Puterea Muncitorilor şi Revoluţia Spaniolă

Miliţiancă anarhistă, Barcelona, 1936.

Articolul istoric al lui Tom Wetzel şi analiza Războiului Civil din Spania şi a Revoluţiei, şi în particular a activităţilor revoluţionarilor anarhişti spanioli. În text şi format PDF, aici. (în engleză)

În alegerile naţionale din Spania, din februarie 1936, un guvern represiv de dreapta a fost alungat de la putere şi înlocuit de o coaliţie formată din liberali şi socialişti. Profitând de un mediu mai puţin represiv, muncitorii spanioli au organizat cel mai mare val de greve din istoria Spaniei, cu zeci de greve generale care cuprindeau toate oraşele, şi sute de greve parţiale. Spre sfârşitul lui iunie, un milion de muncitori erau în grevă. La nici o lună de la alegeri, Federaţia Lucrătorilor Agricoli a condus 80.000 de lucrători agricoli, care nu aveau pământ, să confişte 3.000 de ferme din „Siberia Spaniei” – Estremadura, regiunea cea mai lovită de sărăcie. (1)

Cum ţara era prinsă într-o dezbatere tensionată despre viitorul ei, polarizarea politică a fost marcată de ucideri din răzbunare între activiştii de stânga şi de dreapta. După ce politicienii de dreapta au cerut, în mod public şi direct, armatei să preia conducerea ţării, lovitura de stat militară, la care se aştepta deja toată lumea, a fost declanşată în Spania pe 19 iulie.

Pentru prima dată în istoria Spaniei, poporul în mod energic şi agresiv a rezistat loviturii de stat armate. Armata a fost înfrântă în două treimi din suprafaţa Spaniei. Sindicatele au trecut la confiscarea vastelor proprietăţi capitaliste, şi au pus cea mai mare parte a economiei Spaniei sub controlul şi gestionarea muncitorilor. Sindicatele şi-au construit propria lor armată formată din muncitori, pentru a se lupta cu armata fascistă spaniolă. Încercarea armatei de a zdrobi mişcarea muncitorească a Spaniei a impulsionat clasa muncitoare să facă revoluţia de care elita spaniolă se temea de multă vreme. Războiul civil în sine a fost o luptă de clasă în forma sa extremă.

Birou sindical CNT

Doi dintre actorii cheie în această dramă au fost principalele federaţii sindicale ale muncitorilor. CNT, Confederaţia Naţională a Muncii (Confederación Nacional del Trabajo – CNT) avea 1,6 milioane de suporteri la începutul lui 1936 (potrivit statisticilor guvernamentale). CNT a fost rezultatul a aproape șapte decenii de activitate anarhistă pentru organizarea muncitorilor din Spania. Din 1919, CNT s-a bazat pe politica sindicato unico (”un singur sindicat”) – sindicate industriale autonome și independente. În Barcelona, în 1936, sindicatele autonome și independente ale muncitorilor din construcții și metalurgie ale CNT aveau mai mult de 30.000 de membri.

Nici un sindicato unico din CNT nu avea nici un oficial pe fluturaşii de salarii. Muncitorii erau foarte ataşaţi de ideea anarhistă că lupta comună nu trebuia să devină o trambulină pentru carierismul politic. Anarhiştii credeau că dacă ar fi plătit oficiali i-ar fi încurajat pe muncitori să se aştepte ca aceşti oficiali să le rezolve problemele, şi ar fi făcut ca sindicatul să fie dominat de şefi. În 1936 existau doar câţiva oficiali plătiţi de federaţia CNT – care lucrau în secretariatul naţional, secretariatul regional din Catalonia, şi în secretariatul sindicatului industrial naţional din industria de pescuit comercial. Aceşti oficiali, şi personalul de la ziarele CNT din Madrid şi Barcelona erau plătiți la nivelul unui muncitor obişnuit. Oficialii plătiţi erau schimbaţi din funcţie, prin rotaţie, după un an, nu rămâneau în funcţie mai mult de un an.

Cronologie a mișcării sindicale din România de la începuturile ei până în 1933

Primele asociații muncitorești din România au fost societăți de ajutor reciproc. Prima asociație de acest gen este înființată în 1846 la Brașov, de lucrătorii tipografi. In 1857 este înființată “Asociația de ajutor reciproc a minerilor” iar în 1872 se pun bazele “Asociației tuturor lucrătorilor din România”, care își propune să unească prin solidaritate pe toți muncitorii din România. În 1879 tipografii înființează “Societatea Generală a lucrătorilor tipografi din România: Deșteptarea”, constituită exclusiv din muncitori, care în 1881 va pune în discuție introducerea unui contract de muncă care să fie impus tuturor patronilor din ramura respectivă. În statutele acestor organizații profesionale era prevăzut “sa se stabilească frăție şi solidaritate între lucrători, să se lupte pentru îmbunătățirea stării morale şi materiale a acestora”. Următorii ani sunt marcați de greve şi proteste ale muncitorilor: în luna iulie 1884, are loc greva a 1.200 de căruțași din portul Brăila; in lunile iulie şi decembrie 1887 se desfășoară greva muncitorilor CFR-iști din București, iar în anul 1888, în februarie are loc greva a 300 de CFR-iști din Galați. Tot în 1888, în luna iulie, are loc greva tipografilor. În 1890 se sărbătorește ziua de 1 mai pentru prima oară în România. De 1 mai, muncitorii manifestau pentru: vot universal; dezvoltarea solidarității internaționale a muncitorilor; repaus duminical; micșorarea impozitelor; încetarea bătăii în armată; salariu minim; legiferarea protecției muncii; introducerea impozitului progresiv.

În această perioadă se dezvoltă presa muncitorească, socialistă şi anarhistă: “Tipograful român” (1865);  “Lucrătorul român” (1872) “Uvrierul” (1872); “Viitorul” (aproximativ pe la 1880); “Școala nouă” (aproximativ pe la 1880); “Revolta” (aproximativ pe la 1880); “Gazeta roșie” (aproximativ pe la 1880); “Revista roșie” (aproximativ pe la 1880); “Răzvrătirea” (aproximativ pe la 1880); “Analele Tipografice” (1869); “Lampa“ (1886) – ziar anarhist.

