Puterea Muncitorilor şi Revoluţia Spaniolă

Miliţiancă anarhistă, Barcelona, 1936.

Articolul istoric al lui Tom Wetzel şi analiza Războiului Civil din Spania şi a Revoluţiei, şi în particular a activităţilor revoluţionarilor anarhişti spanioli. În text şi format PDF, aici. (în engleză)

În alegerile naţionale din Spania, din februarie 1936, un guvern represiv de dreapta a fost alungat de la putere şi înlocuit de o coaliţie formată din liberali şi socialişti. Profitând de un mediu mai puţin represiv, muncitorii spanioli au organizat cel mai mare val de greve din istoria Spaniei, cu zeci de greve generale care cuprindeau toate oraşele, şi sute de greve parţiale. Spre sfârşitul lui iunie, un milion de muncitori erau în grevă. La nici o lună de la alegeri, Federaţia Lucrătorilor Agricoli a condus 80.000 de lucrători agricoli, care nu aveau pământ, să confişte 3.000 de ferme din „Siberia Spaniei” – Estremadura, regiunea cea mai lovită de sărăcie. (1)

Cum ţara era prinsă într-o dezbatere tensionată despre viitorul ei, polarizarea politică a fost marcată de ucideri din răzbunare între activiştii de stânga şi de dreapta. După ce politicienii de dreapta au cerut, în mod public şi direct, armatei să preia conducerea ţării, lovitura de stat militară, la care se aştepta deja toată lumea, a fost declanşată în Spania pe 19 iulie.

Pentru prima dată în istoria Spaniei, poporul în mod energic şi agresiv a rezistat loviturii de stat armate. Armata a fost înfrântă în două treimi din suprafaţa Spaniei. Sindicatele au trecut la confiscarea vastelor proprietăţi capitaliste, şi au pus cea mai mare parte a economiei Spaniei sub controlul şi gestionarea muncitorilor. Sindicatele şi-au construit propria lor armată formată din muncitori, pentru a se lupta cu armata fascistă spaniolă. Încercarea armatei de a zdrobi mişcarea muncitorească a Spaniei a impulsionat clasa muncitoare să facă revoluţia de care elita spaniolă se temea de multă vreme. Războiul civil în sine a fost o luptă de clasă în forma sa extremă.

Birou sindical CNT

Doi dintre actorii cheie în această dramă au fost principalele federaţii sindicale ale muncitorilor. CNT, Confederaţia Naţională a Muncii (Confederación Nacional del Trabajo – CNT) avea 1,6 milioane de suporteri la începutul lui 1936 (potrivit statisticilor guvernamentale). CNT a fost rezultatul a aproape șapte decenii de activitate anarhistă pentru organizarea muncitorilor din Spania. Din 1919, CNT s-a bazat pe politica sindicato unico (”un singur sindicat”) – sindicate industriale autonome și independente. În Barcelona, în 1936, sindicatele autonome și independente ale muncitorilor din construcții și metalurgie ale CNT aveau mai mult de 30.000 de membri.

Nici un sindicato unico din CNT nu avea nici un oficial pe fluturaşii de salarii. Muncitorii erau foarte ataşaţi de ideea anarhistă că lupta comună nu trebuia să devină o trambulină pentru carierismul politic. Anarhiştii credeau că dacă ar fi plătit oficiali i-ar fi încurajat pe muncitori să se aştepte ca aceşti oficiali să le rezolve problemele, şi ar fi făcut ca sindicatul să fie dominat de şefi. În 1936 existau doar câţiva oficiali plătiţi de federaţia CNT – care lucrau în secretariatul naţional, secretariatul regional din Catalonia, şi în secretariatul sindicatului industrial naţional din industria de pescuit comercial. Aceşti oficiali, şi personalul de la ziarele CNT din Madrid şi Barcelona erau plătiți la nivelul unui muncitor obişnuit. Oficialii plătiţi erau schimbaţi din funcţie, prin rotaţie, după un an, nu rămâneau în funcţie mai mult de un an.

