Clasa muncitoare din România: țintă sigură în bătaia puştii capitalismului

Există aproximativ 5 milioane de angajați în România, în prezent. Alte 3 milioane de persoane lucrează în alte țări din Uniunea Europeană, în special Spania și Italia (un sfert din forța de muncă locală). Oficial, șomerii se spune că reprezintă 6,7%, dar acest lucru nu este corect. Acest număr se referă numai la persoanele care au fost înregistrate, și nu se calculează în consecință la întregul număr de persoane care ar putea lucra, dar sunt lăsate afară. Prin urmare, numărul real al șomerilor nu este cunoscut cu adevărat (sau nu este raportat de către guvern), dar o deducere logică pune undeva la încă un milion de oameni. Un sfert dintre persoanele oficial șomere sunt absolvenți din universități. 53 la sută dintre șomerii înregistrați au terminat perioada în care au dreptul la ajutor (75 la sută din salariul lor) și nu au în prezent nici un venit.

Muncitorii sunt într-o situație îngrozitoare. Mai mult de două treimi din cei 5 milioane de muncitori sunt angajați de către sectorul privat. Aceştia nu sunt sindicalizaţi, și o solidaritate foarte mare în rândul muncitorilor și o luptă grea vor fi necesare pentru a lupta împotriva clasei conducătoare (clasa marilor afacerişti, protejată de stat), pentru a rupe opoziția acesteia și pentru a permite formarea de sindicate în sectorul privat. Singurele sindicate care există în România sunt sindicatele “galbene” – o farsă sinistră – care acoperă doar o parte din angajații statului (poliție, parţial educație și sănătate) sau angajații companiilor de stat, și fostele companii de stat, care au fost privatizate. Aceste sindicate i-au trădat în mod constant pe muncitori. Singurele lupte eficiente ale acestor sindicate au fost pentru obținerea pozițiilor de rang înalt în aparatul de stat pentru birocraţii sindicalişti. Doar câteva exemple pentru a ilustra acest lucru: Victor Ciorbea, fost sindicalist, devenit prim-ministru, (în 1999, el a concediat 100.000 de mineri la ordinele FMI și lăsat regiuni întregi în ruină și sărăcie de nedescris), foști miniștri, diferiţi membri de partid și parlamentari au fost anterior lideri sindicali, unii dintre cei din top 500 Forbes oameni bogați români sunt foști lideri de sindicat.

Lipsită de protecţia sindicatelor combatante, nivelul de vulnerabilitate a clasei muncitoare românești este cel mai mare din Europa, iar acest lucru are consecințe tragice asupra întregii societăți, şi a ieşit la vedere în timpul ultimului atac feroce al capitalismului asupra muncii. În 2009, statul român a fost primul din Uniunea Europeană care a impus cu forţa oamenilor modelul “austerității” , susținut de FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială. Guvernul a dublat în mod intenționat numărul șomerilor prin forțarea firmelor mici să intre în faliment. Acestea erau, în mare parte firme mici de familie, cu puțini angajați. Guvernul literalmente le-a ucis și a recunoscut că a făcut asta, prin impunerea unei taxe, pe care știa că aceste firme nu o puteau plăti. “Firmele care nu pot plăti impozitul de 500 euro trebuie să moară”, a declarat Gheorghe Pogea, ministrul de finanțe. Acest lucru a dublat șomajul în sectorul privat. A fost primul pas într-un război total, dus de stat, al capitalismului împotriva muncii.

Puterea Muncitorilor şi Revoluţia Spaniolă

Miliţiancă anarhistă, Barcelona, 1936.

Articolul istoric al lui Tom Wetzel şi analiza Războiului Civil din Spania şi a Revoluţiei, şi în particular a activităţilor revoluţionarilor anarhişti spanioli. În text şi format PDF, aici. (în engleză)

În alegerile naţionale din Spania, din februarie 1936, un guvern represiv de dreapta a fost alungat de la putere şi înlocuit de o coaliţie formată din liberali şi socialişti. Profitând de un mediu mai puţin represiv, muncitorii spanioli au organizat cel mai mare val de greve din istoria Spaniei, cu zeci de greve generale care cuprindeau toate oraşele, şi sute de greve parţiale. Spre sfârşitul lui iunie, un milion de muncitori erau în grevă. La nici o lună de la alegeri, Federaţia Lucrătorilor Agricoli a condus 80.000 de lucrători agricoli, care nu aveau pământ, să confişte 3.000 de ferme din „Siberia Spaniei” – Estremadura, regiunea cea mai lovită de sărăcie. (1)

Cum ţara era prinsă într-o dezbatere tensionată despre viitorul ei, polarizarea politică a fost marcată de ucideri din răzbunare între activiştii de stânga şi de dreapta. După ce politicienii de dreapta au cerut, în mod public şi direct, armatei să preia conducerea ţării, lovitura de stat militară, la care se aştepta deja toată lumea, a fost declanşată în Spania pe 19 iulie.

