Comitetele din Fabrici în timpul Revoluției din Rusia

Introducere

”Pentru muncitorul rus a trăi înseamnă pur și simplu a nu muri.” [1]

Înainte de februarie 1917, muncitorii ruşi îndurau disciplina militară la locul de muncă fiind obligaţi să lucreze peste program, foarte mulți cădeau victime „accidentelor” de muncă mortale şi îndurau foamea când ajungeau acasă după o zi de muncă. În 1905 ei s-au ridicat împotriva monarhiei ţariste şi au creat ceva cu totul nou în acea luptă – sovietul (sau consiliul). 12 ani mai târziu, după mai bine de doi ani de război şi un val din ce în ce mai mare de greve, ei erau pregătiţi să înlăture ţarismul. Făcând asta, ei şi-au creat propriile lor organizaţii – sovietele şi comitetele din fabrici. Aşa cum au distrus vechea societate, au fost nevoiţi să construiască o societate nouă. Pentru muncitori, acest lucru a însemnat schimbarea condiţiilor propriilor lor vieţi, mai ales schimbarea condiţiilor de muncă. „Pentru că nu sunt maşinăriile, nici fabricile, ci relaţiile dintre oameni şi interacţiunea dintre ei cele care constituie esenţa socialismului.” [2]

De partea încercărilor muncitorilor ruşi de a crea socialismul – nu ca o utopie ruptă de realitate și fără nici o legătură cu viaţa, scrisă în vreun program al vreunui partid politic, ci prin confruntarea realităţii şi schimbarea vieţii lor de zi cu zi – au fost activiştii partidelor socialiste, care se presupunea că ar fi rezonat cu aspiraţiile clasei muncitoare. Acest eseu spune povestea luptei muncitorilor ruşi, în special a luptei pentru comitetele din fabrici. Succesul Bolşevicilor în înfrângerea clasei muncitoare şi în zdrobirea oricărei speranţe pentru socialism este o altă parte a acestei istorii.

Suporterii de azi ai lui Lenin și Troţki încă fac paradă de scrierile acestora și de politicile lor ca și cum ar fi relevante pentru clasa muncitoare și pentru socialism. Încă e necesar prin urmare să arătăm cât de fundamental capitalistă a fost abordarea politică a lui Lenin și Troţki când s-au trezit în fața clasei muncitoare, care preluase puterea acolo unde conta – în locurile unde se muncea, prin comitetele din fabrici, și în comunități, prin sovietele locale.  Partea negativă a acestui eseu este Bolșevismul; partea pozitivă este ce au reușit muncitorii, și ce au încercat să realizeze, chiar și în momentul în care erau înfrânți.

Revoluţia din Februarie
Au fost femeile din clasa muncitoare a Petrogradului cele care au aprins scânteia revoluţiei din Februarie. După săptămâni de greve, în timpul cărora au îndurat atacuri din partea poliţiei în interiorul fabricilor, cea mai oprimată parte a clasei muncitoare, femeile care lucrau în atelierele  industriei textile, au luat iniţiativa. Cererile pentru pâine şi atacurile asupra brutăriilor s-au suprapus peste o demonstraţie în masă uriaşă a femeilor muncitoare de Ziua Internaţională a Femeii. Femeile ignoraseră o directivă dată de bolșevicii locali să aștepte până pe 1 mai! Primul lor slogan ”Pâine!” a fost repede urmat de altele: ”Jos cu autocrația!”, ”Gata cu războiul!”

Deja pe 24 februarie, jumătate din Petrograd era în grevă. Muncitorii se duceau la fabrici, dar acolo refuzau să muncească, și în schimb țineau adunări, adoptau rezoluții și apoi porneau pe străzi în marșuri și demonstrații. Comitetul Vyborg al Bolșevicilor s-a opus grevelor: “(…) din moment comitetul ce a crezut că nu venise timpul pentru acțiune militantă – partidul nu era destul de puternic, iar muncitorii avuseseră prea puține contacte cu soldații – ei au decis să nu facă apel la greve, ci să se pregătească pentru acțiune revoluționară la un anumit moment indefinit din viitor.” [3]

Fără să știe că ”nu venise timpul”, muncitorii au împins greva mai departe până când 240.000 de muncitori erau pe străzi. Greviștii și demonstranții s-au ciocnit cu poliția înarmată, și, prin urmare, s-au dus la soldați să le ceară ajutor, și mai ales să le ceară arme. Comitetul Central al Bolșevicilor în cele din urmă și-a dat seama că e bine să facă apel la grevă, dar doar după ce greva era de mult în desfășurare și deja se transformase în răscoală armată. În seara zilei de 24 februarie, districtul Vyborg din Petrograd era deja controlat de revoluţionari: secţiile de poliţie au fost distruse, şi toţi poliţiştii au fost alungaţi; prizonierii au fost eliberaţi, şi s-au stabilit legături cu celelalte districte din vecinătate. În seara următoare, compania a 4-a a Regimentului Pavlovsky s-a răsculat şi a deschis focul asupra poliţiei. Pe 27 februarie, muncitorii au „vizitat” toate închisorile din Petrograd şi au eliberat toţi prizonierii politici. Soldaţii din armată deja se alăturaseră revoluţiei, şi abia după aceea o singură organizaţie bolşevică a făcut un apel retoric la armată, dar fără să le ceară soldaţilor să îi sprijine pe muncitori.

Bolşevicii şi controlul muncitorilor: Statul şi Contra-Revoluţia

O parte din participanţii la primul Congres al Comitetelor din Fabrici şi Ateliere din întreaga Rusie, care a avut loc la Petrograd.

În această lucrare remarcabilă, Maurice Brinton scoate la lumină lupta care a avut loc pentru obţinerea controlului asupra fabricilor şi altor locuri de muncă între muncitori și noul stat după Revoluţia Rusă.