Note despre anarhism – Noam Chomsky

Un scriitor francez, simpatetic anarhismului, a scris în 1890 că “anarhismul are un spate lat, ca hârtia îndură tot “- incluzând, a menționat el, pe cei ale căror fapte sunt de așa natură încât “un dușman de moarte al anarhismului nu ar fi putut face mai bine.” Au existat mai multe stiluri de gândire și de acțiune, care au fost menționate ca “anarhiste”. Ar fi fără speranță să încercăm să cuprindem toate aceste tendințe contradictorii, într-o teorie generală sau ideologie. Chiar dacă am proceda în a extrage din istoria gândirii libertare o tradiție evolutivă aşa cum face Daniel Guérin în lucrarea sa, rămâne dificil să se formuleze doctrinele sale ca o teorie specifică și determinată a societății și schimbărilor sociale. Istoricul anarhist Rudolf Rocker, care prezintă o concepție sistematică de dezvoltare anarhistă către anarho-sindicalism, de-a lungul liniilor care poartă comparație cu munca lui Guérin, pune problema bine atunci când scrie că anarhismul nu este ”un sistem social fix şi închis, ci mai degrabă o tendință definită în dezvoltarea istorică a omenirii, care, în contrast cu tutela intelectuală a tuturor instituțiilor clericale și guvernamentale, urmărește desfășurarea fără obstacole a tuturor forțelor individuale și sociale ale vieţii. Chiar și libertatea este decât relativă, nu un concept absolut, din moment ce tinde în mod constant să devină mai largă și să afecteze cercuri mai largi în mai multe moduri multiple. Pentru anarhist, libertatea nu este un concept abstract filozofic, ci posbilitatea concretă ca fiecare ființă umană să ducă la dezvoltarea integrală a tuturor puterilor, capacităților și talentelor cu care natura a înzestrat-o. Cu cât mai puţin această evoluție naturală a omului este influențată de tutela ecleziastică sau politică, cu atat mai eficientă și armonioasă va deveni personalitatea umană.

S-ar putea întreba ce valoare există în studierea unei “tendințe definită în dezvoltarea istorică a omenirii” care nu articulează o teorie socială specifică și detaliată. Într-adevăr, mulți comentatori resping anarhismul ca utopic, lipsit de formă, primitiv sau incompatibil cu realitățile unei societăți complexe. S-ar putea, cu toate acestea, argumenta destul de diferit: că la fiecare etapă a istoriei preocuparea noastră trebuie să fie demontarea acelor forme de autoritate și opresiune care supraviețuiesc dintr-o epocă în care acestea ar fi putut fi justificate în ceea ce privește nevoia de securitate sau de supravietuire sau de dezvoltare economică, dar acum contribuie la – mai degrabă decât a atenua – deficitul material şi cultural. Dacă este așa, nu va fi nici o doctrină a schimbării sociale stabilită pentru prezent și viitor, nici chiar, neapărat, un concept specific și neschimbător a obiectivelor spre care ar trebui să tindă schimbarea socială. Cu siguranță înțelegerea noastră a naturii omului sau a gamei de forme viabile sociale este atât de rudimentară încat orice doctrină amplă trebuie să fie tratată cu scepticism, la fel cum scepticismul este în vedere atunci când auzim că “natura umană” sau “cerințele de eficiență” sau “complexitatea vieții moderne”, impune acest lucru sau o formă de opresiune și conducere autocrată.

Cu toate acestea, la un anumit moment există toate motivele de a dezvolta, în măsura în care permite înțelegerea noastră, o realizare specifică a acestui trend definit în dezvoltarea istorică a omenirii, adecvate pentru sarcinile de moment. Pentru Rocker “problema care este stabilită pentru timpul nostru este aceea de a elibera pe om de blestemul exploatării economice și de înrobirea politică și socială”; iar metoda nu este cucerirea și exercitarea puterii de stat, ci mai degrabă “pentru a reconstrui viața economică a poporului de la sol în sus și de a construi-o în spiritul socialismului.” Dar numai producătorii înșiși sunt echipaţi pentru această sarcină, întrucât sunt singurul element creator de valoare în societatea din care un nou viitor poate apărea. Lor trebuie să fie sarcina de a elibera munca de toate lanțurile cu care exploatarea economică o incatusaseră, de a elibera societatea de toate instituțiile și procedurile puterii politice, și deschiderea căii spre o alianță de grupuri libere, bazate pe cooperarea muncii și administrarea planificată a lucrurilor în interesul comunității. Pentru a pregăti masele muncitoare din oraș și țară pentru acest obiectiv și unirea acestora, ca o forță militantă este obiectivul modern al anarho-sindicalismului.”

Note despre anarhism – Noam Chomsky (Partea III)

Ceea ce este mult mai important este faptul că aceste idei au fost realizate în acțiune revoluționară spontană, de exemplu, în Germania și Italia, după Primul Război Mondial și în Spania (nu doar la țară, ci și în Barcelona industrială) în 1936. S-ar putea argumenta că o formă de comunism al consiliului este forma naturală a socialismului revoluționar într-o societate industrială. Aceasta reflectă înțelegerea intuitivă că democrația este strict limitată atunci când sistemul industrial este controlat de orice formă de elită autocratică, fie că sunt proprietari, manageri și tehnocrați, o “avangardă” de partid, sau o birocrație de stat. În aceste condiții de dominație autoritară, idealurile clasice libertare dezvoltate mai departe de către Marx și Bakunin și toți revoluționarii adevărați nu pot fi realizate; omul nu va fi liber să dezvolte potențialul la capacitate maximă, și producătorul va rămâne “un fragment dintr-o ființă umană,” degradată, un instrument în procesul de producție direcționat de sus.

