Un Apel către Tineri – Piotr Kropotkin (Le Revolte,1880)

Doresc să le vorbesc tinerilor. Bătrânilor în spirit şi în suflet le sugerez să nu se chinuie cu o lectură pe care nu o înţeleg. Îmi imaginez că voi sunteţi tineri între 18 şi 20 ani, care aţi terminat şcolile profesionale sau alte studii, iar acum aşteptaţi să intraţi în viaţă. Îmi imaginez că voi aveţi un spirit liber, fără superstiţii, fără frică de diavol şi că nu credeţi în minciunile preoţilor. Şi cel mai important, îmi imaginez că nu sunteţi nişte produse triste ale unei societăţi muribunde, care se plimbă pe străzi înfoiaţi ca nişte păuni, lăudându-se cu pantalonii lor la modă şi cu feţe de maimuţoi, lacomi doar după distracţii brutale. Vouă vreau să vă vorbesc, celor cu inima entuziastă!

Ce vreau să vă spun? Ceea ce voi aţi întrebat de multe ori. Când eşti tânăr nu eşti de acord cu un sistem exploatator. După ce ai studiat mulţi ani pe cheltuiala societăţii, e nevoie de o adevărată artă pentru a fi corupt, denaturat de vicii, pentru a nu mai visa la viitorul în care să-ţi pui în aplicare inteligenţa, aptitudinile şi cunoştinţele în avantajul acelora care trăiesc azi în mizerie şi ignoranţă. Voi sunteţi acei tineri care aţi visat ce e bine, dar să vedem ce se poate face pentru realizarea visurilor voastre. Eu nu ştiu de ce condiţii ai beneficiat tu din naştere. Poate ai fost favorizat de soarta şi ai putut merge la facultate pentru a deveni medic, avocat, inginer sau artist. Astfel, intri în viaţă cu largi cunoştinţe şi aptitudini dobândite, iar viitorul ţi se prezintă ca un câmp vast. Sau poate eşti doar un simplu muncitor, ale cărui cunoştinţe se limitează la puţinul pe care îl înveţi la şcoala primară, dar, în schimb, ai putut cunoaşte îndeaproape existenţa dură şi chinuitoare pe care o duc muncitorii. Mă opresc însă la prima ipoteză şi voi reveni mai târziu la cea de-a doua.

Să admitem că ai primit o educaţie ştiinţifică şi să presupunem că ai devenit medic. Mâine va veni un om îmbrăcat cu o haină de muncitor şi te va căuta pentru a vizita un bolnav. Aşa, te va conduce într-o casă săracă dintr-un cartier muncitoresc. Urcând scările, simţi cum aerul e viciat şi contagios, aici trăiesc prea multe persoane cu prea puţină igienă. Într-o cameră tristă şi friguroasă, găseşti bolnavul întins într-un mic pat. Nişte fete livide şi tremurânde te privesc cu ochii holbaţi. Soţul a muncit toată viaţa câte 10 şi 12 ore pe zi, iar acum e fără ocupaţie de 3 luni. A fi fără ocupaţie nu e ceva rar în meseria lui, se repetă periodic în toţi anii. Dar în alte dăţi, când el nu avea de muncă, soţia câştiga ceva bani lucrând cu ziua într-o spălătorie din cartier. Acum sunt două luni de când ea e bolnavă şi mizeria le-a invadat casa şi aşa sărăcăcioasă. Doctore, poţi consilia acea bolnavă săracă după ce ai descoperit că la cauza bolii a stat anemia generată de lipsa unei alimentaţii normale şi a aerului curat? O bucată de carne în fiecare zi, puţină mişcare şi o cameră curată şi bine aerisită. Ce ironie! Dacă ar fi putut, ar fi făcut deja asta fără să aştepte sfatul tău.

Dacă tu ai o inimă bună, cuvântul tău e jurământ şi privirea ta e cinstită, acea familie îţi va povesti nenumărate nenorociri. Îţi vor spune că în camera alăturată, femeia care tuşeşte puternic este o amărâtă care calcă haine pentru a-şi câştiga existenţa; vei afla că, un etaj mai jos, toţi copiii sunt bolnavi de febră, că spălătoreasa de la parter nu o mai duce nici măcar până la primăvară şi că în casa vecină o duc şi mai rău. Ce poţi să le spui tu, la toţi bolnavii aştia? Alimentaţie bună, schimbare de climă, muncă mai putin grea. Ai vrea să zici toate astea, dar nu ai curajul şi pleci de acolo cu inima frântă şi cu un blestem pe buze. A doua zi, în timp ce te gândeşti la mizeria şi tragedia acelor oameni, te caută un servitor care a venit cu o trăsură. E pentru o doamnă, proprietăreasa unui castel, supusă insomniilor nopţii. Îşi risipeşte serile în distracţii mondene sau certându-se cu un soţ imbecil. Tu, ca medic, îi prescrii o alimentaţie mai puţin calorică, o viaţă mai activă, plimbări la răcoarea serii, calmarea nervilor şi puţină gimnastică de cameră pentru a înlocui lipsa de muncă.

Acordul Liber – Piotr Kropotkin

Fiind obișnuiți cu prejudecățile ereditare, educația absolut nesănătoasă și instrucția de a vedea peste tot în jurul nostru Guvernul, legislația și magistratura, am ajuns să credem că Omul și-ar sfâșia în bucăți aproapele ca o fiară sălbatică în ziua în care poliția și-ar lua ochii de pe el; că s-ar așterna haosul dacă autoritatea va fi răsturnată în timpul revoluției. Și cu ochii închiși trecem cu vederea miile de grupări umane care se formează în mod liber, fără nici o intervenție a legii și ating rezultate infinit superioare celor realizate sub tutela guvernamentală. Dacă deschideți un ziar zilnic veți găsi că paginile sale sunt dedicate în întregime tranzacțiilor guvernamentale și abuzurilor de putere politică.Dacă un chinez ar citi ar crede că în Europa nu se face nimic decât prin ordinul unui stăpân. Nu veți găsi în ele nimic despre instituțiile care înfloresc, cresc și se dezvoltă fără prescripție ministrală. Nimic – sau aproape nimic! Chiar și atunci când există un titlu “Evenimente Diverse “- este pentru că acestea sunt conectate cu poliția. O dramă de familie, un act de rebeliune, vor fi menționate doar în cazul în care poliția a apărut la fața locului.