Scoţând la lumină această luptă, lucrarea de faţă nu doar demolează mitul leninist romantic al “istoriei” relației dintre clasa muncitoare și partidul bolşevic între anii 1917–1921, dar oferă și cronologia esenţială pentru înțelegerea motivului pentru care Revoluția Rusă a eșuat, și a modului în care a eșuat. Din această înțelegere reies posibilitățile alternative ale organizării revoluționare, și la 26 de ani după ce această lucrare a fost scrisă, ea este probabil încă cea mai mare contribuție în acest sens. Numai din acest motiv, acest text merită să fie cunoscut de cât mai multă lume și vă încurajăm să-l citiți și să-l răspândiți cum puteți.

Această lucrare a fost scanată și transpusă în format HTML de un număr de anarhiști pentru a marca a 79-a aniversare a Revoluției din Rusia, în 1996. Autorul ei nu a fost un anarhist, dar a făcut parte din grupurile surori, ”Solidaritatea” și ”Socialism sau Barbarism” (din Franța), care sunt marxist libertare. Textul a fost scanat după o ediție publicată în 1975 de editura Black & Red (din Detroit). Din câte știm, ”Solidaritatea” nu mai există, iar adresa oferită în textul original prin care puteau fi contactați este Solidarity (North London) 123 Lathom Road, London, E.6

Decembrie, 1905. Viaţa continuă printre baricade.

Revoluția Rusă, în întregul ei începând din 1905 până în 1917, continuă să fie una dintre cele mai cruciale perioade ale istoriei în ce privește lupta pentru libertate, dusă de clasa muncitoare împotriva clasei capitaliste. Acum, că Leninismul în sfârșit se stinge, depinde de anarhiști și de alți comuniști libertari să recupereze lecțiile pozitive și negative ale acestei mari revoluții și să înlăture distorsiunile aduse memorării acestor evenimente atât de către dreapta, cât și de stânga. Această carte este o contribuție vitală la relatarea istoriei reale a revoluției.

Introducerea scrisă de Solidaritatea, apărută în ediția publicată în 1975

Această lucrare are două scopuri. Încearcă aducă unele fapte necunoscute în discuția care are loc despre ”controlul (din partea) muncitorilor”. Și încearcă să facă o altfel de analiză asupra evoluţiei Revoluției Ruse. Aceste două scopuri, așa cum vom vedea, sunt dependente unul de celălalt. Acum se vorbește din nou despre ”Controlul Muncitorilor”. Naționalismul (fie că e de tip vestic sau de tip estic) și conducerea asigurată de ”Partid asupra clasei muncitoare” (fie că e de tip estic sau de tip vestic) au eșuat în mod categoric.

Golos Truda (Vocea Muncii) ziarul anarho-sindicaliştilor ruşi.

Nu au îndeplinit speranţele şi aşteptările oamenilor obişnuiţi – şi nici nu le-au dat un cuvânt de spus pentru a-şi determina condiţiile în care trăiesc. Acest lucru a creat un nou interes în privinţa „controlului muncitorilor” şi în privinţa ideilor care, într-un context diferit, erau chestiuni la ordinea zilei la începutul secolului (trecut).

Astăzi oameni atât de diferiţi ca Tinerii Liberali şi Stânga Muncitoare, oficiali obosiţi ai sindicatelor şi „Troţkişti” de-un fel sau altul – ca să nu mai vorbim de anarho-sindicalişti şi de „marxiştii libertari” – toţi vorbesc despre „controlul muncitorilor”. Acest fapt arată două lucruri. Ori aceşti oameni au acelaşi obiectiv – ceea ce pare puţin probabil –, ori cuvintele servesc la a ascunde la fel de mult pe cât dezvăluie. Sperăm să înlăturăm o parte din confuzie, rememorând cum, într-un punct critic al istoriei, avocaţii diferitelor concepte ale „controlului muncitorilor” s-au confruntat unii cu alţii, arâtând cine a învins, de ce a învins, și care au fost consecințele.

Această întoarcere la rădăcinile istorice ale controversei nu e motivată de o adicție la arhivism sau de vreun subiectivism pentru esoteric. Mișcarea revoluționară din Marea Britanie – spre deosebire de cea din câteva țări europene – nu s-a obosit niciodată prea mult cu teoria, a preferat să fie mai empirică, și să abordeze lucrurile văzând și făcând. Uneori așa a putut evita să fie atrasă în mlaștina speculațiilor metafizice, dar, pe ansamblu, costurile – atât în privința clarității cât și consistenței ei – au fost foarte mari. Fără o înțelegere clară a obiectivelor și a altor forțe determinante (inclusiv forțe ideologice) – pe scurt, fără un simț al istoriei – lupta revoluționară tinde să devină ”o mișcare lipsită de direcție”. Fără perspective clare, revoluționarii riscă să pice în capcane – sau să fie momiți pe alei fără ieșire – care, cu puțină cunoaștere a propriului lor trecut, ar putea fi foarte ușor evitate.

Gărzile Negre

O scurtă istorie a Gărzilor Negre anarhiste şi a suprimării lor de către Bolşevici în Moscova, în 1918. (articol scris de Nick Heath, pentru libcom.org)

Mulţi anarhişti ruşi s-au opus total instituţionalizării Gărzilor Roşii, care erau unităţi de luptă ce fuseseră create de muncitori în timpul revoluţiilor din Februarie şi Octombrie. Într-adevăr, Rex A. Wade în cartea sa despre Gărzile Roșii arată contribuția importantă a anarhiștilor și influența lor în formarea Gărzilor Roșii, în prima fază a Revoluției. Relațiile dintre anarhiști și bolșevici au început să se deterioreze după revoluția din Octombrie. Delegații anarhiștilor la cel de-al doilea Congres al Sovietelor din decembrie 1917 i-au acuzat pe Lenin și partidul său de militarism roșu, și au spus că comisarii erau menținuți la putere prin amenințarea baionetelor. Prin urmare, în Moscova, Petrograd și în alte mari centre, anarhiștii au format unități de luptă libere, pe care le-au numit Gărzile Negre. În 1917 detașamente ale Gărzilor Negre au fost formate în Ucraina, inclusiv de către Makhno. Nikolai Zhelnesnyakov a fugit din Petrograd după ce bolșevicii au încercat să-l aresteze, și a creat un mare grup de Gărzi Negre în Ucraina.