Fraza “acțiune spontană revoluționară” poate fi înșelătoare. Anarho-sindicaliștii, cel puțin, au luat foarte în serios observația lui Bakunin, care spunea că organizațiile muncitorilor trebuie să creeze ”nu numai ideile, ci de asemenea faptele viitorului în sine” în perioada pre revoluționară. Realizările revoluției populare din Spania, în particular, s-au bazat pe munca perseverentă a multor ani de organizare și educație, o componentă a unei lungi tradiții de angajament și militantism. Rezoluțiile Congresului de la Madrid din iunie 1931 și Congresul de la Saragosa din mai 1936 au prefigurat în mai multe moduri actele revoluției, aşa cum au fost schiţate ideile oarecum diferite ale lui Santillan, în relatarea sa destul de specifică a organizării sociale și economice care urmează să fie instituită de revoluție. Guérin scrie “Revoluția spaniolă a fost relativ matură in mintea gânditorilor libertari, ca și în conștiința populară.” Iar organizațiile muncitorilor au existat cu structura, experiența, precum și înțelegerea pentru realizarea sarcinilor de reconstrucție socială atunci când, cu lovitura de stat lui Franco, turbulențele din 1936 au explodat în revoluție socială. În prefața la o colecție de documente privind colectivizarea în Spania, anarhistul Augustin Souchy scrie: Timp de mulți ani, anarhiștii și sindicaliștii din Spania au considerat sarcina lor supremă transformarea socială a societății. În adunările lor de sindicate și grupuri, în jurnalele lor, broșurile și cărțile lor, problema revoluției sociale a fost discutată neîncetat și într-un mod sistematic. Toate acestea se află în spatele realizărilor spontane, munca constructivă a Revoluției spaniole.

Ideile socialismului libertar, în sensul descris, au fost scufundate în societățile industriale din ultima jumătate de secol. Ideologiile dominante au fost cele ale socialismului de stat sau capitalismului de stat (tot mai militarizată în Statele Unite, din motive care nu sunt obscure). Dar a existat un interes în ultimii ani. Tezele pe care le-am citat de Anton Pannekoek au fost luate din o broșură recentă a unui grup de muncitori francezi radicali (Informations Correspondance Ouvrière). Observațiile de William Paul despre socialismul revoluționar sunt citate într-o lucrare de Walter Kendall dat la Conferința Națională privind controlul Muncitorilor în Sheffield, Anglia, în martie 1969. Mișcarea pentru controlul muncitorilor a devenit o forță semnificativă în Anglia în ultimii ani. A organizat mai multe conferințe și a produs o literatură substanțială , și numără și printre reprezentanții săi activi ale unora dintre cele mai importante sindicate. De exemplu, Uninea Amalgamată a Muncitorilor din Turnătorie şi Inginerie, a adoptat, ca politică oficială, programul de naționalizare a industriilor de bază sub “controlul muncitorilor la toate nivelele.” Pe continent, există evoluții similare. Mai 1968 a accelerat bineînțeles interes crescând pentru comunismul de consiliu și ideile conexe în Franța și Germania, așa cum a făcut-o în Anglia.

Războiul Civil din Spania – ANARHISMUL ÎN ACŢIUNE

Introducere

Căutaţi prin toate cărţile de istorie pe care le puteţi găsi. Veţi afla puţin, dacă nu chiar nimic, despre căpitanul Jack White după anul 1914. Este ca şi cum cel care a iniţiat formarea Armatei Populare Irlandeze ar fi dispărut de pe faţa pământului când revolta din Dublin a luat sfârşit. De fapt, el a continuat să trăiască şi a  rămas activ în mişcarea socialistă până în 1940. Când James Connoly a fost condamnat la moarte, Jack White a fost cel care a mers repede în sudul Ţării Galilor şi i-a îndemnat pe mineri să intre în grevă de protest. Din această cauză a făcut trei luni de puşcărie. În Anglia, a lucrat o perioadă pentru Federaţia Socialistă Muncitorească a Sylviei Pankhurst şi în timpul grevei generale din 1926 a vrut să organizeze o Armată Populară pentru a proteja pe cei care pichetau, aşa cum făcuse şi în Dublin.

Începutul războiul civil din Spania l-a găsit pe White înrolat în Brigada Internaţională din Irlanda, care a mers să lupte împotriva fascismului. Un camarad din anii ΄30, Albert Meltzer, descria experienţa lui White: „Era încântat de colectivizarea din Spania şi de miliţiile voluntare. A fost foarte surprins că toate acestea erau rezultatul eforturilor anarhiştilor. Pe lângă activitatea sa în Brigada Irlandeză pe front, el i-a învăţat pe voluntarii spanioli cum să folosească armele şi, de asemenea, le-a învăţat pe femeile din satele de pe drumul spre Saragoza cum să folosească armele de calibru mic în auto-apărare. Ceea ce nu a putut suporta a fost faptul că Brigada din Irlanda, la fel ca toate celelalte brigăzi internaţionale, era manipulată de Partidul Comunist. Nu a acceptat niciodată existenţa Partidului Comunist; nu găsea nici o alternativă; însă acum o aflase”.

