Clasa muncitoare din România: țintă sigură în bătaia puştii capitalismului

Există aproximativ 5 milioane de angajați în România, în prezent. Alte 3 milioane de persoane lucrează în alte țări din Uniunea Europeană, în special Spania și Italia (un sfert din forța de muncă locală). Oficial, șomerii se spune că reprezintă 6,7%, dar acest lucru nu este corect. Acest număr se referă numai la persoanele care au fost înregistrate, și nu se calculează în consecință la întregul număr de persoane care ar putea lucra, dar sunt lăsate afară. Prin urmare, numărul real al șomerilor nu este cunoscut cu adevărat (sau nu este raportat de către guvern), dar o deducere logică pune undeva la încă un milion de oameni. Un sfert dintre persoanele oficial șomere sunt absolvenți din universități. 53 la sută dintre șomerii înregistrați au terminat perioada în care au dreptul la ajutor (75 la sută din salariul lor) și nu au în prezent nici un venit.

Muncitorii sunt într-o situație îngrozitoare. Mai mult de două treimi din cei 5 milioane de muncitori sunt angajați de către sectorul privat. Aceştia nu sunt sindicalizaţi, și o solidaritate foarte mare în rândul muncitorilor și o luptă grea vor fi necesare pentru a lupta împotriva clasei conducătoare (clasa marilor afacerişti, protejată de stat), pentru a rupe opoziția acesteia și pentru a permite formarea de sindicate în sectorul privat. Singurele sindicate care există în România sunt sindicatele “galbene” – o farsă sinistră – care acoperă doar o parte din angajații statului (poliție, parţial educație și sănătate) sau angajații companiilor de stat, și fostele companii de stat, care au fost privatizate. Aceste sindicate i-au trădat în mod constant pe muncitori. Singurele lupte eficiente ale acestor sindicate au fost pentru obținerea pozițiilor de rang înalt în aparatul de stat pentru birocraţii sindicalişti. Doar câteva exemple pentru a ilustra acest lucru: Victor Ciorbea, fost sindicalist, devenit prim-ministru, (în 1999, el a concediat 100.000 de mineri la ordinele FMI și lăsat regiuni întregi în ruină și sărăcie de nedescris), foști miniștri, diferiţi membri de partid și parlamentari au fost anterior lideri sindicali, unii dintre cei din top 500 Forbes oameni bogați români sunt foști lideri de sindicat.

Lipsită de protecţia sindicatelor combatante, nivelul de vulnerabilitate a clasei muncitoare românești este cel mai mare din Europa, iar acest lucru are consecințe tragice asupra întregii societăți, şi a ieşit la vedere în timpul ultimului atac feroce al capitalismului asupra muncii. În 2009, statul român a fost primul din Uniunea Europeană care a impus cu forţa oamenilor modelul “austerității” , susținut de FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială. Guvernul a dublat în mod intenționat numărul șomerilor prin forțarea firmelor mici să intre în faliment. Acestea erau, în mare parte firme mici de familie, cu puțini angajați. Guvernul literalmente le-a ucis și a recunoscut că a făcut asta, prin impunerea unei taxe, pe care știa că aceste firme nu o puteau plăti. “Firmele care nu pot plăti impozitul de 500 euro trebuie să moară”, a declarat Gheorghe Pogea, ministrul de finanțe. Acest lucru a dublat șomajul în sectorul privat. A fost primul pas într-un război total, dus de stat, al capitalismului împotriva muncii.

Puterea Muncitorilor şi Revoluţia Spaniolă

Miliţiancă anarhistă, Barcelona, 1936.

Articolul istoric al lui Tom Wetzel şi analiza Războiului Civil din Spania şi a Revoluţiei, şi în particular a activităţilor revoluţionarilor anarhişti spanioli. În text şi format PDF, aici. (în engleză)

În alegerile naţionale din Spania, din februarie 1936, un guvern represiv de dreapta a fost alungat de la putere şi înlocuit de o coaliţie formată din liberali şi socialişti. Profitând de un mediu mai puţin represiv, muncitorii spanioli au organizat cel mai mare val de greve din istoria Spaniei, cu zeci de greve generale care cuprindeau toate oraşele, şi sute de greve parţiale. Spre sfârşitul lui iunie, un milion de muncitori erau în grevă. La nici o lună de la alegeri, Federaţia Lucrătorilor Agricoli a condus 80.000 de lucrători agricoli, care nu aveau pământ, să confişte 3.000 de ferme din „Siberia Spaniei” – Estremadura, regiunea cea mai lovită de sărăcie. (1)

Cum ţara era prinsă într-o dezbatere tensionată despre viitorul ei, polarizarea politică a fost marcată de ucideri din răzbunare între activiştii de stânga şi de dreapta. După ce politicienii de dreapta au cerut, în mod public şi direct, armatei să preia conducerea ţării, lovitura de stat militară, la care se aştepta deja toată lumea, a fost declanşată în Spania pe 19 iulie.

Pentru prima dată în istoria Spaniei, poporul în mod energic şi agresiv a rezistat loviturii de stat armate. Armata a fost înfrântă în două treimi din suprafaţa Spaniei. Sindicatele au trecut la confiscarea vastelor proprietăţi capitaliste, şi au pus cea mai mare parte a economiei Spaniei sub controlul şi gestionarea muncitorilor. Sindicatele şi-au construit propria lor armată formată din muncitori, pentru a se lupta cu armata fascistă spaniolă. Încercarea armatei de a zdrobi mişcarea muncitorească a Spaniei a impulsionat clasa muncitoare să facă revoluţia de care elita spaniolă se temea de multă vreme. Războiul civil în sine a fost o luptă de clasă în forma sa extremă.