Pentru prima dată în istoria Spaniei, poporul în mod energic şi agresiv a rezistat loviturii de stat armate. Armata a fost înfrântă în două treimi din suprafaţa Spaniei. Sindicatele au trecut la confiscarea vastelor proprietăţi capitaliste, şi au pus cea mai mare parte a economiei Spaniei sub controlul şi gestionarea muncitorilor. Sindicatele şi-au construit propria lor armată formată din muncitori, pentru a se lupta cu armata fascistă spaniolă. Încercarea armatei de a zdrobi mişcarea muncitorească a Spaniei a impulsionat clasa muncitoare să facă revoluţia de care elita spaniolă se temea de multă vreme. Războiul civil în sine a fost o luptă de clasă în forma sa extremă.

Birou sindical CNT

Doi dintre actorii cheie în această dramă au fost principalele federaţii sindicale ale muncitorilor. CNT, Confederaţia Naţională a Muncii (Confederación Nacional del Trabajo – CNT) avea 1,6 milioane de suporteri la începutul lui 1936 (potrivit statisticilor guvernamentale). CNT a fost rezultatul a aproape șapte decenii de activitate anarhistă pentru organizarea muncitorilor din Spania. Din 1919, CNT s-a bazat pe politica sindicato unico (”un singur sindicat”) – sindicate industriale autonome și independente. În Barcelona, în 1936, sindicatele autonome și independente ale muncitorilor din construcții și metalurgie ale CNT aveau mai mult de 30.000 de membri.

Nici un sindicato unico din CNT nu avea nici un oficial pe fluturaşii de salarii. Muncitorii erau foarte ataşaţi de ideea anarhistă că lupta comună nu trebuia să devină o trambulină pentru carierismul politic. Anarhiştii credeau că dacă ar fi plătit oficiali i-ar fi încurajat pe muncitori să se aştepte ca aceşti oficiali să le rezolve problemele, şi ar fi făcut ca sindicatul să fie dominat de şefi. În 1936 existau doar câţiva oficiali plătiţi de federaţia CNT – care lucrau în secretariatul naţional, secretariatul regional din Catalonia, şi în secretariatul sindicatului industrial naţional din industria de pescuit comercial. Aceşti oficiali, şi personalul de la ziarele CNT din Madrid şi Barcelona erau plătiți la nivelul unui muncitor obişnuit. Oficialii plătiţi erau schimbaţi din funcţie, prin rotaţie, după un an, nu rămâneau în funcţie mai mult de un an.

Programul Anarho-Sindicalismului

View this document on Scribd

Interviu “Colectivul Mujeres Libres” din Aljarafe

“Nimeni nu ne va scoate din criză, noi trebuie să luăm iniţiativa”

Colectivul “Mujeres Libres” din San Juan de Aljarafe, Sevilla, luptă pentru crearea unei alternative economice bazate pe autogestiune şi angajare colectivă. În acest scop, au pus în mişcare proiecte care încep să îşi arate roadele: ocuparea unor parcele de teren dedicate agriculturii autogestionate şi crearea unui consiliu a cărui obiectiv este de a înfiinţa mici cooperative pentru auto-angajare.

Redacţia: Cum a apărut colectivul Mujeres Libres din Aljarafe?

Mujeres Libres: La jumătatea boom-ului imobiliar din 2008, în San Juan nu mai era spaţiu pentru construcţii şi s-au decis să distrugă case istorice pentru a construi altele noi. O tovarăşă de la CNT ne-a informat şi în acea confruntare am devenit vecine şi prietene. Atunci când primarul orașului a pornit zvonul că un sindicat anarhist înşeală vecinii, ne-am întâlnit cu tovarăşa, i-am spus că acesta spune că suntem terorişti şi astfel am înţeles că anarhismul nu e terorism. Credeam că multă lume nu se alătura CNT-ului fiindcă le este teamă, mai ales femeilor, aşadar am decis să creăm o asociaţie care să ducă la capăt o practică de pedagogie anarhistă, iar pe parcurs, să atragem populaţia spre sindicatul nostru.

R: Unul din proiectele în curs de desfăşurare în prezent sunt grădinile autogestionate. Cum a apărut ideea?

M: Ideea a avut-o o tovarăşă bolnavă de cancer, Toni. A decedat, iar noi am pus proiectul în practică în memoria ei. Obiectivul este practica pedagogiei libertare referitor la metodele de producţie şi consum. A preda anarhismul, rezolvând prin propriile puteri aceleaşi problemele cu care ne vom confrunta când facem revoluţia. Ştiaţi că în Andaluzia, Sindicatul Andaluz Muncitoresc (SAT) face ocupări şi sunt imediat evacuaţi, iar în cazul nostru asta nu se întâmplă. Noi am fost de părere că, dacă vrem să facem pedagogie, nu puteam ocupa un spaţiu din care să ne evacueze, aşadar a trebuit să fie un loc din care proprietarul pierde mai mult decât noi cu acţiunea de evacuare, iar în acest caz administraţia locală are de pierdut fiindcă în localităţile mici le este teamă să nu piardă voturi.

R: Cum a decurs procesul de ocupare a pământului?