White s-a înrolat în rândurile CNT, renunţând la Brigăzile Internaţionale. CNT nu avea nevoie în aceea perioadă de voluntari străini, căci avea un sprijin autohton foarte puternic, însă avea nevoie de arme. Avea nevoie de oameni care să lucreze în folosul său în afara Spaniei. Astfel, a fost rugat să lucreze la Londra cu scopul de a aduna fonduri şi solidaritate. În timpul şederii sale în Spania a devenit un anarhist convins şi la scurt timp de la întoarcerea din Spania a scris o broşură intitulată simplu „Ce înseamnă Anarhismul”.

Faptul că astfel de informaţii sunt noi pentru cititor arată cum poate fi falsificată istoria sau cum pot dispare episoade întregi din cărţile de istorie. S-a scris foarte mult pentru a se marca 50 de ani de la războiul civil spaniol, însă contribuţia anarhiştilor a fost fie ignorată complet, fie redusă la câteva note de subsol, care şi acelea conţineau minciuni sfruntate sau menţionări reduse la cuvintele „nişte rataţi”. Pentru a se mai îndrepta ceva, această broşură a fost scrisă. Nu este o istorie a Războiului Civil, cea ce ar necesita sute de pagini de scris pentru a face lumină asupra acestui subiect. Reprezintă numai scoaterea la lumină a „istoriei ascunse” a participării anarhiştilor la lupta antifascistă din Spania.

Nu a fost scrisă din motive academice, ci pentru că anarhismul este la fel de relevant astăzi ca şi cu 50 de ani în urmă. Am văzut rezultatele democraţiilor sociale şi ale partidelor muncitoreşti, am văzut ceea ce a însemnat stalinismul în Rusia, China, Albania şi restul sateliţilor, am văzut cum critica stângistă din mişcarea troţkistă a fost incapabilă să atingă adevărata problemă. Şi adevărata problemă este ideea autoritară că lumea poate fi schimbată peste voinţa muncitorilor. Poate, dar nu într-una mai bună.

Numai Anarhismul, cu conceptele sale de socialism bazat pe libertatea individuală şi consiliile muncitoreşti, este diferit de toate acestea. Numai astfel a fost posibil ca, după patru decenii de represiune, CNT să reapară ca un sindicat adevărat după moartea lui Franco. Tocmai de aceea un grup de muncitori irlandezi, aflaţi în căutarea unui socialism adevărat, a pus bazele Mişcării de Solidaritate a Muncitorilor (Workers Solidarity Movement) în 1984. Noi credem că Anarhismul nu este doar o altă opţiune a celor care vor să schimbe lumea în bine; istoria celorlalte mişcări de stânga arată că ANARHISMUL ESTE O NECESITATE.

“Sindicalismul revoluţionar serveşte proletariatul, în timp ce anarhismul este o marcă a umanismului” – interviu cu Juan Garcia Oliver

ÎNTREBARE: Având în vedere modul în care viaţa ta s-a dezvoltat, asta a fost o descoperire importantă.

RĂSPUNS: Da, mai ales că era în timpul grevei chelnerilor; cu alţi tovarăşi tineri din comerţ  am înfiinţat un grup anarhist, care sa afiliat cu Federaţia Locală a Grupurilor Anarhiste din Barcelona. Această federaţie a purtat numele de “Bandera Negra” [Drapelul Negru], împrumutat din titlul ziarului publicat. În Barcelona exista o altă federaţie de grupuri, “Bandera Roja” [Drapelul Roşu]. “Bandera Negra” a fost, să zicem, un recipient clasic al ideilor anarhiste şi era împotriva sindicalismului revoluţionar. “Bandera Roja” a pretins că este aproape de sindicalismul revoluţionar, dar a fost, în total, un sindicalism pur şi simplu, cu toate ce implică…îmi imaginez că vom reveni la această temă mai tărziu.

ÎNTREBARE: Aşadar cum te vezi, ca un sindicalist revoluţionar sau ca un anarhist?

RĂSPUNS: Sincer să vă spun, m-am alăturat “Bandera Negra”, din greşeală. Grupul nostru a urmat doar sfatul cuiva care ne-a iniţiat în anarhism, Ismail Rico. De fapt, ne-am simţit ca peştele pe uscat în interiorul “Bandera Negra”. Noi trebuia să ne alăturăm celeilalte federaţii, deoarece “Bandera Negra” nu avea vreun interes în lupta muncitorilor. Îşi petrecea timpul asigurând legătura – la nivel naţional şi internaţional – cu alte grupuri profesionale, activitatea sa principala fiind citirea şi răspunsul corespondenţei. În ceea ce priveşte sindicalismul şi CNT, erau ferm împotriva lor.