Birou sindical CNT

Doi dintre actorii cheie în această dramă au fost principalele federaţii sindicale ale muncitorilor. CNT, Confederaţia Naţională a Muncii (Confederación Nacional del Trabajo – CNT) avea 1,6 milioane de suporteri la începutul lui 1936 (potrivit statisticilor guvernamentale). CNT a fost rezultatul a aproape șapte decenii de activitate anarhistă pentru organizarea muncitorilor din Spania. Din 1919, CNT s-a bazat pe politica sindicato unico (”un singur sindicat”) – sindicate industriale autonome și independente. În Barcelona, în 1936, sindicatele autonome și independente ale muncitorilor din construcții și metalurgie ale CNT aveau mai mult de 30.000 de membri.

Nici un sindicato unico din CNT nu avea nici un oficial pe fluturaşii de salarii. Muncitorii erau foarte ataşaţi de ideea anarhistă că lupta comună nu trebuia să devină o trambulină pentru carierismul politic. Anarhiştii credeau că dacă ar fi plătit oficiali i-ar fi încurajat pe muncitori să se aştepte ca aceşti oficiali să le rezolve problemele, şi ar fi făcut ca sindicatul să fie dominat de şefi. În 1936 existau doar câţiva oficiali plătiţi de federaţia CNT – care lucrau în secretariatul naţional, secretariatul regional din Catalonia, şi în secretariatul sindicatului industrial naţional din industria de pescuit comercial. Aceşti oficiali, şi personalul de la ziarele CNT din Madrid şi Barcelona erau plătiți la nivelul unui muncitor obişnuit. Oficialii plătiţi erau schimbaţi din funcţie, prin rotaţie, după un an, nu rămâneau în funcţie mai mult de un an.

Cronologie a mișcării sindicale din România de la începuturile ei până în 1933

Primele asociații muncitorești din România au fost societăți de ajutor reciproc. Prima asociație de acest gen este înființată în 1846 la Brașov, de lucrătorii tipografi. In 1857 este înființată “Asociația de ajutor reciproc a minerilor” iar în 1872 se pun bazele “Asociației tuturor lucrătorilor din România”, care își propune să unească prin solidaritate pe toți muncitorii din România. În 1879 tipografii înființează “Societatea Generală a lucrătorilor tipografi din România: Deșteptarea”, constituită exclusiv din muncitori, care în 1881 va pune în discuție introducerea unui contract de muncă care să fie impus tuturor patronilor din ramura respectivă. În statutele acestor organizații profesionale era prevăzut “sa se stabilească frăție şi solidaritate între lucrători, să se lupte pentru îmbunătățirea stării morale şi materiale a acestora”. Următorii ani sunt marcați de greve şi proteste ale muncitorilor: în luna iulie 1884, are loc greva a 1.200 de căruțași din portul Brăila; in lunile iulie şi decembrie 1887 se desfășoară greva muncitorilor CFR-iști din București, iar în anul 1888, în februarie are loc greva a 300 de CFR-iști din Galați. Tot în 1888, în luna iulie, are loc greva tipografilor. În 1890 se sărbătorește ziua de 1 mai pentru prima oară în România. De 1 mai, muncitorii manifestau pentru: vot universal; dezvoltarea solidarității internaționale a muncitorilor; repaus duminical; micșorarea impozitelor; încetarea bătăii în armată; salariu minim; legiferarea protecției muncii; introducerea impozitului progresiv.

În această perioadă se dezvoltă presa muncitorească, socialistă şi anarhistă: “Tipograful român” (1865);  “Lucrătorul român” (1872) “Uvrierul” (1872); “Viitorul” (aproximativ pe la 1880); “Școala nouă” (aproximativ pe la 1880); “Revolta” (aproximativ pe la 1880); “Gazeta roșie” (aproximativ pe la 1880); “Revista roșie” (aproximativ pe la 1880); “Răzvrătirea” (aproximativ pe la 1880); “Analele Tipografice” (1869); “Lampa“ (1886) – ziar anarhist.

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în România se dezvoltă o ampla mișcare sindicală care cuprinde lucrătorii industriali şi tot atunci sunt puse bazele organizării sindicale a lucrătorilor CFR, din minerit, ale mecanicilor, metalurgiștilor, lăcătușilor, etc. Între 1846 – 1892 sunt înființate 207 organizații profesionale, iar între 1893 – 1898 sunt înființate 233. Domină un sindicalism de breaslă, existând pericolul ca muncitorii să înceapă să concureze între ei în detrimentul mișcării şi asta să fie în avantajul patronilor. În 1896 pentru a preîntâmpina acest lucru va fi înființată “Uniunea Sindicatelor Breslelor” pentru a centraliza organizațiile sindicale muncitorești. I.C. Frimu este ales președinte al “Uniunii Sindicatelor Breslelor” în 1898. Din această uniune fac parte sindicate muncitorești din București, Galați, Craiova, etc. Linia uniunii este inspirată după principiile formulate în programul social-democraților. Pe de o parte, “Uniunea Sindicatelor Breslelor” a reușit să dea un program comun de luptă, pe de altă parte, centralizarea a făcut din sindicate organizații mai puțin democratice. Scriitorul Panait Istrati (care a fost secretar al Sindicatului muncitorilor din portul Brăilei) era adeseori deranjat de intervențiile celor “de la centru”.