Trei sute cincizeci de milioane de europeni se urăsc sau se iubesc, muncesc sau trăiesc din veniturile lor; dar în afară de literatură, teatru sau sport, viețile lor rămân igorate de către ziare, dacă guvernele nu au intervenit într-un fel sau altul. Același lucru se întamplă cu istoria. Cunoaștem până și cel mai mic detaliu din viața unui rege sau a unui parlament; s-au păstrat toate discursurile bune și rele pronunțate de către politicieni. “Discursuri care nu au avut cea mai mică influență asupra votului unui singur membru”, cum spunea un parlamentar bătrân. Vizitele regale, umorul bun sau prost al politicienilor, glume sau intrigi, toate sunt atent înregistrate pentru posteritate. Dar întâlnim o mare dificultate în a reconstitui un oraș din Evul Mediu, pentru a înțelege mecanismul comerțului imens efectuat între orașele hanseatice, sau pentru a afla cum orașe ca și Rouen și-au construit catedrala. Dacă un savant își petrece viața studiind aceste lucruri, munca sa rămâne necunoscută, iar istoria parlamentară, adică cea defectă, deoarece tratează doar o parte din viața socială, se multiplică, e difuzată, predată în școli. Și nici măcar nu percepem activitatea prodigioasă realizată în ficare zi de grupuri spontane de oameni, care constituie activitatea principala a secolului nostru.

Prin urmare, ne propunem să subliniem unele dintre cele mai izbitoare manifestări și de a dovedi ca oamenii, de îndată ce interesele lor nu se află în absolut conflict, acționează în mod concertat, armonios și efectuează o munca colectivă de natură foarte complexă. Este evident că în societatea actuală, bazată pe proprietate privată – adică pe jaf și pe o minte îngustă și așadar pe individualism prostesc – fapte de acest tip sunt în mod necesar puține la număr; acordurile nu sunt întotdeauna perfect libere și adesea au mijloc și poate chiar un obiectiv execrabil. Dar ceea ce ne interesează nu este de a da exemple pe care să le urmăm orbește și care, în plus, societatea actuală nu ne poate oferi în nici un caz.Ce trebuie să facem este a dovedi că, în ciuda individualismului autoritar care ne sufocă, ne rămâne în viețile noastre, luate ca un întreg, o mare parte în care acționăm prin acord liber și că ar fi mult mai ușor decât ne imaginăm să renunțăm la guvern.

În sprijinul punctului nostru de vedere am menționat deja căile ferate la care vom reveni. Știm că Europa are un sistem de căi ferate de 170.000 km lungime și că pe această rețea se poate călători în zilele noastre de la nord la sud, de la est la vest, de la Madrid la Petersburg și de la Calais la Constantinopol, fără întreruperi chiar și fără a schimba vagonul (când se călătorește cu Express). Mai mult decât atât: un colet își va găsi destinația în Turcia sau Asia Centrală, fără alte formalități necesare decât scrierea adresei pe o bucată de hârtie. Acest rezultat ar fi putut fi obținut prin două modalități. Un Napoleon, un Bismarck sau cineva înzestrat cu putere odată cucerind Europa, ar fi desenat o hartă a căii ferate și ar fi reglementat orarul trenurilor din Paris, Berlin sau Roma. Țarul rus Nicolae I visa la o astfel de acțiune. Când a fost prezentată schița proiectul căilor ferate între Moscova și Petersburg, el a luat o riglă și a trasat pe harta Rusiei o linie dreaptă între aceste două capitale zicând : Aici este planul. Și drumul a fost construit în linie dreaptă, prin ravene adânci, construind poduri la o înălțime amețitoare, ce a trebuit să fie abandonat câțiva ani mai târziu, la un cost aproximativ de £ 120,000 la £ 150,000 pe km. Aceasta este una din metode, din fericire lucrurile au fost gestionate în mod diferit. Căile ferate au fost construite bucată cu bucată, piesele s-au alăturat împreună, iar sutele de companii diverse, cărora le aparțineau aceste piese, au ajun la o înțelegere cu privire la sosirea și plecarea trenurilor, precum și la desfășurarea vagoanelor pe șine, din toate țările, fără a descărca mărfuri când trec de la o rețea la alta.

Toate acestea s-au făcut prin comun acord, prin schim de scrisori și propuneri, prin congrese unde delegații se întâlneau pentru a discuta diverse aspecte speciale, dar nu pentru a face legi; după congres, delegații se întorceau la companiile lor, nu cu o lege, ci cu un proiect de contract pentru a fi acceptat sau respins. Cu siguranță au existat oameni încăpățânați, care trebuiau să fie convinși. Dar un interes comun i-a obligat să cadă de acord, fără a invoca ajutorul armatelor împotriva membrilor recalcitranți.

Această rețea imensă de căi ferate conectate împreună și de trafic enorm căruia i-a dat naștere, constituie fără îndoială trăsătura cea mai izbitoare a secolului nostru și este rezultatul acordului liber. Dacă un om ar fi prevăzut sau prezis acest lucru acum 50 ani, bunicii noștri ar fi crezut că e idiot sau nebun. Nu vei fi capail să faci ca acționarii a sute de companii să asculte de rațiune! E utopie, un basm. Doar un guvern central, cu un director de fier, poate impune acest lucru. Și cel mai interesant în această organizare este că nu exista nici un Guvern Central European al Căilor Ferate! Nimic! Nici un ministru al căilor ferate, nici un dictator, nici măcar un parlament continental, nici măcar un comitet de direcţie! Totul se face prin contract.

Aşadar, îi întrebăm pe credincioşii în stat, care pretind că “Nu putem face nimic fără un Guvern central, nici măcar reglementarea traficului”– îi întrebăm “Cum reuşesc căile ferate europene să se descurce fără el? Cum reuşesc să transporte milioane de călători şi munţi de bagaje pe întreg continentul? Dacă companiile ce deţin căile ferate au putut fi în stare să cadă de acord, de ce să nu poată şi muncitorii feroviari să cadă de acord, după intrarea în posesie a acestora? Şi dacă Compania Petersburg Varşovia şi Paris Belfort pot acţiona în armonie, fără a avea luxul unui comandant comun, de ce, în mijlocul societăţii noastre, formată din grupuri de muncitori liberi, ar trebui să avem nevoie de un Guvern?”

