Puterea Muncitorilor şi Revoluţia Spaniolă

Miliţiancă anarhistă, Barcelona, 1936.

Articolul istoric al lui Tom Wetzel şi analiza Războiului Civil din Spania şi a Revoluţiei, şi în particular a activităţilor revoluţionarilor anarhişti spanioli. În text şi format PDF, aici. (în engleză)

În alegerile naţionale din Spania, din februarie 1936, un guvern represiv de dreapta a fost alungat de la putere şi înlocuit de o coaliţie formată din liberali şi socialişti. Profitând de un mediu mai puţin represiv, muncitorii spanioli au organizat cel mai mare val de greve din istoria Spaniei, cu zeci de greve generale care cuprindeau toate oraşele, şi sute de greve parţiale. Spre sfârşitul lui iunie, un milion de muncitori erau în grevă. La nici o lună de la alegeri, Federaţia Lucrătorilor Agricoli a condus 80.000 de lucrători agricoli, care nu aveau pământ, să confişte 3.000 de ferme din „Siberia Spaniei” – Estremadura, regiunea cea mai lovită de sărăcie. (1)

Cum ţara era prinsă într-o dezbatere tensionată despre viitorul ei, polarizarea politică a fost marcată de ucideri din răzbunare între activiştii de stânga şi de dreapta. După ce politicienii de dreapta au cerut, în mod public şi direct, armatei să preia conducerea ţării, lovitura de stat militară, la care se aştepta deja toată lumea, a fost declanşată în Spania pe 19 iulie.

Pentru prima dată în istoria Spaniei, poporul în mod energic şi agresiv a rezistat loviturii de stat armate. Armata a fost înfrântă în două treimi din suprafaţa Spaniei. Sindicatele au trecut la confiscarea vastelor proprietăţi capitaliste, şi au pus cea mai mare parte a economiei Spaniei sub controlul şi gestionarea muncitorilor. Sindicatele şi-au construit propria lor armată formată din muncitori, pentru a se lupta cu armata fascistă spaniolă. Încercarea armatei de a zdrobi mişcarea muncitorească a Spaniei a impulsionat clasa muncitoare să facă revoluţia de care elita spaniolă se temea de multă vreme. Războiul civil în sine a fost o luptă de clasă în forma sa extremă.

Birou sindical CNT

Doi dintre actorii cheie în această dramă au fost principalele federaţii sindicale ale muncitorilor. CNT, Confederaţia Naţională a Muncii (Confederación Nacional del Trabajo – CNT) avea 1,6 milioane de suporteri la începutul lui 1936 (potrivit statisticilor guvernamentale). CNT a fost rezultatul a aproape șapte decenii de activitate anarhistă pentru organizarea muncitorilor din Spania. Din 1919, CNT s-a bazat pe politica sindicato unico (”un singur sindicat”) – sindicate industriale autonome și independente. În Barcelona, în 1936, sindicatele autonome și independente ale muncitorilor din construcții și metalurgie ale CNT aveau mai mult de 30.000 de membri.

Nici un sindicato unico din CNT nu avea nici un oficial pe fluturaşii de salarii. Muncitorii erau foarte ataşaţi de ideea anarhistă că lupta comună nu trebuia să devină o trambulină pentru carierismul politic. Anarhiştii credeau că dacă ar fi plătit oficiali i-ar fi încurajat pe muncitori să se aştepte ca aceşti oficiali să le rezolve problemele, şi ar fi făcut ca sindicatul să fie dominat de şefi. În 1936 existau doar câţiva oficiali plătiţi de federaţia CNT – care lucrau în secretariatul naţional, secretariatul regional din Catalonia, şi în secretariatul sindicatului industrial naţional din industria de pescuit comercial. Aceşti oficiali, şi personalul de la ziarele CNT din Madrid şi Barcelona erau plătiți la nivelul unui muncitor obişnuit. Oficialii plătiţi erau schimbaţi din funcţie, prin rotaţie, după un an, nu rămâneau în funcţie mai mult de un an.

Interviu “Colectivul Mujeres Libres” din Aljarafe

“Nimeni nu ne va scoate din criză, noi trebuie să luăm iniţiativa”

Colectivul “Mujeres Libres” din San Juan de Aljarafe, Sevilla, luptă pentru crearea unei alternative economice bazate pe autogestiune şi angajare colectivă. În acest scop, au pus în mişcare proiecte care încep să îşi arate roadele: ocuparea unor parcele de teren dedicate agriculturii autogestionate şi crearea unui consiliu a cărui obiectiv este de a înfiinţa mici cooperative pentru auto-angajare.