M: Am urmărit să adunăm mai multe persoane, pentru a avea putere şi abia apoi să ocupăm o parcelă. Astfel, am decis să distribuim  profesorilor un anunţ pe care aceştia să-l înmâne copiilor la şcoală, fiindcă aceastea se citesc mai des decât pancardele şi posterele de pe stradă. Atfel, am reuşit să reunim 80 de colaboratori pentru 50 de parcele. Primarul a vrut să intre în contact cu noi şi să ne ofere şanţurile de pe marginea drumului, dar noi i-am spus că vom ridica grădinile lângă râu. Ni l-au trimis pe consilierul de finanţe şi pe arhitectul municipal care ne-au spus că e imposibil, fiindcă dacă primăria ar urbaniza locul acesta ar primi un milion de euro pe zi. Între timp, se fac presiuni asupra tovarăşei de la CNT, spunându-i ca interesele ca angajată pentru primărie sunt în contradicţie cu interesele ca secretară a Mujeres Libres şi trebuie să abandoneze grădinile dacă doreşte să-şi menţină postul de muncă, deşi ea a negat. Pe de altă parte, au încercat să pună obstacole cerându-ne aceeaşi documentaţie ca pentru un Plan Parţial (plan urbanistic detaliat). În ciuda acestora, am decis să începem munca pe parcelă şi am  pregătit tot ceea ce ne-au cerut cu ajutorul unor vecini. Acum avem distribuite şi semănate 53 de parcele, 10 pentru tragere la sorţi şi 40 de persoane pe lista de aşteptare. Intenţia noastră e să reunim încă 50 de persoane care doresc să muncească şi să continuăm să ocupăm pămânul, din moment ce nu am încetat şi nu văd că se va opri.

Totul se decide în  adunare, învăţăm cum va funcţiona societatea pe care atât de mult o dorim şi suntem de acord să ducem asta pe piaţa muncii, cu adunări pentru muncă autogestionată şi colectivă .

R: Această “Adunare pentru Muncă Autogestionată şi Colectivă” e un alt proiect pe care îl susţineţi? Ne puteţi spuneţi în ce constă şi cum funcţionează?

MJ: Am numit-o “Adunare pentru Muncă Autogestionată şi Colectivă” şi nu adunarea şomerilor, fiindcă ne mobilizăm pentru a scoate populaţia din criză. Avem două manifestaţii luna asta, împotriva firmelor care ne-au primit şi împotriva fabricii de orez Herbas, fiindcă e o multinaţională care doar ne contaminează poporul. Vrem ca marile firme să înapoieze parte din ce au furat prin formula legală de investiţii în fond nerambursabil. Vrem să presionăm insituţiile municipale ca după 40 de ani de guvernare să îşi asume figura legală şi să ofere spaţii Iniţiativelor Locale de Muncă. Totodată, vrem să redeschidem piaţa tradiţională pentru a se pune în mişcare diferite afaceri, ca de exemplu un atelier de reparare a îmbrăcămintei sau o brutărie. Dorim să predăm din nou autogestiunea în mijloacele de producţie, pentru asta am început din ianuarie programul de formare ce explica conceptul cooperativelor. Suntem în jur de 70 de persoane în proiect. Putem conta pe echipa de ingineri care ne-au ajutat la proiectul grădinilor, pe economişti în şomaj, pe zidari şi instalatori, cameriste şi tot felul de persoane şomere şi pe ici, pe colo, un arhitect, un profesor. Avem capitalul uman în stare să ridice lumea, după cum spunea Durruti. Ne lipsesc resurse financiare şi spaţii de desfăşurare, pentru care ne aflăm în negocieri în spiritul acţiunii directe. De la primărie ni s-au făcut câteva promisiuni, dar primarul le îndeplineşte doar când vine televiziunea şi de multe ori nici atunci, fiindcă terenul grădinilor înca nu ne aparţine.

R: Consideraţi că, pentru că sunteţi femei, e mai dificil să creaţi astfel de proiecte? Aţi întâmpinat probleme din această cauză?

MJ: În mediul nostru încă sunt multe femei supuse sclaviei de a pregăti masa, de a spăla copii, care nici nu se gândesc că ar fi şi de datoria bărbatului. Ne eliberăm în fiecare zi, dar noi am pornit la drum cu aceste două lupte în paralel, pentru ca soţii, camarazii şi fraţii noştri să procedeze la fel. După cum se poate vedea pe blogul nostru, suntem mame şi bunici, majoritatea casnice. Femei care dorim să fim libere şi învăţăm să fim anarhiste.

R: În opinia voastră, sunt necesare proiectele ca cele pe care le desfăşuraţi? Puteţi fi un model de urmat?

MJ: Toţi ce implicaţi în proiect credem că nimeni nu ne va chema pentru a ne oferi de muncă. Trebuie să ne descurcăm prin propriile puteri şi să o facem mai bine, iar asta se poate face doar prin iniţiativă, prin federaţii. O federaţie de cooperative unde toţi să fim proprietarii mijloacelor de producţie.

R: Aceste proiecte pot fi o metodă prin care persoanele se pot apropia de anarhism? Care e experienţa voastră în acest aspect faţă de lumea care vă înconjoară?

MJ: După părerea noastră, singura alternativă faţă de sistemul prezent trece prin o autentică autogestiune. Dacă predăm ce e cu adevărat autogestiunea, predăm anarhismul, dar mai mult, atragem şomeri, familii de agricultori şi pe cei ce au un loc de muncă spre CNT. E singura formă prin care poţi face ca 47 de milioane de oameni să fie anarhişti, luptând pe stradă şi luptând la locurile de muncă, fiindcă noi purtăm steagul anarho-sindicalist.