Alte detașamente ale Gărzilor Negre care operau în Ucraina erau conduse de Mokrousov, Garin, Anatoli Zhelesnyakov, fratele mai mic al lui Nikolai, detaşamentul condus de Seidel şi Zhelyabov care a apărat Odessa şi Nikolaev. Un alt detaşament al Gărzilor Negre era condus de Mikhail Chernyak, care mai târziu a devenit activ în serviciul de contra-spionaj mahnovist. În Vyborg, lângă Petrograd, muncitorii anarhişti de la uzina rusească a Renault au format un detaşament de Gărzi Negre, şi curând acesta s-a unit cu un alt detaşament al Gărzilor Roşii care fusese format simultan în uzină. Burevestnik, ziarul Federaţiei Anarhiste din Petrograd a avertizat că “…acei domni se înşeală când îşi imaginează că revoluţia s-a terminat… Nu, adevărata revoluţie, revoluţia socială, eliberarea muncitorilor din toate ţările, această revoluţie abia a început…”

În aprilie 1918 în Moscova activau deja 50 de unităţi ale Gărzilor Negre, formate de Federaţia Grupărilor Anarhiste din Moscova (MFAG). Peters, şef adjunct al Cheka, era în special îngrijorat de extinderea lor. „Îmi amintesc că atunci când am ajuns la Cheka în Moscova, aici erau două puteri: pe de o parte, Sovietul Moscovit, și pe de altă parte, cartierul general al Gărzilor Negre în fostul club al Negustorilor, de pe strada Malaya Dmitrovka. Acest cartier general al Gărzilor Negre activa şi era administrat ca o putere, organiza proteste de stradă, confisca arme şi ocupa case…” Federaţia din Moscova ocupase deja 26 de case care fuseseră ale bogaţilor, şi le transformase deja în baze ale ei. Unele dintre aceste case aveau o poziţionare strategică în oraş. Altele au fost dotate cu puncte de tragere pentru mitraliere, cu dormitoare, cu biblioteci, cu săli de lectură, cu depozite de muniţie şi cu depozite de hrană.

Vizita mea la Kremlin – Nestor Makhno

Introducerea traducătorului

Țăranul anarhist ucrainean Nestor Makhno a vizitat Moscova în iunie 1918 când a avut mai multe discuții cu liderii bolșevici Sverdlov și Lenin. Mulți ani mai târziu, Makhno, aflat în exil în Franța, a aşternut pe hârtie amintirile sale din acei ani tumultoși 1917-1918.

„Vizita mea la Kremlin” aduce aici traducerea a două capitole în care el poveşteşte întâlnirile sale cu titanii bolşevici. Fragmente din aceste interviuri au fost citate în diferite lucrări în limba engleză, dar în întregime ele sunt prezentate aici pentru prima dată. (1979). (i)

(Această relatare ne-a fost trimisă de un editor din Moscova în 1992 şi va apărea într-o ediţie re-tradusă în Rusia pentru prima dată simultan cu această nouă ediţie – nota 1993).

Moscova lui iunie 1918

În iunie 1918 regimul bolşevic se bucura de o scurtă perioadă de acalmie în urma revoluţiei şi a războiul civil. Deşi înconjuraţi din toate părţile de forţe ostile, bolşevicii nu aveau nici o ameninţare militară imediată asupra lor. Această binevenită pauză, care a durat de la Tratatul de la Brest-Litovsk (martie 1918) până la prăbuşirea Puterilor Centrale la sfârşitul lui 1918, le-a permis bolşevicilor să-şi consolideze puterea militară şi politică.

Din punctul de vedere al anarhiştilor ruşi, Tratatul de la Brest-Litovsk a reprezentat momentul de răscruce al Revoluției. Când au căzut la o înțelegere cu Puterile Centrale, bolșevicii au plătit un preț cutremurător în teritorii și resurse.

Dar și mai important, ei au preferat mai degrabă să facă un pact cu imperialiștii decât să încerce să răspândească Revoluția prin inițiative populare, în special, prin lupta de rezistență partizană.(ii)

La scurt timp după Brest-Litovsk, Bolșevicii s-au întors împotriva aliaților lor de la începutul Revoluţiei, Socialiștii Revoluționari de stânga și anarhiștii. Cheka (poliția politică secretă), care a fost creată cu scopul clar de a-i elimina pe contra-revoluționari, a fost asmuțită asupra celor de stânga care-i criticau pe bolșevici.

Pretextul la îndemână pentru a-i lichida pe anarhiștii din Moscova a venit când reprezentantul guvernului Statelor Unite s-a plâns că maşina sa a fost furată de anarhişti. (Potrivit reprezentantului guvernului Britanic, Bruce Lockhart, fusese furată de fapt maşina lui Trotsky).

În noaptea din 11 aprilie, 26 de centre anarhiste au fost atacate de Cheka. Cel mai mare centru, Casa Anarhiei de pe strada Malaia Dimitrovka (fosta Cameră de Comerţ) a fost scena unei lupte crâncene. Zeci de anarhişti şi cekişti au fost ucişi şi sute de anarhişti arestaţi în timpul acelei nopţi a teroarei. (iii) Această luptă inegală a fost repetată şi în multe alte oraşe din Rusia.