Redacţia: Cum a apărut colectivul Mujeres Libres din Aljarafe?

Mujeres Libres: La jumătatea boom-ului imobiliar din 2008, în San Juan nu mai era spaţiu pentru construcţii şi s-au decis să distrugă case istorice pentru a construi altele noi. O tovarăşă de la CNT ne-a informat şi în acea confruntare am devenit vecine şi prietene. Atunci când primarul orașului a pornit zvonul că un sindicat anarhist înşeală vecinii, ne-am întâlnit cu tovarăşa, i-am spus că acesta spune că suntem terorişti şi astfel am înţeles că anarhismul nu e terorism. Credeam că multă lume nu se alătura CNT-ului fiindcă le este teamă, mai ales femeilor, aşadar am decis să creăm o asociaţie care să ducă la capăt o practică de pedagogie anarhistă, iar pe parcurs, să atragem populaţia spre sindicatul nostru.

R: Unul din proiectele în curs de desfăşurare în prezent sunt grădinile autogestionate. Cum a apărut ideea?

M: Ideea a avut-o o tovarăşă bolnavă de cancer, Toni. A decedat, iar noi am pus proiectul în practică în memoria ei. Obiectivul este practica pedagogiei libertare referitor la metodele de producţie şi consum. A preda anarhismul, rezolvând prin propriile puteri aceleaşi problemele cu care ne vom confrunta când facem revoluţia. Ştiaţi că în Andaluzia, Sindicatul Andaluz Muncitoresc (SAT) face ocupări şi sunt imediat evacuaţi, iar în cazul nostru asta nu se întâmplă. Noi am fost de părere că, dacă vrem să facem pedagogie, nu puteam ocupa un spaţiu din care să ne evacueze, aşadar a trebuit să fie un loc din care proprietarul pierde mai mult decât noi cu acţiunea de evacuare, iar în acest caz administraţia locală are de pierdut fiindcă în localităţile mici le este teamă să nu piardă voturi.

R: Cum a decurs procesul de ocupare a pământului?

M: Am urmărit să adunăm mai multe persoane, pentru a avea putere şi abia apoi să ocupăm o parcelă. Astfel, am decis să distribuim  profesorilor un anunţ pe care aceştia să-l înmâne copiilor la şcoală, fiindcă aceastea se citesc mai des decât pancardele şi posterele de pe stradă. Atfel, am reuşit să reunim 80 de colaboratori pentru 50 de parcele. Primarul a vrut să intre în contact cu noi şi să ne ofere şanţurile de pe marginea drumului, dar noi i-am spus că vom ridica grădinile lângă râu. Ni l-au trimis pe consilierul de finanţe şi pe arhitectul municipal care ne-au spus că e imposibil, fiindcă dacă primăria ar urbaniza locul acesta ar primi un milion de euro pe zi. Între timp, se fac presiuni asupra tovarăşei de la CNT, spunându-i ca interesele ca angajată pentru primărie sunt în contradicţie cu interesele ca secretară a Mujeres Libres şi trebuie să abandoneze grădinile dacă doreşte să-şi menţină postul de muncă, deşi ea a negat. Pe de altă parte, au încercat să pună obstacole cerându-ne aceeaşi documentaţie ca pentru un Plan Parţial (plan urbanistic detaliat). În ciuda acestora, am decis să începem munca pe parcelă şi am  pregătit tot ceea ce ne-au cerut cu ajutorul unor vecini. Acum avem distribuite şi semănate 53 de parcele, 10 pentru tragere la sorţi şi 40 de persoane pe lista de aşteptare. Intenţia noastră e să reunim încă 50 de persoane care doresc să muncească şi să continuăm să ocupăm pămânul, din moment ce nu am încetat şi nu văd că se va opri.

Totul se decide în  adunare, învăţăm cum va funcţiona societatea pe care atât de mult o dorim şi suntem de acord să ducem asta pe piaţa muncii, cu adunări pentru muncă autogestionată şi colectivă .