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în România se dezvoltă o ampla mișcare sindicală care cuprinde lucrătorii industriali şi tot atunci sunt puse bazele organizării sindicale a lucrătorilor CFR, din minerit, ale mecanicilor, metalurgiștilor, lăcătușilor, etc. Între 1846 – 1892 sunt înființate 207 organizații profesionale, iar între 1893 – 1898 sunt înființate 233. Domină un sindicalism de breaslă, existând pericolul ca muncitorii să înceapă să concureze între ei în detrimentul mișcării şi asta să fie în avantajul patronilor. În 1896 pentru a preîntâmpina acest lucru va fi înființată “Uniunea Sindicatelor Breslelor” pentru a centraliza organizațiile sindicale muncitorești. I.C. Frimu este ales președinte al “Uniunii Sindicatelor Breslelor” în 1898. Din această uniune fac parte sindicate muncitorești din București, Galați, Craiova, etc. Linia uniunii este inspirată după principiile formulate în programul social-democraților. Pe de o parte, “Uniunea Sindicatelor Breslelor” a reușit să dea un program comun de luptă, pe de altă parte, centralizarea a făcut din sindicate organizații mai puțin democratice. Scriitorul Panait Istrati (care a fost secretar al Sindicatului muncitorilor din portul Brăilei) era adeseori deranjat de intervențiile celor “de la centru”.

Strategie şi Luptă: Anarho-Sindicalismul în secolul XXI

Strategie şi Luptă: Anarho-Sindicalismul în secolul XXI

Această broșură (aici în original) a fost publicată în ianuarie 2009 de Brighton Solidarity Federation ca o clarificare asupra înțelegerii anarho-sindicalismului în secolul XXI, şi ca o contribuţie la dezbaterea privind organizarea şi strategia sa.

Nota Libcom: această broşură din 2009 a provocat o dezbatere aprinsă în interiorul Solidarity Federation (în continuare în text, va apare sub numele SolFed sau Federaţia Solidaritatea — nota traducătorului) şi a fost primită cu unele critici. După o perioadă de discuţii interne, aceasta a dus la publicarea în 2012 a lucrării Fighting for ourselves: anarcho-syndicalism and the class struggle („Să luptăm pentru noi: anarho-sindicalismului şi lupta de clasă”), un text mai larg care reprezintă consensul la care s-a ajuns în SolFed după dezbaterea eseului care urmează privind Strategia şi Lupta.  

 PREFAŢĂ

De când acest document a fost pus în circulaţie, a provocat discuţii atât în interiorul Federaţiei Solidaritatea – unde în forma sa de faţă a reprezentat un punct de discuţie aflat în minoritate – cât şi în mediul libertar al luptei de clasă, relatări ale discuţiilor fiind făcute din Olanda până în Europa de Est şi în Statele Unite. Îi încurajăm pe criticii noştri să publice părerile lor, în scopul de a duce dezbaterea necesară mai departe despre cum putem construi mai bine o mişcare libertară a clasei muncitoare.

În ce ne priveşte, pe baza criticilor camarazilor noştri, documentarea mai aprofundată istorică şi reflecţiile asupra propriilor noastre activităţi din oraşele noastre şi de la locurile noastre de muncă, am început procesul de a alcătui un nou, mult mai cuprinzător document pentru a cuprinde ideile atinse în acest eseu. Să lăsăm acest document să fie subiectul criticilor intelectuale şi ale învăţămintelor pe care le tragem în urma experienţelor, pentru a contribui la noi și mult mai eficiente strategii și tactici de luptă. (Brighton SolFed, mai 2009)

INTRODUCERE

“Spiritul anarho-sindicalismului (…) e caracterizat de acțiunea independentă  în jurul unor principii de bază, bazate pe libertate și solidaritate. Anarho-sindicalismul a crescut și s-a dezvoltat prin acțiunile oamenilor, în urma experiențelor lor, și în urma învăţămintelor pe care le-am tras de la cei dinaintea noastră. (…) Ideea e de a contribui la o nouă și mai eficientă acțiune, în urma căreia putem împreună să construim o societate mai bună, mai repede. Acesta e spiritul anarho-sindicalismului.” – Colectivul Auto-educației (2001) (1)

Anarho-sindicalismul e o tendință specifică în interiorul unei mișcări mai largi a muncitorilor. Ca tendință, are propria sa istorie, care datează de peste un secol. În discuțiile contemporane mulți – auto-idetificați avocați și critici, deopotrivă – iau aceste tradiții așa cum erau acum 50, 70 sau 100 de ani ca o formă definitivă a tradiției în întregul ei. Există și faptul că această tradiție e una pluralistă, și că principiile ei de bază au putut varia, uneori în practici contradictorii în diferite momente din istorie. Anarho-sindicalismul CNT din 1930 nu e același cu cel al CNT din 1980. Anarho-sindicalismul Prietenilor lui Durruti e și el diferit. La fel și cel al FORA. Și al altora.

Ce arată acest lucru e nevoia de a clarifica ce înseamnă anarho-sindicalismul în termeni practici în contextul secolului XXI. Acesta e scopul acestei lucrări. Acest scop va fi urmat prin prezentarea strategiei industriale actuale a Federaţiei Solidaritatea, cu plasarea ei în contextul istoric, precum şi cu clarificarea teoretică a sensului „sindicalism revoluţionar”, a diferitelor roluri de organizare, şi a diferitei relaţii dintre forma şi conţinutul luptei de clasă. Această clarificare teoretică urmăreşte să fie o informare asupra practicilor contemporane, şi nu să fie un simplu exerciţiu intelectual. Deci, vedem anarho-sindicalismul ca o tradiţie vie, care se dezvoltă prin reflecţia critică asupra propriilor noastre experienţe, şi prin adaptarea la noile condiţii.

E foarte posibil ca ideile prezentate aici să nu fie unice nici unei tradiţii a mişcărilor muncitoreşti şi poate fi posibil să rezoneze cu cei care nu se identifică ei înşişi ca anarho-sindicalişti – cu atât mai mult aceasta e o dovadă a validităţii lor. Acest eseu e scris pentru a contribui la o nouă şi mai eficientă formă de acţiune, în urma căreia putem împreună să facem o societate mai bună, mai repede; e scris în spiritul anarho-sindicalismului.

Anarho-sindicalism și anarhism

Următoarele extrase, sunt preluate din cuvântarea lui Pierre Besnard la Congresul de la Paris din iunie 1937 al Asociației Internaționale a Muncitorilor (IWA- internaţionala anarho-sindicalistă). L’Anarcho-Syndicalisme et l’Anarchisme, Rapport de Pierre Besnard, Secretaire de l’A.I.T. au Congrès Anarchiste International de 1937 (din 30 mai 1937; republicată ca supliment pentru Le Monde Libertaire, 1963), pentru care Alexander Schapiro a scris introducerea.