Lichidarea oficială a anarhiştilor nu a fost lipsită de repercusiuni chiar în interiorul Partidului Comunist.(iv) La o perioadă după Brest-Litovsk, un grup de la conducerea partidului din jurul lui Bukharin a încercat să organizeze o lovitură de stat împotriva lui Lenin, pentru a opri alunecarea rapidă a regimului spre dreapta. Dar acești disidenți au făcut repede cale întoarsă şi au acordat regimului sprijin lipsit de orice critică. (v)

Leah Feldman (1899-1993) – Un Spirit Rebel

Născută în Varşovia în 1899, pe vremea când era încă la şcoală, a devenit interesată de anarhism. Spunea că mama ei obişnuia să-i ascundă pantofii pentru a împiedica-o să participe la întruniri (care pe vremea aceea erau interzise în Polonia). În cele din urmă a fugit la sora ei în Londra, unde şi-a câştigat existenţa ca ţesătoare.

Lucrând la ţesătoria din East End, a devenit activistă în mişcarea anarhistă Yiddish, care lua amploare pe vremea aceea. Când revoluţia rusă a izbucnit în 1917, marea majoritate a bărbaţilor evrei ruşi s-au dus acasă. Multe dintre femeile ale căror bărbaţi şi iubiţi au murit de mâinile ţariştilor sau ale bolşevicilor, au rămas în Anglia.

Mişcarea anarhistă evreiască (într-un sens nici religios, nici rasial, ci unul Yiddish) s-a stins treptat o dată cu moartea lui Leah în ianuarie 1993.

Leah a reuşit totuşi să ajungă în Rusia. La sosire a văzut realitatea dictaturii bolşevice şi nu a fost prea uimită. Ca muncitoare a putut să vadă efectele dictaturii, într-un mod în care călătorii, vizitatorii intelectuali nu o puteau vedea. Înainte de a pleca la Moscova a participat la înmormântarea lui Kropotkin, ultima demonstraţie permisă până la colapsul stalinismului. (Prizonierilor politici anarhişti li s-a permis o eliberare de scurtă durată pentru a putea participa la înmormântare, însă după aceea au fost siliţi să se întoarcă în închisori).

Revoluția Rusă – Clifford Harper

„Întotdeauna conducătorii….Ne-am săturat de ei…”

Noul secol a găsit Rusia într-o aşa de mare foamete, încât ţăranii erau nevoiţi să fure grâul şi să jefuiască casele stăpânilor lor. Recesiunea economică a cuprins oraşele textile din nord, minele, câmpurile petroliere, fabricile şi porturile din sud. În 1903, petroliştii din Baku s-au răfuit cu poliţia. O grevă generală izbucnită în Odessa a cuprins apoi toată Ucraina; ministrul de interne şi ministrul educaţiei au fost asasinaţi. Studenţii şi tinerii muncitori, decişi să distrugă ordinea existentă, s-au întors la scrierile lui Bakunin şi Kropotkin pentru a se inspira, iar cu dinamită şi pistoale s-au aruncat împotriva Statului.

În 1905, dezastruosul război al Rusiei cu Japonia a scos mii de oameni protestând pe străzile din Petrograd. Aproape 1000 de oameni au fost ucişi sau răniţi de soldaţi. Măcelul din „Duminica Sângeroasă” a înfuriat întreaga Rusie. Consilii ale muncitorilor – soviete – s-au format pentru prima dată pentru a coordona acţiunile militante. Muncitorii, dintre care mulţi tocmai veniseră la oraş din mediul rural pentru a căuta de lucru în noile fabrici, şi-au ales reprezentanţi din clasa lor, în care aveau încredere şi pe care îi puteau demite, dacă se dovedeau ineficienţi. Grevele au paralizat producţia, grupuri de naţionalităţi opresate din zona graniţei s-au răsculat, ţăranii au început să incendieze şi să jefuiască, iar la Moscova a izbucnit insurecţia.

Revolta, deşi de scurtă durată, a influenţat tânăra mişcare anarhistă. În ciuda represiunii crescânde, „Detaşamentele de Luptă” ale acestei mişcări au atacat magazinele şi fabricile de arme, căutând pistoalele Browning, foarte apreciate de ei. Oficialităţi, poliţişti şi patroni au fost omorâţi şi au avut loc nenumărate „expropieri” de bănci şi case ale bogaţilor. Confruntările armate cu poliţia se terminau în puşcării, cu torturi sau moarte.

Revoluţia în Petrograd

În februarie 1917, femeile din Petrograd s-au răsculat furios pentru pâine. Au izbucnit grevele şi oamenii s-au ridicat împotriva guvernului. Curând, trupe ale armatei s-au alăturat răsculaţilor şi, din nou, s-au format soviete. Ţarul a abdicat şi s-a format un guvern provizoriu. Această revoluţie, aşa cum remarca un participant, a fost „un fenomen absolut spontan, nicidecum fructul propagandei vreunui partid”. Oamenii „erau cuprinşi de simţământul unei libertăţi nelimitate, a unei eliberări de constrângerile societăţii lor.”

Muncitorii de la fabrica Putilov au mărşăluit cu sloganul Jos cu Autoritatea şi Capitalismul scris pe pancarte negre. Grupurilor de muncitori anarhişti din districtul Vyborg şi docherilor din Kronstadt li s-au alăturat marinarii flotei Mării Baltice. Anarhiştii au ocupat conacele bogaţilor, iar unul din ele a devenit Casă de Odihnă, având camere de lectură, discuţii şi recreere, şi un teren de joacă pentru copii în grădină. Guvenul provizoriu a ordonat anarhiştilor să părăsească casa, dar 50 de marinari din Kronstadt s-au grăbit să vină în ajutorul lor, iar muncitori din Vyborg au demonstrat împotriva evacuării.

Când autorităţile au interzis să se ocupe case „fără aprobarea proprietarilor”, anarhiştii au eliberat o puşcărie din apropiere şi i-au invitat pe deţinuţi la acest conac. Trupele guvernamentale au trecut apoi la atac, ucigând un anarhist şi arestând 60 de marinari şi muncitori, aprinzând astfel scânteia revoltei din iulie.  Marinari, soldaţi şi muncitori înarmaţi au cerut dreptate pentru anarhiştii evacuaţi. Anarhiştii din Kronstadt au determinat Regimentul 1 de Mitraliere să înceapă o nouă revoltă, iar Troţki s-a văzut nevoit să salveze un ministru răpit de marinarii din Kronstadt.

