăti masele muncitoare din oraș și țară pentru acest obiectiv și unirea acestora, ca o forță militantă este obiectivul modern al anarho-sindicalismului.”

Capitalismul face viaţa mai bună?

Student: Mi-am dat seama că sistemul nostru economic are o mulţime de probleme, sistemul salarial nu e în regulă, inegalitatea e cea mai mare, e cea mai mare prăpastie între bogaţi şi săraci, dar sistemul se menţine pentru că nivelul de trai în America e mai bun decât în trecut. Poate fi asta o justificare pentru că încă avem capitalism, pentru că, din punctul meu de vedere, capitalismul a triumfat…

Noam Chomsky: Nu, nu a triumfat. Nu cred că lucrurile stau aşa. Şi în societăţile sclavagiste era un nivel de trai care creştea. Sclavii o duceau mai bine la începutul secolul 19, decât cu 100 de ani în urmă. Poate fi ăsta un argument pentru a justifica sclavia? E un argument îngrozitor. Orice sistem… Ai putea justifica aşa şi stalinismul. În Uniunea Sovietica a existat o creştere economică foarte substanţială. Până în 1989, URSS făcea parte din ţările în curs de dezvoltare, nu făcea parte din lumea a treia. Acum s-a întors în lumea a treia din cauza reformelor capitaliste pe care le-a aplicat. În 10 ani, reformele capitaliste i-au aruncat înapoi în lumea a treia din care ieşiseră.

Dar dacă vrei să vorbeşti strict în termeni economici, aveau creştere economică rezonabilă. Şi exact acest lucru îi necăjea pe liderii occidentali. Dacă te uiţi în arhive şi citeşti documentele, până în anii 1970, când a existat o încetinire (economică), veţi vedea că cea mai mare problemă a liderilor occidentali era că Uniunea Sovietică putea fi privită ca un model de modernizare economică rapidă, pe parcursul unei singure generaţii. Iar aşa ceva putea provoca tot felul de probleme nu doar în ţările din lumea a treia, ci şi în interiorul ţărilor bogate. Liderilor occidentali nu le păsa de agresiunea asupra ruşilor, nu păsa nimănui de sistemul de teroare a lui Stalin. De fapt, Truman îl admira pe Stalin, pentru că ar fi fost „un om cinstit”.

Liderii occidentali nu dădeau doi bani pe ce li se întâmpla oamenilor în Rusia. Şi Churchill îi lua mereu apărarea lui Stalin în şedinţele de guvern, spunea că e „un mare om de stat”. Stalin putea ucide câţi oameni dorea – era irelevant pentru liderii din Occident.

Problema lor nu era nici că URSS ar fi atacat pe cineva. Se temeau de faptul că URSS avea creştere economică, ceea ce, mai ales, asupra lumii a treia avea un impact impresionant.

La fel, şi în cazul Cubei. Documentele privind relaţia administraţiei Kennedy cu Cuba abia au fost desecretizate şi sunt foarte interesante. E foarte interesant să vezi cum au ascuns faptele, cum le-au cenzurat. Doar un exemplu pentru a înţelege: (în 1996) are loc acest incident la Orgnizaţia Mondială a Comerţului. Uniunea Europeană a acuzat Statele Unite că au încălcat acordul OMC (prin impunerea sancţiunilor economice asupra Cubei) prin acordul Helms-Burton. Statele Unite s-au trezit izolate, singurele voturi în favoarea SUA au fost din partea Israelului — ceea ce e de la sine înţeles, e ca şi cum ai spune că Ucraina susţinea Rusia în timpul URSS — şi Uzbekistan, nu se ştie din ce motiv. Uzbekistan şi Israel sunt singurele ţări care au votat în favoarea SUA, întreaga Uniune Europeană a votat împotriva lor. Iar SUA au părăsit OMC, au părăsit dezbaterile şi au reproşat Uniunii Europene că nu are dreptul să se amestece în treburile ei interne pentru că America e şeful lumii. Dar motivele pe care le-au oferit sunt interesante. Ei au spus că aceasta ar fi fost politica SUA faţă de Cuba şi că datează – au minţit aici – din timpul administraţiei Kennedy, că am avut 3 decenii când în mod constant Washingtonul a încercat să dărâme guvernul de la Havana, iar Uniunea Europeană nu are nici un drept să ne pună în discuţie politica noastră externă. Aşa s-a exprimat Stuart Eizenstat, oficialul guvernului american la OMC.

Nu a reacţionat nimeni la declaraţia sa. E interesant, cumva e un fapt dat că am avea dreptul să înlăturăm guverne străine când avem chef şi că oricine ni se opune ar comite un abuz. Dar a existat o cricită interesantă, venită din partea lui Arthur Schlesinger. El a trimis o scrisoare deschisă care a fost publicată de New York Times în care îi amintea prietenului său Stuart Eizenstat că a înţeles greşit politica admnistraţiei Kennedy în priviţa Cubei. Acesta politică era bazată – şi acum citez din scrisoarea lui – pe „problemele pe care le provoca Fidel Castro în emisferă şi pe conexiunea sovietică. Dar, cum au rămas în trecut, au devenit un anacronism.”

Note despre anarhism – Noam Chomsky (Partea III)

Ceea ce este mult mai important este faptul că aceste idei au fost realizate în acțiune revoluționară spontană, de exemplu, în Germania și Italia, după Primul Război Mondial și în Spania (nu doar la țară, ci și în Barcelona industrială) în 1936. S-ar putea argumenta că o formă de comunism al consiliului este forma naturală a socialismului revoluționar într-o societate industrială. Aceasta reflectă înțelegerea intuitivă că democrația este strict limitată atunci când sistemul industrial este controlat de orice formă de elită autocratică, fie că sunt proprietari, manageri și tehnocrați, o “avangardă” de partid, sau o birocrație de stat. În aceste condiții de dominație autoritară, idealurile clasice libertare dezvoltate mai departe de către Marx și Bakunin și toți revoluționarii adevărați nu pot fi realizate; omul nu va fi liber să dezvolte potențialul la capacitate maximă, și producătorul va rămâne “un fragment dintr-o ființă umană,” degradată, un instrument în procesul de producție direcționat de sus.

