Liberalii doctrinali, argumentând din premisele libertăţii individuale, se prezintă ca adversari ai Statului. Aceia dintre ei care susţin că guvernul (corpul de funcţionari organizaţi şi desemnaţi să îndeplinească funcţiile de stat) e un rău necesar şi că progresul civilizaţiei consistă în diminuarea veşnică şi continuă a atributelor şi drepturilor Statului, sunt inconsisenţi. Aceasta e teoria, dar în practică aceeaşi liberali doctrinali, când existenţa sau stabilitatea Statului e serios ameninţată, sunt la fel de apărători fanatici ai Statului ca şi monarhiştii sau iacobinii.
Aderenţa lor faţă de Stat, care contrazice categoric maximele lor liberale, poate fi explicat în două moduri: în practică, interesele lor de clasă fac ca majoritatea liberalilor doctrinali să aparţină burgheziei. Această clasă numeroasă şi respectabilă cere, doar pentru ei, drepturile exclusive şi privilegiile licenţei complete. Baza socio-economică a existenţei sale politice se bazează doar pe un singur principiu, acela al licenţei nerestricţionate exprimată în celebrele fraze “laissez faire” şi “laissez aller”. Dar ei doresc această “anarhie” doar pentru ei, nu şi pentru mase care trebuie să rămână sub disciplina severă a Statului, deoarece sunt “prea ignoranţi pentru a se bucura de această anarhie fără să abuzeze de ea”. Dacă masele, sătule să muncească pentru alţii, s-ar răzvrăti, s-ar prăbuşi întregul edificiu burghez. Întotdeauna şi peste tot, atunci când masele sunt agitate, chiar şi cei mai entuziaşti liberali se schimbă imediat şi devin cei mai fanatici campioni ai omniprezenţei Statului. În plus, faţă de acest motiv practic, există un altul de natură teoretică care îndrumă chiar şi pe cel mai sincer liberal înapoi la cultul Statului. Ei se consideră liberali pentru că teoria lor despre originea societăţii se bazează pe principiul libertăţii individuale şi tocmai din această cauză trebuie să recunoască inevitabil dreptul absolut (suveranitatea) Statului.
Potrivit acestora, libertatea individuală nu este o creaţie, un produs istoric al societăţii. Dimpotrivă, aceştia susţin că libertatea individuală e anterioară tuturor societăţilor şi că omenirea e înzestrată de Dumnezeu cu un suflet nemuritor. Prin urmare, omul este o fiinţă completă, absolut independentă, separat şi în afara societăţii. Ca un factor liber, anterior şi în afara societăţii, în mod necesar îşi formează societatea printr-un act voluntar, un fel de contract, fie el instinctiv sa inconstient, tacit sau formal. Pe scurt, conform acestei teorii, indivizii nu sunt produsul societăţii ci, dimpotrivă, sunt conduşi să creeze societatea datorită unei nevoi ca de exemplu munca sau războiul. Din această teorie rezultă că societatea, strict vorbind, nu există. Societatea umană naturală, începutul civilizaţiei, singurul mediu în care se formează şi se dezvoltă personalitatea şi libertatea omului, nu există pentru ei. Pe de o parte, această teorie recunoaşte doar indivizii auto-suficienţi care trăiesc în izolare, iar pe de altă parte, recunoaşte doar o societate creată arbitrar de către oameni, bazată doar pe un contract formal sau tacit, pe Stat. (Aceştia cunosc foarte bine faptul că nici un Stat din istorie nu a fost creat prin contract şi că toate statele au fost stabilite prin cuceriri şi violenţă).