I. Ce este anarhismul revoluţionar?

Anarhismul revoluţionar este o mișcare a cărei doctrine este proiectată să instituie o existență individuală și colectivă la care satul, guvernul și autoritatea va fi blocată. Incontestabil, fundamentul pe care societatea va fi bazată este omul. Astfel încât anarhismul este afirmarea unei cereri sociale în curs de desfășurare aici și acum și în viitorul infinit, în viitorul indefinit. Aceasta presupune un proiect economic, administrativ și social care trebuie să înceapă chiar acum. Istoric vorbind, anarhismul revoluționar este a treia ramură a socialismului tradițional. În contrast cu celelalte două ramuri, socialismul și comunismul – ambele politice, autoritare și etatiste – este apolitic, anti parlamentar și anti etatist. Caracteristica sa esențială este libertatea într-un context de responsabilitate, individuală și colectivă deopotrivă. Sarcinile sale principale în prezent sunt: propaganda, popularizarea şi educația socială a maselor muncitoare azi, iar mâine, administrarea societății.

II. Ce este anarho-sindicalismul?

Anarho-sindicalismul este o mișcare organizațională și organizată. Îşi trage doctrina din anarhism și formatul său organizațional din sindicalismul revoluționar. Este expresia contemporană a doctrinei anarhiste în ceea ce privește problemele economice și sociale. În ceea ce privește revoluția, este de asemenea, cum experiența spaniolă în sine a demonstrat, agentul esențial al realizării. La nivel mondial, este reprezentat de IWA și centrele sale naționale. Doctrina sa a fost definită de către Congresul fondator al IWA (25-31 decembrie 1922), de congrese succesive şi de scrierile militanților săi. În Spania, CNT reprezintă anarho-sindicalismul IWA. Practic, și nu mai puțin istoric, anarho-sindicalismul este formatul organizațional asumat de anarhie în scopul luptei împotriva capitalismului. Este în mod fundamental în contradicție cu sindicalismul politic și reformist. Respingerea de către anarho-sindicalişti a noţiunii de partid oferă un mijloc esenţial în pregătirea eliberării economice şi sociale a celor care muncesc, care sunt obligaţi acum să-şi apere condiţiile de trai. Mișcarea anarho-sindicalistă face posibilă o înjugare a acțiunii în vederea realizării cerințelor de zi cu zi și cele mai înalte aspirații ale muncitorilor. Obține un amalgam a celor două în ceea ce privește interesele materiale, morale, pe termen scurt și în viitor. Dintr-o similitudine de interese, dă naștere unei identități de obiective ca o consecință logică și naturală, o reconciliere a doctrinelor.

Anarho-sindicalismul: o mișcare a învăţării din greşeli

Ca orice doctrină cu adevărat socială, anarho-sindicalismul este în esență o chestiune de încercare și eroare. Dovada în acest sens este faptul că, în prezent, în Spania, doctrina sa, care a fost consacrată și confirmată de fapte, este realizabilă în termen scurt. Bazată pe încercare și eroare? La fel ca ca orice mișcare socială și toate științele. În sociologie ca și în fizică sau chimie sau mecanică, ideea izvorăște din act și se întoarce la ea. Faptul este întotdeauna anterioară ideii și evocă doctrina, filosofia din care realizarea stă să răsară. Doctrina, ideea, dorinţa pentru mai mult experiment ca mijloc pentru o finalitate, urmată de fenomenele înregistrate care generează legi recunoscute de toți și autentificate de experiență.

Anarho-sindicalism și limitele sindicalismului

Rolul sindicatelor în cadrul capitalismului

Limitarea principală a sindicatelor a fost rezumată de către Anton Pannekoek în eseul “Sindicalismul”; Desigur, acțiunea sindicală este luptă de clasă. Există un antagonism de clasă în capitalism – capitaliștii și muncitorii au interese opuse. Nu numai cu privire la problema de conservare a capitalismului, ci, de asemenea, în cadrul capitalismului însuși, în ceea ce privește împărțirea produsului total. Capitaliștii încearcă să își mărească profiturile, plusvaloarea, pe cât posibil, prin tăierea salariilor și creşterea numărului de ore sau intensitatea forței de muncă. Pe de altă parte, muncitorii încearcă să crească salariile și să scurteze orele de lucru. Prețul forței de muncă nu este o cantitate fixă, deși trebuie să depășească un anumit minim de foame; și nu este plătită de către capitaliști din propria lor voință. Astfel, acest antagonism devine obiectul unui concurs, lupta de clasă reală. Este sarcina, funcția sindicatelor de a continua această luptă. Sindicalismul a fost prima școală de formare în virtute proletară, în solidaritate, ca spiritul de luptă organizată. A întruchipat prima formă de putere organizată proletară. În această virtute, sindicatele timpurii engleze şi americane, de multe ori au fost pietrificate și degenerate într-o îngustă breaslă corporativă, o stare de spirit cu adevărat capitalistă. A a fost diferit, cu toate acestea, unde muncitorii au trebuit să lupte pentru însăși existența acestora, unde cea mai mare măsură a eforturilor sindicatelor puteau susține cu greu standardul lor de viață, unde forța maximă unei lupte energetice, şi a capitalismului tot extins ia atacat. Acolo au trebuit să învețe înțelepciunea că numai revoluția îi poate salva. Astfel încât vine o disparitate între clasa muncitoare și sindicalism. Clasa muncitoare trebuie să privească dincolo de capitalism. Sindicalismul trăiește în întregime în interiorul capitalismului și nu poate privi dincolo de acesta. Sindicalismul poate reprezenta doar o parte, o parte necesară, dar îngustă, în lupta de clasă. Iar aceasta dezvoltă aspecte care o aduc în conflict cu obiectivele mai mari ale clasei muncitoare.