 Extras din : The Conquest of Bread – Peter Kropotkin

Spiritul Revoltei – Piotr Kropotkin (Le Revolte,1880)

Există momente în viaţa societăţii umane când Revoluţia devine o necesitate imperativă, când este inevitabilă. Noi idei se nasc peste tot încercând să-şi deschidă calea spre lumină, să-şi găsească aplicarea în viaţă, dar peste tot sunt blocate de inerţia celor al căror interes este de a păstra vechea ordine, ei fac atmosfera irespirabilă cu prejudecăţile şi tradiţiile lor. Ideile lor de construcţie a Statului, de legi care să păstreze echilibrul social de interacţiune politico-economică a cetăţenilor nu mai pot rezista în faţa criticilor implacabile care le subminează cu fiecare ocazie – din cabinete şi până în cârciumi, din scrierile filosofilor şi până în discuţiile cele mai banale. Instituţiile politice, economice şi sociale sunt pe cale să se prăbuşească, structura socială devenită de nesuportat este o ruină care împiedică dezvoltarea noilor idei, acestea făcându-şi loc prin zidurile sale dărăpănate, în cele din urmă acoperindu-le.

Necesitatea unui nou mod de viaţă devine evidentă. Codul moral, cel după care îşi conduc viaţa majoritatea oamenilor, nu mai este suficient. Ceea ce pare normal a devenit acum o nedreptate strigătoare la cer. Moralitatea de ieri a devenit acum o imoralitate revoltătoare. Conflictul între noile idei şi vechile tradiţii se aprinde în toate clasele societăţii, în orice mediu posibil, în interiorul aceleiaşi familii. Fiul luptă împotriva tatălui căci i se pare revoltător ceea ce tatăl său a considerat natural toată viaţa, fata se revoltă împotriva principiilor pe care mama sa i le-a transmis ca rezultat al unei experienţe acumulate de-a lungul unei întregi vieţi. Zilnic opinia publică este revoltată de scandalurile provocate de bogătaşi şi de progeniturile lor, de crimele comise în numele legii celui mai puternic sau pentru a păstra privilegiile. Cei care doresc triumful dreptăţii, care pun în practică noile idei sunt obligaţi să admită că ideile lor generoase, umaniste şi regeneratoare nu îşi găsesc locul într-o societate organizată ca acum; ei înţeleg că e nevoie de o furtună revoluţionară care să măture toată putreziciunea, să facă inimile să bată puternic şi să aducă omenirii acel spirit al devotamentului, generozităţii şi eroismului fără de care societatea decade şi se dezintegrează.

Într-o perioadă a goanei frenetice după bogăţii, a speculaţiilor şi crizelor, a prăbuşirii bruşte a unor mari firme şi a expansiunii efemere a altora, a averilor uriaşe adunate prin metode scandaloase, care dispar la fel de repede cum au apărut, este evident că instituţiile economice care controlează producţia şi schimbul de mărfuri sunt foarte departe de a reuşi să ofere societăţii prosperitatea pe care se presupunea că o garantează – rezultatul activităţii lor este exact opus.

În locul organizării, instituţiile produc haos, în locul prosperităţii – sărăcie şi insecuritate, în locul reconcilierii – război, un permanent război al exploatatorului împotriva muncitorului, al exploatatorilor şi muncitorilor între ei. Societatea umană este divizată în tabere ostile şi în mii şi mii de mici grupuri care se războiesc fără milă între ele. Conştientă de aceste războaie, de mizeria pe care o produc, societatea caută o nouă formă de organizare, ea cere cu voce tare o remodelare completă a sistemului proprietăţii, producţiei, schimbului de mărfuri şi a relaţiilor economice.Mecanismul guvernării al cărui rol este de a păstra ordinea existentă continuă să funcţioneze, dar randamentul său scade tot timpul, activitatea sa este tot mai dificilă, iar nemulţumirile cresc în permanenţă. Dar curajul, devotamentul, spiritul de sacrificiu sunt cel puţin la fel de molipsitoare ca laşitatea, supunerea şi panica.

Atunci ce formă va lua acţiunea? Toate formele posibile, dictate de circumstanţe, temperament, mijloace. Uneori tragice, alteori amuzante, dar întotdeauna îndrăzneţe, uneori colectivă, alteori individuală, această politică a acţiunii nu va neglija niciun mijloc, niciun eveniment public pentru a păstra viu spiritul, pentru a propaga şi găsi expresiile nemulţumirii, pentru a provoca ura faţă de exploatatori, a ridiculiza guvernul şi a-i dezvălui slăbiciunile şi, mai ales, pentru a trezi curajul şi spiritul de revoltă prin exemplul personal.

Atunci când o situaţie revoluţionară apare într-o ţară înainte ca spiritul revoltei să fie trezit suficient în mase pentru a putea fi exprimat prin acţiuni violente de stradă sau prin răscoale, numai prin acţiuni poate un grup să trezească sentimentul de independenţă şi dorinţa de a îndrăzni, fără de care nicio revoluţie nu poate să reuşească. Oameni curajoşi, pe care nu-i mulţumeşte vorbăria goală, dar care caută tot timpul mijloacele pentru a-şi transforma ideile în acţiuni – oameni integri pentru care vorba şi fapta formează un întreg, pentru care închisoarea sau moartea sunt preferabile unei vieţi trăite împotriva principiilor lor, spirite întreprinzătoare care ştiu că trebuie să îndrăzneşti pentru a reuşi – aceştia formează avangarda care provoacă lupta mult înainte ca masele să poată ridica steagul revoltei şi să pornească cu armele în mâini pentru a-şi cuceri drepturile.

În mijlocul nemulţumirilor, vorbelor sau discursurilor teoretice un act individual sau colectiv de revoltă este singurul care are semnificaţie, simbolizând aspiraţiile majorităţii oamenilor. Este posibil ca masele să fie indiferente la început. Este posibil ca, deşi admiră curajul grupului care a preluat iniţiativa, masele să-i urmeze în primul moment pe cei prudenţi care vor descrie actul ca pe „o nebunie” şi vor spune că „nebunii ăia fanatici vor compromite totul”. Aceşti indivizi prudenţi calculaseră atât de bine că partidul lor, continuându-şi activitatea cu răbdare, va reuşi să-şi atingă obiectivele în 200-300 ani, dar acum au apărut aceşti intruşi neaşteptaţi!