ÎNTREBARE: Deci nu era nici o şansă de înţelegere între sindicalişti şi anarhişti?

RĂSPUNS: Nici o înţelegere…eram în continuare departe de ceea ce a venit mai târziu; anarho-sindicalismul care a biruit această dihotomie. Anarho-sindicalismul a permis ca anarhismul să devină parte integrantă a grupurilor sindicaliste care au fost îmbibate cu gândirea anarhistă.

Aşa că, cu două săptămâni după proclamarea Republicii (Spaniole), demonstraţia de 1 mai 1931 s-a încheiat cu un miting revoluţionar şi s-a vărsat printr-un atac asupra palatului Generalitat din Catalonia. Şi cu acest prilej, steagul roşu cu negru a fost abordat.

ÎNTREBARE: Pentru prima dată?

RĂSPUNS: Da. Acest steag simbolizează mariajul dintre sindicalism şi anarhism. Este un punct care merită analizat. După moartea lui Salvador Seguí (1923) unitatea a fost realizată între anarhişti şi sindicalişti, în mod spontan, ca să zicem aşa, fără nici un fel de negociere. Termenul anarho-sindicalism datează de atunci. Anterior, nu fuseseră niciodată folosit. Cu moartea lui Seguí situaţia a luat o întorsătură gravă, astfel, în mod natural, activităţile anarhiştilor şi sindicaliştilor s-au unit, ceea ce a dus la dispariţia federaţiilor “Bandera Roja” şi “Bandera negra”. Amalgamarea a fost totală şi nu a existat nici un acord prealabil de către orice fel de congres. Toată lumea a realizat că trebuie să începem din nou, trebuie să elaborăm noi forme de luptă, cea ce am şi făcut. Reformiştii nu mai era un obstacol în calea luptei revoluţionare. Adevărat, timp de opt ani, activităţile organizaţiei au fost cauzate de existenţa dictaturii, cunoscând o renaştere o dată cu venirea Republicii. Steagul negru şi roşu a fost simbolul acestei noi ere de fuziune anarhist-sindicaliste. Am argumentat această noţiune a anarho-sindicalismului membrilor CNT şi emigranţilor spanioli care locuiau în Franţa, în timpul dictaturii. Aşa cum am văzut, singuri, anarhiştii nu ar putea face revoluţia. În ceea ce priveşte anumiţi sindicalişti, punctele lor de vedere s-au distanţat de asta. Singura opţiune posibilă a fost contopirea amândurora şi îmbrăţişarea acestei idei a anarho-sindicalismului.

ÎNTREBARE: În istoria mişcării libertare spaniole, cu siguranţă vei fi trecut ca unul care a introdus o măsură revizionistă. Privind două aspecte fundamentale – problema preluării puterii şi problema armatei revoluţionare – ai sfidat chiar şi în mod deschis abordările clasice ale anarhismului tradiţional. Ce-ai spune despre asta?

RĂSPUNS: Uite…dacă am adopta un punct de vedere strict anarhist, poziţia mea vizavi de preluarea puterii sau formarea unei armate revoluţionare ar fi lipsită de sens. Dacă vom lua o linie sindicalist revoluţionară, aceste lucruri au logică. Într-o zi vom avea de lucru cu definiţia precisă a noţiunii de “acţiune directă”, care este parte integrantă a sindicalismului revoluţionar. Adevărat, în vremea sa, Anselmo Lorenzo a echivalat acţiunea directă cu grevele şi sabotajul, dar această definiţie este prea restrictivă. Noţiunea acţiunii directe este de fapt foarte clară: este singurul mod de a garanta succesul clasei muncitoare ca o clasă. În acest scop, trebuie să fie studiată şi pusă în practică iar toate consecinţele confruntate. Alternativa este după cum urmează: fie clasa muncitoare, prin intermediul acţiunii directe, atinge emanciparea proprie, ca o clasă sau va fi redusă pentru totdeauna la o formă de sclavie mai mult sau mai puţin bine plătită. Cu alte cuvinte, devine obişnuită să fie tratată – din punct de vedere economic şi politic – ca o clasă inferioară, sau se organizează într-un sindicat şi practică acţiunea directă. În plus, acţiunea directă poate varia în funcţie de circumstanţe. De exemplu, în anii 1920, vedeam sindicaliştii din Barcelona executând “cenzura roşie”. Presa burgheză purta o serie de articole defăimătoare sindicaliştilor care se înarmează în auto-apărare împotriva ucigaşilor angajaţi de şefi, astfel CNT a decis să pună în aplicare “cenzura roşie”. A fost direct: muncitorii de la editorialele afiliate cu CNT, cenzurau cea ce credeau ca este defăimător. Această practică nu sa bucurat de sprijinul anarhistului Federico Urales care a fost aproape un liberal radicalizat care a tratat întotdeauna liberalismul şi anarhismului ca aceleaşi. A mers atât de departe (într-un ziar din Madrid), încât să denunţe “cenzura roşie”, ca anti-anarhistă … Ceea ce ne aduce la ciotul materiei. În lupta care duce la exercitarea victoriei lor ca o clasă, muncitorii determină formele de acţiune directă pentru ei înşişi. Avem de a face aici cu logica confruntării de clasă. Aceste metode de luptă nu sunt 100% anarhiste, acestea sunt 100% sindicalist revoluţionare. Noţiunea anarho-sindicalismului este o încercare de a ajunge la un amestec posibil a metodelor de luptă de clasă a anarhismului, ştiind că sindicalismul revoluţionar serveşte proletariatul, în timp ce anarhismul este o marcă a umanismului.