Pentru mai multe informaţii: http://mujereslibresdelaljarafe.blogspot.pt

Articol tradus din ziarul CNT, Numărul 397, Februarie 2013

Metode de luptă anarho-sindicaliste

Lovind inamicul mai tare decât el te poate lovi, sau mai bine – lovindu-l astfel încât acesta nu poate lovi înapoi.

Analizând echilibrul de putere: – Cât de mare este numărul nostru

-Câţi dintre ceilalți muncitori și populația generală vor simpatiza sau respinge lupta noastră

-Care sunt constrângerile financiare, și anume resursele financiare și materiale disponibile pentru a continua lupta

Evitarea epuizării: luptând cu prea multă ardoare de la început poate fi o slăbiciune, angajatorii sunt pregătiți să depășească dificultățile pe termen scurt prin transferarea producției, reluarea producției în alte locuri, menținerea stocurilor, folosind spărgători de grevă, rezervele financiare etc.

Cunoscând cum să oprească o luptă, evitând lupta până la capăt atunci când situația este nefavorabilă. O minoritate menţinând ocuparea unei întreprinderi sfârșește oferind șefului oameni nemulțumiți pe care îi pot întoarce împotriva greviștilor. Salariile pierdute devin atât de mari, încât reluarea unei lupte devine dificilă. Deziluzia face mobilizarea mai dificilă.

Permițând o revenire la lupte sau cereri.

Analizând istoria, strategia, precum și obiectivele forțelor aflate în joc: Șefii/muncitorii: (angajatori moderați sau duri, angajaţi combativi sau pasivi) Organizația/luptele (dacă sindicatele sunt slabe sau radicale, dacă luptele beneficiază de o experiență autonomă etc.)

Luptele sunt definite de categoria de forței de muncă, întinderea teritorială sau de conținutul lor.

Categoria angajaţilor: luptele muncitorilor necalificați, muncitorilor calificați, lucrătorilor poștali sau asistentelor medicale, muncitorilor cu guler alb, profesori, tehnicieni etc. numite lupte secționale. Dacă lupta implică întreaga companie sau instituție și abordează cererile întregului personal, lupta este industrială.

Teritorialitatea: dacă lupta are loc într-o locație particulară a unei întreprinderi, aceasta este o luptă locală. Exemplu: Visteon. O lupta la nivel de grup se află în mai multe locuri, dar în cadrul aceleiași companii: Exemplu: greve poștale. Lupta poate fi într-un sector sau industrie: exemple: sectorul de sănătate sau sectorul de educație. Lupta poate avea loc în toate în toate sectoarele şi întreprinderile, aceaste este o grevă generală.

Conținut: Conținutul luptei poate fi materială (salarii, pensii, condiții de muncă, ore, sănătate și siguranță), politică (schimbarea unei legi, o critică a politicii anti-sociale , câștigând noi drepturi sindicale, formarea contra-puterii muncitorilor în companii). Poate bineînțeles să combine cele două aspecte: de exemplu, simplificarea și standardizarea gradelor și calificărilor într-o anumită industrie. Această afirmație materială permite unificarea muncitorilor din aceeași industrie și astfel deschide perspectiva de lupte mai mari. Lupta poate fi de asemenea organizată în semn de solidaritate cu alte lupte.

Tipuri diferite de luptă

Protest verbal: acest tip de luptă este cea mai simplă.

Petiție: o denunțare scrisă, o plângere, care exprimă o dorință, o dezaprobare. Petiția poate, uneori, să exercite o influență pentru a obține o listă de beneficii, de multe ori iluzorii, lipsită de substanță sau demagogice (proiectat pentru puterea politică prin apelul la retorică).

Întreruperea lucrului: încetarea activității pentru câteva ore, cel mult. Întreruperea exprimă o nemulțumire mai mare, nașterea unei anumite radicalizări. Întreruperea este utilizată ca presiunea pentru negocierile pe termen scurt sau creanțe minore. Exemplu: lipsa de aerisire sau încălzire, pauze, probleme cu echipamentul de siguranță etc.

Anarho-sindicalism și limitele sindicalismului

Rolul sindicatelor în cadrul capitalismului

Limitarea principală a sindicatelor a fost rezumată de către Anton Pannekoek în eseul “Sindicalismul”; Desigur, acțiunea sindicală este luptă de clasă. Există un antagonism de clasă în capitalism – capitaliștii și muncitorii au interese opuse. Nu numai cu privire la problema de conservare a capitalismului, ci, de asemenea, în cadrul capitalismului însuși, în ceea ce privește împărțirea produsului total. Capitaliștii încearcă să își mărească profiturile, plusvaloarea, pe cât posibil, prin tăierea salariilor și creşterea numărului de ore sau intensitatea forței de muncă. Pe de altă parte, muncitorii încearcă să crească salariile și să scurteze orele de lucru. Prețul forței de muncă nu este o cantitate fixă, deși trebuie să depășească un anumit minim de foame; și nu este plătită de către capitaliști din propria lor voință. Astfel, acest antagonism devine obiectul unui concurs, lupta de clasă reală. Este sarcina, funcția sindicatelor de a continua această luptă. Sindicalismul a fost prima școală de formare în virtute proletară, în solidaritate, ca spiritul de luptă organizată. A întruchipat prima formă de putere organizată proletară. În această virtute, sindicatele timpurii engleze şi americane, de multe ori au fost pietrificate și degenerate într-o îngustă breaslă corporativă, o stare de spirit cu adevărat capitalistă. A a fost diferit, cu toate acestea, unde muncitorii au trebuit să lupte pentru însăși existența acestora, unde cea mai mare măsură a eforturilor sindicatelor puteau susține cu greu standardul lor de viață, unde forța maximă unei lupte energetice, şi a capitalismului tot extins ia atacat. Acolo au trebuit să învețe înțelepciunea că numai revoluția îi poate salva. Astfel încât vine o disparitate între clasa muncitoare și sindicalism. Clasa muncitoare trebuie să privească dincolo de capitalism. Sindicalismul trăiește în întregime în interiorul capitalismului și nu poate privi dincolo de acesta. Sindicalismul poate reprezenta doar o parte, o parte necesară, dar îngustă, în lupta de clasă. Iar aceasta dezvoltă aspecte care o aduc în conflict cu obiectivele mai mari ale clasei muncitoare.