Orice om care cunoaşte puţină istorie şi are puţină minte în cap ştie că propaganda teoretică pentru revoluţie se va exprima în fapte cu mult înainte ca marii teoreticieni să fi decis că a sosit momentul. Totuşi, teoreticienii prudenţi sunt furioşi pe aceşti nebuni şi îi excomunică, îi anatemizează. Dar nebunii câştigă simpatie, masele populare le aplaudă în secret curajul, iar alţii îi imită. Pe măsură ce primii suportă acţiunile forţelor represive, alţii preiau ştafeta; protestele ilegale, revoltele, actele de retorsiune se multiplică.

Din acest moment nu îmi este posibilă indiferenţa. Cei care nu se întrebau ce vor de fapt nebunii, sunt obligaţi să se gândească la ideile lor, să le analizeze, să adopte o poziţie. Prin acţiuni care s-au aflat în atenţia generală, noile idei au intrat în minţile oamenilor şi au câştigat noi adepţi. Un astfel de act poate în câteva zile să facă mai multă propagandă decât 100 de pamflete. Dar mai presus de toate trezeşte spiritul revoltei – demonstrează îndrăzneală.

Vechea ordine, susţinută de poliţie, judecători, jandarmi şi soldaţi, părea de nezdruncinat asemeni fortăreţei Bastilia, care şi ea părea imposibil de cucerit pentru poporul neînarmat aflat în faţa zidurilor sale dotate cu tunuri. Dar curând a devenit evident că vechea ordine nu avea forţa pe care o credeau ei. Un singur act curajos a fost suficient pentru a bloca în câteva zile întreaga maşinărie guvernamentală, pentru a face colosul să tremure, iar armata, atât de ameninţătoare, a fost obligată să se retragă din faţa unor ţărani înarmaţi cu pietre. Oamenii şi-au dat seama că monstrul nu e chiar aşa de teribil cum credeau ei şi că sunt suficiente câteva eforturi energice pentru a-l doborî. Speranţa se născuse în inimile lor. Să nu uităm că dacă exasperarea îi face pe oameni să se revolte, este întotdeauna speranţă în victoria care produce revoluţii.

Guvernul rezistă, represiunea sa este sălbatică. Dar, deşi persecuţiile trecute au ucis energiile celor oprimaţi, acum într-o perioadă de efervescenţă revoluţionară efectul este cel opus. Provoacă noi acte de revoltă, individuală sau colectivă, iar rebelii devin eroi. Într-o succesiune rapidă a evenimentelor, rebeliunea se răspândeşte, se dezvoltă, se generalizează. Tabăra revoluţionară se întăreşte cu elemente care până acum erau ostile sau indiferente. Dezintegrarea generală penetrează guvernul, clasa conducătoare, clasele privilegiate; unii doresc să reziste până la capăt, alţii vor să facă concesii, iar unii propun să se renunţe temporar la privilegii, doar pentru a le redobândi mai târziu. Unitatea dintre guvern şi oligarhie a fost distrusă.

Clasele conducătoare pot încerca să-şi găsească salvarea într-o represiune dură. Dar acum este prea târziu, bătălia va fi doar mai teribilă şi mai sângeroasă, atâta tot. Pe de altă parte, cea mai mică concesie a guvernului, venită prea târziu şi cu preţul unor mari sacrificii, nu face decât să trezească şi mai mult spiritul revoluţionar. Omul obişnuit, care în trecut s-ar fi mulţumit cu cea mai mică concesie, şi-a dat seama că guvernanţii şovăie; el începe să simtă victoria, iar asta îi dă curaj. Aceiaşi oameni care în trecut erau zdrobiţi de mizerie şi suspinau în tăcere, acum se ridică şi mărşăluiesc pentru a cere un viitor mai bun.

În sfârşit, începe Revoluţia, cu atât mai teribilă cu cât luptele care au precedat-o au fost mai crâncene. Direcţia pe care o va lua revoluţia va fi dată, fără îndoială, de suma circumstanţelor care au provocat-o. Dar previziuni pot fi făcute în funcţie de vigoarea acţiunilor revoluţionare ale diverselor tendinţe progresiste.

Poate exista un partid care şi-a definitivat clar teoriile şi programul pe care vrea să-l realizeze, care şi-a făcut o propagandă activă. Dar nu a reuşit să-şi exprime aspiraţiile în stradă, prin acţiuni care să-i materializeze ideile; nu a făcut mai nimic împotriva inamicilor principali, nu a atacat instituţiile pe care spunea că vrea să le demoleze, forţa sa se găseşte doar în teorie, nu în acţiune, contribuţia sa la trezirea spiritului revoltei a fost neglijabilă. Rezultatul este că suportul său popular este redus, aspiraţiile sale nu au fost transpuse în acţiuni care să fie cunoscute de toată lumea, ideile sale nu au intrat în conştiinţele oamenilor, nu s-a identificat cu poporul din stradă, nu a reuşit să producă un singur slogan revoluţionar.

„Să reformăm asta, să reformăm aia”, se aude din toate părţile. „Armata, finanţele, justiţia, poliţia vor fi reorganizate pe baze noi” spun adepţii Reformei. Dar toţi ştiu că este imposibil să schimbi lucrurile, să remodelezi ceva, pentru că toate sunt legate între ele; ar trebui să remodelezi totul în acelaşi timp, dar cum poate fi remodelată o societate divizată în tabere ostile? Satisfacerea unora înseamnă nemulţumirea celorlalţi.

Incapabili să facă reforme autentice, aceasta însemnând deschiderea drumului către revoluţie, dar şi prea impotenţi pentru a fi tirani autentici, guvernanţii iau jumătăţi de măsură care nu satisfac pe nimeni, dar îi nemulţumesc pe toţi. Aceste mediocrităţi în astfel de perioade de confuzie nu fac decât să genereze şi mai multă confuzie. Guvernanţii sunt preocupaţi de un singur lucru: cum să se îmbogăţească. Atacaţi din toate părţile, ei se apără cu greutate, încearcă să se eschiveze, fac gafă după gafă şi, foarte curând, taie şi ultima lor frânghie de salvare, îneacă prestigiul guvernului în ridicolul cauzat de incompetenţa lor.