Strategie şi Luptă: Anarho-Sindicalismul în secolul XXI

Strategie şi Luptă: Anarho-Sindicalismul în secolul XXI

Această broșură (aici în original) a fost publicată în ianuarie 2009 de Brighton Solidarity Federation ca o clarificare asupra înțelegerii anarho-sindicalismului în secolul XXI, şi ca o contribuţie la dezbaterea privind organizarea şi strategia sa.

Nota Libcom: această broşură din 2009 a provocat o dezbatere aprinsă în interiorul Solidarity Federation (în continuare în text, va apare sub numele SolFed sau Federaţia Solidaritatea — nota traducătorului) şi a fost primită cu unele critici. După o perioadă de discuţii interne, aceasta a dus la publicarea în 2012 a lucrării Fighting for ourselves: anarcho-syndicalism and the class struggle („Să luptăm pentru noi: anarho-sindicalismului şi lupta de clasă”), un text mai larg care reprezintă consensul la care s-a ajuns în SolFed după dezbaterea eseului care urmează privind Strategia şi Lupta.  

 PREFAŢĂ

De când acest document a fost pus în circulaţie, a provocat discuţii atât în interiorul Federaţiei Solidaritatea – unde în forma sa de faţă a reprezentat un punct de discuţie aflat în minoritate – cât şi în mediul libertar al luptei de clasă, relatări ale discuţiilor fiind făcute din Olanda până în Europa de Est şi în Statele Unite. Îi încurajăm pe criticii noştri să publice părerile lor, în scopul de a duce dezbaterea necesară mai departe despre cum putem construi mai bine o mişcare libertară a clasei muncitoare.

În ce ne priveşte, pe baza criticilor camarazilor noştri, documentarea mai aprofundată istorică şi reflecţiile asupra propriilor noastre activităţi din oraşele noastre şi de la locurile noastre de muncă, am început procesul de a alcătui un nou, mult mai cuprinzător document pentru a cuprinde ideile atinse în acest eseu. Să lăsăm acest document să fie subiectul criticilor intelectuale şi ale învăţămintelor pe care le tragem în urma experienţelor, pentru a contribui la noi și mult mai eficiente strategii și tactici de luptă. (Brighton SolFed, mai 2009)

INTRODUCERE

“Spiritul anarho-sindicalismului (…) e caracterizat de acțiunea independentă  în jurul unor principii de bază, bazate pe libertate și solidaritate. Anarho-sindicalismul a crescut și s-a dezvoltat prin acțiunile oamenilor, în urma experiențelor lor, și în urma învăţămintelor pe care le-am tras de la cei dinaintea noastră. (…) Ideea e de a contribui la o nouă și mai eficientă acțiune, în urma căreia putem împreună să construim o societate mai bună, mai repede. Acesta e spiritul anarho-sindicalismului.” – Colectivul Auto-educației (2001) (1)

Anarho-sindicalismul e o tendință specifică în interiorul unei mișcări mai largi a muncitorilor. Ca tendință, are propria sa istorie, care datează de peste un secol. În discuțiile contemporane mulți – auto-idetificați avocați și critici, deopotrivă – iau aceste tradiții așa cum erau acum 50, 70 sau 100 de ani ca o formă definitivă a tradiției în întregul ei. Există și faptul că această tradiție e una pluralistă, și că principiile ei de bază au putut varia, uneori în practici contradictorii în diferite momente din istorie. Anarho-sindicalismul CNT din 1930 nu e același cu cel al CNT din 1980. Anarho-sindicalismul Prietenilor lui Durruti e și el diferit. La fel și cel al FORA. Și al altora.

Ce arată acest lucru e nevoia de a clarifica ce înseamnă anarho-sindicalismul în termeni practici în contextul secolului XXI. Acesta e scopul acestei lucrări. Acest scop va fi urmat prin prezentarea strategiei industriale actuale a Federaţiei Solidaritatea, cu plasarea ei în contextul istoric, precum şi cu clarificarea teoretică a sensului „sindicalism revoluţionar”, a diferitelor roluri de organizare, şi a diferitei relaţii dintre forma şi conţinutul luptei de clasă. Această clarificare teoretică urmăreşte să fie o informare asupra practicilor contemporane, şi nu să fie un simplu exerciţiu intelectual. Deci, vedem anarho-sindicalismul ca o tradiţie vie, care se dezvoltă prin reflecţia critică asupra propriilor noastre experienţe, şi prin adaptarea la noile condiţii.

E foarte posibil ca ideile prezentate aici să nu fie unice nici unei tradiţii a mişcărilor muncitoreşti şi poate fi posibil să rezoneze cu cei care nu se identifică ei înşişi ca anarho-sindicalişti – cu atât mai mult aceasta e o dovadă a validităţii lor. Acest eseu e scris pentru a contribui la o nouă şi mai eficientă formă de acţiune, în urma căreia putem împreună să facem o societate mai bună, mai repede; e scris în spiritul anarho-sindicalismului.

Anarho-sindicalism și anarhism

Următoarele extrase, sunt preluate din cuvântarea lui Pierre Besnard la Congresul de la Paris din iunie 1937 al Asociației Internaționale a Muncitorilor (IWA- internaţionala anarho-sindicalistă). L’Anarcho-Syndicalisme et l’Anarchisme, Rapport de Pierre Besnard, Secretaire de l’A.I.T. au Congrès Anarchiste International de 1937 (din 30 mai 1937; republicată ca supliment pentru Le Monde Libertaire, 1963), pentru care Alexander Schapiro a scris introducerea.