Fraza “acțiune spontană revoluționară” poate fi înșelătoare. Anarho-sindicaliștii, cel puțin, au luat foarte în serios observația lui Bakunin, care spunea că organizațiile muncitorilor trebuie să creeze ”nu numai ideile, ci de asemenea faptele viitorului în sine” în perioada pre revoluționară. Realizările revoluției populare din Spania, în particular, s-au bazat pe munca perseverentă a multor ani de organizare și educație, o componentă a unei lungi tradiții de angajament și militantism. Rezoluțiile Congresului de la Madrid din iunie 1931 și Congresul de la Saragosa din mai 1936 au prefigurat în mai multe moduri actele revoluției, aşa cum au fost schiţate ideile oarecum diferite ale lui Santillan, în relatarea sa destul de specifică a organizării sociale și economice care urmează să fie instituită de revoluție. Guérin scrie “Revoluția spaniolă a fost relativ matură in mintea gânditorilor libertari, ca și în conștiința populară.” Iar organizațiile muncitorilor au existat cu structura, experiența, precum și înțelegerea pentru realizarea sarcinilor de reconstrucție socială atunci când, cu lovitura de stat lui Franco, turbulențele din 1936 au explodat în revoluție socială. În prefața la o colecție de documente privind colectivizarea în Spania, anarhistul Augustin Souchy scrie: Timp de mulți ani, anarhiștii și sindicaliștii din Spania au considerat sarcina lor supremă transformarea socială a societății. În adunările lor de sindicate și grupuri, în jurnalele lor, broșurile și cărțile lor, problema revoluției sociale a fost discutată neîncetat și într-un mod sistematic. Toate acestea se află în spatele realizărilor spontane, munca constructivă a Revoluției spaniole.

Ideile socialismului libertar, în sensul descris, au fost scufundate în societățile industriale din ultima jumătate de secol. Ideologiile dominante au fost cele ale socialismului de stat sau capitalismului de stat (tot mai militarizată în Statele Unite, din motive care nu sunt obscure). Dar a existat un interes în ultimii ani. Tezele pe care le-am citat de Anton Pannekoek au fost luate din o broșură recentă a unui grup de muncitori francezi radicali (Informations Correspondance Ouvrière). Observațiile de William Paul despre socialismul revoluționar sunt citate într-o lucrare de Walter Kendall dat la Conferința Națională privind controlul Muncitorilor în Sheffield, Anglia, în martie 1969. Mișcarea pentru controlul muncitorilor a devenit o forță semnificativă în Anglia în ultimii ani. A organizat mai multe conferințe și a produs o literatură substanțială , și numără și printre reprezentanții săi activi ale unora dintre cele mai importante sindicate. De exemplu, Uninea Amalgamată a Muncitorilor din Turnătorie şi Inginerie, a adoptat, ca politică oficială, programul de naționalizare a industriilor de bază sub “controlul muncitorilor la toate nivelele.” Pe continent, există evoluții similare. Mai 1968 a accelerat bineînțeles interes crescând pentru comunismul de consiliu și ideile conexe în Franța și Germania, așa cum a făcut-o în Anglia.

Note despre anarhism – Noam Chomsky (Partea II)

Ideile acestea au crescut din Iluminism; rădăcinile sunt în Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni a lui Jean-Jacques Rousseau, Limitele Acțiunii de Stat de Alexander von Humboldt, insistența lui Kant, în apărarea Revoluției Franceze, că libertatea este condiția prealabilă pentru dobândirea maturităţii pentru libertate, nu un cadou care urmează să fie acordat atunci când o astfel de maturitate este realizată. Odată cu dezvoltarea capitalismului industrial, un sistem nou și neprevăzut de injustiție a apărut; socialismul libertar este cel care a păstrat și extins mesajul radical umanist al Iluminismului și idealurile clasice liberale, care au fost pervertite într-o ideologie pentru a susține ordinea socială în curs de dezvoltare. De fapt, asupra aceloraşi ipoteze care au dus liberalismul clasic să se opună intervenției statului în viața socială, relațiile capitaliste sociale sunt, de asemenea, intolerabile. Acest lucru este clar, de exemplu, în lucrarea clasică a lui Humboldt, Limitele Acțiunii de Stat, care a anticipat și probabil l-a inspirat pe Mill. Această gândire clasic liberală, finalizată în 1792, este în esența sa profund, deși prematur, anticapitalistă. Ideile sale trebuie să fie atenuate dincolo de recunoaștere pentru a fi transmutate într-o ideologie a capitalismului industrial.

Viziunea lui Humboldt a unei societăți în care lanțurile sociale sunt înlocuite de legăturile sociale și munca este liber întreprinsă sugerează începutul lui Marx, cu discuția lui despre alienarea “muncii atunci când munca este externă muncitorului…nu parte a naturii sale…[astfel încât] el nu se îndeplinește în munca sa ci se neagă însuși …[și este] epuizat fizic si degradat psihic,” munca alienată care “aruncă unii dintre muncitori înapoi într-un fel muncă barbară și îi transformă pe alţii în maşini,” privând astfel omul de “caracterul speciei” lui de “activitate conștientă liberă” și “viață productivă.” În mod similar, Marx concepe “un nou tip de ființă umană care are nevoie de semenii săi….[asociația muncitorilor devine] efortul constructiv real pentru a crea textura socială a relațiilor umane viitoare.” Este adevărat că gândirea libertară clasică se opune intervenției statului în viața socială, ca o consecință a ipotezelor profunde despre nevoia umană de libertate, diversitate și asociere liberă. Pe aceleași ipoteze, relațiile de producție capitaliste, munca salarială, competitivitatea, ideologia “individualismului posesiv” – toate trebuie să fie considerate în esență antiumane. Socialismul libertar este corect să fie considerat ca moștenitorul idealurilor liberale ale Iluminismului.