R: Această “Adunare pentru Muncă Autogestionată şi Colectivă” e un alt proiect pe care îl susţineţi? Ne puteţi spuneţi în ce constă şi cum funcţionează?

MJ: Am numit-o “Adunare pentru Muncă Autogestionată şi Colectivă” şi nu adunarea şomerilor, fiindcă ne mobilizăm pentru a scoate populaţia din criză. Avem două manifestaţii luna asta, împotriva firmelor care ne-au primit şi împotriva fabricii de orez Herbas, fiindcă e o multinaţională care doar ne contaminează poporul. Vrem ca marile firme să înapoieze parte din ce au furat prin formula legală de investiţii în fond nerambursabil. Vrem să presionăm insituţiile municipale ca după 40 de ani de guvernare să îşi asume figura legală şi să ofere spaţii Iniţiativelor Locale de Muncă. Totodată, vrem să redeschidem piaţa tradiţională pentru a se pune în mişcare diferite afaceri, ca de exemplu un atelier de reparare a îmbrăcămintei sau o brutărie. Dorim să predăm din nou autogestiunea în mijloacele de producţie, pentru asta am început din ianuarie programul de formare ce explica conceptul cooperativelor. Suntem în jur de 70 de persoane în proiect. Putem conta pe echipa de ingineri care ne-au ajutat la proiectul grădinilor, pe economişti în şomaj, pe zidari şi instalatori, cameriste şi tot felul de persoane şomere şi pe ici, pe colo, un arhitect, un profesor. Avem capitalul uman în stare să ridice lumea, după cum spunea Durruti. Ne lipsesc resurse financiare şi spaţii de desfăşurare, pentru care ne aflăm în negocieri în spiritul acţiunii directe. De la primărie ni s-au făcut câteva promisiuni, dar primarul le îndeplineşte doar când vine televiziunea şi de multe ori nici atunci, fiindcă terenul grădinilor înca nu ne aparţine.

R: Consideraţi că, pentru că sunteţi femei, e mai dificil să creaţi astfel de proiecte? Aţi întâmpinat probleme din această cauză?

MJ: În mediul nostru încă sunt multe femei supuse sclaviei de a pregăti masa, de a spăla copii, care nici nu se gândesc că ar fi şi de datoria bărbatului. Ne eliberăm în fiecare zi, dar noi am pornit la drum cu aceste două lupte în paralel, pentru ca soţii, camarazii şi fraţii noştri să procedeze la fel. După cum se poate vedea pe blogul nostru, suntem mame şi bunici, majoritatea casnice. Femei care dorim să fim libere şi învăţăm să fim anarhiste.

R: În opinia voastră, sunt necesare proiectele ca cele pe care le desfăşuraţi? Puteţi fi un model de urmat?

MJ: Toţi ce implicaţi în proiect credem că nimeni nu ne va chema pentru a ne oferi de muncă. Trebuie să ne descurcăm prin propriile puteri şi să o facem mai bine, iar asta se poate face doar prin iniţiativă, prin federaţii. O federaţie de cooperative unde toţi să fim proprietarii mijloacelor de producţie.

R: Aceste proiecte pot fi o metodă prin care persoanele se pot apropia de anarhism? Care e experienţa voastră în acest aspect faţă de lumea care vă înconjoară?

MJ: După părerea noastră, singura alternativă faţă de sistemul prezent trece prin o autentică autogestiune. Dacă predăm ce e cu adevărat autogestiunea, predăm anarhismul, dar mai mult, atragem şomeri, familii de agricultori şi pe cei ce au un loc de muncă spre CNT. E singura formă prin care poţi face ca 47 de milioane de oameni să fie anarhişti, luptând pe stradă şi luptând la locurile de muncă, fiindcă noi purtăm steagul anarho-sindicalist.