Extras din broşura “My Revolutionary Life: Juan García Oliver interviewed by Freddy Gomez”

Războiul Civil din Spania – ANARHISMUL ÎN ACŢIUNE

Războiul Civil Din Spania a fost un eveniment parţial uitat din cauza faptului că acesta a semnalat şi a fost urmat de cel de-al Doilea Război Mondial. În cadrul acestui eveniment, s-a petrecut un experiment socio-economic care a răsturnat paradigma “comunism vs. capitalism”, ce a caracterizat secolul XX. Se poate afirma că a fost printre puţinele momente istorice în care anarhismul a existat în forma sa organizaţională.

Acest eveniment, denumit mai târziu Revoluţia Spaniolă, a deschis un nou mod de viaţă pentru cei care au căutat o alternativă la capitalismul anti-social pe de o parte şi la socialismul de stat totalitar pe de altă parte. Broşura aceasta examinează „istoria ascunsă” a participării anarhiştilor la lupta antifascistă din Spania, precum şi revoluţia socială care a urmat aceasta luptă.

Click pe copertă pentru accesarea broşurii.

Buenaventura Durruti 1896-1936

Scurtă biografie a legendarului anarhist spaniol şi luptător al Războiului Civil din Spania.

A reduce la câteva sute de cuvinte povestea de viaţă a unui personaj aproape mitic nu este o sarcină uşoară. Se poate afirma, fără teama a exagerări, faptul că Buenaventura Durruti a simbolizat prin persoana sa, lupta curajoasă a muncitorilor şi ţăranilor din acea ţară ,şi mai precis simbolizeaza spiritul anarhismului spaniol. S-a născut pe data de 14 iulie 1896 în Leon un oraş din centrul Spaniei, fiind fiul unui muncitor de cale ferată. La vârsta de 14 ani părăseşte şcoala pentru a deveni un mecanic feroviar.  Ca şi tatăl său, se alătură sindicatului socialist UGT. Participă în mod activ la greva din august 1917 atunci când guvernul a răsturnat un acord dintre sindicat şi angajatori. Aceasta a devenit imediat o grevă generală în toată zona. Guvernul a chemat armata şi în decurs de trei zile, greviştii au fost zdrobiţi. Trupele s-au comportat cu brutalitate extremă, ucigând 70 şi rănind 500 de muncitori. 2000 de greviştii au fost închişi. Durruti a reuşit să fugă în Franţa, unde a intrat în contact cu anarhiştii exilaţi, a căror influenţă la condus în aderarea la sindicatul anarhist CNT (Confederaţia Naţională a Muncii – Confederación Nacional del trabajo) la întoarcerea sa în ianuarie 1919. Se alătură luptei împotriva angajatorilor dictatoriali din minele asturiane şi este arestat pentru prima dată în martie 1919; scapă şi în următorul deceniu şi jumătate activează în cadrul CNT şi al mişcării anarhiste. În aceşti ani este implicat în mai multe greve , fiind forţat în exil. Fără să vrea, guvernul spaniol “exporta” rebeliunea, deoarece Durruti şi prietenului sau apropiat Francisco Ascaso se alăturau cu bucurie luptei pentru libertate oriunde ajungeau, atât în ​​Europa cât şi în America Latină. Monarhia spaniolă a căzut în 1931 iar Durruti sa mutat la Barcelona;  însoţit de Emilienne partenera lui de origine franceză, gravidă cu Colette fiica lor. Sa alăturat Federaţiei Anarhiste Iberice (FAI), organizaţie specific anarhistă şi împreună cu alţi militanţi au format grupul “Nosotros”. Aceştia au fost membri în cadrul CNT de o tendinţă radicală, neavând nici o iluzie cu privire la Republica recent proclamată, susţinând că momentul era prielnic pentru un progres continuu către o revoluţie socială. Odată cu victoria electorală a “Frontului Popular” liberal /reformist în februarie 1936, stânga şi dreapta erau în curs de coliziune, iniţiat foarte rapid prin revolta militară a lui Franco în 19 iulie 1936. CNT şi FAI au confruntat armata cu curaj, cu organizări şi mobilizări în masă – aceasta a fost Revoluţia Spaniolă. Au învins în mare parte din Spania, în ciuda superiorităţii fasciste în arme şi resurse. Contribuţia anarhistă a fost decisivă în rezistenţa împotriva fasciştilor pe întreg teritoriul ţări, în Catalonia învingând rebeliunea militară de unii singuri, Durruti fiind unul dintre cei mai îndrăzneţi luptători din această bătălie. Aici Francisco Ascaso şi-a pierdut viaţa.