Prin urmare, defectul cheie al sindicalismului este defectul politicii reprezentative. O structură de sus în jos se dezvoltă aproape din necesitate, iar liderii “stau în conferințe cu capitaliștii, negociează asupra salariilor și orelor, punând interese versus interese, la fel ca și interesele societăților capitaliste sunt cântărite una în fața alteia.” Ca atare, “ei învață să înțeleagă poziția capitalistă la fel de bine ca și poziția muncitorului; au un ochi pentru “nevoile industriei”, încearcă să medieze “. Această medierea înseamnă că nu sunt vocea muncii organizate, ci au datoria “de a reglementa conflictele de clasă și de a asigura pacea industrială.” Dincolo de interesele clasei muncitoare, “existența proprie a liderilor sindicali este indisolubil legată de existența sindicatelor.” Astfel, atunci când “conflictele de clasă devin mai clare,” ei riscă să piardă ” singura sursă a securității și puterii” în “puterea financiară a sindicatului, probabil, existența sa.” Astfel “ei trebuie să acționeze în calitate de purtători de cuvânt ai angajatorilor, să forțeze condițiile capitaliștilor asupra muncitorilor.” Iar “atunci când muncitorii insistă să lupte în opoziție față de decizia sindicatelor,” ajungem în punctul în care “puterea sindicatului trebuie să fie folosită ca armă pentru a supune muncitorii.” Pentru dovadă a acestui lucru, aveți posibilitatea să examinaţi de câte ori membrii simpli de sindicat au fost vânduţi de către liderii sindicali.

Dar poate cel mai revelator reprezintă sindicaliștii care privesc cu nostalgie și dor la modelul closed shop (este o formă de contract de garanție sindicală în care angajatorul este de acord să angajeze numai membrii de sindicat, și angajații trebuie să rămână membri ai sindicatului tot timpul, pentru a rămâne angajați.) În astfel de model, muncitorii trebuie să se alăture sindicatului în cadrul unui anumit loc de muncă, pentru a dobândi și păstra locul de muncă. Natura sa obligatorie ar genera obiecții în rândul anarho-sindicaliștilor, care argumentează pentru organizaţii voluntare ale muncitorilor – nu numai pe baza acordului liber, dar și pentru că aceste organizații nu au obligația de a răspunde la interesele celor cu nici o alegere, dar să fie un membru. Este de asemenea, parteneriatul cu capitalul luat la extrem, birocrația sindicatului în esență, luând rolul de menținere a disciplinei muncitorului și gestionarea așteptărilor. Sindicatul nu mai este doar un mediator, ci conducere de nivel mediu. Revenind la problema mai largă a sindicatelor, este evident că acestea nu sunt – si nu pot fi – organizații revoluționare. Pentru un singur lucru, liderii de sindicat sunt dispuși să trădeze membrii, atunci când aceştia împingând o agendă mai militantă, dar acest lucru se va întâmpa de zece ori în cazul în care încearcă să restructureze organizația. Ar poate chiar să unească dreapta și stânga sindicatului în eforturile de a stinge amenințarea auto-organizării. Alte abordări sunt necesare.

De ce sindicalismul revoluţionar? – Tom Wetzel

1. O strategie pentru eliberarea muncitorilor

Capitalismul în sine este un sistem economic opresiv şi de exploatare. Baza sa este structura de clasă, unde majoritatea e deposedată de mijloacele de producţie a bunurilor şi serviciilor, trebuind să se supună regimurilor de producţie birocratice. Aceste regimuri ne controlează munca astfel încât să poată pompa bogăţia privată acumulată către plutocraţii din vârful ierarhiei (şi pentru a plăti salariile clasei de birocraţi formată din manageri şi profesionişti), fiind susţinute de forţa coercitivă a statului. Oamenii muncii sunt astfel o clasă asuprită, deşi o clasă care este, de asemenea, destul de eterogenă şi formată din diverse sub-grupuri care sunt oprimate în moduri diferite.

Clasa muncitoare nu poate fi liberă şi, prin urmare, nu îşi poate asigura bunăstarea decât dacă preia controlul asupra procesului de producţie (ce include transportul, distribuţia şi producţia de servicii), asupra pământului şi tuturor mijloacelor de producţie, devenind stăpânii acestora, controlând propria noastră muncă şi dezvoltarea tehnologică. A face acest lucru înseamnă desfiinţarea puterii instituţionale a claselor birocratice/manageriale şi capitaliste astfel încât să nu ne mai subordonăm nici unei clase dominante. După cum spune Ralph Chaplin în “ Solidarity Forever” :

“Lumea deţinută de trântori inutili este a noastră şi doar a noastră.

Noi am pus bazele pretudindeni; am construit-o, piatră cu piatră.

E a noastră, nu pentru a fi sclavii ei, ci pentru a o stăpâni şi a o deţine.”

Autogestiunea întregii producţii sociale este, aşadar, o condiţie necesară pentru eliberarea clasei muncitoare. Dacă nu controlăm producţia, aceasta va fi controlată de o altă clasă, iar noi nu vom fi liberi. Acest lucru înseamnă că trebuie să existe o mişcare de masă a muncitorilor care să aibă capacitatea şi să aspire la a prelua mijloacele de producţie şi la a continua producţia socială sub autogestiune.  Această preluare a producţiei nu înseamnă întru totul emanciparea socială, dar este esenţială deoarece clasa muncitoare nu se poate elibera dacă nu face acest lucru.

 De asemenea, prin “preluarea producţiei” nu vreau să spun că locurile de muncă şi tehnicile de producţie existente vor continua fără schimbări, ci că muncitorii vor înlocui managementul. Clasa muncitoare trebuie să instituie un control ce reorganizează producţia socială, muncind pentru a schimba tehnologia, pentru a dezvolta abilităţile muncitorilor care să pună capăt diviziunii ierarhice a muncii, să modifice producţia pentru a asigura supravieţuirea speciei prin o schimbare a impactului ecologic şi, în general, pentru a transforma producţia socială benefică din punct de vedere social. Pentru a sfârşi cu diviziunea de clasă între mucitorii subordonaţi şi managementul intermediar de profesionişti e nevoie totodată şi de schimbări majore în sistemul de învăţământ şi în modul în care acesta este legat de producţia socială.

Dar pentru a reuşi să se elibereze, clasa muncitoare trebuie să aibă o strategie. O parte din obiectivul concentrării asupra luptei dintre muncitori şi patroni este că acesta e o pârghie pentru schimbarea societăţii. Muncitorii au potenţialul de a-şi exercita puterea în acest context fiindcă fluxul profitului către capitalişti necesită cooperarea noastră în producţie. Astfel, capacitatea de a opri producţia e o formă potenţială a puterii pe care clasa muncitoare o deţine. Din nou, pentru a-l cita pe Ralph Chaplin:

“Au luat nenumărate milioane pe care nu s-au trudit să le câştige,

Dar fără mintea şi braţele noastre, nici o roată nu se roteşte,

Putem rupe puterea lor arogantă, câştiga libertatea când vom şti că

Sindicatul ne face puternici.”