Astfel de perioade cer Revoluţia. Situaţia este revoluţionară, a devenit o necesitate socială. Atunci când studiem în lucrările marilor istorici apariţia şi dezvoltarea convulsiilor revoluţionare, găsim într-un capitol numit de obicei „cauzele revoluţiei” un portret al situaţiei care a precedat evenimentele. Mizeria poporului, starea de nesiguranţă, măsurile nepopulare ale guvernului, scandalurile provocate de imensele vicii ale societăţii, noile idei care se luptă pentru a ieşi la suprafaţă sunt blocate de incapacitatea partizanilor Vechiului Regim – nimic nu lipseşte. Examinând tabloul complet ajungem la concluzia că Revoluţia era inevitabilă, că nu exista altă cale decât insurecţia.

Să examinăm, de exemplu, situaţia înainte de 1789 în Franţa, aşa cum au descris-o istoricii. Poţi să-i auzi pe ţăranii care se plângeau de taxa pe sare, de dijmă, de corvezile feudale şi jurau o ură neîmpăcată baronului, călugărului, monopolistului, vameşului. Poţi să-i vezi pe cetăţenii care se plângeau de

pierderea libertăţilor oraşelor şi-l blestemau pe rege. Poporul o critica pe regină, oamenii erau dezgustaţi de acţiunile miniştrilor şi revoltaţi de impozitele exorbitante, de iernile grele şi recoltele slabe, de lipsa proviziilor şi lăcomia monopoliştilor, de abuzurile autorităţilor locale şi de poliţistul care se comportă ca un mic tiran, de poşta prost organizată şi de funcţionarii leneşi. Pe scurt, nimic nu mai funcţionează, iar toata lumea se plânge.

Dar între aceste nemulţumiri paşnice şi insurecţie sau revoltă se cască o prăpastie – acea prăpastie care se află între raţiune şi acţiune, între gândire şi voinţă – capacitatea de a trece la acţiune. Cum se poate traversa această prăpastie? Cum se face ca indivizii care îşi şopteau nemulţumirile în timp ce îşi fumau pipa, iar în clipa următoare îl salutau cu umilinţă pe funcţionarul sau poliţaiul care şi-a bătut joc de ei – cum se face ca aceşti oameni şi-au luat armele şi au atacat castelul nobiliar care le părea inexpugnabil? Prin ce miracol aceşti oameni, pe care soţiile îi numeau laşi, s-au transformat peste noapte în eroi mergând în faţa gloanţelor şi obuzelor pentru a-şi apăra drepturile? Cum a fost posibil ca vorbele, pierdute în vânt de atâtea ori, să se transforme în fapte?

Răspunsul este simplu. Acea tendinţă revoluţionară care a avut cea mai puternică propagandă revoluţionară şi care şi-a demonstrat curajul şi îndrăzneală prin fapte este cea care va fi ascultată de popor în ziua în care se va trece la acţiune, când se va lupta cu arma în mână pentru realizarea idealului revoluţionar.

INFO-PROPAGANDA

Initiativa Autonoma—Craiova

Sindicalism şi Anarhism – de Piotr Kropotkin

Kropotkin vorbeşte despre relaţia dintre sindicalism şi anarhism, argumentând că anarhiştii au primit ideile sindicaliste în AIM (Asociaţia Internaţională a Muncitorilor),pe care le-au apărat de tendinţa parlamentaristă din interiorul Internaţionalei. De asemenea, Kropotkin credea ca sindicalismul este singura mişcare capabilă să arate o cale de ieşire din capitalism.

Din toate părţile, oamenii ne intreabă mereu,“Ce este sindicalismul şi care e relaţia sa cu anarhismul?” Aici vom încerca sa raspundem cat mai concis acestor întrebări. Sindicalismul e doar unul din numele atribuite unei tactici vechi în care muncitorii din Marea Britanie s-au refugiat cu success pe o lungă perioadă de timp : tactica acţiunii directe şi a luptei împotriva capitalului pe plan economic. Aceasta tactică a fost de fapt arma cea mai preferată. Neavând dreptul de a vota, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, muncitorii britanici au obţinut avantaje economice importante şi au creat o puternică organizaţie sindicală prin folosirea acestei arme,forţând chiar clasele dominante să le recunoască cererile fără a avea ca bază legislaţia. Acţiunea directă s-a dovedit a fi o armă seminificativă in sfera economică, atat in obţinerea rezultatelor economice,cât şi în forţarea concesiunilor politice. In Marea Britanie, influenţa acestei idei a fost atât de puternică incât,in anii 1830 pana in 1831, Robert Owen a încercat să infiinţeze un sindicat naţional si o organizaţie internaţională a muncitorilor, care folosind acţiunea directă, ar putea lupta împotriva capitalului.Temerile timpurii ale persecuţiei de către guvernul britanic l-au forţat să abandoneze ideea. Aceasta a fost urmată de către mişcarea cartistă, care a folosit puternic, pe scală largă şi parţial secretă organizaţiie muncitorilor din acea vreme cu scopul de a câstiga concesiuni politice considerabile.În acest moment, muncitorii britanici au primit prima lectie politică: in curând au realizat că sprijinind agitaţia politică folosind toate mijloacele la dispoziţia lor, această agitaţie le-a câştigat avantaje economice şi altele pe care le-au obţinut forţând angajatorii si legiuitorii prin greve si revolte. Au realizat căt de lipsit de sens a fost sa aştepte imbunataţiri serioase a condiţiilor de viaţă din partea parlamentului. Muncitorii francezi au ajuns la exact aceeasi concluzie : revoluţia din 1848, prin care Franţa a devenit Republică, i-a convins de sterilitatea agitaţiei politice şi a victoriilor politice; singurele schimbări fundamentale ale condiţiei de viaţă a muncitorilor sunt acelea pe care clasa conducătoare e forţată sa le cedeze prin acţiune directă. Revoluţia franceză a mai dat o lecţie. Au văzut cât de neajutoraţi erau liderii lor intelectuali când a venit vorba de a găsi alte metode de producţie ce ar putea asigura muncitorilor partea lor si de a înceta cu exploatarea capitalului. Au vazut neajutorarea atat în Comisia din Luxemburg, care s-a reunit între aprilie şi martie1848, cât şi  în camera specială aleasă sa studieze această chestiune in 1849, la care au participat peste 100 de deputaţi social democraţi. Din acesta, au inţeles ca muncitorii insisi vor trebui sa stabiliească liniile generale ale revoluţiei sociale, care trebuie urmată daca se doreste sucessul. Folosirea acţiunii directe de catre Muncă impotriva Capitalului şi nevoia ca muncitorii insisi să găsească formatul organizaţiei economice care sa elimine exploatarea capitalistă; aceastea au fost principalele lecţii primite de către muncitori, în special în aceste două ţări cu cea mai dezvoltată industrie.