La data de 24 iulie, din Barcelona unde obiectivul anarhist al controlului muncitoresc , democraţiei directe şi a libertăţii începuse să devină realitate, Durruti a plecat cu o coloană înarmată spre Zaragossa ocupată de către fascişti. Prin lupte grele această miliţie a muncitorilor, fără ofiţeri sau alte ornamente militare, au avansat şi au salvat frontul Aragon împotriva trupelor regulate mult mai bine echipate. În paralel cu asta, forţele  anarhiste au sprijinit o transformare socială ceea ce a insemnat crearea colectivelor agricole în Aragon, neliniştind autoritarii partidelor comuniste şi socialiste, conform cărora războiul nu putea fi câştigat cu revoluţia mergând mai departe. Război sau nu , aceştii aşa zişi ”conducători” n-ar fi dorit o democraţie reală oricum. După eliberarea Aragonului, Durruti a fost intervievat de către Pierre van Passen de la ziarul”The Star” din Toronto. “Pentru noi”, a spus Durruti “este o chestiune de zdrobire a fascismului o dată pentru totdeauna. Da, şi în ciuda guvernului. Nici un guvern din lume luptă cu fascismul până la moarte. Atunci când burghezia vede cum puterea îi alunecă din mîna, aceasta recurge la fascism pentru a se menţine. Guvernul liberal din Spania ar fi putut să lase elementele fasciste lipsite de putere cu mult timp în urmă. În schimb, a compromis şi a tărăgănat. Chiar şi acum, în acest moment, există oameni în acest guvern care adoptă o atitudine moderată faţă de rebeli.” Iar atunci Durruti râzând spune. “Niciodată nu poţi şti , actualul guvern ar putea avea nevoie de aceste forţe rebele să zdrobească mişcarea muncitorească. Noi ştim ce vrem. Pentru noi nu înseamnă nimic faptul că există o Uniune Sovietică undeva din lume, ce pentru pacea şi liniştea lor, muncitorii din Germania şi China au fost sacrificaţi barbarilor fascişti de către Stalin. Vrem revoluţie chiar acum în Spania, nu după următorul război european. Noi îi oferim lui Hitler şi Mussolini mult mai multe griji cu revoluţia noastră decât întreaga Armată Roşie a Rusiei. Dăm un exemplu clasei muncitoare germane şi italiene cum să se ocupe cu fascismul.” Dar interveni van Passen. “Chiar dacă vei câştiga, vei fi aşezat pe un morman de ruine.” Durruti a răspuns. “Noi întotdeauna am trăit în mahalale şi găuri în perete. Vom şti cum să ne acomodăm pentru o vreme. Nu trebuie să uităm, ştim de asemenea, cum să construim. Noi muncitorii am fost cei care am construit aceste palate şi oraşe, aici în Spania şi în America şi pretutindeni. Noi muncitorii putem să construim altele în locul lor, şi chiar şi mai bune! Nouă nu ne este frică de ruine. Vom moşteni pământul nu este cea mai mică îndoială cu privire la asta. Burghezia ar putea ruina propria lume înainte de a părăsi scena istoriei. Noi purtăm o lume nouă în inimile noastre. Această lume creşte chiar în acest moment.”  Durruti a întruchipat sentimentele şi obiectivele muncitorilor înarmaţi, fiind un anume “şef” al cărui privilegiu principal a fost a lupta în prima linie, şi al cărui rang a fost doar stima pe care egalii săi l-au avut pentru el. Viaţa sa curajoasă a luat capăt în luna noiembrie a aceluiaşi an. Pe data de 15 noiembrie Durruti a sosit cu o forţă de 1.800 de oameni pentru a consolida apărarea de la Madrid, au ajuns imediat la ce-a mai dificilă secţiune şi pe 19 a fost lovit de un glonţ. A murit în zori pe data de 20, fiind îngropat două zile mai târziu, în cimitirul Montjuich din Barcelona, sicriul său era însoţit de 500,000 de oameni cu steaguri roşii şi negre al anarhismului. A fost cel mai mare cortegiul funerar văzut vreodată în acel oraş. Aici a fost un om care a luptat pentru sindicatul său şi idealurile sale anarhiste; care niciodată nu a căutat privilegii speciale pentru el însuşi, care a acţionat la fel de mult cum a citit crezut, visat sau iubit, fiind determinat să ne părăsească lăsând o lume mai bună decât cea în care ne-am născut.