I. Ce este anarhismul revoluţionar?

Anarhismul revoluţionar este o mișcare a cărei doctrine este proiectată să instituie o existență individuală și colectivă la care satul, guvernul și autoritatea va fi blocată. Incontestabil, fundamentul pe care societatea va fi bazată este omul. Astfel încât anarhismul este afirmarea unei cereri sociale în curs de desfășurare aici și acum și în viitorul infinit, în viitorul indefinit. Aceasta presupune un proiect economic, administrativ și social care trebuie să înceapă chiar acum. Istoric vorbind, anarhismul revoluționar este a treia ramură a socialismului tradițional. În contrast cu celelalte două ramuri, socialismul și comunismul – ambele politice, autoritare și etatiste – este apolitic, anti parlamentar și anti etatist. Caracteristica sa esențială este libertatea într-un context de responsabilitate, individuală și colectivă deopotrivă. Sarcinile sale principale în prezent sunt: propaganda, popularizarea şi educația socială a maselor muncitoare azi, iar mâine, administrarea societății.

II. Ce este anarho-sindicalismul?

Anarho-sindicalismul este o mișcare organizațională și organizată. Îşi trage doctrina din anarhism și formatul său organizațional din sindicalismul revoluționar. Este expresia contemporană a doctrinei anarhiste în ceea ce privește problemele economice și sociale. În ceea ce privește revoluția, este de asemenea, cum experiența spaniolă în sine a demonstrat, agentul esențial al realizării. La nivel mondial, este reprezentat de IWA și centrele sale naționale. Doctrina sa a fost definită de către Congresul fondator al IWA (25-31 decembrie 1922), de congrese succesive şi de scrierile militanților săi. În Spania, CNT reprezintă anarho-sindicalismul IWA. Practic, și nu mai puțin istoric, anarho-sindicalismul este formatul organizațional asumat de anarhie în scopul luptei împotriva capitalismului. Este în mod fundamental în contradicție cu sindicalismul politic și reformist. Respingerea de către anarho-sindicalişti a noţiunii de partid oferă un mijloc esenţial în pregătirea eliberării economice şi sociale a celor care muncesc, care sunt obligaţi acum să-şi apere condiţiile de trai. Mișcarea anarho-sindicalistă face posibilă o înjugare a acțiunii în vederea realizării cerințelor de zi cu zi și cele mai înalte aspirații ale muncitorilor. Obține un amalgam a celor două în ceea ce privește interesele materiale, morale, pe termen scurt și în viitor. Dintr-o similitudine de interese, dă naștere unei identități de obiective ca o consecință logică și naturală, o reconciliere a doctrinelor.

Anarho-sindicalismul: o mișcare a învăţării din greşeli

Ca orice doctrină cu adevărat socială, anarho-sindicalismul este în esență o chestiune de încercare și eroare. Dovada în acest sens este faptul că, în prezent, în Spania, doctrina sa, care a fost consacrată și confirmată de fapte, este realizabilă în termen scurt. Bazată pe încercare și eroare? La fel ca ca orice mișcare socială și toate științele. În sociologie ca și în fizică sau chimie sau mecanică, ideea izvorăște din act și se întoarce la ea. Faptul este întotdeauna anterioară ideii și evocă doctrina, filosofia din care realizarea stă să răsară. Doctrina, ideea, dorinţa pentru mai mult experiment ca mijloc pentru o finalitate, urmată de fenomenele înregistrate care generează legi recunoscute de toți și autentificate de experiență.

Anarho-sindicalism și limitele sindicalismului

Rolul sindicatelor în cadrul capitalismului

Limitarea principală a sindicatelor a fost rezumată de către Anton Pannekoek în eseul “Sindicalismul”; Desigur, acțiunea sindicală este luptă de clasă. Există un antagonism de clasă în capitalism – capitaliștii și muncitorii au interese opuse. Nu numai cu privire la problema de conservare a capitalismului, ci, de asemenea, în cadrul capitalismului însuși, în ceea ce privește împărțirea produsului total. Capitaliștii încearcă să își mărească profiturile, plusvaloarea, pe cât posibil, prin tăierea salariilor și creşterea numărului de ore sau intensitatea forței de muncă. Pe de altă parte, muncitorii încearcă să crească salariile și să scurteze orele de lucru. Prețul forței de muncă nu este o cantitate fixă, deși trebuie să depășească un anumit minim de foame; și nu este plătită de către capitaliști din propria lor voință. Astfel, acest antagonism devine obiectul unui concurs, lupta de clasă reală. Este sarcina, funcția sindicatelor de a continua această luptă. Sindicalismul a fost prima școală de formare în virtute proletară, în solidaritate, ca spiritul de luptă organizată. A întruchipat prima formă de putere organizată proletară. În această virtute, sindicatele timpurii engleze şi americane, de multe ori au fost pietrificate și degenerate într-o îngustă breaslă corporativă, o stare de spirit cu adevărat capitalistă. A a fost diferit, cu toate acestea, unde muncitorii au trebuit să lupte pentru însăși existența acestora, unde cea mai mare măsură a eforturilor sindicatelor puteau susține cu greu standardul lor de viață, unde forța maximă unei lupte energetice, şi a capitalismului tot extins ia atacat. Acolo au trebuit să învețe înțelepciunea că numai revoluția îi poate salva. Astfel încât vine o disparitate între clasa muncitoare și sindicalism. Clasa muncitoare trebuie să privească dincolo de capitalism. Sindicalismul trăiește în întregime în interiorul capitalismului și nu poate privi dincolo de acesta. Sindicalismul poate reprezenta doar o parte, o parte necesară, dar îngustă, în lupta de clasă. Iar aceasta dezvoltă aspecte care o aduc în conflict cu obiectivele mai mari ale clasei muncitoare.