Atunci când, in anii 1864/66, vechea idee a lui Robert Owen s-a realizat şi o organizaţie internaţională a muncitorilor s-a infiinţat, noua organizaţie a adoptat ambele principii fundamentale mai sus expuse. Cu infiinţarea AIM (Asociaţia Internaţională a Muncitorilor) de către reprezentanţi ale sindicatelor britanice şi muncitori francezi (în principal,adepţi ai lui Proudhon),care au participat la a 2-a Exhibiţie a Lumii în Paris, a proclamat că, emanciparea muncitorilor trebuie să fie sarcina muncitorilor insuşi, si că incepând de atunci, capitaliştii se vor confrunta cu greve in masă, sprijinite pe plan internaţional. Ca urmare, primele două acţiuni ale Internaţionalei au fost două greve in masă,creând o enormă agitaţie in Anglia si o înspăimăntare a clasei de mijloc; o grevă in Paris, sprijinită de sindicatele britanice;cealaltă în clădirea comerţului în Geneva,sprijinită de muncitori francezi şi britanici. În plus, în congresele Internaţionalei muncitorii nu se mai deranjau să discute despre aceleaşi prostii cu care naţiunile erau amuzate de către conducatorii lor în instituţiile parlamentare.Discutau despre problema fundamentală a reconstrucţiei revoluţionare a societaţii şi despre punerea în acţiune a ideei,care până atunci a fost atât de prosperă; idea unei greve generale. Despre ce forma politică va adopta societatea după revoluţia socială, federaţiile ţarilor latine s-au poziţionat deschis impotriva statelor centralizate. S-au declarat ferm pentru o organizare in federaţiie libere a comunelor si regiunilor agricole,care, în acest fel, se vor elibera de exploatarea capitalistă,iar cu această bază, cu baza asocierii federale, această eliberare va fi posibilă şi pentru un teritoriu vast şi pentru unităţi naţionale.Ambele principii ale sindicalismului modern,acţiunea directă şi atenta elaborare a unor noi forme de viaţă socială, au ca bază federaţiile sindicale : pe la început, amândouă fiind principii centrale ale AIM.Cu toate acestea,chiar şi în interiorul Asociaţiei, au existat două curente de opinie diferite în ceea ce priveşte activitatea politică ,ce a divizat muncitorii diferitelor naţiuni : latini şi germani.

Francezii din Internaţională sprijineau în principal ideile lui Proudhon,a cărui principii sunt cele ce urmeaza: Înlăturarea aparatului de stat burghez existent, înlocuit de către sindicatele organizate de muncitori,care vor reglementa şi organiza tot ce e esenţial pentru societate.Muncitorii sunt cei ce trebuie să organizeze producţia necesară pentru viaţă; corecta si imparţiala împărţire a produselor muncii umane,la fel ca şi distribuirea şi consumul acestora.Daca vor proceda în acest fel, vom observa că va ramane puţin de făcut pentru stat. Producţia tuturor bunurilor,un schimb mai echitabil şi consumul produselor sunt probleme pe care muncitorii trebuie sa le rezolve.Daca o pot face, pentru ce anume sa existe guverne şi oficiali ierarhizaţi? Nimic ce muncitorii nu pot organiza singuri. Dar printre fondatorii francezi ai Internaţionalei au existat şi cei care au luptat pentru Repulică şi pentru Comună. Insistau că activitatea politică nu trebuie ignorată sau privită ca fiind neimportantă pentru proletariat, fie că trăiesc în monarhie,republică sau comună.Ştiau din propria experienţă că triumful conservatorilor sau al imperialiştilor însemnă represiune din toate direcţiile şi o slăbire a puterii muncitorilor pentru a combate agresivitatea politicii capitaliste.Nu erau indiferenţi faţă de politică, dar refuzau să o perceapă ca un instrument pentru eliberarea clasei muncitoare prin politici electorale sau succese,ori prin ansamblul partidelor politice.În consecinţă,muncitorii francezi,spanioli si italieni au convenit să includă urmatoarele cuvinte în statutul Internaţionalei :”Orice activitate politică trebuie sa fie pe plan secundar în faţa celei economice.Printre muncitorii britanici a existat si un numar de cartişti ce sprijineau lupta politică.Iar germanii, spre deosebire de francezi, nu au trecut prin experienţa de a avea două republici.Credeau în parlamentul Reich-ului german.Chiar şi Lesalle – cum este cunoscut- avea ceva speranţă într-un Kaiser socialist sub o Germanie unită ,pe care o vedea în creştere.

Din acest motive, nici britanicii nici germanii nu doreau excluderea acţiunii parlamentare,în care credeau, iar in textele in engleză si germană a aceloraşi statute au adăugat : “Ca un mijloc, orice activitate politică trebuie sa fie secundară în raport cu cea economică.”Astfel a înviat vechea idee de încredere intr-un parlament burghez. Dupa ce Germania a triumfat împortriva Franţei in războiul din 1870-71 şi 35.000 de proletari,crema clasei muncitoare franţuzeşti, au fost ucişi după căderea Comunei de către armata burghezilor, iar cand AIM a fost interzisă în Franţa, Marx, Engels si adepţii lor au încercat reintroducerea activităţii politice în Internaţională,sub forma unor candidaţi muncitori. Ca urmare, a avut loc o ruptură în Internaţională, care până atunci a adus speranţe mari printre proletari şi a cauzat atâta frica printre cei bogaţi. Federaţiile ţărilor latine, Italia,Spania,Jura şi Belgia de est (şi un număr mic de refugiaţi din Franţa) au respins noul curs. Şi-au format propriile sindicate separate şi de atunci s-au dezvoltat tot mai mult spre direcţia sindicalismului revoluţionar şi al anarhismului, în timp ce Germania a urmat calea Partidului Social Democrat,cu atât mai mult dupa ce Bismarck a introdus dreptul universal de vot în alegerile parlamentare,urmând victoria în război a noului infiinţat Reich German. Au trecut 40 de ani de la ruptura Internaţionalei şi putem judeca rezultatul acesteia.Mai târziu, vom analiza în detaliu,dar chiar şi acum putem specifica insuccesul complet pe durata celor 40 de ani a celor ce şi-au pus increderea în ceea ce numeau cucerirea puterii politice în cadrul statului burghez existent.În loc sa cucereasca acest stadiu, asa cum credeau, au fost cuceriţi de el.Ei sunt instrumentele acestuia, ajungând la menţinerea puterii de către clasa superioară şi de mijloc şi nu de către muncitori. Sunt instrumente loiale ale Bisericii, ale Statului, ale Capitalului şi ale economiei de monopol. Dar peste tot în Europa şi America, intrevedem o noua mişcare a maselor, o nouă forţă în mişcarea muncitorească, una care s-a întors la vechiile principii ale Internaţionalei, acţiunea directă şi lupta directă a muncitorilor împotriva capitalului ,iar muncitorii acum işi dau seama ca ei singuri trebuie sa se elibereze – nu parlamentul.