Pentru mai multe informaţii: http://mujereslibresdelaljarafe.blogspot.pt

Articol tradus din ziarul CNT, Numărul 397, Februarie 2013

Rezistenţa Spaniolă în Franţa (1939-1945)

„Câte pământuri picioarele mele au bătut şi ochii mei au văzut! Ce de scene teribile ale dezolării şi ale morţii am văzut în acei ani de război continuu. Circumstanţe potrivnice ne-au făcut pe noi, anti-militariştii, cei mai experimentaţi soldaţi în luptă ai armatelor Aliate.” (Murillo de la Cruz)

Numeroase mituri şi controverse încă există despre Rezistenţa Franceză din timpul celui de-al doilea război mondial. Linia „oficială”, din punctul de vedere al gaulliştilor, dă o mare importanţă anunţului radiofonic al lui Charles de Gaulle din 18 iunie 1940, prin care poporul francez era chemat să continuie lupta împotriva germanilor. Dar cel puţin pentru o componentă majoră a Rezistenţei, lupta armată nu a început pe 18 iunie 1940, ci pe 17 iulie 1936. Este puţin cunoscut faptul că 60.000 de exilaţi spanioli au luptat alături de Rezistenţa franceză, alături de alte mii de spanioli care au luptat în cadrul Armatei Franceze Libere. Acest articol aduce un omagiu eroilor uitati ai Rezistenţei Spaniole şi cercetează originile mai îndepărtate şi dezvoltarea Rezistenţei Franceze.

ÎNFRÂNGERE, EXIL ŞI PRIZONIERAT

Victoriile fasciste din Spania au dus la mai multe valuri de refugiaţi care au trecut graniţa cu Franţa. Până în iunie 1938, circa 40-45.000 de refugiaţi trecuseră în Franţa, ceea ce a determinat pe alarmatul guvern al Franţei să decidă închiderea frontierei. Chiar şi aşa, după căderea Cataloniei în ianuarie 1939, un val uman imens s-a revărsat spre nord. În urma oamenilor, venea Armata Republicană, aflată în retragere, urmată de o ariergardă formată din Divizia 26 (Coloana lui Durruti) şi elemente ale Armatei de pe Ebro. Presa de dreapta din Franţa a devenit aproape isterică, cu titluri mari pe prima pagină de genul „SE VA REORGANIZA ARMATA REVOLUŢIONARĂ ÎN FRANŢA?” şi „ÎNCHIDEŢI GRANIŢELE BANDELOR ARMATE ALE F.A.I. ŞI POUM”. Oricum, o dată cu căderea iminentă a oraşului Figueras în mâinile lui Franco, stânga franceză şi sensibilitatea umanitară au prevalat, iar graniţa franceză a fost redeschisă pentru a permite sutelor de mii de civili şi combatanţi să intre în Franţa.

De ce sindicalismul revoluţionar? – Tom Wetzel

1. O strategie pentru eliberarea muncitorilor

Capitalismul în sine este un sistem economic opresiv şi de exploatare. Baza sa este structura de clasă, unde majoritatea e deposedată de mijloacele de producţie a bunurilor şi serviciilor, trebuind să se supună regimurilor de producţie birocratice. Aceste regimuri ne controlează munca astfel încât să poată pompa bogăţia privată acumulată către plutocraţii din vârful ierarhiei (şi pentru a plăti salariile clasei de birocraţi formată din manageri şi profesionişti), fiind susţinute de forţa coercitivă a statului. Oamenii muncii sunt astfel o clasă asuprită, deşi o clasă care este, de asemenea, destul de eterogenă şi formată din diverse sub-grupuri care sunt oprimate în moduri diferite.

Clasa muncitoare nu poate fi liberă şi, prin urmare, nu îşi poate asigura bunăstarea decât dacă preia controlul asupra procesului de producţie (ce include transportul, distribuţia şi producţia de servicii), asupra pământului şi tuturor mijloacelor de producţie, devenind stăpânii acestora, controlând propria noastră muncă şi dezvoltarea tehnologică. A face acest lucru înseamnă desfiinţarea puterii instituţionale a claselor birocratice/manageriale şi capitaliste astfel încât să nu ne mai subordonăm nici unei clase dominante. După cum spune Ralph Chaplin în “ Solidarity Forever” :

“Lumea deţinută de trântori inutili este a noastră şi doar a noastră.

Noi am pus bazele pretudindeni; am construit-o, piatră cu piatră.

E a noastră, nu pentru a fi sclavii ei, ci pentru a o stăpâni şi a o deţine.”

Autogestiunea întregii producţii sociale este, aşadar, o condiţie necesară pentru eliberarea clasei muncitoare. Dacă nu controlăm producţia, aceasta va fi controlată de o altă clasă, iar noi nu vom fi liberi. Acest lucru înseamnă că trebuie să existe o mişcare de masă a muncitorilor care să aibă capacitatea şi să aspire la a prelua mijloacele de producţie şi la a continua producţia socială sub autogestiune.  Această preluare a producţiei nu înseamnă întru totul emanciparea socială, dar este esenţială deoarece clasa muncitoare nu se poate elibera dacă nu face acest lucru.