Rudolf Rocker descrie anarhismul modern…”confluența celor două curente mari, care în timpul și după revoluția franceză și-au găsit expresia caracteristică în viața intelectuală a Europei: Socialismul și Liberalismul.” Idealurile clasice liberale, susține acesta, s-au distrus pe realitățile economice a formelor capitaliste. Anarhismul este în mod necesar anticapitalist, în sensul că “se opune exploatării omului de către om.” Dar, de asemenea, anarhismul se opune “dominației omului de către om.” Se insistă asupra faptului că “socialismul va fi liber sau nu va fi deloc. În recunoașterea acesteia se află justificarea reală și profundă pentru existența anarhismului.” Din acest punct de vedere, anarhismul poate fi considerat ca aripa libertară a socialismului. În acest spirit, Daniel Guérin a abordat studiul anarhismului în lucrările sale. Guérin citează pe Adolph Fischer, care a spus că “fiecare anarhist este un socialist, dar nu in fiecare socialist este neapărat un anarhist.” În mod similar Bakunin, în manifestul său anarhist din 1865, programul său proiectat pentru fraternitatea revoluționară internațională, a stabilit principiul că fiecare membru trebuie să fie, pentru început, un socialist.

Noam Chomsky intervievat de IASR

Noam Chomsky este un filosof american, om de ştiinţă, istoric şi activist social. Profesor (emerit) în cadrul Departamentului de Lingvistică şi Filosofie la MIT (Massachusetts Institute of Technology) unde lucrează de peste 50 de ani. Chomsky a fost descris ca “tatăl” lingvisticii moderne şi o figură importantă a filosofiei analitice. Activitatea sa a influenţat domenii precum informatica, matematica şi psihologia. Din punct de vedere ideologic, identificându-se cu anarho-sindicalismul şi socialismul libertar, Chomsky este cunoscut pentru criticile sale asupra politicii externe a SUA şi a capitalismului contemporan, fiind descris ca o figură culturală proeminentă. Criticile sale asupra mass-mediei au inclus cartea “Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media” scrisă cu Edward S. Herman, reprezentând o analiză care articulează teoria modelului de propagandă pentru examinarea mass-mediei. IASR (Iniţiativa Anarho-Sindicalistă din România) a avut ocazia de a-i lua un scurt interviu.

IASR: Prof. Chomsky, vă mulţumim pentru interviul acordat. În ţări precum România, există o anumită dificultate în a fi de stânga, sau mai ales să ai un punct vedere socialist libertar. Puteţi descrie pe scurt ceea ce consideraţi că este socialismul libertar şi cum putem aborda termenul socialism într-o astfel de ţară?

CHOMSKY: Socialismul libertar, aşa cum înţeleg eu, este un copil al Iluminismului. Scopul său primar este înlocuirea lanţurilor sociale cu legăturile sociale, în cuvintele lui Wilhelm von Humboldt, unul dintre fondatorii liberalismului clasic. În unele privinţe, socialismul libertar este moştenitorul liberalismului clasic, o chestiune discutată de către Rudolf Rocker, unul dintre promotorii de frunte ai anarho-sindicalismului, pe o serie de noţiuni similare. Socialismul libertar nu este o doctrină fixă, existând loc în cadrul acesteia pentru dezbateri şi dezacorduri, dar există câteva idei de bază: desfiinţarea structurilor autoritare şi ierarhice cu excepţia cazului în care îşi pot demonstra legitimitatea (ceea ce este rar) şi crearea unei societăţi bazate pe liberă asociere, control popular al instituţiilor şi al procesului decizional, aranjamente federaliste pe domenii mai largi şi concepţii asemănătoare peste întreaga gamă a vieţii umane şi a existenţei sociale.

IASR: Chiar dacă este un climat favorabil pentru tensiuni sociale, puteţi identifica câteva motive pentru stagnarea aparentă a mişcării?

CHOMSKY: Nu cred că este o perioadă de stagnare. Dimpotrivă, există o renaştere a unor astfel de noţiuni în mai multe forme: “orizontalismul” mişcărilor Occupy şi altele asemenea lor, creşterea substanţială a mişcărilor cooperatiste şi a întreprinderilor deţinute de muncitori, pe lângă alte lucruri.

IASR: Există o îngrijorare generală în cadrul stângii radicale, care vorbeşte de cooptarea mişcării Occupy de către instituţiile liberale. Există vreun adevăr în asta? Şi ar putea Occupy în cele din urmă transcende şi să devină o forţă mai revoluţionară?

CHOMSKY: Este de la sine înţeles că o mişcare populară autentică, care se dezvoltă provocând puterea şi privilegiul, se va confrunta cu eforturile de distrugere, cooptare sau ambele. Asta este cu totul previzibil. Dacă Occupy poate rezistă acestor eforturi, nu putem prezice şi nu cred că trebuie să încercăm. Ceea ce este important este să le reziste. Nu cred că circumstanţele sunt destul de mature pentru o mişcare cu adevărat revoluţionară în societăţile industriale. O condiţie esenţială ar fi o largă recunoaştere că problemele de real interes nu pot fi abordate în cadrul instituţiilor existente, iar asta este departe de a fi cazul.

IASR: În cele din urmă, fiind un socialist libertar de multă vreme, cum poate cineva să deţină astfel de opinii independente într-o lume bazată pe partizanat?

CHOMSKY: Dacă partizanatul reprezintă dezacord, acesta poate fi un fenomen perfect sănătos, sursă a descoperirii, inovaţiei, perspectivei noi şi a unei acţiuni mai eficiente. Dar dacă se transformă într-un dogmatism rigid, atunci este o forţă dăunătoare care ar trebui să fie depăşită. Dar există o mulţime de oportunităţi deschise în a deţine opinii independente şi a acţiona pe baza lor.