Prin urmare, defectul cheie al sindicalismului este defectul politicii reprezentative. O structură de sus în jos se dezvoltă aproape din necesitate, iar liderii “stau în conferințe cu capitaliștii, negociează asupra salariilor și orelor, punând interese versus interese, la fel ca și interesele societăților capitaliste sunt cântărite una în fața alteia.” Ca atare, “ei învață să înțeleagă poziția capitalistă la fel de bine ca și poziția muncitorului; au un ochi pentru “nevoile industriei”, încearcă să medieze “. Această medierea înseamnă că nu sunt vocea muncii organizate, ci au datoria “de a reglementa conflictele de clasă și de a asigura pacea industrială.” Dincolo de interesele clasei muncitoare, “existența proprie a liderilor sindicali este indisolubil legată de existența sindicatelor.” Astfel, atunci când “conflictele de clasă devin mai clare,” ei riscă să piardă ” singura sursă a securității și puterii” în “puterea financiară a sindicatului, probabil, existența sa.” Astfel “ei trebuie să acționeze în calitate de purtători de cuvânt ai angajatorilor, să forțeze condițiile capitaliștilor asupra muncitorilor.” Iar “atunci când muncitorii insistă să lupte în opoziție față de decizia sindicatelor,” ajungem în punctul în care “puterea sindicatului trebuie să fie folosită ca armă pentru a supune muncitorii.” Pentru dovadă a acestui lucru, aveți posibilitatea să examinaţi de câte ori membrii simpli de sindicat au fost vânduţi de către liderii sindicali.

Dar poate cel mai revelator reprezintă sindicaliștii care privesc cu nostalgie și dor la modelul closed shop (este o formă de contract de garanție sindicală în care angajatorul este de acord să angajeze numai membrii de sindicat, și angajații trebuie să rămână membri ai sindicatului tot timpul, pentru a rămâne angajați.) În astfel de model, muncitorii trebuie să se alăture sindicatului în cadrul unui anumit loc de muncă, pentru a dobândi și păstra locul de muncă. Natura sa obligatorie ar genera obiecții în rândul anarho-sindicaliștilor, care argumentează pentru organizaţii voluntare ale muncitorilor – nu numai pe baza acordului liber, dar și pentru că aceste organizații nu au obligația de a răspunde la interesele celor cu nici o alegere, dar să fie un membru. Este de asemenea, parteneriatul cu capitalul luat la extrem, birocrația sindicatului în esență, luând rolul de menținere a disciplinei muncitorului și gestionarea așteptărilor. Sindicatul nu mai este doar un mediator, ci conducere de nivel mediu. Revenind la problema mai largă a sindicatelor, este evident că acestea nu sunt – si nu pot fi – organizații revoluționare. Pentru un singur lucru, liderii de sindicat sunt dispuși să trădeze membrii, atunci când aceştia împingând o agendă mai militantă, dar acest lucru se va întâmpa de zece ori în cazul în care încearcă să restructureze organizația. Ar poate chiar să unească dreapta și stânga sindicatului în eforturile de a stinge amenințarea auto-organizării. Alte abordări sunt necesare.

A face sindicalism

Tot ce se referă la lege şi nu se limitează la apărarea privilegiilor claselor dominante şi la nevoia de arbitraj pentru disputele lor interne, există doar fiindcă presiunea clasei muncitoare astfel a impus.

În momentul în care această presiune dispare, va avea loc în primul rând tendinţa de a ignora legea, şi ulterior, când apare ceva ce invită brughezia  să mărească exploatarea asupra muncitorilor, legile nu doar că sunt ignorate, ci sunt rescrise. E imposibil pentru clasa muncitoare să  se opună acestei presiuni prin mijloace politice, odată ce mecanismele politice ce domină Statul nu îi aparţin. Şi chiar dacă nu ar fi aşa, capacitatea acesteia de a face valabil orice triumf obţinut în sfera legală depinde de capacitatea şi forţa  de rezistenţă pe care aceasta o deţine în cadrul relaţiilor de muncă. Ori clasa muncitoare reuşeşte să impună patronatului aplicarea legii prin organizarea la locul de muncă unde are loc exploatarea, ori legea e inutilă. În situaţii de slăbiciune, muncitorul însuşi  se va asocia cu patronul în sarcina de a-l ajuta să fugă de lege.