 De asemenea, prin “preluarea producţiei” nu vreau să spun că locurile de muncă şi tehnicile de producţie existente vor continua fără schimbări, ci că muncitorii vor înlocui managementul. Clasa muncitoare trebuie să instituie un control ce reorganizează producţia socială, muncind pentru a schimba tehnologia, pentru a dezvolta abilităţile muncitorilor care să pună capăt diviziunii ierarhice a muncii, să modifice producţia pentru a asigura supravieţuirea speciei prin o schimbare a impactului ecologic şi, în general, pentru a transforma producţia socială benefică din punct de vedere social. Pentru a sfârşi cu diviziunea de clasă între mucitorii subordonaţi şi managementul intermediar de profesionişti e nevoie totodată şi de schimbări majore în sistemul de învăţământ şi în modul în care acesta este legat de producţia socială.

Dar pentru a reuşi să se elibereze, clasa muncitoare trebuie să aibă o strategie. O parte din obiectivul concentrării asupra luptei dintre muncitori şi patroni este că acesta e o pârghie pentru schimbarea societăţii. Muncitorii au potenţialul de a-şi exercita puterea în acest context fiindcă fluxul profitului către capitalişti necesită cooperarea noastră în producţie. Astfel, capacitatea de a opri producţia e o formă potenţială a puterii pe care clasa muncitoare o deţine. Din nou, pentru a-l cita pe Ralph Chaplin:

“Au luat nenumărate milioane pe care nu s-au trudit să le câştige,

Dar fără mintea şi braţele noastre, nici o roată nu se roteşte,

Putem rupe puterea lor arogantă, câştiga libertatea când vom şti că

Sindicatul ne face puternici.”

2. Acţiune Directă, Puterea sociala a muncitorilor şi Politica

Scriitorul britanic R.H. Tawney a descris managementul capitalist ca fiind “o autocraţie verificată de insurecţie”. Structurile economice şi legale ale capitalismului creează un fel de despotism la locul de muncă, dar muncitorii pot dezvolta forme de putere socială – putere de a contracara angajatorii – prin organizare şi acţiuni colective. Organizarea şi acţiunile colective folosesc puterea mulţimii pentru a mări puterea socială şi, aşadar, pentru a mări capacitatea noastră de a apleca voinţa angajatorilor.

“Sindicalismul revoluţionar serveşte proletariatul, în timp ce anarhismul este o marcă a umanismului” – interviu cu Juan Garcia Oliver

ÎNTREBARE: Având în vedere modul în care viaţa ta s-a dezvoltat, asta a fost o descoperire importantă.

RĂSPUNS: Da, mai ales că era în timpul grevei chelnerilor; cu alţi tovarăşi tineri din comerţ  am înfiinţat un grup anarhist, care sa afiliat cu Federaţia Locală a Grupurilor Anarhiste din Barcelona. Această federaţie a purtat numele de “Bandera Negra” [Drapelul Negru], împrumutat din titlul ziarului publicat. În Barcelona exista o altă federaţie de grupuri, “Bandera Roja” [Drapelul Roşu]. “Bandera Negra” a fost, să zicem, un recipient clasic al ideilor anarhiste şi era împotriva sindicalismului revoluţionar. “Bandera Roja” a pretins că este aproape de sindicalismul revoluţionar, dar a fost, în total, un sindicalism pur şi simplu, cu toate ce implică…îmi imaginez că vom reveni la această temă mai tărziu.

ÎNTREBARE: Aşadar cum te vezi, ca un sindicalist revoluţionar sau ca un anarhist?

RĂSPUNS: Sincer să vă spun, m-am alăturat “Bandera Negra”, din greşeală. Grupul nostru a urmat doar sfatul cuiva care ne-a iniţiat în anarhism, Ismail Rico. De fapt, ne-am simţit ca peştele pe uscat în interiorul “Bandera Negra”. Noi trebuia să ne alăturăm celeilalte federaţii, deoarece “Bandera Negra” nu avea vreun interes în lupta muncitorilor. Îşi petrecea timpul asigurând legătura – la nivel naţional şi internaţional – cu alte grupuri profesionale, activitatea sa principala fiind citirea şi răspunsul corespondenţei. În ceea ce priveşte sindicalismul şi CNT, erau ferm împotriva lor.