Octombrie

La reîntoarcerea sa în Rusia, în aprilie 1917, Lenin a mirosit anarhismul în aer. Şi el „a sărit în căruţă” cu anarhiştii, prin „Tezele din Aprilie”, în care făcea un apel ca guvernul să fie înlocuit de soviete, iar armata şi poliţia să fie înlocuite de o miliţie populară. Însă unii adepţi ai marxismului au fost împotriva lui. Conform unuia din ei, „Lenin s-a făcut acum candidat la singurul tron european vacant de 30 de ani – tronul lui Bakunin! Noile cuvinte ale lui Lenin exprimă ceva vechi – adevărurile anarhismului primitiv”. Ei au fost şi mai îngroziţi de lucrarea sa, „Statul şi Revoluţia”, prin care îi îndemna pe ţărani să se organizeze liberi în comune, să înlăture capitalismul şi să transfere economia sub „controlul întregii societăţi”. „Atâta timp cât există Statul”, scria Lenin, „nu există libertate, iar când va fi libertate, nu va mai exista Statul.”

Cuvintele lui Lenin i-au convins pe anarhişti să se alăture bolşevicilor pentru a înlătura guvernul provizoriu. Ignorând alegerile pentru Adunarea Constituantă pe motiv că „puterea politică nu valorează nici măcar cât un ou stricat”, anarhiştii i-au îndemnat pe muncitori să ocupe fabricile, iar pe ţărani pământul. Astfel scria o anarhistă: „Jos cuvintele! Jos rezoluţiile! Trăiască fapta! Trăiască munca creatoare a maselor truditoare!” Astfel, anarhiştii s-au alăturat Comitetului Militar Revoluţionar al lui Troţki, care în octombrie a pus la cale îndepărtarea guvernului.

Contrarevoluţia

Dar „luna de miere” dintre anarhişti şi bolşevici s-a terminat a doua zi. Un Soviet Central atotputernic s-a format, dar era compus numai din bolşevici. Acum, anarhiştii vorbeau de „a treia şi ultima etapă a revoluţiei”, iar marinarii din Kronstadt au avertizat că puteau să-şi îndrepte tunurile împotriva guvernului bolşevic, la fel cum o făcuseră şi împotriva celui provizoriu. De altfel, ei spuneau că „unde începe autoritatea, se termină revoluţia”.

De-a lungul Rusiei, principiile anarho-sindicaliste ale Comitetelor de fabrică şi ale controlului muncitorilor câştigau susţinere, mai ales în porturi şi docuri, brutării, mine, printre muncitorii de la poştă şi telegraf. La început, bolşevicii au susţinut aceste idei, dar, o dată ajunşi la putere, s-au îndreptat spre controlul centralizat al statului. Făcându-se ecoul lui Bakunin, anarhiştii i-au acuzat pe bolşevici ca fiind „intelectuali egoişti”, care s-au ridicat la putere pe spinarea muncitorilor şi ţăranilor. Până în primăvara lui 1918, ruptura era completă. Într-o noapte, în aprilie, CEKA, poliţia secretă a bolşevicilor, a întreprins o razie prin 26 de centre anarhiste din Moscova. La Casa Anarhiei, Gărzile Negre au ripostat, ucigând 12 poliţişti, dar 50 de anarhişti au fost omorâţi sau răniţi, iar peste 500 arestaţi.

Anatoli Zhelezniakov

O scurtă biografie a marinarului şi anarhistului rus Anatoli Zhelezniakov.

Anatoli Grigorievici Zhelezniakov 1895 – 1919 Rusia

Zhelezniakov a fost un tânăr marinar, încadrat în serviciul miltar pe o navă plasatoare de mine la baza navală din Kronstadt, atunci când ţarul a fost înlăturat în Rusia la februarie 1917. Era deja un anarhist, aderând la ideile anarhist comuniste elaborate de către oameni precum Kropotkin. Zhelezniakov alături de cincizeci de marinari au sărit în ajutorul anarhiştilor din Moscova, care ocupaseră vila Durnovo, deţinută de fostul guvernator al acelui oraş. Anarhiştii transformaseră vila într-un loc de lectură şi discuţii, grădinile fiind transformate într-un loc de joacă pentru copii. Vila a devenit un centru de agitaţie anarhistă iar noul Guvern Provizoriu a încercat să-l închidă. Atunci când o parte din ocupanţii acesteia au preluat tipografia unui ziar de dreapta din Moscova, guvernul a ordonat ca anarhiştii să fie evacuaţi. Zhelezniakov şi ceilalţi s-au alăturat anarhiştilor baricadaţi în vilă. După un atac  al guvernului asupra vilei, un muncitor anarhist a fost împuşcat mortal iar Zhelezniakov a fost arestat şi condamnat la 14 ani de muncă silnică.

Evadarea

Câteva săptămâni mai târziu, acesta a reuşit să scape din “închisoarea republicană”, numită în acest fel de către un ziar anarhist. Zhelezniakov  şi-a reluat activităţile şi a organizat o demonstraţie în masă a marinarilor din Kronstadt pentru a protesta împotriva pedepsei cu moartea impuse activistului american Tom Mooney, înscenat pentru sperjur şi împotriva amenințării cu extrădarea în California a lui Alexander Berkman, pe care autoritățiile au încercat să-l implice pe aceleaşi probe. Zhelezniakov a fost ales delegat la Al doilea congres al Sovietelor de către echipajul navei plasatoare de mine pe 25 octombrie 1917. În aceea noapte, el și un contingent de marinari au luat parte la asaltul asupra Palatului de Iarnă, care a dus la prăbușirea guvernului provizoriu. Detașamentul lui  Zhelezniakov păzea Palatul Tauride, unde Adunarea Constituantă nou formată ţinea sesiunile. Fiind anarhist, Zhelezniakov se opunea cu pasiune oricărei forme de democrație capitalistă și în prima zi de existentă a Adunării Constituante a dat buzna pronunţând “Garda este obosită”, și a dispersat adunarea o dată pentru totdeauna.