75 de ani de la Revoluţia Spaniolă

Revoluţia Spaniolă a fost o revoluţie socială a muncitorilor, care a început odată cu Războiul civil pe 19 iulie 1936 şi care a avut ca efect instaurarea principiilor organizaţionale anarhiste şi socialiste în mai multe zone ale ţării pentru doi sau trei ani, în principal Catalonia, Aragon, Andaluzia, şi părţi din Levante. O mare parte a economiei spaniole a devenit controlată de muncitori: fabricile erau conduse de comitete muncitoreşti, iar zonele agrare au fost colectivizate. Până şi hotelurile şi restaurantele au fost colectivizate şi gestionate de către muncitori. Potrivit estimărilor, la Revoluţia Spaniolă au participat, direct sau indirect, aproximativ opt milioane de oameni, ajungând aproape de realizarea idealului societăţii fără stat, pe scară largă, decât orice revoluţie din istorie. Istoricul anarhist Gaston Leval (care a fost un participant activ) rezumă concepţia anarhistă a revoluţiei sociale din Spania: În Spania, în timpul celor aproape trei ani, în ciuda unui război civil care a luat milioane de vieţi, în ciuda opoziţiei partidelor politice (republicani,liberali, separatiştii de stânga şi dreapta catalană, socialişti, comunişti, regionalişti, mica burghezie etc.), această idee a comunismului libertar a fost pusă în aplicare. Foarte rapid, peste 60% din terenurile agricole au fost cultivate în mod colectiv de către ţăranii înşişi, fără proprietari, fără şefi şi fără a institui concurenţa capitalistă pentru a stimula producţia. În aproape toate industriile, fabrici, uzine, ateliere, servicii de transport, serviciile publice, utilităţile; muncitorii, comitetele lor revoluţionare şi sindicatele acestora au reorganizat si administrat producţia, distribuţia, precum şi serviciile publice fără capitalişti, manageri cu salarii mari, sau autoritatea de stat. Şi mai mult, diferitele colective agrare şi industriale au instituit imediat egalitatea economică, în conformitate cu principiul esenţial al comunismului : “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”. Aceştia şi-au coordonat eforturile, prin asocierea liberă în regiuni întregi, au creat avuţie nouă, producţia a crescut (în special în agricultură), au construit scoli noi, iar serviciile publice au fost  îmbunătăţite. Aceştia nu au instituit democraţia burgheză formală, ci democraţia directă libertară, unde fiecare individ a participat direct la reorganizarea revoluţionară a vieţii sociale. Au înlocuit războiul dintre oameni, “supravieţuirea celui mai puternic,” prin practicarea universală a ajutorului reciproc, şi înlocuirea rivalităţii prin principiul solidarităţii. Această experienţă, în care aproximativ opt milioane de oameni au participat în mod direct sau indirect, a deschis un nou mod de viaţă pentru cei care au căutat o alternativă la capitalismul anti-social pe de o parte şi la socialismul de stat totalitar pe de altă parte.

Libertarias

La izbucnirea razboiului civil din Spania, calugarita Maria este fortata sa isi paraseasca manastirea, ea se refugiaza intr-un bordel, intre timp bordelul este eliberat de catre Mujeres Libres ( Femeile Libere), organizatie de femei anarhiste. Maria se alatura grupului si in cele din urma merge pe front. Grupul de femei se confrunta cu problemele luptei cu nationalistii dar si cu elementele de stanga care incearca sa le impuna o structura traditional militara.

 

 

Living Utopia – Revolutia Spaniola din 1936

“Living Utopia” este un documentar despre revolutia spaniola din 1936 , prima revolutie cu caracter anarho-sindicalist si Razboiul Civil Spaniol. Prezentand inceputurile miscarii anarhiste din Spania, documentarul explica influenta anarhista ce exista in Spania inainte de revolutie si radicalizarea muncitorimii de catre sindicatele revolutionare, cu zeci de interviuri documentarul este narat de veterani revolutiei, ei constituind martori oculari ai realizarilor anarho-sindicaliste din acea vreme. Dupa esecul razboiului civil si instalarea regimului dictatorial francoist, CNT inca exista ca sindicat si anarho sindicalismul inca joaca un rol important in miscarea muncitoreasca nationala si internationala.

Website CNT Confederación Nacional del Trabajo ( Confederatia Nationala a Muncii) organizatia principala anarho-sindicalista ce a condus revolutia spaniola.
http://www.cnt.es/

http://en.wikipedia.org/wiki/Confederaci%C3%B3n_Nacional_del_Trabajo

Revolutia Spaniola (in engleza)
http://en.wikipedia.org/wiki/Spanish_…