ÎNTREBARE: Deci nu era nici o şansă de înţelegere între sindicalişti şi anarhişti?

RĂSPUNS: Nici o înţelegere…eram în continuare departe de ceea ce a venit mai târziu; anarho-sindicalismul care a biruit această dihotomie. Anarho-sindicalismul a permis ca anarhismul să devină parte integrantă a grupurilor sindicaliste care au fost îmbibate cu gândirea anarhistă.

Aşa că, cu două săptămâni după proclamarea Republicii (Spaniole), demonstraţia de 1 mai 1931 s-a încheiat cu un miting revoluţionar şi s-a vărsat printr-un atac asupra palatului Generalitat din Catalonia. Şi cu acest prilej, steagul roşu cu negru a fost abordat.

ÎNTREBARE: Pentru prima dată?

RĂSPUNS: Da. Acest steag simbolizează mariajul dintre sindicalism şi anarhism. Este un punct care merită analizat. După moartea lui Salvador Seguí (1923) unitatea a fost realizată între anarhişti şi sindicalişti, în mod spontan, ca să zicem aşa, fără nici un fel de negociere. Termenul anarho-sindicalism datează de atunci. Anterior, nu fuseseră niciodată folosit. Cu moartea lui Seguí situaţia a luat o întorsătură gravă, astfel, în mod natural, activităţile anarhiştilor şi sindicaliştilor s-au unit, ceea ce a dus la dispariţia federaţiilor “Bandera Roja” şi “Bandera negra”. Amalgamarea a fost totală şi nu a existat nici un acord prealabil de către orice fel de congres. Toată lumea a realizat că trebuie să începem din nou, trebuie să elaborăm noi forme de luptă, cea ce am şi făcut. Reformiştii nu mai era un obstacol în calea luptei revoluţionare. Adevărat, timp de opt ani, activităţile organizaţiei au fost cauzate de existenţa dictaturii, cunoscând o renaştere o dată cu venirea Republicii. Steagul negru şi roşu a fost simbolul acestei noi ere de fuziune anarhist-sindicaliste. Am argumentat această noţiune a anarho-sindicalismului membrilor CNT şi emigranţilor spanioli care locuiau în Franţa, în timpul dictaturii. Aşa cum am văzut, singuri, anarhiştii nu ar putea face revoluţia. În ceea ce priveşte anumiţi sindicalişti, punctele lor de vedere s-au distanţat de asta. Singura opţiune posibilă a fost contopirea amândurora şi îmbrăţişarea acestei idei a anarho-sindicalismului.

ÎNTREBARE: În istoria mişcării libertare spaniole, cu siguranţă vei fi trecut ca unul care a introdus o măsură revizionistă. Privind două aspecte fundamentale – problema preluării puterii şi problema armatei revoluţionare – ai sfidat chiar şi în mod deschis abordările clasice ale anarhismului tradiţional. Ce-ai spune despre asta?