E ironic că acţiunea acestui libertar și anti-parlamentarist a adus la putere bolșevicii. Zhelezniakov privea sfârșitul Adunării Constituante  ca o mișcare constructivă, care coincidea cu dezvoltarea sovietelor și a comitetelor din fabrici ce vor lua inițiativa spre o auto-conducere completă a maselor, însă bolșevicii aveau alte planuri. Apoi, pentru a apăra Revoluţia, el a luptat ca un comandant de flotilă şi apoi de tren blindat, în Armata Roşie. A luptat impotriva generalilor reacționari  Krasnov şi Denikin, şi împotriva cazacilor din Ataman Kaledin. Apoi Troţki a început reorganizarea Armatei Roşii. Metodele egalitariste care prevalau până atunci au fost înlocuite prin introducerea ofițerilor țariști în poziții importante și sfârşitul adunărilor generale şi a democraţiei directe, introducându-se ierarhii stricte. Zhelezniakov a protestat vehement împotriva acestora, la fel ca și mulți alții. Pentru aceste poziţii luate în legătura cu reorganizarea, Zhelezniakov şi mulţi alţi anarhişti au fost scoşi în afara legii de către bolşevici.

Refuzul

Sverdlov, liderul bolșevic, a încercat să-l convingă să renunțe la pozițiile deținute în legătura cu reorganizarea Armatei Roșii, oferindu-i o poziție importantă. Zhelezniakov a refuzat această propunere, plecând spre sud și Odessa,unde a reluat campaniile militare împotriva Albilor. Din nou, în anul următor, în 1919, bolșevicii au repetat oferta.De această dată, deoarece Zhelezniakov a perceput situația ca fiind critică, el a acceptat și a devenit comandant al campaniei trenurilor blindate împotriva lui Denikin,care a oferit o recompensă de 400.000 ruble pe capul lui. A luptat mai departe până a fost ucis de explozia unui obuz al forțelor lui Denikin, murind la vârsta de 24 de ani.

Bolșevicii l-au transformat imediat în erou, organizându-i o înmormântare de stat în Moscova și ridicându-i o statuie în Kronstadt. Dacă ar fi trăit, fără îndoială că ar fi fost închis sau împuşcat de către bolșevici, așa cum au facut cu atâția anarhiști în Ucraina și marinarilor din Kronstadt în 1921. Într-adevăr, au ascuns faptul că el a fost anarhist, inventând chiar și minciuna că a aderat la Partidul Bolșevic. Dar așa cum i-a spus istoricului anarhist Volin, nu cu mult timp înainte de moartea sa: “Orice s-ar întampla cu mine și orice vor spune despre mine, să știi bine că eu sunt un anarhist, lupt ca unul, şi oricare va fi soarta mea, voi muri ca un anarhist. “

Teritoriul Liber – Ucraina Anarhistă

Teritoriul liber (în limba ucraineană: Вільна територія, Vilna teritoria), rusă: Свободная территория, Svobodniya territoria; ori Mahnovșcina (în rusă: Махновщина), ori Ucraina anarhistă (ianuarie 1918 – 1921) a fost un teritoriu controlat de Armata Revoluţionară Insurecţională Ucraineană condusă de Nestor Mahno. Acesta din urmă a încercat să înființeze o societate anarhistă nestatală în zona de sud-est a actualei Ucraina, în perioada care a urmat Revoluției din Februarie. Hatmanul Skoropadski, conducătorul Hetmanatului, nu a reușit să câștige controlul asupra întregii Ucraine, trebuind să lupte printre alții și împotriva lui Mahno și a „Armatei Negre” Ucrainene. Hatmanul a fost în cele din urmă rechemat în Germania, după prăbușirea frontului de vest. În martie 1918, Armata Neagră a reușit să înfrângă forțele inamice – germanii, austriecii, naționaliștii ucraineni și „albii” ruși.

După aceste succese, Mahno și-a asumat în afară de rolul militar și pe cel de organizator anarhist. La primul „Congres al Grupurilor Anarhiste”, (Nabat), Nestor Mahno a fost inițiatorul unei politici în cinci puncte: suspendarea tuturor partidelor politice, respingerea oricărei forme de dictatură, negarea oricărui concept de statalitate, respingerea oricărei forme de „tranziție” sau de „dictatură a proletariatului” și înființarea sovietelor muncitorilor ca formă supremă de autoconducere. Toate aceste abordări erau în contrast evident cu punctele de vedere bolșevice.

Culoarea folosită de anarhiștii ucraineni pentru a face distincția față de toate celelalte mișcări politice a fost cea neagră – culoarea tradițională a anarhismului. Forțele armate anarhiste au fost botezate „negre”, distingându-se astfel de cele ale oponenților lor: „roșii” bolșevici și „albii” monarhiști.

Începând cu noiembrie 1918 și până în iunie 1921, anarhiștii  au înființat o societate anarhistă autoguvernată de țărani și muncitori în regiunile ucrainene pe care le controlau. Aceasta se întindea cu aproximație între Berdiansk, Donetsk, Alexandrovsk și Dnepropetrovsk. Mahno declara că cea mai mare parte a populației sătești este formată din țărani, sau țărani-muncitori, aceștia organizându-se pe principiile egalității și solidarității comunităților locale. El considera de asemenea că bărbații și femeile deopotrivă sunt perfecți conștienți că au datoria să muncească în folosul comunității, pe ogoare și în gospodării. Pentru a asigura egalitatea completă, programul de muncă trebuia stabilit de adunarea tuturor membrilor comunității. Aceștia ar fi trebuit să cunoască cel mai bine ce și când trebuie făcut. Liderii anarhiști au considerat că au reușit să reorganizeze societatea în conformitate cu valorile anarhiste, proclamând politica comunităților libere drept forma cea mai înaltă a echității sociale. Învățământul a fost reorganizat pe principiile lui Francisco Ferrer, iar economia s-a bazat pe schimbul liber între comunitățile rurale și cele urbane, de la grâne sau vite, până la produse industriale, în conformitate cu principiile lui Peter Kropotkin.