2. Acţiune Directă, Puterea sociala a muncitorilor şi Politica

Scriitorul britanic R.H. Tawney a descris managementul capitalist ca fiind “o autocraţie verificată de insurecţie”. Structurile economice şi legale ale capitalismului creează un fel de despotism la locul de muncă, dar muncitorii pot dezvolta forme de putere socială – putere de a contracara angajatorii – prin organizare şi acţiuni colective. Organizarea şi acţiunile colective folosesc puterea mulţimii pentru a mări puterea socială şi, aşadar, pentru a mări capacitatea noastră de a apleca voinţa angajatorilor.

Lupta Politică: Perspectiva Anarho-Sindicalistă

A fost adesea acuzat că anarho-sindicalismul şi aderenţii săi nu au avut nici un interes în structura politică a diferitelor ţări şi prin urmare, nici un interes în luptele politice ale momentului. Această idee este cu totul eronată şi izvorăște, fie din ignoranţă făţişă sau distorsiune intenţionată a faptelor. Nu este lupta politică, ca atare, ceea care distinge sindicaliştii revoluţionari de partidele laburiste moderne, atât în ​​principii, tactici şi forma acestei lupte, precum şi obiectivele pe care le au în vedere. Anarho-sindicaliştii urmăresc aceleaşi tactici în lupta lor împotriva suprimării politice precum  si împotriva exploatării economice. Dar în timp ce ei sunt convinşi că, împreună cu sistemul de exploatare; dispozitivul politic de protecţie al acestuia, statul, de asemenea, va dispărea, pentru a face loc administrarii treburilor publice, pe baza acordului liber. Acestia nu trec cu vederea faptul că eforturile muncii organizate în cadrul ordinii politice şi sociale existente, trebuie să fie întotdeauna îndreptată împotriva oricărui atac reacţionar, precum şi extinderea în mod constant a domeniului de aplicare a acestor drepturi ori de câte ori oportunitatea în sine se prezintă. Lupta eroică a C.N.T. în Spania, împotriva fascismului a fost, probabil, cea mai bună dovadă că presupusa atitudine non-politică a anarho-sindicaliştilor reprezinta vorbe goale. Dar, conform opiniei lor, punctul de atac în lupta politică nu constă în organele legislative, ci în oameni.

Drepturile politice nu provin din parlamente; acestea sunt mai degrabă forţate asupra lor din afară. Chiar şi legiferarea acestora nu asigură nici o garanţie. Acestea nu există pentru că au fost în mod legal stabilite pe o bucată de hârtie, ci numai atunci când au devenit obiceiul încarnat a unui popor; şi atunci când se vor fi atinse, va rezulta rezistenţa violentă a populaţiei. Unde acest lucru nu este cazul, nu există nici un ajutor în orice opoziţie parlamentară sau orice apel platonic la constituţie. O persoană impune respect faţă de alţii atunci când cunoaşte cum să-şi apere demnitatea ca o fiinţă umană. Acest lucru nu este adevărat numai în viaţa privată, a fost întotdeauna la fel şi în viaţa politică.

Toate drepturile şi libertăţile de care oamenii se bucură astăzi, nu se datorează bunăvoinţei guvernelor, ci de propria lor putere. Guvernele au angajat întotdeauna orice mijloace, în puterea lor, pentru a preveni atingerea acestor drepturi sau a le face iluzorii. Marile mişcări de masă şi întregi revoluţii au fost necesare pentru a le smulge de la clasele conducătoare, care nu ar fi consimţit să le dea în mod voluntar. Întreaga istorie a ultimilor trei sute de ani este o dovadă. Ceea ce este important nu este faptul că guvernele au decis să cedeze anumite drepturi oamenilor, ci motivul pentru care a trebuit să facă acest lucru. Desigur, dacă acceptăm expresia cinică lui Lenin care gândeşte libertatea doar ca o “prejudecată burgheză” atunci, fi sigur, drepturile politice nu au nici o valoare pentru muncitori. Dar atunci luptele nenumărate ale trecutului, toate revoltele şi revoluţiile pe care le datorăm acestor drepturi, sunt, de asemenea, fără valoare. A proclama această înţelepciune nu a fost destul pentru răsturnarea ţarismului, chiar şi cenzura lui Nicolae al II-lea nu ar fi avut nici o obiecţie la denumirea libertăţii ca o prejudecată burgheză.

Dacă anarho-sindicalismul, cu toate acestea respinge participarea în parlamentele naţionale actuale, nu este deoarece nu au nici o simpatie cu luptele politice, în general, ci pentru că adepţii săi sunt de părere că această formă de activitate este forma cea mai slabă şi mai neputincioasă a luptei politice pentru muncitori. Pentru clasele privilegiate, acţiunea parlamentară este, cu siguranţă un instrument adecvat pentru soluţionarea conflictelor, deoarece toţi sunt egal interesaţi în menţinerea ordinului economic şi social prezent. Unde există un acord de interes comun şi reciproc este posibilă şi funcţionarea pentru toate părţile. Dar pentru muncitori situaţia este foarte diferită. Pentru ei, ordinea existentă economică este sursa exploatării şi subjugării lor socială şi politică. Chiar şi cel mai liber buletin de vot nu se poate distanţa de contrastul izbitor dintre clasele privilegiate şi non-privilegiate în societate. Aceasta poate oferi doar ştampila legitimă a servituţii maselor muncitoare.

Atunci când partidele socialiste au vrut să realizeze unele reforme politice decisive nu au putut face acest lucru printr-o acţiune parlamentară, ci au fost obligaţi să se bazeze în întregime pe puterea de luptă economică a muncitorilor. Grevele generale politice din Belgia şi Suedia, pentru realizarea sufragiului universal sunt o dovada a acestui lucru. Iar în Rusia, marea grevă generală de la 1905 a forţat ţarul să semneze noua constituţie. A fost recunoaşterea aceasta care a impulsionat anarho-sindicaliştii să centreze activitatea asupra educaţiei socialiste a maselor şi utilizarea puterii lor economice şi sociale. Metoda lor este acţiunea directă atât în ​​lupta economică cat şi politică a timpului. Prin acţiune directă ei înţeleg orice metoda de luptă imediată de către muncitori împotriva asupririi economice şi politice. Printre acestea se remarcă grevele de toate gradaţiile, de la lupta pentru un simplu salariu la grevele de generale politice, boicotul organizat şi toate celelalte mijloace nenumărate pe care muncitorii în calitate de producători le au în mâinile lor.