Prin urmare, defectul cheie al sindicalismului este defectul politicii reprezentative. O structură de sus în jos se dezvoltă aproape din necesitate, iar liderii “stau în conferințe cu capitaliștii, negociează asupra salariilor și orelor, punând interese versus interese, la fel ca și interesele societăților capitaliste sunt cântărite una în fața alteia.” Ca atare, “ei învață să înțeleagă poziția capitalistă la fel de bine ca și poziția muncitorului; au un ochi pentru “nevoile industriei”, încearcă să medieze “. Această medierea înseamnă că nu sunt vocea muncii organizate, ci au datoria “de a reglementa conflictele de clasă și de a asigura pacea industrială.” Dincolo de interesele clasei muncitoare, “existența proprie a liderilor sindicali este indisolubil legată de existența sindicatelor.” Astfel, atunci când “conflictele de clasă devin mai clare,” ei riscă să piardă ” singura sursă a securității și puterii” în “puterea financiară a sindicatului, probabil, existența sa.” Astfel “ei trebuie să acționeze în calitate de purtători de cuvânt ai angajatorilor, să forțeze condițiile capitaliștilor asupra muncitorilor.” Iar “atunci când muncitorii insistă să lupte în opoziție față de decizia sindicatelor,” ajungem în punctul în care “puterea sindicatului trebuie să fie folosită ca armă pentru a supune muncitorii.” Pentru dovadă a acestui lucru, aveți posibilitatea să examinaţi de câte ori membrii simpli de sindicat au fost vânduţi de către liderii sindicali.

Dar poate cel mai revelator reprezintă sindicaliștii care privesc cu nostalgie și dor la modelul closed shop (este o formă de contract de garanție sindicală în care angajatorul este de acord să angajeze numai membrii de sindicat, și angajații trebuie să rămână membri ai sindicatului tot timpul, pentru a rămâne angajați.) În astfel de model, muncitorii trebuie să se alăture sindicatului în cadrul unui anumit loc de muncă, pentru a dobândi și păstra locul de muncă. Natura sa obligatorie ar genera obiecții în rândul anarho-sindicaliștilor, care argumentează pentru organizaţii voluntare ale muncitorilor – nu numai pe baza acordului liber, dar și pentru că aceste organizații nu au obligația de a răspunde la interesele celor cu nici o alegere, dar să fie un membru. Este de asemenea, parteneriatul cu capitalul luat la extrem, birocrația sindicatului în esență, luând rolul de menținere a disciplinei muncitorului și gestionarea așteptărilor. Sindicatul nu mai este doar un mediator, ci conducere de nivel mediu. Revenind la problema mai largă a sindicatelor, este evident că acestea nu sunt – si nu pot fi – organizații revoluționare. Pentru un singur lucru, liderii de sindicat sunt dispuși să trădeze membrii, atunci când aceştia împingând o agendă mai militantă, dar acest lucru se va întâmpa de zece ori în cazul în care încearcă să restructureze organizația. Ar poate chiar să unească dreapta și stânga sindicatului în eforturile de a stinge amenințarea auto-organizării. Alte abordări sunt necesare.

Sindicalism și Anarhism – Errico Malatesta (The anarchist revolution: Polemical articles 1924-1931)

Relația dintre mișcarea sindicală și partidele progresiste este o temă veche și uzată. Însă este una de actualitate, și așa va rămâne în timp ce există, pe de o parte, o masă de oameni chinuiți de nevoi urgente și conduşi de aspirații – uneori pasionale dar întotdeauna vagi și nedeterminate – la o viață mai bună, și de altă parte ceilalți indivizi și partide care au o vedere specifică a viitorului și a mijloacelor pentru atingerea acesteia, dar ale căror planuri și speranțe sunt sortite să rămână utopii, inaccesibile cu excepția cazului în care pot câștiga suportul maselor. Iar subiectul este tot mai important acum, după catastrofele războiului și a perioadei post-război, toți se pregătesc psihic, pentru o reluare a activității, care trebuie să urmeze după căderea tiraniilor care încă sunt în [Europa], dar încep să se cutremure. Din acest motiv, voi încerca să clarific care, în opinia mea, ar trebui să fie atitudinea anarhiştilor în legătură cu organizațiile sindicale.

Astăzi, cred eu, nu este nimeni, sau aproape nimeni printre noi care ar nega utilitatea și necesitatea mișcării sindicale ca un mijloc de avansare în masă materială și morală, ca un teren fertil pentru propagandă și ca o forță indispensabilă pentru transformarea socială, care este scopul nostru. Numai există nimeni care nu înțelege ce înseamnă organizația muncitorilor pentru noi, mai mult decât anarhiștii, crezând, la fel ca noi, că noua organizare socială nu trebuie și nu poate fi impusă de către un nou guvern prin forță, ci trebuie să rezulte din cooperarea liberă a tuturor. Mai mult, mișcarea sindicală este acum o instituție importantă și universală. A te opune este a deveni complicele asupritorilor; a ignora înseamnă să ne îndepărtăm de viaţa şi problemele de zi cu zi ale oamenilor şi să ne condamnăm la neputință perpetuă. Cu toate acestea, în timp ce toată lumea, sau aproape toată lumea, este de acord cu privire la utilitatea și necesitatea ca anarhiștii să ia parte în mod activ în mișcarea sindicală fiind susținători și promotori, deseori nu suntem de acord între noi cu privire la metodele, condițiile și limitele unei astfel de implicări.