Relevanţa Anarho-Sindicalismului: Noam Chomsky intervievat de Peter Jay (The Jay Interview, 25 iul. 1976)

ÎNTREBARE: Prof. Chomsky, poate ar trebui să începem prin încercarea de a defini ceea ce nu se înţelege prin anarhism – în cele din urmă cuvântul anarhia este derivat din greacă, efectiv însemnând “nici un guvern”. Probabil că oamenii care vorbesc despre anarhie sau anarhism ca un sistem de filosofii politice nu se referă doar la faptul că, începând cu 1 ianuarie anul viitor, guvernul aşa cum îl înţelegem acum va înceta brusc; nu ar mai fi poliţie, reguli de circulaţie, legi, oficiu poştal şi aşa mai departe. Dar se pare că anarhismul este ceva mult mai complicat decât atât.

CHOMSKY: Da la unele dintre acele întrebări, nu la altele. Ar putea însemna fără poliţie, însă nu cred ca nu ar exista reguli de circulaţie. De fapt, trebuie să spun pentru început că anarhismul este termenul folosit pentru a acoperi o gamă largă de idei politice, însă aş prefera să mă gândesc la aceasta ca pe stânga libertară, iar din acest punct de vedere anarhismul poate fi conceput ca un fel de socialism voluntar, adică unul libertar; anarho-sindicalist, anarhist comunist în tradiţia lui Bakunin, Kropotkin şi alţii. Ei aveau în vedere o forma extrem de organizată a societăţii, însă o societate organizată pe baza unităţilor organice, comunităţilor organice. Şi în general, prin asta însemnând locul de muncă şi cartierul, de la cele două unităţi de bază s-ar putea obţine prin intermediul unor acorduri federale, un tip de organizare socială extrem de integrată, care ar putea fi naţională sau chiar şi internaţională în sfera de aplicare. Iar aceste decizii se pot lua pe o gamă semnificativă, dar de către delegaţi, care sunt întotdeauna parte din comunitatea organică din care provin, la care se întorc şi de fapt în care trăiesc.

ÎNTREBARE: Deci, nu înseamnă o societate în care nu există, la propriu vorbind, nici un guvern, însă o societate în care principala sursă de autoritate vine de jos în sus nu de sus în jos. În timp ce democraţia reprezentativă, aşa cum avem în Statele Unite şi în Marea Britanie, ar putea fi considerată ca o autoritate de sus în jos, chiar dacă în cele din urmă alegătorii decid.

CHOMSKY: Democraţia reprezentativă, ca şi în Statele Unite sau Marea Britanie, ar putea fi criticată de către un anarhist din această şcoală de gândire pe două motive. În primul rând, deoarece există un monopol al puterii centralizate în stat şi în al doilea rând deoarece democraţia reprezentativă este limitată la sfera politică şi în nici un fel nu are de a face cu sfera economică. Anarhiştii acestei tradiţii au considerat întotdeauna controlul democratic al propriei vieţi productive la centrul oricărei încercări de eliberare umană, sau de fapt, oricărei practici democratice semnificative. Anume că, atâta timp cât indivizii sunt obligaţi să se închirieze pe piaţă celor care sunt dispuşi să îi angajeze,  atâta timp cât rolul lor în producţie este pur şi simplu de instrumente auxiliare, atunci există elemente evidente de coerciţie şi opresiune, care fac discuţiile despre democraţie foarte limitate şi aproape nesemnificative.

ÎNTREBARE: Istoric vorbind, au existat exemple durabile de societăţi, pe orice scară substanţială, care au aproximat idealului anarhist?

CHOMSKY: Au existat societăţi mici, la fel şi la număr, care cred că au făcut acest lucru destul de bine, de asemenea,  au existat câteva exemple de revoluţii libertare  de mari dimensiuni care au fost în mare măsură anarhiste în structura lor. În ceea ce priveşte primele societăţi mici, care se extind pe o perioadă lungă de timp, eu cred că exemplele cele mai dramatic sunt, probabil, chibuţurile israeliene, care pentru o perioadă lungă de timp erau cu adevărat construite pe principii anarhiste, adică: autogestionare, control direct al muncitorilor, integrare a agriculturii, industriei, serviciilor, participarea personală în autogestionare. Aceştia au avut, după câte cred, un succes extraordinar din orice punct de vedere.

ÎNTREBARE: Dar au fost, probabil şi încă sunt, în cadrul unui stat convenţional, care garantează anumite stabilităţi de bază.

CHOMSKY: Dar nu au fost întotdeauna. De fapt, istoria lor este foarte interesantă. Începând cu 1948 se afla în cadrul unui stat convenţional. Înainte de asta, acestea au fost în contextul unei enclave coloniale şi de fapt, a existat o societate subterană, în mare măsură cooperativă, care nu a facut parte cu adevărat din sistemul mandatului britanic, ci a funcţionat în afară. Şi într-o oarecare măsură, au supravieţuit înfiinţarea statului, bineînţeles, devenind integrat în stat şi în opinia mea pierzând o cantitate mare din caracterului său socialist libertar prin intermediul acestui proces, şi prin alte procese, care sunt unice în istoria acelei regiuni. Cu toate acestea, ca instituţii funcţionale socialist libertare, eu cred că sunt un model interesant, extrem de relevant pentru societăţile industriale avansate.

Un exemplu bun a unei revoluţii anarhiste pe scară largă – de fapt, cel mai bun din cate stiu – este Revoluţia Spaniolă din 1936, în care, pe aproape tot întregul Spaniei Republicane, a avut loc o revoluţie anarhistă destul de inspiratoare, care a implicat atât industria cât şi agricultura în zone importante; dezvoltate într-un mod, în care din exterior, pare spontan. Cu toate că, în realitate, dacă te uiţi la rădăcini, descoperi că au fost bazate pe aproximativ trei generaţii de experimentare, gândire şi muncă care au extins ideile anarhiste în părţi foarte mari ale populaţiei din această societate pre-industrială, deşi nu în totalitate.