Una dintre cele mai eficiente forme de acţiune directă este greva socială, care a fost până în prezent, predominant utilizată în Spania şi parţial în Franţa, şi care arată o creştere remarcabilă şi responsabilitatea muncitorilor pentru societate ca un întreg. Este mai puţin preocupată de interesele imediate ale producătorilor decât de protecţia comunităţii faţă de majoritatea excrescentelor distructive ale sistemului actual. Greva socială încearcă să forţeze asupra angajatorilor o responsabilitate faţă de public. În primul rând, are în vedere protecţia consumatorilor, a căror muncitorii înşişi constituie marea majoritate. În condiţiile actuale, muncitorii sunt frecvent degradaţi făcând o mie de lucruri care servesc în mod constant numai rănirea întregii comunităţi pentru avantajul angajatorilor. Ei sunt obligaţi să facă uz de materiale inferioare şi adesea de fapt prejudiciabile în fabricarea produselor, să ridice locuinţe mizerabile, să pună produse alimentare stricate şi să comite acte nenumărate care sunt planificate să înşele consumatorul. A interfera viguros este, în opinia anarho-sindicaliştilor, marea sarcina a sindicatelor. Un avans în această direcţie ar fi, în acelaşi timp întări poziţia muncitorilor în societate, şi în măsură mai mare confirma această poziţie.

Acţiunea directă a muncii organizate îşi găseşte expresia cea mai puternică în greva generală, în oprirea activităţii în fiecare ramură de producţie, în cazul în care orice alte mijloace nu sunt suficiente. Aceasta este cea mai puternică armă pe care muncitorii o au la dispoziţia lor şi oferă expresia cea mai cuprinzătoare a forţei lor ca un factor social. Greva generală, desigur, nu este o agenţie care poate fi invocată în mod arbitrar la fiecare ocazie. Are nevoie de anumite ipoteze sociale, pentru a da o rezistenţă adecvată morală şi a face o proclamaţie din voinţa maselor largi ale poporului. Afirmaţia ridicolă, care este adesea atribuită sindicaliştilor revoluţionari, că este necesar doar să proclamăm o grevă generală, în scopul de a realiza o societate socialistă, în câteva zile, este bineînţeles, doar o invenţie ridicolă a adversarilor ignoranţi. Greva generală poate servi unor scopuri diferite. Aceasta poate fi ultima etapă a unei greve simpatetice, ca de exemplu, la Barcelona în 1902 sau la Bilbao în 1903, care a permis minerilor să scape de detestatul sistem de camioane şi a silit angajatorii să se stabilească condiţiile sanitare în mine. Aceasta poate fi, de asemenea, un mijloc a muncii organizate de a impune unele cereri generale, ca, de exemplu, în tentativa grevei generale în Statele Unite ale Americii în 1886, pentru a obliga acordarea zilei de opt ore, în toate industriile. Marea grevă generală din Anglia, de la 1926 a fost rezultatul unei încercări planificate a angajatorilor pentru a reduce nivelului general de trai al muncitorilor prin o reducere a salariilor.

Dar greva generală poate avea, de asemenea, obiective politice în vederea. ca de exemplu, lupta muncitorilor spanioli în 1904 pentru eliberarea deţinuţilor politici, sau grevă generală din Catalonia, în iulie 1909, pentru a forţa guvernul să pună capăt războiului criminal din Maroc. De asemenea, grevă generală a muncitorilor germani în 1920 care a fost instituit, după aşa-numitul puci Kapp şi a pus capăt unui guvern care a ajuns la putere printr-o revoltă militară, face parte din această categorie. În astfel de situaţii critice, grevă generală ia locul baricadelor din trecut. Pentru muncitori, grevă generală este rezultatul logic sistemului industrial modern, ale căror victime sunt astăzi, şi în acelaşi timp, le oferă arma puternică în lupta pentru eliberarea lor socială, cu condiţia ca aceştia să recunoască propria lor putere şi să înveţe cum să utilizeze această armă în mod corespunzător.

Extras din: Anarchism and Anarcho-Syndicalism – Rudolf Rocker

Sindicalismul Galben vs. Sindicalismul Revoluţionar

 “Atunci când clasa muncitoare se va uni, vor exista o mulţime de lideri sindicali fără loc de muncă.” – Eugene Debs

Sindicatele sunt un concept modern, un produs al societăţii industriale. Ideea este una simplă, dar importantă – anume că majoritatea slabă trebuie să se organizeze în mod colectiv pentru a lupta împotriva minorităţii puternice – capitalistul, a cărei voinţă este susţinută de puterea de stat. Muncitorul este aproape neputincios într-un loc de muncă fără organizare, rămânând cu o singura alegere, ori să asculte de şef, ori să renunţe la  locul de muncă. Sindicatele deranjează starea de fapt a lucrurilor, atunci când muncitorii slabi se unesc împotriva şefului, creând o putere considerabilă. Reţineţi că acest drept de a negocia în mod colectiv a fost cu greu câştigat de către muncitori – mult sânge a fost vărsat (cu ajutorul câinelui fidel al capitalismului, statul) în scopul protejării privilegiilor, puterii şi profiturilor, care depindeau de o forţă de muncă dezorganizată şi slabă. Să nu ne îndoim, sindicalismul a fost o forţă puternică şi efectivă, fiind mereu batjocorită  de către capitalişti şi management, deoarece pătrundea în autoritatea lor absolută de la locul de muncă, pe care ei o consideră a fi dreptul lor, în stilul regilor din timpurile trecute.

În decursul luptei pentru sindicalism, au apărut diferite şcoli de gândire – cei ce vedeau în ansamblu societatea capitalistă au observat că nu e posibilă pacea între clase şi capitalism; alţii, nevrând să îmbrăţişeze o agendă atât de radicală şi revoluţionară, au simţit că muncitorii şi capitaliştii pot ajunge la un fel de înţelegere – aceştia din urmă au devenit sindicaliştii galbeni, fiind reprezentaţi mai ales de sindicate ca şi AFL-CIO, UAW şi Teamsters. Cu dispariţia sindicatelor Knights of Labor şi Industrial Workers of the World şi nenumăratele lovituri sângeroase aduse organizaţiilor muncitoreşti radicale, sindicalismul galben a prevalat devenind, pentru un timp, cea mai de succes mişcare muncitorească din istorie.