Mulți tovarăși ar dori ca mișcarea sindicală și mișcarea anarhistă să fie una şi aceaşi, unde aceştia sunt în măsură, de exemplu, în Spania și Argentina, și chiar într-o anumită măsură în Italia, Franța, Germania etc. – încearcă să atribuie organizațiilor muncitorești un program clar anarhist. Acești tovarăși sunt cunoscuţi ca “anarho-sindicaliștii”, sau, în cazul în care sunt amestecaţi cu alte persoane care într-adevăr nu sunt anarhiști, se numesc “sindicaliștii revoluționari”. Trebuie să existe o explicație a noțiunii de “sindicalism” dacă este vorba de o chestiune a ceea ce dorim de la viitor, dacă, prin sindicalism se înțelege forma de organizare socială, care ar trebui să înlocuiască capitalismul și organizarea de stat, atunci fie că este același lucru ca și anarhia și, prin urmare, este un cuvânt care nu servește decât să deruteze sau este ceva diferit de anarhie și nu poate fi, prin urmare, acceptată de către anarhiști. De fapt, printre ideile și propunerile cu privire la viitorul pe care unii sindicaliști l-au invocat, există unele care sunt într-adevăr anarhiste. Dar mai sunt şi altele care, sub alte nume și alte forme, reproduc structura autoritară care stă la baza cauza bolilor pe care le protestăm, și care, prin urmare, nu au nimic de-a face cu anarhia. Însă nu este sindicalismul ca sistem social de care am vrut să mă ocup, deoarece nu este asta, ce poate determina acțiunile curente ale anarhiștilor cu privire la mișcarea sindicală.

Anarho-sindicalismul ca filosofie și practică

Anarhism și sindicalism, ca filosofie

“Eu sunt în favoarea mișcării muncitoreşti, deoarece cred că este cel mai eficient mod de a ridica moralul muncitorilor și pentru că, aceasta este o întreprindere universală, care poate fi ignorată numai de către cei care și-au pierdut controlul asupra vieții reale.” – Errico Malatesta

Anarhismul este ideea că, fără guvern, civilizația este mai bine organizată să servească intereselor membrilor săi. Oamenii sunt capabili să se guverneze ei înșiși, fără o autoritate superioară, deoarece autoritatea superioară, este de asemenea umană. Întrucât nu există ființe umane care sunt bune sau rele din natură, oferind puterea cuiva în societate se riscă a da puterea cuiva care va abuza. Mai mult, poziția puterii, autoritatea, și guvernul tinde să corupă individul, din moment ce îi face pe politicieni să se simta importanti și necesari pentru a face ceea ce oamenii pot face pentru ei înșiși. Anarhismul urmărește să înlocuiască supremația unuia sau câtorva persoane asupra maselor, cu auto-guvernarea; Anarhismul dorește o lume în care societatea este organizată de către asociațiile libere, voluntare și cooperante a indivizilor, fără lege sau stat. Sindicalismul este ideea că, fără capitaliști, oamenii muncii sunt mai bine organizaţi să servească propriile interese. Muncitorii sunt capabili de organizarea muncii în cadrul fabricii, minei, sau fermei, nefiind nevoie de un capitalist, care deține și posedă totul. Un astfel de conducător nu are alt scop decât să crească profiturile proprii, care includ limitarea producției pentru a înfometa piața și reducerea producției pentru a înfometa muncitorii. Capitalistul folosește dreptul său la proprietate să trăiască de pe munca altora, fără a contribui nimic. Sindicalismul, ca și anarhismul, urmărește să înlocuiască supremația câtorva asupra maselor, cu auto-guvernarea tuturor. Dar, sindicalismul se concentrează pe economie și stăpânirea capitaliștilor. Anarhismul se concentrează asupra politicii și stăpânirea politicienilor. Ambele nu reprezintă încercarea de a face o lume care “interpretează voința poporului sau a muncitorilor.” Acestea sunt interesate exclusiv într-o lume în care fiecare persoană modelează în mod direct propriul mediu social. Împreună, ca anarho-sindicalism, devine o filosofie care vrea să elimine toate formele de dominație și coerciție, susținând cea mai mare viziune a unei lumi fără capitaliști sau state. Autoritatea și puterea sunt cele care produc toate relele la care suntem martori în societate, fie că este vorba de lagărele de concentrare construite de guverne sau fabricile ilegale pentru copii gestionate de către investitorii străini. Aceasta este o înțelegere unică care o posedă anarho-sindicalismul; cei care recunosc că anarhismul și capitalismul va fi sub dominația capitaliștilor, ca cei care recunosc sindicalismul și statul vor fi sub dominația politicienilor. “Eu pot decide dacă te angajez sau te concediez, și asta înseamnă că pot controla dreptul tău la pâine.” – “Eu pot decide dacă te închid sau eliberez, iar asta înseamnă că pot controla chiar libertatea ta.” Asta e autoritatea, și nu este clar numai în mâinile statului sau capitalistului. Biserica, la un moment dat în istoria sa, a acționat ca o autoritate sau lege pe pământ. Iar în mod similar, în locul capitaliștilor și a sclavilor salariali, existau stăpâni și sclavi, sau vasali și iobagi, sau interese comerciale și mici agricultori. Indiferent de cum se numește sau ce justificare are, autoritatea tinde spre nefericirea persoanelor care suferă din aceasta. Acest lucru este valabil indiferent dacă este autoritatea de stat sau a capitalistului. Și nici nu este autoritatea întotdeauna limitată la acele instituții tipice în care cei mulți se află sub dominația celor puțini. Autoritatea poate exista în idei culturale și sociale, precum dominația femeilor de către bărbați, stăpânirea unei rase peste alta prin lege și proprietate, sau stăpânirea peste regnul animal deţinut de umanitate.