RĂSPUNS: Uite…dacă am adopta un punct de vedere strict anarhist, poziţia mea vizavi de preluarea puterii sau formarea unei armate revoluţionare ar fi lipsită de sens. Dacă vom lua o linie sindicalist revoluţionară, aceste lucruri au logică. Într-o zi vom avea de lucru cu definiţia precisă a noţiunii de “acţiune directă”, care este parte integrantă a sindicalismului revoluţionar. Adevărat, în vremea sa, Anselmo Lorenzo a echivalat acţiunea directă cu grevele şi sabotajul, dar această definiţie este prea restrictivă. Noţiunea acţiunii directe este de fapt foarte clară: este singurul mod de a garanta succesul clasei muncitoare ca o clasă. În acest scop, trebuie să fie studiată şi pusă în practică iar toate consecinţele confruntate. Alternativa este după cum urmează: fie clasa muncitoare, prin intermediul acţiunii directe, atinge emanciparea proprie, ca o clasă sau va fi redusă pentru totdeauna la o formă de sclavie mai mult sau mai puţin bine plătită. Cu alte cuvinte, devine obişnuită să fie tratată – din punct de vedere economic şi politic – ca o clasă inferioară, sau se organizează într-un sindicat şi practică acţiunea directă. În plus, acţiunea directă poate varia în funcţie de circumstanţe. De exemplu, în anii 1920, vedeam sindicaliştii din Barcelona executând “cenzura roşie”. Presa burgheză purta o serie de articole defăimătoare sindicaliştilor care se înarmează în auto-apărare împotriva ucigaşilor angajaţi de şefi, astfel CNT a decis să pună în aplicare “cenzura roşie”. A fost direct: muncitorii de la editorialele afiliate cu CNT, cenzurau cea ce credeau ca este defăimător. Această practică nu sa bucurat de sprijinul anarhistului Federico Urales care a fost aproape un liberal radicalizat care a tratat întotdeauna liberalismul şi anarhismului ca aceleaşi. A mers atât de departe (într-un ziar din Madrid), încât să denunţe “cenzura roşie”, ca anti-anarhistă … Ceea ce ne aduce la ciotul materiei. În lupta care duce la exercitarea victoriei lor ca o clasă, muncitorii determină formele de acţiune directă pentru ei înşişi. Avem de a face aici cu logica confruntării de clasă. Aceste metode de luptă nu sunt 100% anarhiste, acestea sunt 100% sindicalist revoluţionare. Noţiunea anarho-sindicalismului este o încercare de a ajunge la un amestec posibil a metodelor de luptă de clasă a anarhismului, ştiind că sindicalismul revoluţionar serveşte proletariatul, în timp ce anarhismul este o marcă a umanismului.

Extras din broşura “My Revolutionary Life: Juan García Oliver interviewed by Freddy Gomez”

CGT, CNT și S.O convoacă zile de moblilizare din 29 mai până în 15 iunie

Declaraţia comună a sindicatelor anarhiste CGT, CNT şi S.O

Pentru a continua lupta pentru drepturile noastre, convocăm diferite zile de mobilizări, începând cu 29 mai și până pe 15 iunie.

În aceasta lună de mai se împlinește un an de la mișcarea populară care a reușit să facă auzită în stradă indignarea tuturor; în diverse locuri  din lume, de la Primăvara Arabă, trecând la Puerta del Sol și ajungând la Occupy Wall Street. Explozia populară a indignării din 15 mai 2011 s-a concentrat în diferite Adunări Populare și Cartiere, Grupuri de Muncă și o rețea extinsă de comunicare, mobilizare și acțiune, care unește toate luptele comune ce afectează toată populația și care, prin această rețea organică, se înfruntă  în mod colectiv. Acest fapt ne face conștienți că nu suntem singuri și că, uniți în acțiune, putem schimba lucrurile.

CGT, CNT ș Solidaridade Obrera sprijină cu toate mijloacele mișcările convocate pe 12M-15M Global, făcând un apel clasei muncitoare să iasă în stradă în piețe și să participe activ la toate acțiunile organizate în aceste zile. Ca organizații sindicale, ne identificăm cu sloganurile pe care această mișcare le lansează în stradă:

“Nici un euro în plus pentru a salva băncile; Educație și sănătate publică și de calitate; Nu precarității și Reformei Muncii; Pentru o locuință demnă“.

Pentru a continua lupta pentru drepturile noastre, convocăm diferite zile de mobilizare, între 29 mai și 15 iunie. Organizațiile sindicale CGT, CNT și SO, după succesul Grevei Generale din 29 martie și verificând că atitudinea guvernelor statale și autonome nu s-au schimbat în ce privește Reforma Muncii, tăierilor și Pactului Social, considerăm că e absolut necesar ca clasa muncitoare și în special cei ce se află defavorizați, să continue imediat cu mobilizărle care sunt necesare pentru a sfârși cu eliminarea drepturilor la care este supusă totalitatea cetățenilor.

Între 29M și 15J vom realiza mitinguri, manifestații, ateliere de lucru, greve, zile de luptă și toate acele acțiuni care ne permit să denunțăm abuzurile la care suntem supuși, mergând spre o nouă Grevă Generală care să reușească să pună capăt tăierilor imense, abrogarea Reformei Muncii și restaurarea drepturilor noastre.