Iar asta, din nou, din orice măsură umană şi într-adevăr economică, a avut un succes enorm. Producţia a continuat în mod eficient; muncitorii din ferme şi fabrici s-au dovedit destul de capabili să-şi gestioneze treburile fără constrângere de sus, contrar a ceea ce o mulţime de socialişti, comunişti, liberali au vrut să creadă. Şi de fapt, nu poţi spune ceea ce s-ar fi întâmplat. Această revoluţie anarhistă a fost pur şi simplu distrusă prin forţă, dar în scurta perioadă în care a fost în viaţă cred ca a avut un mare succes şi în multe feluri o mărturie extrem de inspiratoare a capacităţii muncitorilor săraci de a se organiza  şi administra propriile vieţi, cu un succes deosebit, fără constrângere şi control. Cât de relevantă este experienţa spaniolă pentru o societate industrială avansată s-ar putea spune, în detaliu.

“Studenţii ar trebui să devină anarhişti”- Noam Chomsky, intervievat de publicaţia germană – Zeit Campus

Zeit Campus: Prof. Chomsky, nu sunteţi doar unul dintre cei mai citaţi oameni din lume. Sunteti de asemenea, de 45 de ani – şi activist politic. Atunci când cineva se uită la viata politica de astăzi, trebuie întrebat: pot realiza “intelectualii” ca dvs.  ceva?

Noam Chomsky: Cum poţi întreba asa ceva?

Zeit Campus: Există războiul din Afganistan; lumea suferă din cauza crizei economice; decalajul social devine din ce în ce mai mare.

Chomsky: Problema este simplă. Majoritatea intelectualilor sunt slujitori ai puterii sau consilieri ai guvernelor. Se numesc experţi, au căutat prestigiu de secole, nu doar astăzi. Cu toate acestea, fiecare societate are intelectualii critici aflati pe margine. Ambele tipuri au influenţă: slujitorii puterii şi disidenţii.

Zeit Campus: Suntem încă sceptici. Ce aţi schimbat în ultimii 45 ani?

Chomsky: Personal nu am schimbat nimic. Am fost parte dintr-o mişcare şi această mişcare a realizat multe lucruri. Lumea de astăzi este fundamental diferită de lumea de acum 45 de ani. Acţiunile pentru drepturile civile, drepturile omului, drepturile femeii şi protecţia mediului, rezistenţa împotriva asupririi şi a violenţei, au influenţat în mod substanţial lumea. Nu înţeleg cum poţi sustine că nimic nu s-a schimbat.

Zeit Campus: Credeţi că lumea este mai bună astăzi decât era în urmă cu 40 sau 50 de ani?

Chomsky: Desigur! Plimbă-te de-a lungul campusului, aici, la Massachusetts Institute of Technology.  Jumătate din studenţi sunt femei; o treime aparţin minorităţilor etnice. Oamenii sunt îmbrăcaţi mult mai lejer şi sunt implicaţi în tot felul de lucruri. Acest loc era foarte diferit atunci când am venit eu aici, acum 50 de ani. Atunci vedeai barbaţi de culoare albă, îmbrăcaţi formal si interesaţi doar de propria lor muncă. Poţi vedea aceeaşi dezvoltare în Germania şi în întreaga lume.

Zeit Campus: Dar sunt studenţii activ politic? Generaţiei de astăzi ii este deseori reproşat ca este dezinteresată de lume.

Chomsky: Cred că acest reproş este fals. Perioada de politizare ridicată la universităţi a fost foarte scurtă: 1968 – 1970. Înainte de asta, studenţii erau apolitici. Luaţi în considerare războiul din Vietnam, una dintre cele mai mari crime de la al Doilea Război Mondial încoace. Patru sau cinci ani au trecut până când o anumită formă de protest fata de razboi, a devenit vizibilă în Statele Unite. Aceasta s-a atenuat rapid în anii 1970. Atmosfera era foarte diferită înainte de războiul din Irak. Din câte ştiu, razboiul din Irak a fost primul război din istorie în care au existat demonstraţii înainte de a începe. Studenţii mei au pierdut cursurile pentru a demonstra. Asta nu s-ar fi întâmplat acum 50 de ani. Protestele nu au impiedicat razboiul,dar l-au limitat. Statele Unite nu a fost niciodată în stare să facă în Irak, măcar o parte din ceea ce a făcut în Vietnam.

Zeit Campus: Au fost acele proteste un foc scurt?

Chomsky: Nu. Politizarea, astăzi, este mult mai ridicată decât în 1950. Sunt forme de activism durabile care au permis câştigarea multora din luptele noastre. De exemplu, a existat un progres continuu în drepturile femeilor. Dacă aş fi întrebat-o pe bunica mea dacă ea a fost asuprită, ea nu ar fi ştiut despre ce vorbesc.  Mama mea mi-a spus: “Eu sunt asuprită însă nu ştiu ce să fac!” Fiica mea, mi-a spus, după o astfel de întrebare: “Lumea noastră este mai umană!”

Zeit Campus: Credeţi în progresul istoric?

Chomsky: Progresul este lent însă dramatic, în intervale lungi de timp. Gândiţi-vă la abolirea sclaviei sau la evoluţia libertăţii de exprimare . Drepturile, nu sunt pur şi simplu dăruite. Poporul şi-a unit forţele şi astfel au fost câştigate. Totuşi, progresul nu este o dezvoltare liniară. Există, de asemenea, momente de regres.

Zeit Campus: Dacă există momente de progres şi momente ale paşilor înapoi, va fi mai bine lumea peste 50 de ani fata de cum este în prezent?