Ce este birocraţia sindicală?

Există foarte puţine mijloace prin care clasa muncitoare se poate înarma cu un instrument politic, care o educă şi o ajută să lupte împotriva escrocilor, deghizaţi în apărătorii săi, care o trădează şi vinde. Prin această tribună vreau să constribui, astfel încât acei muncitori care dau peste această informaţie să o poată folosi ca punct de pornire pentru a crea o discuţie despre birocraţia sindicală, acest mare duşman al clasei muncitoare, astfel încât să se poată organiza pentru combaterea acesteia. În primul rând, trebuie să înţelegem ceea ce caracterizează birocraţia sindicală.

Birocraţia sindicală nu practică democraţia în rândul muncitorilor. Aceasta nu consultă muncitorii afiliaţi sindicatului, sau acelea care sunt reprezentate, privind acţiunile sale, atitudinile şi deciziile, ci mereu tratează cu şefii în spatele muncitorilor. Birocraţia sindicală îşi desfăşoară discuţiile cu şefii  şi acordurile colective fără martori, în restaurante de lux: sau, pentru probleme mai puţin importante, în birourile patronilor, în spatele uşilor închise. Semnează acorduri şi contracte fără participarea muncitorilor.

Birocraţia sindicală terorizează membrii de sindicat. Atunci când sunt criticaţi de către muncitori, aceştia sunt urmăriţi, ameninţaţi şi intimidaţi, fiind supuşi unui terorism psihologic: sau dacă nu, se asigură că vor fi concediaţi. Birocraţia e inamicul adunărilor muncitoreşti şi a participării din partea muncitorilor.

Birocraţia sindicală nu se organizeată ea însăşi şi nici nu permite muncitorilor să lupte, iar când le permite o acţiune din partea muncitorilor e pentru că se simte sub presiune. Când cererile sunt suficient de justificate şi se teme că muncitorii o vor înlocui, acţionează ca o camaşă de forţă. În alte cazuri în care birocraţia permite  o acţiune din partea muncitorilor este doar pentru a exercita presiune pe patron, astfel încât acesta să cedeze în faţa dorinţelor proprii ale birocraţiei. Birocraţia întotdeauna încearcă să conţină luptele muncitorilor, dar spunându-le să nu lupte şi să menţină o atmosferă de pace şi armonie, acceptând normele şi condiţiile impuse de către patronat. Birocraţia sindicală e demagogică, oferind mereu lucruri de care nu se ţin de cuvânt. Îi vinde pe muncitori, fiind vânduţi şi corupţi de privilegiile şi mitele pe care le primesc în schimb. De asemenea, participă în inspectoratele de muncă. Dacă liderii voştrii sindicali se comportă în acest fel, atunci aveţi birocraţie. Prima noastră sarcină ca muncitori este de a-i combate şi de a-i da afară din sindicatele noastre. Cu această declaraţie, ne alăturăm tuturor muncitorilor care doresc să înceapă o luptă pentru a înlătura aceşti paraziţi din sindicatele noastre.

Alberto Durango

thecommune.co.uk

Fără patroni: Procesul de Recuperare a Companiilor de către muncitori în Argentina, 2001-2009

Introducere

De la sfârşitul anului 2001 şi începutul anului 2002, sectoare ale clasei muncitoare argentiniene  au organizat o experienţă de luptă extraordinară. Ocuparea companiilor şi începerea producţiei, fără patroni. În contextul unei crize economice, a ratei ridicate a somajului, a falimentului afacerilor şi a reducerilor masive, mii de muncitori s-au organizat ei înşisi pentru a-şi menţine locurile de munca.

Criza politico-economică

Între 1997 şi 2001 a avut loc o criză economică severă în Argentina care a afectat sever puterea de stat. Această criză a fost acompaniată de o revoltă populară pe 19 şi 20 decembrie care, confruntată cu situaţia de asediu, a forţat demisia preşedintelui Fernando de la Rúa şi a deschis un proces de guvernare fără lider în ramura executivă a Republicii (1), oferind un pas înainte luptei populare.

Această rebeliune a pus capăt unei serii de guverne neoliberale din ţară, în timp ce a existat o breşă în lupta populară : adunări în cartiere, mişcări ale şomerilor, fabrici şi afaceri recuperate de către muncitori. În perioada anilor ’90 a fost impus în Argentina un model economic bazat pe “convertibilitatea” monedei. Acest lucru a însemnat că 1 peso era echivalent cu 1 dolar american. În mod evident, singura modalitate de a menţine această paritate a fost prin credit extern. Atunci când, din 1997, creditul a devenit mai scump, economia Argentinei a intrat într-o recesiune severă. În timp ce modelul economic a generat o taxă ridicată de somaj (peste 10%), acum criza somajului s-a ridicat la peste 25%. Multe afaceri au falimentat, împingând mai mulţi muncitori pe străzi. Răspunsul guvernului, în urma avizului primit de la FMI şi Banca Mondială, a fost să implementeze reduceri bugetare naţionale, fapt care a înrăutăţit situaţia populaţiei.Până în 2001, Argentina a încetat să fie raiul pentru investiţiile financiare, în schimb capitalul ieşea din ţară.