Masa de indivizi care formează Statul e văzută în conformitate cu această teorie, care este deosebit de plină de contradicţii. Fiecare dintre aceştia este considerat, pe de o parte, un suflet nemuritor dotat de liber arbitru. Toate sunt fiinţe cu totul degajate, auto-suficiente şi fără a avea nevoie de o altă persoană, nici măcar de D-zeu, fiind nemuritori, acestea sunt ele însele zei. Pe de altă parte, sunt brutale, slabe, imperfecte, limitate şi laolaltă obiectul forţelor naturii care le cuprinde şi care, mai devreme sau mai târziu, le conduce la morminte… Sub aspectul existenţei lor pământeşti, masele de oameni prezintă un spectacol atât de trist şi degradant, atât de lipsit de spirit, de voinţă şi de iniţiativă, încât trebuie să fi dotat cu o capacitate auto-iluzivă cu adevărat uluitoare pentru a detecta în aceştia un suflet imortal, sau chiar şi cea mai mică urmă de voinţă liberă. Par a fi absolut determinaţi: de natura exterioară, de stele şi de condiţiile materiale ale vieţilor lor; de legi şi de întreaga lume a ideilor şi preconceptelor elaborate în secolele trecute, toate acestea pregătite să pună stăpânire pe vieţile lor încă de la naştere. Imensa majoritate a indivizilor, nu numai printre masele ignorante, ci şi printre clasele civilizate şi privilegiate, cred şi doresc doar ceea ce crede şi doreşte lumea din jurul lor.
Fără indoială, aceştia cred că gandesc pentru ei înşişi, dar repetă ca sclavii pe dinafară, cu mici modificări, gândurile şi obiectivele altor conformişti pe care le absorb imperceptibil. Această slugărnicie, această rutină, această absentă perenă a voinţei de revoltă şi această lipsă de iniţiativă şi independenţă a gândirii constituie principalele cauze ale dezvoltării istorice umane dezolante şi încete. Pentru noi, matrialiştii şi realiştii, care nu cred nici în imortalitatea sufletului nici în voinţa liberă, această încetinire, oricât de dezastruoasă ar fi, este un fapt natural. Reieşit din statutul de gorilă, omul a atins cu mare dificultate conştientizarea umanităţii şi libertăţii sale…s-a născut o fiară sălbatică şi un sclav, dar treptat s-a umanizat şi emancipat pe sine doar în societate, care e în mod necesar anterioară naşterii gândirii sale, a discursului şi al voinţei sale. Poate realiza această emancipare doar prin efortul colectiv al tuturor membrilor societăţii, trecuţi şi prezenţi, care este sursa, începutul natural al existenţei umane. Omul îşi îndeplineşte complet libertatea individuală, precum şi personalitatea sa, doar prin intermediul indivizilor care îl înconjoară şi mulţumită muncii şi puterii colective ale societăţii. Fără societate, cu siguranţă ar rămâne cel mai prost şi mizerabil dintre toate celelalte fiare feroce… Societatea, departe de a-i diminua libertatea, dimpotrivă, creează libertatea individuală a tuturor fiinţe umane. Societatea este rădăcina, copacul, iar libertatea este fructul său. Prin urmare, în fiecare epocă, omul nu trebuie să-şi caute libertatea la început, ci la sfârşitul istoriei. Se poate spune că emanciparea reală şi completă a oricărui individ este adevăratul şi marele obiectiv al istoriei.
Conceptia materialistă, realistă a libertăţii, spre deosebire de cea idealistă, este aceasta: Omul devine conştient de sine şi de umanitatea sa doar în societate şi doar prin acţiunea colectivă a întregii societăţi. Se eliberează de sub jugul naturii externe doar prin munca colectivă şi socială, singura care poate transforma pământul într-un loc favorabil dezvoltării umane. Fără astfel de emancipare materială, emanciparea intelectuală şi morală a indivitului e imposibilă. Se poate emancipa de sub jugul proprii naturi, adică să-şi subordoneze instinctele şi mişcările corpului la direcţtia conştientă a minţii sale, a cărei dezvoltare e promovată numai prin educaţie şi formare. Dar educaţia şi formarea sunt cu precădere şi în exclusivitate sociale…prin urmare, e imposibil ca individul izolat să poată deveni conştient de libertatea sa.
Read more of this post