Cu toate acestea, sindicalismul galben se află în zilele noatre într-o stare proastă văzând că, spre uimirea lor, puterea le este erodata continuu, în special deoarece globalizarea e accelerată, unde muncitorii din lumea a 3-a pot fi învrăjbiţi împotriva celor din lumea 1 aparţinând de sindicat, în mod invariabil o lupta pierdută pentru muncitorii din lumea 1 – firma pur şi simplu spunând “faceţi ce vă spunem sau ne vom muta în altă ţară”– iar sindicaliştii galbeni sunt forţaţi să dea încă un pas înapoi. Convingerea mea este că sindicalismul galben va dispărea în cele din urmă şi ne vom afla din nou unde ne aflam la început de secol, când capitalul dicta condiţiile în care muncim fără să ia în considerare consecinţele – care sunt măsurate invariabil în vieţile muncitorilor de pretutindeni.

Sindicalismul galben a câştigat în luptele trecute dintre muncă şi capital, dar pe termen lung, viziunea lor despre o solidaritate între muncitor/proprietar este una falsă, care se face cunoscută în prezent, în particular în urma NAFTA, GATT şi acum MAI. Tot mai mult capitalul e cel care comandă iar muncitorii primesc loviturile – ceea ce explică de ce atâtea mii de muncitori au fost “concediaţi” de dragul profiturilor corporatiste. Înainte de a vorbi despre ce este sindicalismul revoluţionar, e important să vorbim mai întâi despre ceea ce nu este, ceea ce mă va duce la sindicalismul galben.

Sindicalismul galben

Ce este sindicalismul galben? Acesta are, la rădăcină, convingerea că muncitorii şi patronii au interese comune, concentrându-se pe retorica “să facem treaba” şi pe “o zi de muncă cinstită pe o plată cinstită”. Sindicatele galbene funcţionează pentru a menţine muncitorii la muncă şi pentru ca profiturile să se verse în buzunarele afaceriştilor. Sindicatele galbene au fost mult timp afaceri ele însele, cu birocraţii puternic înrădăcinate, iar comportamentul acestora de-a lungul anilor a creat imaginea de sindicate corupte, ineficiente, agenţii de auto-servire (desigur, acest punct de vedere ne este strecurat de către presa corporatistă, care nicidecum nu e neutră sau obiectivă în relatări). Punctul culminat a fost în anii ’50, de atunci sindicatele galbene au suferit un declin masiv şi lent.

Principiul sindicatelor galbene este contractul de muncă, pe baza căruia muncitorii lucrează pentru profitul patronilor. Perioada de elaborare a contractului şi negocierile între muncitori/management este de o complexitate notorie, ambele grupuri negociind nivelul de salarizare şi păstrarea locului de muncă. Sindicatele galbene susţin că ar exista un aşa-zis salariu just şi că ele asigură cea mai bună înţelegere posibilă cu managementul, în ceea ce priveşte creşterile salariale şi beneficiile. Locurile de muncă sindicalizate (cele ce au rămas) continuă să fie mai bine plătite decât cele care nu sunt – reflectând puterea colectivă de negociere, ce a rămas puternică, în ciuda enormelor obstacole de-a lungul deceniilor.

Cu toate acestea, sindicatele galbene învrăjbesc muncitorii – dacă aţi făcut parte dintr-un astfel de sindicat aţi putut vedea ierarhia evidentă distinctă din cadrul sindicatului, favorizându-i pe cei mai vechi, care au salarii mai mari, muncitorii seniori faţă de cei noi, mai prost plătiţi. Să nu ne înşelăm – dacă vă aflaţi pe treptele inferioare ale ierarhiei, sunteţi carne de tun în cazul unor negocieri dure – postul tău de muncă va fi cel sacrificat, în timp ce membrii de sindicat seniori îşi vor menţine privilegiile şi protecţia. Chiar şi în cadrul sistemului de seniori există nivele mai ridicate de ierarhie – un sindicalist galben îşi rezervă măsura de luare a deciziilor pentru liderii sindicatului – cei inferiori nu trebuie să se angajeze în activităţi independente, ci să rămână în spatele liderilor – care, mai ales, de când sindicatele au crescut în putere au început să semene tot mai mult cu managementul în sine. Toate iniţiativele de la locul de muncă sunt menţinute în topul piramidei sindicatului galben.

Sindicatul galben s-a învârtit întotdeauna în jurul principiului de organizare sindicală. Adică, susţine că fiecare industrie îşi are propriile interese distincte, fiind independente de cele ale altor muncitori. Astfel, se organizează în jurul unei industrii sau profesii particulare, împărţind astfel lucrătorii în multiple sindicate mici, care se concentrază pe interesele lor particulare. Arma supremă a sindicatelor galbene este greva. Doar liderii sindicatelor sunt autorizaţi să declare grevă – atunci când cei de rang inferior, încep acţiuni neautorizate, acestea sunt numite “greve spontane” şi nu sunt privite favorabil de către liderii de sindicat, deoarece le subminează puterea.

Acţiunea Directă (iunie-iulie 2012) Număr Introductiv

http://actiuneadirecta.wordpress.com

“Sindicalismul revoluţionar serveşte proletariatul, în timp ce anarhismul este o marcă a umanismului” – interviu cu Juan Garcia Oliver

ÎNTREBARE: Având în vedere modul în care viaţa ta s-a dezvoltat, asta a fost o descoperire importantă.

RĂSPUNS: Da, mai ales că era în timpul grevei chelnerilor; cu alţi tovarăşi tineri din comerţ  am înfiinţat un grup anarhist, care sa afiliat cu Federaţia Locală a Grupurilor Anarhiste din Barcelona. Această federaţie a purtat numele de “Bandera Negra” [Drapelul Negru], împrumutat din titlul ziarului publicat. În Barcelona exista o altă federaţie de grupuri, “Bandera Roja” [Drapelul Roşu]. “Bandera Negra” a fost, să zicem, un recipient clasic al ideilor anarhiste şi era împotriva sindicalismului revoluţionar. “Bandera Roja” a pretins că este aproape de sindicalismul revoluţionar, dar a fost, în total, un sindicalism pur şi simplu, cu toate ce implică…îmi imaginez că vom reveni la această temă mai tărziu.

ÎNTREBARE: Aşadar cum te vezi, ca un sindicalist revoluţionar sau ca un anarhist?