Evident,nu vorbim de anarhism.Mergem mai departe. Susţinem ca muncitorii vor obţine eliberarea atunci când se descotorosesc de percepţia centralizării şi a ierarhiei, şi de decepţia oficialilor insărcinaţi de către Stat care menţine legea şi ordinea- o lege facută de către cei bogaţi împortriva saracilor, iar ordinea insemnând supunerea saracilor în faţa bogaţilor.Pana când aceste fantezii şi iluzii vor fi alungate, emanciparea muncitorilor nu poate fi atinsă. Dar pe durata acestor 40 de ani , anarhiştii împreuna cu aceşti muncitori, au luat eliberarea cu propriile maîni, folosîndu-se de acţiunea directă ca mijloc de pregătire pentru bătălia finală a muncitorilor exploataţi impotriva – pana şi în zilele noastre- triumfului Capitalului; ei au luptat împotriva acelora care instigau muncitorii la campanii electorale inutile.În tot acest timp au fost activi în clasa muncitoare, pentru a trezi în ea dorinţa de a folosi principiile pentru confiscarea docurilor,cailor ferate,minelor,fabricilor,pământurilor şi a depozitelor, de către sindicat, ca să nu mai fie conduse în interesul minoritaţii capitaliste,ci în interesul intregii societăţi. S-a arătat cum in Anglia, din anii 1820-30 şi în Franţa după revoluţia politică fără succes din 1848, eforturile unei importante secţiuni a muncitorilor se dirijau spre lupta directă împotriva Capitalului folosind acţiunea directă; pentru acesta organizaţiile muncitoreşti erau necesare.S-a arătat,de asemenea, cum între 1866 şi 1870, aceasta idee a fost foarte importantă pentru noua infiintaţă AIM,dar si cum, dupa infrangerea Frantei de catre Germania in 1871 si caderea Comunei din Paris, elemente politice au prins avantaj in Internationala prin colapsul fortelor revolutionare si a devenit  factorul decisiv in miscarea muncitoreasca. Incepand din aceasta perioada, amandoua curente s-au dezvoltat incet in directii cu propriile lor programe.Partidele muncitoresti s-au organizat in toate statele constitutionale si au facut tot posibilul pentru a creste numarul de parlamentari reprezentativi cat mai curand posibil.De la inceput se putea vedea cum, cu reprezentanti ce fugeau dupa voturi, programul economic devenea mai putin important; in cele din urma, fiind limitati la a indeplini limitarile trivilale ale drepturilor angajatorilor,au conferit asadar noi puteri sistemului capitalist si au ajutat la prelungirea vechii ordini.

In acelasi timp, acei politicieni socialisti concurau cu reprezentantii radicalismului burghez pentru captarea voturilor muncitorilor, ceea ce a ajutat,chiar fara a avea intentia, la pregatirea caii pentru o victorioasa reactie in Europa. Intreaga lor ideologie, ideiile si idealurile pe care le raspandeau maselor,erau centralizare pe un singur obiectiv. Erau sustinatori convinsi ai statului centralizat, opozanti ai autonomiei locale si a independentei natiunilor mici si au elaborat o filosofie a istoriei care sa sustina concluziile lor. Au aruncat cu apa rece pe sperantele oamenilor in clipa in care le vorbeau,in numele “materialismului istoric”, ca nici o schimbare fundamentala spre o directie socialista nu e posibila daca numerul de capitalisti nu se va diminua prin competitie reciproca. Este complet exclus din obervatii un fapt atat de evident in toate tarile industriale ca Marea Britanie, Franta,Belgia si alte tari capitaliste, prin usurinta cu care exploateaza tari care nu au o industrie dezvoltata, controleaza in prezent munca a milioane de oameni in Europa de Est, Asia si Africa.Rezultatul este ca numarul oamenilor din tarile industrializate din Europa care traiesc de pe spatele celorlalti nu scade deloc.Total gresit.De fapt, creste la o constanta alarmanta rata.Si cu o crestere a acestui numar, numarul de persoane cu interesul capitularii statului si sistemului capitalist creste si el.  In sfarsit, cei ce vorbesc cel mai puternic despre agitatia politica pentru cucerirea puterii in statele existente se opun cu inversunare oricariu lucru care le-ar putea afecta sansele de a obtine puterea politica.Oricine care a indraznit sa critice tacticele lor parlamentare a fost expulzat in congresele socialiste internationale.Ei au respins grevele si ,mai tarziu, cand ideea unei greve generale a penetrat chiar si congresele lor, au luptat impotriva ideii cu inversunare,folosind toate mijloacele de care dispuneau.