Chomsky: Ce va fi peste 50 de ani depinde foarte mult de ceea ce face tânăra generaţie azi. Două mari pericole ameninţă existenţa lumii: modul in care ne raportam la mediul inconjurator şi pericolul care porneşte de la armele nucleare. Dacă noi nu începem sa protejăm mediul, cu mai multa vigoare, am putea ajunge împotmoliţi într-o criză ecologică gravă peste 50 de ani, să nu mai vorbim de riscurile armelor nucleare.  Catastrofa teribilă de la Fukushima ne aminteşte de faptul că utilizarea non-militară a energiei nucleare este plină de riscuri extreme. Nu putem ignora acest lucru sub nicio formă!

Zeit Campus: În 60 ani, studenţii de astăzi vor fi la fel de în vârstă ca dvs. Ce trebuie să facă ei ca să privească în urma, la viaţa lor, cu satisfacţie?

Chomsky: Fireşte, ar putea spune ca au trăit mulţumiţi cu prietenii, copiii, etc. Dar pentru a duce cu adevărat o viaţă împlinită, ar trebui să recunoască problemele şi să contribuie la rezolvarea acestora. Dacă nu vor putea privi înapoi la 80 de ani, spunand: “Am realizat ceva,!”, atunci viaţa lor nu va fi fost împlinită.

Zeit Campus: La 82 de ani, sunteţi mulţumit cu ceea ce aţi realizat?

Chomsky: A fi mulţumit este imposibil. Viaţa mea are prea multe dimensiuni: familie, profesie, politică şi multe altele. În unele domenii sunt mulţumit, dar nu şi în altele. Problemele acestei lumi sunt destul de grave. Inegalitatea în SUA este la nivelul anilor 1920 şi economia încă mai are o influenţă extraordinară în societatea noastră. Nu pot fi multumit!

Zeit Campus: Un angajament politic ca al dvs. este rar printre cercetători. Sunteţi furios uneori pe “slujitori puterii ” sau pe colegii profesori, care se concentreze doar pe munca lor academică?

Chomsky: Consider că este imoral să fii un susţinător al unui sistem. Totuşi, asta nu înseamnă că eu nu sunt furios. Oamenii de ştiinţă, ca atare, nu au perspective politice mai profunde decât alte persoane şi nu sunt din punct de vedere moral superior altora. Dar sunt obligaţi să ajute politicienii să găsească adevărul.

Zeit Campus: Sună ca şi cum deveniţi din ce mai moderat odata cu vârsta înaintată.

Chomsky: Nu, opiniile şi atitudinile mele nu s-au schimbat în cursul deceniilor. Eu încă mai cred în ceea ce am crezut ca adolescent.

Zeit Campus: Este bine să credeţi în continuare în ceea ce aţi crezut cu aproape 70 de ani în urmă?

Chomsky: Da, atunci când principii fundamentale sunt implicate. Desigur, am schimbat unele opinii in legătură cu  multe chestiuni, însă, idealurile mele au ramas aceleasi!

Zeit Campus: Adesea spuneţi că sunteţi un anarhist. Ce doriţi să spuneţi prin asta?

Chomsky: Anarhiştii încercă să identifice structurile puterii. Ei cer puterii să se justifice. Această justificare nu reuşeşte de cele mai multe ori. Apoi, anarhiştii încearcă demascarea şi luarea in stapanire a acelor structurilor, indiferent dacă acestea implică familiile patriarhale, un sistem internaţional mafiot sau tiraniile private ale economiei, corporaţia.

Zeit Campus: Care a fost experienţa cheie in urma careia ati devenit anarhist?

Chomsky: Nu a fost nici una. Când aveam doisprezece ani, am început să merg la librăriile second hand. Multe dintre acestea erau conduse de anarhişti veniţi din Spania. Prin urmare, mi s-a părut foarte normal pentru mine sa fiu un anarhist.

Zeit Campus: Ar trebui ca toţi studenţii să devină anarhişti?

Chomsky: Da. Studenţii ar trebui să provoace autoritatea nelegitimă, alăturându-se tradiţiei anarhiste.

Zeit Campus: “Provocarea autorităţii ” – un liberal sau o persoană de stânga moderată ar putea accepta această invitaţie.

Chomsky: De îndată ce identifică, provocă şi depăşeşte autoritatea nelegitimă, el sau ea este un anarhist. Majoritatea oamenilor sunt anarhişti. Cum se numesc pe ei înşişi nu are importanţă pentru mine.

Zeit Campus: Cine sau ce trebuie să provoace generaţia de astăzi a studenţilor?

Chomsky: Această lume este plină de suferinţă, mizerie, violenţă şi catastrofe. Studenţii trebuie să decidă: ar trebui sa te ingrijoreze asta sau nu? Eu le spun: priviti in jur, analizati problemele, intreaba-te ce poţi să faci şi stabileşte-ti ceea ce e de facut!

"Studenţii ar trebui să devină anarhişti"- Noam Chomsky, intervievat de publicaţia germană – Zeit Campus

Zeit Campus: Prof. Chomsky, nu sunteţi doar unul dintre cei mai citaţi oameni din lume. Sunteti de asemenea, de 45 de ani – şi activist politic. Atunci când cineva se uită la viata politica de astăzi, trebuie întrebat: pot realiza “intelectualii” ca dvs.  ceva?

Noam Chomsky: Cum poţi întreba asa ceva?

Zeit Campus: Există războiul din Afganistan; lumea suferă din cauza crizei economice; decalajul social devine din ce în ce mai mare.

Chomsky: Problema este simplă. Majoritatea intelectualilor sunt slujitori ai puterii sau consilieri ai guvernelor. Se numesc experţi, au căutat prestigiu de secole, nu doar astăzi. Cu toate acestea, fiecare societate are intelectualii critici aflati pe margine. Ambele tipuri au influenţă: slujitorii puterii şi disidenţii.

Zeit Campus: Suntem încă sceptici. Ce aţi schimbat în ultimii 45 ani?