RĂSPUNS: Sincer să vă spun, m-am alăturat “Bandera Negra”, din greşeală. Grupul nostru a urmat doar sfatul cuiva care ne-a iniţiat în anarhism, Ismail Rico. De fapt, ne-am simţit ca peştele pe uscat în interiorul “Bandera Negra”. Noi trebuia să ne alăturăm celeilalte federaţii, deoarece “Bandera Negra” nu avea vreun interes în lupta muncitorilor. Îşi petrecea timpul asigurând legătura – la nivel naţional şi internaţional – cu alte grupuri profesionale, activitatea sa principala fiind citirea şi răspunsul corespondenţei. În ceea ce priveşte sindicalismul şi CNT, erau ferm împotriva lor.

ÎNTREBARE: Deci nu era nici o şansă de înţelegere între sindicalişti şi anarhişti?

RĂSPUNS: Nici o înţelegere…eram în continuare departe de ceea ce a venit mai târziu; anarho-sindicalismul care a biruit această dihotomie. Anarho-sindicalismul a permis ca anarhismul să devină parte integrantă a grupurilor sindicaliste care au fost îmbibate cu gândirea anarhistă.

Aşa că, cu două săptămâni după proclamarea Republicii (Spaniole), demonstraţia de 1 mai 1931 s-a încheiat cu un miting revoluţionar şi s-a vărsat printr-un atac asupra palatului Generalitat din Catalonia. Şi cu acest prilej, steagul roşu cu negru a fost abordat.

ÎNTREBARE: Pentru prima dată?

RĂSPUNS: Da. Acest steag simbolizează mariajul dintre sindicalism şi anarhism. Este un punct care merită analizat. După moartea lui Salvador Seguí (1923) unitatea a fost realizată între anarhişti şi sindicalişti, în mod spontan, ca să zicem aşa, fără nici un fel de negociere. Termenul anarho-sindicalism datează de atunci. Anterior, nu fuseseră niciodată folosit. Cu moartea lui Seguí situaţia a luat o întorsătură gravă, astfel, în mod natural, activităţile anarhiştilor şi sindicaliştilor s-au unit, ceea ce a dus la dispariţia federaţiilor “Bandera Roja” şi “Bandera negra”. Amalgamarea a fost totală şi nu a existat nici un acord prealabil de către orice fel de congres. Toată lumea a realizat că trebuie să începem din nou, trebuie să elaborăm noi forme de luptă, cea ce am şi făcut. Reformiştii nu mai era un obstacol în calea luptei revoluţionare. Adevărat, timp de opt ani, activităţile organizaţiei au fost cauzate de existenţa dictaturii, cunoscând o renaştere o dată cu venirea Republicii. Steagul negru şi roşu a fost simbolul acestei noi ere de fuziune anarhist-sindicaliste. Am argumentat această noţiune a anarho-sindicalismului membrilor CNT şi emigranţilor spanioli care locuiau în Franţa, în timpul dictaturii. Aşa cum am văzut, singuri, anarhiştii nu ar putea face revoluţia. În ceea ce priveşte anumiţi sindicalişti, punctele lor de vedere s-au distanţat de asta. Singura opţiune posibilă a fost contopirea amândurora şi îmbrăţişarea acestei idei a anarho-sindicalismului.

ÎNTREBARE: În istoria mişcării libertare spaniole, cu siguranţă vei fi trecut ca unul care a introdus o măsură revizionistă. Privind două aspecte fundamentale – problema preluării puterii şi problema armatei revoluţionare – ai sfidat chiar şi în mod deschis abordările clasice ale anarhismului tradiţional. Ce-ai spune despre asta?

RĂSPUNS: Uite…dacă am adopta un punct de vedere strict anarhist, poziţia mea vizavi de preluarea puterii sau formarea unei armate revoluţionare ar fi lipsită de sens. Dacă vom lua o linie sindicalist revoluţionară, aceste lucruri au logică. Într-o zi vom avea de lucru cu definiţia precisă a noţiunii de “acţiune directă”, care este parte integrantă a sindicalismului revoluţionar. Adevărat, în vremea sa, Anselmo Lorenzo a echivalat acţiunea directă cu grevele şi sabotajul, dar această definiţie este prea restrictivă. Noţiunea acţiunii directe este de fapt foarte clară: este singurul mod de a garanta succesul clasei muncitoare ca o clasă. În acest scop, trebuie să fie studiată şi pusă în practică iar toate consecinţele confruntate. Alternativa este după cum urmează: fie clasa muncitoare, prin intermediul acţiunii directe, atinge emanciparea proprie, ca o clasă sau va fi redusă pentru totdeauna la o formă de sclavie mai mult sau mai puţin bine plătită. Cu alte cuvinte, devine obişnuită să fie tratată – din punct de vedere economic şi politic – ca o clasă inferioară, sau se organizează într-un sindicat şi practică acţiunea directă. În plus, acţiunea directă poate varia în funcţie de circumstanţe. De exemplu, în anii 1920, vedeam sindicaliştii din Barcelona executând “cenzura roşie”. Presa burgheză purta o serie de articole defăimătoare sindicaliştilor care se înarmează în auto-apărare împotriva ucigaşilor angajaţi de şefi, astfel CNT a decis să pună în aplicare “cenzura roşie”. A fost direct: muncitorii de la editorialele afiliate cu CNT, cenzurau cea ce credeau ca este defăimător. Această practică nu sa bucurat de sprijinul anarhistului Federico Urales care a fost aproape un liberal radicalizat care a tratat întotdeauna liberalismul şi anarhismului ca aceleaşi. A mers atât de departe (într-un ziar din Madrid), încât să denunţe “cenzura roşie”, ca anti-anarhistă … Ceea ce ne aduce la ciotul materiei. În lupta care duce la exercitarea victoriei lor ca o clasă, muncitorii determină formele de acţiune directă pentru ei înşişi. Avem de a face aici cu logica confruntării de clasă. Aceste metode de luptă nu sunt 100% anarhiste, acestea sunt 100% sindicalist revoluţionare. Noţiunea anarho-sindicalismului este o încercare de a ajunge la un amestec posibil a metodelor de luptă de clasă a anarhismului, ştiind că sindicalismul revoluţionar serveşte proletariatul, în timp ce anarhismul este o marcă a umanismului.

Extras din broşura “My Revolutionary Life: Juan García Oliver interviewed by Freddy Gomez”