Mahnoviștii declarau că sunt sprijinitorii „sovietelor libere muncitorești-țărănești”și se opuneau cu vehemență conducerii centralizate, alese de bolșevici. Mahno îi numea pe bolșevici „dictatori” și denunța poliția secretă bolșevică, CEKA, drept un organism cu nimic diferit de Ohrana țaristă. În plus, el milita pentru libertatea cuvântului, a presei, de asociere și de organizare în sindicate. Inamicii politici ai lui Mahno negau caracterul nestatal al guvernării sale, afirmând că anarhiștii fondaseră de fapt o republică în regiunea pe care o controlau. Atitudinea oficială a mahnoviștilor era aceea că tuturor aderenților mișcării le era interzisa participarea la forțele de miliție sau la organizațiile poliției secrete (CEKA de exemplu), aceste afiind scoase în afara legii în „Teritoriul liber”. Istoricul Heather-Noël Schwartz amintește că Mahno nu arăta nicio simpatie față de organizațiile care căutau să impună autoritatea politică, și ca urmare a dizolvat comitetele revoluționare bolșevice. Cu toate acestea, bolșevicii l-au acuzat pe Mahno că ar fi organizat două poliții secrete, care acționau sub comanda lui directă.

Guvernul bolșevic de la Petrograd s-a aliat la început cu anarhiștii și au acceptat existența experimentului lui Mahno. Bolșevicii au considerat la un moment dat că Mahno nu mai este un aliat de încredere și că acesta ar fi gata să treacă în tabăra inamicilor lor. Ca urmare, au început să considere „Teritoriul liber” drept regimul unor lideri militariști aventurieri, care trebuia eliminat. Bolșevicii au început să răspândească zvonuri conform cărora liderii „Teritoriului liber” nu ar fi fost aleși în mod democratic, ci ar fi fost numiți direct de Mahno și clica lui militară. Mai mult, bolșevicii au pretins că Mahno ar fi fost vinovat pentru o lungă serie de „crime”: ar fi refuzat să asigure provizii muncitorilor feroviari și telegrafiștilor sovietici, ar fi dispus poliției sale secrete să tortureze și execute în secret pe inamicii anarhiștilor, ar fi ordonat raiduri împotriva convoaielor de alimente ale Armatei Roșii sau că ar fi fost responsabil de acte de terorism împotriva unor orașe rusești. Cele mai multe dintre aceste afirmații nu aveau niciun suport real, fiind folosite doar în scop propagandistic. Treptat, tensiunile dintre anarhiștii ucraineni și guvernul rus bolșevic s-au înrăutățit până într-atâta, încât primii au fost catalogați drept „contrarevoluționari”. În noiembrie 1920, principalii lideri anarhiști au fost arestați și executați la ordinul lui Lenin și Troțki, dar Mahno a reușit să scape. Cristian Racovski, liderul bolșevic al Ucrainei, avea ordin să-i aresteze pe liderii anarhiști care mai erau încă în libertate și să-i judece pentru crime de drept comun și să ia măsuri punitive împotriva simpatizanților mahnoviști. În august 1921, resturile armatei anarhiste în frunte cu Nestor Mahno, au fost alungate din Ucraina de trupele sovietice conduse de Mihail Frunze, „Teritoriul liber” fiind desfiinţat, iar „sovietele libere muncitorești-țărănești” abolite şi autoconducerea înlocuită de către dictatura partidului.

Anarhiştii, bolşevicii şi Serge – Daniel Guerin

În perioada zilelor revoluţionare care au pus capăt republicii burgheze a lui Kerenski , anarhiştii au fost în avangarda luptei militare, în special în regimentul Dvinsk comandat de vechi libertari precum Grachoff şi Fedotoff. Această forţă a dislocat “cadeţii” contra-revoluţionari. Ajutat de către detaşamentul său, anarhistul Zhelezniakov a desfiinţat Adunarea Constituantă: bolşevicii doar au ratificat faptul împlinit. Numeroase detaşamente de partizani au fost formate sau conduse de anarhişti, luptând cu perseverenţă împotriva armatelor albe între 1918 şi 1920. Nu exista nici un oraş mare fără un grup anarhist sau anarho-sindicalist, răspândind o cantitate relativ mare de materiale tipărite – lucrări, reviste, pliante, broşuri şi cărţi. Existau două ziare săptămânale în Petrograd şi un ziar zilnic în Moscova, care apăreau fiecare cu câte 25,000 de exemplare. Simpatizanţi anarhismului creşteau cu cât revoluţia s-a adâncit şi apoi sa mutat la distanţă de mase. Căpitanul francez Jacques Sadoul, într-o misiune în Rusia, scria într-un raport datat 06 aprilie 1918: “Partidul anarhist este cel mai activ, cel mai militant din grupările din opoziţie, şi probabil cel mai popular…bolşevicii sunt neliniştiţi.” La sfârşitul anului 1918, potrivit lui Voline (istoricul principal al anarhiştilor în timpul revoluţiei, precum şi un participant activ la evenimentele descrise), “această influenţă a devenit atât de mare incât bolşevicii, care nu puteau accepta critici, opoziţie cu atât mai puţin, au devenit serios tulburaţi.” Voline descria că pentru autorităţile bolşevice “tolerarea propagandei anarhiste era echivalentă cu sinuciderea. Prima dată au încercat sa îi împiedice şi apoi de a interzice orice manifestare de idei libertare, şi în cele din urmă le-a suprimat prin forţă brută.”