Chomsky: Personal nu am schimbat nimic. Am fost parte dintr-o mişcare şi această mişcare a realizat multe lucruri. Lumea de astăzi este fundamental diferită de lumea de acum 45 de ani. Acţiunile pentru drepturile civile, drepturile omului, drepturile femeii şi protecţia mediului, rezistenţa împotriva asupririi şi a violenţei, au influenţat în mod substanţial lumea. Nu înţeleg cum poţi sustine că nimic nu s-a schimbat.

Zeit Campus: Credeţi că lumea este mai bună astăzi decât era în urmă cu 40 sau 50 de ani?

Chomsky: Desigur! Plimbă-te de-a lungul campusului, aici, la Massachusetts Institute of Technology.  Jumătate din studenţi sunt femei; o treime aparţin minorităţilor etnice. Oamenii sunt îmbrăcaţi mult mai lejer şi sunt implicaţi în tot felul de lucruri. Acest loc era foarte diferit atunci când am venit eu aici, acum 50 de ani. Atunci vedeai barbaţi de culoare albă, îmbrăcaţi formal si interesaţi doar de propria lor muncă. Poţi vedea aceeaşi dezvoltare în Germania şi în întreaga lume.

Zeit Campus: Dar sunt studenţii activ politic? Generaţiei de astăzi ii este deseori reproşat ca este dezinteresată de lume.

Chomsky: Cred că acest reproş este fals. Perioada de politizare ridicată la universităţi a fost foarte scurtă: 1968 – 1970. Înainte de asta, studenţii erau apolitici. Luaţi în considerare războiul din Vietnam, una dintre cele mai mari crime de la al Doilea Război Mondial încoace. Patru sau cinci ani au trecut până când o anumită formă de protest fata de razboi, a devenit vizibilă în Statele Unite. Aceasta s-a atenuat rapid în anii 1970. Atmosfera era foarte diferită înainte de războiul din Irak. Din câte ştiu, razboiul din Irak a fost primul război din istorie în care au existat demonstraţii înainte de a începe. Studenţii mei au pierdut cursurile pentru a demonstra. Asta nu s-ar fi întâmplat acum 50 de ani. Protestele nu au impiedicat razboiul,dar l-au limitat. Statele Unite nu a fost niciodată în stare să facă în Irak, măcar o parte din ceea ce a făcut în Vietnam.

Zeit Campus: Au fost acele proteste un foc scurt?

Chomsky: Nu. Politizarea, astăzi, este mult mai ridicată decât în 1950. Sunt forme de activism durabile care au permis câştigarea multora din luptele noastre. De exemplu, a existat un progres continuu în drepturile femeilor. Dacă aş fi întrebat-o pe bunica mea dacă ea a fost asuprită, ea nu ar fi ştiut despre ce vorbesc.  Mama mea mi-a spus: “Eu sunt asuprită însă nu ştiu ce să fac!” Fiica mea, mi-a spus, după o astfel de întrebare: “Lumea noastră este mai umană!”

Zeit Campus: Credeţi în progresul istoric?

Chomsky: Progresul este lent însă dramatic, în intervale lungi de timp. Gândiţi-vă la abolirea sclaviei sau la evoluţia libertăţii de exprimare . Drepturile, nu sunt pur şi simplu dăruite. Poporul şi-a unit forţele şi astfel au fost câştigate. Totuşi, progresul nu este o dezvoltare liniară. Există, de asemenea, momente de regres.

Zeit Campus: Dacă există momente de progres şi momente ale paşilor înapoi, va fi mai bine lumea peste 50 de ani fata de cum este în prezent?

Chomsky: Ce va fi peste 50 de ani depinde foarte mult de ceea ce face tânăra generaţie azi. Două mari pericole ameninţă existenţa lumii: modul in care ne raportam la mediul inconjurator şi pericolul care porneşte de la armele nucleare. Dacă noi nu începem sa protejăm mediul, cu mai multa vigoare, am putea ajunge împotmoliţi într-o criză ecologică gravă peste 50 de ani, să nu mai vorbim de riscurile armelor nucleare.  Catastrofa teribilă de la Fukushima ne aminteşte de faptul că utilizarea non-militară a energiei nucleare este plină de riscuri extreme. Nu putem ignora acest lucru sub nicio formă!

Zeit Campus: În 60 ani, studenţii de astăzi vor fi la fel de în vârstă ca dvs. Ce trebuie să facă ei ca să privească în urma, la viaţa lor, cu satisfacţie?

Chomsky: Fireşte, ar putea spune ca au trăit mulţumiţi cu prietenii, copiii, etc. Dar pentru a duce cu adevărat o viaţă împlinită, ar trebui să recunoască problemele şi să contribuie la rezolvarea acestora. Dacă nu vor putea privi înapoi la 80 de ani, spunand: “Am realizat ceva,!”, atunci viaţa lor nu va fi fost împlinită.

Zeit Campus: La 82 de ani, sunteţi mulţumit cu ceea ce aţi realizat?

Chomsky: A fi mulţumit este imposibil. Viaţa mea are prea multe dimensiuni: familie, profesie, politică şi multe altele. În unele domenii sunt mulţumit, dar nu şi în altele. Problemele acestei lumi sunt destul de grave. Inegalitatea în SUA este la nivelul anilor 1920 şi economia încă mai are o influenţă extraordinară în societatea noastră. Nu pot fi multumit!

Zeit Campus: Un angajament politic ca al dvs. este rar printre cercetători. Sunteţi furios uneori pe “slujitori puterii ” sau pe colegii profesori, care se concentreze doar pe munca lor academică?

Chomsky: Consider că este imoral să fii un susţinător al unui sistem. Totuşi, asta nu înseamnă că eu nu sunt furios. Oamenii de ştiinţă, ca atare, nu au perspective politice mai profunde decât alte persoane şi nu sunt din punct de vedere moral superior altora. Dar sunt obligaţi să ajute politicienii să găsească adevărul.

Zeit Campus: Sună ca şi cum deveniţi din ce mai moderat odata cu vârsta înaintată.

Chomsky: Nu, opiniile şi atitudinile mele nu s-au schimbat în cursul deceniilor. Eu încă mai cred în ceea ce am crezut ca adolescent.