Lupta împotriva restructurării relaţiilor de clasă de către Stat nu trebuie să se limiteze la simple manifestaţii de nemulţumire ce uşor pot fi ignorate şi, în consecinţă, inutile. Un sindicat nu e un grup de cetăţeni sau simpli activişti şi nu trebuie să se comporte ca atare, făcând din acţiunile sale un fel de petiţie ce contribuie doar la slăbirea capacităţii sale efective de luptă, alimentând pe parcurs iluzii în rândul clasei muncitoare, printre care noţiunea de neutralitate a Statului şi a legii în faţa claselor sociale. Legile muncii nu sunt refăcute datorită unor concepţii greşite sau fiindcă politicienii sunt portavocea unei ideologi dăunătoare, mai exact a neoliberalismului, ci fiindcă mijlocul cel mai efectiv la îndemâna burgheziei pentru a depăşi crizele este de a le transfera clasei muncitoare.Când Statul facilitează concedierile sau când reduce indemnizaţiile, argumentând că în acest fel va creşte numărul de angajaţi, nu trebuie să răspundem spunând că există studii ce demonstrează că creearea de noi posturi de muncă e neglijabil, ci denunţând adevarata intenţie a acestor manevre, aceea de a slăbi capacitatea negocială a muncitorilor în cadrul firmei.

Grevele generale trebuie să fie declarate cu revendicări concrete şi cu specificaţia că se vor urma până unde va fi necesar. Nu e de datoria sindicatului să faciliteze munca Statului, să limiteze revendicările şi metodele de luptă a muncitorilor astfel încât să poată fi digerate de către burghezie. O grevă generală nu e o “demonstraţie de nemulţumire”, ci o luptă care se desfăşoară cel puţin cu obiectivul de a exercita constrângere faţă de un aparat de constrângere, de a obriga Statul să cedeze, în rolul său de reprezentant şi regulator al societăţii burgheze, în faţa dorinţelor muncitorilor, iar dacă aceştia reuşesc prin forţa lor să răstoarne mecanismul de opresiune capitalist, nu va fi o tragedie, o catastrofă, o “criză politică”, ci un triumf. Va fi sfârşitul opresiunii şi al capitalismului. Iar un muncitor ce nu speră la sfârşitul capitalismului e un muncitor ce nu aspiră să fie liber.

Observăm cum sindicalismul este manevrat de partide politice care, ori sunt simple anexe ale puterii burgheze şi, prin consecinţă, deloc inclinate să favorizeze interesele muncitorilor, ori, nefiind de acest tip, rămân minoritare, cu puţină forţă şi putere, parţial datorită chiar controlului exercitat asupra mişcării sindicale.

Departe de a le fi utile, partidele politice se implică în sfera muncii pentru a o parazita, făcând din sindicate simple portavoci ale sistemului politic în care se află bine instalate. Pentru toate finalităţile practice, partidele politice sunt o curea de transmisie între puterea burgheză şi mişcarea muncitorească, acţionând mereu în sensul de a influenţa integrarea muncitorilor în aparatul birocratic de administraţie a capitalismului, unde această integrare poate duce doar la dispariţia sindicalsmului. Dar, considerând că muncitorii nu pot renunţa la rezistenţa în faţa capitalismului, iar o organizaţie creată pentru această luptă ce refuză să lupte e inutilă, înseamnă că integrarea sindicalismului în societatea burgheză corespunde colapsului propriului sindicalism şi provoacă nevoia de a creea noi instrumente de luptă.

Sursa: Articol preluat din Revista Anarho-Sindicalista “Apoio Mútuo”, numărul 2, Ianuarie 2013, publicată de AIT-SP.

Raportul conferinţei de aniversare a 90 de ani al IWA-AIT

Asociaţia Internaţională a Muncitorilor (IWA-AIT) fondată în 1922, este o federație internațională de sindicate anarhiste și inițiative situate în principal în Europa și America Latină. Bazată pe principiile sindicalismului revoluţionar, internaționala își propune să creeze uniuni industriale capabile de a lupta pentru interesele economice și politice ale clasei muncitoare, și în cele din urmă, să abolească în mod direct capitalismul prin “crearea unor comunități economice și organe administrative conduse de către muncitori.” La apogeu, internaționala a reprezentat milioane de oameni din întreaga lume, formând cea mai mare organizație anarhistă din istorie, oferind suport pentru sindicatele membre care au jucat un rol central în conflictele sociale din anii 1920 și 30, în special în Spania.

Pe 5 ianuarie 2013, South London SF a găzduit conferinţa pentru a celebra aniversarea a 90 de ani de la formarea AIT, de care SF aparţine. Programul a fost divers şi nu s-a centrat doar pe istoria AIT, ci şi pe activităţile prezente ale secţiunilor. Pe lânga participanţii din Marea Britanie, s-au mai aflat şi tovarăşi din Franţa (CNT-F GAP), Slovacia (Prima Akacia) şi Germania (FAU). În ciuda scurtării programului datorită unor circumstanţe neprevăzute şi a îmbolnăvirii organizatorului principal, conferinţa a fost un succes. Au avut loc patru discuţii principale, intercalate de pauze. Acestea au fost bine primite şi au fost peste o sută de participanţi la diferite subiecte în cursul zilei. Puteţi găsi programul conferinţei pe website-ul SolFed : http://solfed.org.uk/?q=international/iwa-ait-90th-anniversary-conference-5th-january-2013

Ce urmează sunt notele făcute la fiecare prezentare.