Aceste tactici au fost urmate timp de 40 de ani, dar doar acum a devenit clar pentru toti ca muncitorii din Europa s-au saturat.Cu dezgust, multi muncitori au ajuns sa-I renege.De aceea auzim atat de mult despre “sindicalism”.Cu toate acestea, in timpul acestor 40 de ani, celalat curent, care sustinea lupta directa a muncitorilor impotriva Capitalului, a crescut si s-a dezvoltat la randu-I sau in ciuda persecutiilor guvernului din toate directiile si in ciuda denuntarii de catre politicienii capitalisti. Ar fi interesanta studierea continua a dezvoltarii acestui curent si sa fie analizat atat potentialul cat si conexiunile personale cu partidele social democrate ,pe deoparte, si cu anarhistii pe de alta.Dar nu e timpul pentru o astfel de publicatie, probabil inca nu s-a publicat. Atentia s-ar fi indreptat spre influenta persoanlitatilor, cand ar trebuie sa fie pentru influenta curentelor de gandire majore si pentru cresterea increderii de sine a muncitorilor din America si Europa, o inceredere castigata independent de liderii intelectuali, cu o speciala atentie sa fie atribuita pentru a putea scrie o istorie reala a socialismului.Tot ce trebuie sa spunem acum sunt faptele clare care sunt independente de invataturile socialise,cand masele muncitoare s-au adunat in centre industriale majore,ca aceste mase au mentinut traditia organizatiilor sindicale din alte timpuri, organizandu-se atat pe fata cat si in secret, iar in acelasi timp crescand in putere, pentru a reduce exploatarea si aroganta angajatorilor.In acelasi timp in care masele organizate de muncitori cresteau mai mari si mai puternice, a fi constient de lupta principala ,care a fost scopul vietii oamenilor civilizati inca din perioada marii revolutii franceze, tendinta anti-capitalista devenea tot mai clara si mai sigura.In ultimii 40 de ani in care liderii politici din diferite tari au folosit cele mai variate metode pentru a preveni toate revoltele muncitoresti si pentru a suprima orice caracter amenintator, am vazut cum revoltele muncitoresc se extind mai departe,devenind si mai puternice, iar scopul muncitorilor e exprimat tot mai clar.

Tot mai mult,si-au pierdut caracterul de simple acte de disperare; ori de cate ori avem contact cu muncitorii,tot mai mult auzim opinia exprimata dominand, ce poate fi rezumata in urmatoarele cuvinte : “Faceti loc,domnilor din industrie! Daca nu va descurcati sa gestionati industriile ca sa putem traii si sa ne asiguram un trai sigur, atunci afara cu voi!Afara,daca sunteti atat de ingusti la minte si incapabili sa va puneti de acord unul cu celalalt in ce priveste noua productie care va promite cel mai mare profit instantaneu, daca trebuie sa atacati,fara considerare fata de nocivitatea si inutilitatea produselor, ca o turma de oi! Afara cu voi,daca va imbogatiti doar prin pregatirea de razboaie la nesfarsit, irosind o treime din toate bunurile produse de fiecare natiune pe armament, ce foloseste doar la jefuirea altor jefuitori! Afara, daca din toate minunatele descoperiri ale stiintei moderne nu ati invatat sa va imbogatiti decat din saracia in care o treime din populatia din orasele mari, din tarile noastre exceptional de bogate, e condamnata! Afara, daca doar asa puteti conduce industria si comertul! Noi ,muncitorii, vom stii mai bine cum sa organizam productia,doar daca vom reusi sa eradicam acest paraziti capitalisti!” Acestea au fost ideile pentru care se luptau si despre care se discutau in locurile muncitoresti din intreaga lume civilizata; au oferit un teren fertil pentru extraordinarele revolte muncitoresti pe care le-am vazut an de an in Europa si SUA,sub forma grevelor muncitorilor din porturi, mine si fabrici,etc., pana cand ,in sfarsit, au luat forma unei greve generale – in curand fiind o lupta majora comparabila cu puternicele cicluri ale naturii,pe langa care micile lupte din parlament par a fi un joc de copii. In timp ce germanii sarbatoreau succesul electoral in crestere,cu steaguri rosii si posesiuni lumisoase, vesticii cu experienta s-au pus la munca pentru o sarcina mult mai serioasa : cea a organizarii interne a muncitorilor.Cei din urma,erau preocupati cu idei de o natura mult mai importanta.Se intrebau, “ Care va fi rezultatul din conflictul inevitabil intre Munca si Capital?,”Ce noi forme de viata industriala si organizare sociala va crea acest conflict?”

Si aceasta e adevarata origine a miscarii sindicale, pe care politicienii ignoranti abia ce au descoperit-o, ca si cand ar fi ceva nou pentru ei. Pentru noi, anarhistii, miscarea nu e noua. Am salutat recuonasterea tendintelor sindicaliste in programul AIT.L-am aparat, cand a fost atacat din interior de catre revolutionari politici germani care au vazut miscarea ca un obstacol pentru atingerea puterii.Am sfatuit muncitorii din toate natiunile sa urmeze exemplul Spaniei care si-au mentinut organizatiile sindicale in contact apropiat cu sectiunile Internationalei. De atunci am urmarit toate fazele miscarii muncitorilor cu interes si stim cum vor fi ciocnirile ce se prevad intre Munca si Capital, va fi de datoria miscarii sindicale sa deschida ochii societatii fata de sarcinile producatorilor de bogatie.E singura miscare care va arata oamenilor cu cap o iesire din “sacul fara fund” in care dezvoltarea prezenta a capitalismului o ofera generatiei noastre. E de la sine inteles ca anarhistii nu si-au imaginat niciodata ca ei sunt cei care au furnizat miscarii sindicale intelegerea sarcinilor referitoare la reorganizarea societatii.Niciodata nu au sustinut absurd ca sunt liderii unei miscari intelectuale grandioase, ce conduce umanitatea in directia evolutiei progresive. Dar ce putem sustine este ca am recunoscut inca de la inceput importanta majora a acelor idei care astazi constituie principalele obiective ale sindicalismului, idei care in Marea Britanie au fost elaborate de Godwin, Hodgkin, Grey si succesorii lor, iar in Franta de catre Proudhon : Ideea ca organizatiile muncitoresti pentru productie,distributie si de schimb trebuie sa inlocuiasca actuala exploatare capitalista si statul. Si ca  singura datorie si sarcina a organizatiilor muncitoresti este de a crea un nou format al societatii. Nici una dintre aceste doua idei funamentale nu e inventia noastra, nu e a nimanui. Viata insasi le-a dictat civilizatiei din secolul al XIX-lea.Este datoria noastra sa le transformam in realitate.Dar suntem mandrii ca le-am inteles si le-am aparat in acei ani intunecati cand politicienii social-democrati si pseudo-filosofiile le-au calcat in picioare si suntem mandri ca le suntem fideli, astazi ca si atunci.

Publicat in Black Flag 2010, pg.24-27,1997.

Digitalizat de Ratibor Trivunac si Álvares Camilo

Traducere romana : IASR (Initiativa Anarho-Sindicalista Romania)