Zeit Campus: Este bine să credeţi în continuare în ceea ce aţi crezut cu aproape 70 de ani în urmă?

Chomsky: Da, atunci când principii fundamentale sunt implicate. Desigur, am schimbat unele opinii in legătură cu  multe chestiuni, însă, idealurile mele au ramas aceleasi!

Zeit Campus: Adesea spuneţi că sunteţi un anarhist. Ce doriţi să spuneţi prin asta?

Chomsky: Anarhiştii încercă să identifice structurile puterii. Ei cer puterii să se justifice. Această justificare nu reuşeşte de cele mai multe ori. Apoi, anarhiştii încearcă demascarea şi luarea in stapanire a acelor structurilor, indiferent dacă acestea implică familiile patriarhale, un sistem internaţional mafiot sau tiraniile private ale economiei, corporaţia.

Zeit Campus: Care a fost experienţa cheie in urma careia ati devenit anarhist?

Chomsky: Nu a fost nici una. Când aveam doisprezece ani, am început să merg la librăriile second hand. Multe dintre acestea erau conduse de anarhişti veniţi din Spania. Prin urmare, mi s-a părut foarte normal pentru mine sa fiu un anarhist.

Zeit Campus: Ar trebui ca toţi studenţii să devină anarhişti?

Chomsky: Da. Studenţii ar trebui să provoace autoritatea nelegitimă, alăturându-se tradiţiei anarhiste.

Zeit Campus: “Provocarea autorităţii ” – un liberal sau o persoană de stânga moderată ar putea accepta această invitaţie.

Chomsky: De îndată ce identifică, provocă şi depăşeşte autoritatea nelegitimă, el sau ea este un anarhist. Majoritatea oamenilor sunt anarhişti. Cum se numesc pe ei înşişi nu are importanţă pentru mine.

Zeit Campus: Cine sau ce trebuie să provoace generaţia de astăzi a studenţilor?

Chomsky: Această lume este plină de suferinţă, mizerie, violenţă şi catastrofe. Studenţii trebuie să decidă: ar trebui sa te ingrijoreze asta sau nu? Eu le spun: priviti in jur, analizati problemele, intreaba-te ce poţi să faci şi stabileşte-ti ceea ce e de facut!

Declaratia de solidaritate cu manifestantii de pe Wall Street a profesorului Noam Chomsky

Ganditorul libertar, profesorul Noam Chomsky si-a afirmat solidaritatea cu manifestantii de pe Wall Street. Redau mai jos declaratia facuta cu acest prilej de lingvistul american:

Oricine are ochii deschisi cunoaste gangsterismul de pe Wall Street – al institutiilor financiare in general – care a cauzat pagube serioase oamenilor din Statele Unite (si din intreaga lume). Ar trebui de asemenea, sa fie stiut ca acest lucru a luat amploare de mai mult de 30 de ani incoace, odata cu puterea lor asupra economiei, care a crescut radical si odata cu ea a crescut si puterea lor politica. Acest lucru a pus in miscare un cerc vicios care a dus la concentrarea unei bagatii uriase si odata cu ea a consolidat puterea politica in mana unui sector mic de populatie, o fractiune de 1%, in timp ce restul au devenit gradual ceea ce adeseori este numit “precariat”[1] – oameni care cauta sa supravietuiasca ducand o existenta precara. Ei desfasoara aceste activitati hidoase cu impunitate[2] aproape completa – nu sunt doar prea mari pentru a gresi, sunt de asemenea, si “prea mari pentru a ajunge la inchisoare”.

Curajoasele si onorabilele proteste care au loc pe Wall Street ar trebui sa ajute la aducerea acestei calamitati in atentia publicului si sa conduca la eforturi sustinute pentu a birui si a pune mersul societatii pe un curs mai sanatos.

---

[1] Precariat – grup social compus din oameni a caror viata este dificila deoarece au sluje prost platite sau nu au nicio slujba, nu au nicio siguranta in privinta zilei de maine si au putine drepturi ca angajati. Din lb. engleza: “precarious” – precar, sarac.

[2] Impunitate – scutire de pedeapsa a unui infractor din cauza unor imprejurari speciale, prevazute de lege.

Rebel fără pauză

“Întregul sistem educaţional şi de pregătire profesională, este un filtru extrem de elaborat, care pur şi simplu elimină persoanele care sunt prea independente şi care sunt capabile să gândească şi care nu ştiu cum să accepte obedienţa, fiindcă sunt o ameninţare la adresa oricărei instituţii statale.” – Noam Chomsky, lingvist, informatician, filozof şi activist.

Începutul anului 2003, era marcat de lansarea acestui film, Noam Chomsky – Rebel Without A Pause, al regizorului Will Pascoe, în colaborare cu McMaster University, un postludiu revelator al farsei morbide organizate de americani în septembrie 2001 şi un preludiu uimitor de lucid şi vizionar al crimelor ce urmau a fi iniţiate începând cu luna martie, sub umbrela cinică a denumirii “Iraqi Freedom”, de coaliţia sinistră condusă de tandemul Bush-Blair. Titlul filmului este un joc inspirat de cuvinte, care îi aparţine se pare starului rock Bono, plecând de la titlul unui alt film, foarte celebru, Rebel Without a Cause, lansat în anul 1955, an ce marca începutul carierei academice a lui Noam Chomsky, părintele lingvisticii moderne şi un reprezentant de marcă al filozofiei analitice. Filmul nu este dedicat, însă, carierei academice a ilustrului savant, ci, aşa cum se exprima soţia sa, Carol Chomsky, unei a doua cariere, cea de “anarho-sindicalist” şi militant neobosit de stânga, al cărei crez a fost expus strălucit în cartea Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media (1988) scrisă împreună cu Edward S. Herman, profesor emerit în finanţe la Wharton School of the University of Pennsylvania, un analist specializat în politică economică, mass media şi corporaţii.