AIT – 90 de ani de idei şi practică – SolFed

Conferinţa a început cu o discuţie despre cei nouăzeci de ani de idei şi practică a AIT prezentată de către T, un vechi militant şi afiliat AIT de peste 40 de ani. Acesta a trasat originile anarho-sindicalismului şi a AIT de la dezbinarea Internaţionalei I între socialismul-ştiinţific marxist şi  concentrarea anarhiştilor asupra luptei. Respingerea statului ca metodă de eliberare a fost plasată în contextul măcelului de la Comuna din Paris.

T a continuat să expună progresul ideilor în grupurile internaţionale ulterioare după ce anarhiştii au fost expulzaţi din Internaţionala I desfiinţată de marxişti. De exemplu, Internaţionala de la St. Imier fondată în 1872, a fost capabilă să ajute revoltele din Spania şi Italia şi să reconstruiască Franţa. Creşterea sindicalismului în secolul al XIX-lea, în contrast cu reformismul Internaționalei a II-a, au dus la idei precum greva socială generală şi acţiunea directă. În ciuda predominării ideilor pacifiste şi a naivităţii unei preluări revoluţionare, aceasta a fost o perioadă importantă în dezvoltarea sindicalismului revoluţionar şi al anarho-sindicalismului. De asemenea, T a vorbit despre discuţiile dintre sindicate în jurul Internaţionalei a III-a, unde câţiva au participat până când s-a descoperit adevăratul rol ca pion al Moscovei. Asta a condus la formarea AIT în 1922, din iniţiativa FAUD din Germania.

După evenimentele memorabile din anii treizeci, AIT s-a regăsit a fi o umbră palidă după primul congres în 1945, doar SAC din Suedia funcţionând ca sindicat. În anii cincizeci, SAC a ieşit iar AIT a pierdut din influenţă, cu argumente în rândul exilaţilor spanioli aparţinând CNT-ului. Prin 1975, s-a aflat aproape în moarte, cu doar 5-6 grupuri din care două erau în exil. Moartea lui Franco şi sfârşitul prosperităţii capitaliste de după război au adus un impuls, iar prin 1979, FAU, USI şi NSF au reapărut. Căderea zidului Berlinului a provocat creearea de noi grupuri în Europa de Est şi noua tehnologie a adăugat încă un impuls pentru facilitarea comunicării.

Sindicalism și Anarhism – Errico Malatesta (The anarchist revolution: Polemical articles 1924-1931)

Relația dintre mișcarea sindicală și partidele progresiste este o temă veche și uzată. Însă este una de actualitate, și așa va rămâne în timp ce există, pe de o parte, o masă de oameni chinuiți de nevoi urgente și conduşi de aspirații – uneori pasionale dar întotdeauna vagi și nedeterminate – la o viață mai bună, și de altă parte ceilalți indivizi și partide care au o vedere specifică a viitorului și a mijloacelor pentru atingerea acesteia, dar ale căror planuri și speranțe sunt sortite să rămână utopii, inaccesibile cu excepția cazului în care pot câștiga suportul maselor. Iar subiectul este tot mai important acum, după catastrofele războiului și a perioadei post-război, toți se pregătesc psihic, pentru o reluare a activității, care trebuie să urmeze după căderea tiraniilor care încă sunt în [Europa], dar încep să se cutremure. Din acest motiv, voi încerca să clarific care, în opinia mea, ar trebui să fie atitudinea anarhiştilor în legătură cu organizațiile sindicale.

Astăzi, cred eu, nu este nimeni, sau aproape nimeni printre noi care ar nega utilitatea și necesitatea mișcării sindicale ca un mijloc de avansare în masă materială și morală, ca un teren fertil pentru propagandă și ca o forță indispensabilă pentru transformarea socială, care este scopul nostru. Numai există nimeni care nu înțelege ce înseamnă organizația muncitorilor pentru noi, mai mult decât anarhiștii, crezând, la fel ca noi, că noua organizare socială nu trebuie și nu poate fi impusă de către un nou guvern prin forță, ci trebuie să rezulte din cooperarea liberă a tuturor. Mai mult, mișcarea sindicală este acum o instituție importantă și universală. A te opune este a deveni complicele asupritorilor; a ignora înseamnă să ne îndepărtăm de viaţa şi problemele de zi cu zi ale oamenilor şi să ne condamnăm la neputință perpetuă. Cu toate acestea, în timp ce toată lumea, sau aproape toată lumea, este de acord cu privire la utilitatea și necesitatea ca anarhiștii să ia parte în mod activ în mișcarea sindicală fiind susținători și promotori, deseori nu suntem de acord între noi cu privire la metodele, condițiile și limitele unei astfel de implicări.