Răspunsul guvernului a fost să îngheţe depozitele bancare de economii, situaţie care, de fapt, constituie exproprierea muncitorilor şi a clasei de mijloc pentru a salva sistemul bancar. Confruntată cu această situaţie, burghezia era divizata în jurul a două programe pentru  a depăşi criza. O tabără a încercat să abandoneze “convertibilitatea”, devalorizând moneda, pentru a face producţia locală mai competitivă la nivel global.Cealaltă dorea adoptarea dolarului ca schimb valutar legal, făcând economia locală mai dependentă de economia Statelor Unite. Situaţia socială a devenit intolerabilă în decembrie 2001.

Îngheţarea depozitelor bancare împiedica muncitorii de a avea acces la salarii. Lipsa de ofertă monetară a accelerat procesul de faliment şi rata somajului a crescut. În acest fel, pe data de 15, a început vandalizarea magazinelor din zona periferică a oraşelor. Guvernul a răspuns declarând stare de urgenţă, suspendând drepturile constituţionale ale populaţiei în noaptea de 19 decembrie. După transmisiunea  mesajului prezidenţial pe canalul naţional de televiziune, populaţia din oraşele mari a luat în asalt străzile, lovind cratiţe şi oale, strigând : “Ce ticaloşi,ce ticaloşi! Să-şi înfigă în fund starea de urgenţă!” sau “Toţi trebuie să plece – să nu rămână niciunul!”, cerând demiterea ministrului finanţelor, a preşedintelui şi a tuturor politicienilor.

Aşadar a început rebeliunea populară, de natură insurecţională, care a pus sfârşit mandatului lui Fernando De la Rúa.

Mobilizare Populară

În lunile ce au urmat după căderea lui De la Rúa, Argentina s-a scufundat într-un proces care a implicat dezvoltarea organizatiilor populare şi a cerinţelor acestora.De amintit e apariţia Adunărilor de Cartier şi rolul central jucat de către Mişcarea Piquetero (Muncitori Şomeri). Adunările de Cartier au apărut în primele săptămâni după caderea lui De la Rúa. Mii de locuitori s-au întâlnit, pentru prima dată în ani de zile, în aproape toate pieţele publice şi zonele importante din oraşele mari. Discutau politica, organizau acţiuni de stradă (demonstraţii, escraches – un fel de adunare cu scopul de a ruşina pe cineva-) şi au căutat, prin ajutor reciproc, să satisfacă nevoile locuitorilor şomeri. Au mai reuşit să stabilească adunări între cartiere , care ţineau sesiuni săptămânale pentru a coordona acţiunile în comun.

Pe de altă parte, mişcarea piquetero, care a apărut în 1997, s-a răspândit ajungând un fenomen naţional, organizând muncitorii concediaţi după privatizarea firmei petrolifere de stat în Patagonia şi în nord-vestul ţării, ce se luptau să obţină slujbe şi subvenţii care să le proporţioneze o uşurare pe perioada şomajului. În 2001, săracii şi şomerii din ghetto-urile din centrul politic al ţării, oraşul Buenos Aires, erau şi ei organizaţi şi mobilizaţi. Guvernul de tranziţie al lui Eduardo Duhalde, ales de către Adunarea Legislativă (cuprinzând Senatul şi Camera Deputaţilor) pe 2 ianuarie 2002, ar fi trebuit să mărească valoarea plăţii pentru şomaj şi să încerce să calmeze gândurile a milioane de muncitori şomeri, dar în schimb a condus la creşterea protestelor proletare organizate. Mai mult, muncitorii şomeri şi-au înfiinţat propriile proiecte cooperative, auto-gestionate, în aşa fel încât să creeze de muncă pentru ei înşisi.

Organizaţiile piquetero au devenit aşadar jucători politici importanţi în acei ani, articulându-se în jurul cerinţelor populare din diferite sectoare şi demonstrând o mare capacitate de mobilizare şi de presionare a guvernului. În lunile de la începutul anului 2002, s-a stabilit o alianţă puternica între adunările de origine urbană – constituite majoritar de sectorul clasei de mijloc – şi cele ale şomerilor din cartierele oraşelor, exprimată în sloganul : “pichetaţi şi bateţi în oale, lupta e una singură”.

Ocupări ale fabricilor

În acest context al crizei economice şi a mobilizării populare, a avut loc fenomenul ce a atras cel mai mult atenţia militanţilor anti-capitalişti : procesul de ocupare a fabricilor şi a afacerilor şi punerea lor în funcţiune de către muncitori, fără patron. Pe când acest proces era nou în Argentina, acesta are legături importante cu tradiţia şi metodele de luptă ale muncitorilor.

Tactica de ocupare a fabricilor are o istorie lungă în ţară. Cel mai important precedent a fost promovat de către CGT (Confederaţia Generală a Muncitorilor) în 1964. Într-o zi, 10.000 din cele mai importante instituţii productive din ţară au fost ocupate de către muncitori cu precizie militară. Purtarea acestei măsuri a fost birocratică şi s-a manifestat  printr-o logica loveşte/negociază, pentru a acumula putere corporativa în cadrul sistemului şi nu pentru a genera o ruptură cu sistemul. Dar mişcarea a şocat atât burghezia cât şi pe înşisi birocraţii sindicatului în aşa fel încât planul de luptă, organizat pe etape distincte, a fost abandonat la mijloc de drum. Ocuparea locurilor de muncă a fost, deasemenea, un mijloc de rezistenţă împotriva dictaturilor ori a încercărilor de privatizare.