Guvernul bolşevic “a început prin închiderea forţată a birourilor organizaţiilor libertare, şi interzicerea anarhiştilor de a lua parte la orice activitate sau propagandă.” La Moscova, în noaptea de 12 aprilie 1918, detaşamentele Gărzilor Roşii, înarmaţi până în dinţi, a luat prin surprindere peste douăzeci şi cinci de case ocupate de anarhişti. Anarhiştii, gândindu-se că erau atacaţi de Albgardişti , au răspuns cu focuri de armă. Potrivit lui Voline, autorităţile de îndată au continuat cu “măsuri mai violente: pedeapsa cu închisoarea, scoaterea în afara legii, şi execuţie. Timp de patru ani acest conflict a menţinut autorităţile bolşevice într-o stare de urgenţă… până când tendinţa libertară în cele din urmă a fost zdrobită prin măsuri militare (la sfârşitul anului 1921).” Lichidare anarhiştilor era mai uşoară, deoarece erau împărţiţi în două facţiuni, dintre care una a refuzat să fie îmblânzită în timp ce cealaltă a permis să fie domesticită. Acestea din urmă considera “necesitatea istorică” ca justificare pentru a face un gest de loialitate faţă de regim şi cel puţin temporar, aprobarea acţiunilor sale dictatoriale. Au considerat că un final victorios a războiului civil şi zdrobirea contra-revoluţiei trebuie să fie prima necesitate. Anarhiştii mai intransigenţi considerau acest lucru ca pe o tactică pe termen scurt. Mişcările contra-revoluţionare au fost alimentate de neputinţa birocratică a aparatului de stat şi deziluzia şi nemulţumirea poporului. Mai mult, autorităţile au sfârşit prin neefectuarea deosebirii între aripa activă a revoluţiei libertare care a contestat metodele sale de control şi activităţile criminale ale adversarilor de dreapta. Să accepte dictatura si teroarea a fost o sinucidere politică pentru anarhiştii care au devenit  victimele acestuia. În cele din urmă, conversia aşa-numiţilor  anarhişti sovietici a făcut zdrobirea celorlaţi mai uşoară, căci ei au fost trataţi ca “falşi” anarhişti, visatori iresponsabili şi nerealişti, proşti, nebuni, semănătorii ai diviziunii, şi în cele din urmă, bandiţi contra-revoluţionari .

Victor Serge a fost cel mai genial şi prin urmare, considerat cel mai autoritar din anarhiştii convertiţi. A lucrat pentru regim şi a publicat un pamflet în limba franceză care a încercat să apere împotriva criticilor anarhiste. Cartea scrisă mai târziu, L’An 1 de la Re’volution Russe (Anul 1 al Revoluţiei Ruse), este în mare parte o justificare a lichidării sovietelor de către bolşevism.  Partidul (sau mai degrabă elita acesteia) este prezentată drept creierul clasei muncitoare. Este datoria acestori lideri avangardişti în a descoperi ceea ce proletariatul poate şi trebuie să facă. Victor Serge a fost cu siguranţă prea limpede la minte să aibă nici o iluzie despre natura reală a puterii centrale sovietice. Dar această putere a fost încă aureolată cu prestigiul primei revoluţii proletare victorioase; era urâtă de către contra-revoluţia mondială; asta a fost unul dintre motivele – mai onorabile – de ce Serge şi alţi revoluţionari au crezut cu cuviinţă să pună un lacăt pe limbile lor. În vara anului 1921 anarhistul  Gaston Leval a ajuns la Moscova în delegaţia spaniolă la al III-lea  Congres al Internaţionalei Comuniste. În particular Serge a mărturisit că “Partidul Comunist nu mai practică dictatura proletariatului ci dictatura * asupra * proletariatului.” Revenind în Franţa, Leval a publicat articole în “Le Libertaire”, utilizând documente şi ce ia spus Victor Serge în confidential au fost comparata cu declaraţiile sale publice pe care Gaston le-a  descris ca fiind “minciuni conştiente.” În “Livining My Life” marea anarhistă americană Emma Goldman nu fost nici ea blândă cu Victor Serge pe care îl văzuse în acţiune la Moscova.

“Lupta împotriva fascismului începe cu lupta împotriva bolşevismului” de Otto Rühle

Otto Rühle (23 octombrie 1874, Großschirma – 24 iunie 1943) a fost un Marxist German opozant al primului război mondial cat si celui de-al doilea, fondator împreună cu Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg şi Franz Mehring a revistei “Internaţionale”, ce reprezenta un internaţionalism revoluţionar împotriva statelor aflate în conflict, şi de asemenea Liga Spartakistă (Spartakusbund în limba germană) în 1916. Liga Spartakistă a adoptat o politică opoziţională faţă de Leninism, fiind atacată de către bolşevici pentru inconsecvenţă. Cu toate că Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg au fost ucişi în 1919 pentru implicarea acestora în Revoluţia Germană, Rühle a trăit participând în opoziţia de stânga a mişcării muncitoreşti germane, dezvoltând atât o critică comunistă a bolşevismului, cat şi o opoziţie timpurie asupra fascismului. Rühle a văzut Uniunea Sovietică ca o formă de capitalism de stat, cu mult în comun cu capitalismul de stat-centric din Occident, precum şi fascismul. El a văzut, de asemenea, partidul leninist ca o formă adecvată pentru răsturnarea ţarismului, dar în cele din urmă o formă nepotrivită pentru o revoluţie proletară. Ca atare, indiferent de intenţiile reale ale bolşevicilor, de fapt, ceea ce ei au reuşit să aducă se poate compara cu revoluţiile burgheze din Europa, decât o revoluţie proletară. Rühle, de asemenea, a fost critic al partidului ca o formă de organizare revoluţionară, declarând că “revoluţia nu este o afacere de partid”, şi a sprijinit o abordare “consiilistă” (vezi “council communism“) , ce sublinia importanţa consiliilor din fabrici conduse de muncitori.

Click pe copertă pentru accesarea eseului “Lupta împotriva fascismului, începe cu lupta împotriva bolşevismului” de Otto Rühle