Mulți tovarăși ar dori ca mișcarea sindicală și mișcarea anarhistă să fie una şi aceaşi, unde aceştia sunt în măsură, de exemplu, în Spania și Argentina, și chiar într-o anumită măsură în Italia, Franța, Germania etc. – încearcă să atribuie organizațiilor muncitorești un program clar anarhist. Acești tovarăși sunt cunoscuţi ca “anarho-sindicaliștii”, sau, în cazul în care sunt amestecaţi cu alte persoane care într-adevăr nu sunt anarhiști, se numesc “sindicaliștii revoluționari”. Trebuie să existe o explicație a noțiunii de “sindicalism” dacă este vorba de o chestiune a ceea ce dorim de la viitor, dacă, prin sindicalism se înțelege forma de organizare socială, care ar trebui să înlocuiască capitalismul și organizarea de stat, atunci fie că este același lucru ca și anarhia și, prin urmare, este un cuvânt care nu servește decât să deruteze sau este ceva diferit de anarhie și nu poate fi, prin urmare, acceptată de către anarhiști. De fapt, printre ideile și propunerile cu privire la viitorul pe care unii sindicaliști l-au invocat, există unele care sunt într-adevăr anarhiste. Dar mai sunt şi altele care, sub alte nume și alte forme, reproduc structura autoritară care stă la baza cauza bolilor pe care le protestăm, și care, prin urmare, nu au nimic de-a face cu anarhia. Însă nu este sindicalismul ca sistem social de care am vrut să mă ocup, deoarece nu este asta, ce poate determina acțiunile curente ale anarhiștilor cu privire la mișcarea sindicală.

Anarho-sindicalismul ca filosofie și practică

Anarhism și sindicalism, ca filosofie

“Eu sunt în favoarea mișcării muncitoreşti, deoarece cred că este cel mai eficient mod de a ridica moralul muncitorilor și pentru că, aceasta este o întreprindere universală, care poate fi ignorată numai de către cei care și-au pierdut controlul asupra vieții reale.” – Errico Malatesta

Anarhismul este ideea că, fără guvern, civilizația este mai bine organizată să servească intereselor membrilor săi. Oamenii sunt capabili să se guverneze ei înșiși, fără o autoritate superioară, deoarece autoritatea superioară, este de asemenea umană. Întrucât nu există ființe umane care sunt bune sau rele din natură, oferind puterea cuiva în societate se riscă a da puterea cuiva care va abuza. Mai mult, poziția puterii, autoritatea, și guvernul tinde să corupă individul, din moment ce îi face pe politicieni să se simta importanti și necesari pentru a face ceea ce oamenii pot face pentru ei înșiși. Anarhismul urmărește să înlocuiască supremația unuia sau câtorva persoane asupra maselor, cu auto-guvernarea; Anarhismul dorește o lume în care societatea este organizată de către asociațiile libere, voluntare și cooperante a indivizilor, fără lege sau stat. Sindicalismul este ideea că, fără capitaliști, oamenii muncii sunt mai bine organizaţi să servească propriile interese. Muncitorii sunt capabili de organizarea muncii în cadrul fabricii, minei, sau fermei, nefiind nevoie de un capitalist, care deține și posedă totul. Un astfel de conducător nu are alt scop decât să crească profiturile proprii, care includ limitarea producției pentru a înfometa piața și reducerea producției pentru a înfometa muncitorii. Capitalistul folosește dreptul său la proprietate să trăiască de pe munca altora, fără a contribui nimic. Sindicalismul, ca și anarhismul, urmărește să înlocuiască supremația câtorva asupra maselor, cu auto-guvernarea tuturor. Dar, sindicalismul se concentrează pe economie și stăpânirea capitaliștilor. Anarhismul se concentrează asupra politicii și stăpânirea politicienilor. Ambele nu reprezintă încercarea de a face o lume care “interpretează voința poporului sau a muncitorilor.” Acestea sunt interesate exclusiv într-o lume în care fiecare persoană modelează în mod direct propriul mediu social. Împreună, ca anarho-sindicalism, devine o filosofie care vrea să elimine toate formele de dominație și coerciție, susținând cea mai mare viziune a unei lumi fără capitaliști sau state. Autoritatea și puterea sunt cele care produc toate relele la care suntem martori în societate, fie că este vorba de lagărele de concentrare construite de guverne sau fabricile ilegale pentru copii gestionate de către investitorii străini. Aceasta este o înțelegere unică care o posedă anarho-sindicalismul; cei care recunosc că anarhismul și capitalismul va fi sub dominația capitaliștilor, ca cei care recunosc sindicalismul și statul vor fi sub dominația politicienilor. “Eu pot decide dacă te angajez sau te concediez, și asta înseamnă că pot controla dreptul tău la pâine.” – “Eu pot decide dacă te închid sau eliberez, iar asta înseamnă că pot controla chiar libertatea ta.” Asta e autoritatea, și nu este clar numai în mâinile statului sau capitalistului. Biserica, la un moment dat în istoria sa, a acționat ca o autoritate sau lege pe pământ. Iar în mod similar, în locul capitaliștilor și a sclavilor salariali, existau stăpâni și sclavi, sau vasali și iobagi, sau interese comerciale și mici agricultori. Indiferent de cum se numește sau ce justificare are, autoritatea tinde spre nefericirea persoanelor care suferă din aceasta. Acest lucru este valabil indiferent dacă este autoritatea de stat sau a capitalistului. Și nici nu este autoritatea întotdeauna limitată la acele instituții tipice în care cei mulți se află sub dominația celor puțini. Autoritatea poate exista în idei culturale și sociale, precum dominația femeilor de către bărbați, stăpânirea unei rase peste alta prin lege și proprietate, sau stăpânirea peste regnul animal deţinut de umanitate.