CNT – Confederación Nacional del Trabajo

CGT – Confederación General del Trabajo

SO – Solidaridad Obrera

http://www.cnt.es

Spania, 29 Martie: Grevă Generală şi Demonstraţii – Reportaj în imagini

29 martie. Spaniolii ies in stradă cu milioanele după ce a fost convocată o grevă generală împotriva reformei muncii, de către sindicatul anarhist CNT şi ulterior de către sindicatele reformiste UGT şi CCOO. Greva generală practic a paralizat toate industriile, sute de zboruri şi trenuri au fost anulate, sectorul public a fost blocat iar producătorii de autoturisme precum Renault, Seat, Volkswagen si Ford au fost forţaţi să oprească producţia.

Protestele şi demonstraţiile au început în primele ore ale zilei. În aproape toate oraşele mari au avut loc pichetări înaintea demonstraţiilor (aproximativ 111 demonstraţii în întreaga ţară).  În jur de 177 persoane au fost arestate de poliţie în diferite părţi ale ţării. Un tânăr sindicalist a fost înjunghiat de către un patron care a insistat să îşi ţină afacerea deschisă în Torrelavega, Cantabria, iar un alt tânăr din Gasteiz, Ţara Bascilor, are hemoragie cerebrală după un atac al politiei şi acum se află în terapie intensivă. Prezenţa poliţiei a fost masivă de la începutul zilei, dar acest lucru nu a împiedicat oamenii să iasă în stradă şi îşi exprime doleanţele în diverse forme de protest.

CNT – Apel la Grevă Generală

10 Martie – CNT (Confederación Nacional del Trabajo), sindicatul anarhist spaniol, a emis o declarație ieri anunțând că vor convoca o grevă generală la nivel național pe 29 martie împotriva reformei muncii aprobată  joi de parlament.

Aceasta coincide cu grevele care au fost anunțate în Galicia și Țara Bascilor. În aceste regiuni apelul a fost făcut în comun de sindicate “minoritare” ca și CNT și CGT, precum și de sindicatele regionale importante. Cu toate aceste, la scară națională, CNT a numit greva pe cont propriu.

Conform legislației muncii din Spania, grevele sunt oficiale doar dacă sunt anunțate sau convocate, de către un sindicat sau orice alt organism oficial.

În mesajul anunțând greva, CNT a afirmat că speră să ofere acoperire oricăror organizații muncitorești care doresc să acționeze. Cele două sindicate principale spaniole, UGT și CCOO, au chemat deasemenea la grevă în aceeași zi, dar vorbesc numai de “modificare” a reformei muncii. Aceasta este continuarea politicii lor de pace socială – în februarie au semnat un acord important, în care au dat concesii majore Confederaței Patronale. Recunoscând deziluzia în creştere pe care mulți muncitori o au față de aceste sindicate, CNT promovează o altă  formă de sindicalizare, una care nu se bazează pe birocrați profesionali și pe politici de pace socială, ci pe acțiune directă și solidaritate a muncitorilor.

Aceasta pare a fi prima grevă generală la nivel național, anunțată de un alt sindicat decât CCOO sau UGT, de la sfârșitul dictaturii lui Francisco Franco, dar urmează de văzut care sindicate, dacă vor fi vreunul, vor urma CNT în apelul la grevă generală.

Declarația CNT a făcut clar faptul că, deși greva e anunțată pe 29 martie, aceasta trebuie să fie considerată ca primul pas dintr-o mobilizare globală care nu urmărește doar să elimine reforma muncii în totalitate, ci și să treacă la ofensivă cu scopul unei tranformări sociale

Salvador Puig Antich

Salvador Puig Antich (30 mai 1948 – 2 martie 1974) a fost un militant anarhist spaniol, născut la Barcelona, membru al Mișcării Iberice de Eliberare (MIL). A fost executat de către regimul lui Franco după ce a fost judecat de către un tribunal militar, găsit vinovat pentru uciderea unui polițist al Gardei Civile și condamnat la moarte. A fost ultima persoană executată prin strangulare sub dictatura lui Franco.

Salvador a fost al treilea din cei șase copii ai unei familii de muncitori din clasa mijlocie. Tatăl său, Joaquim Puig, a fost un militant al mișcării Acció Catalana din timpul celei de-a doua republici spaniole. După ce-a fost exilat în Franța, acesta fusese condamnat la moarte la întoarcerea sa în Spania, dar a fost grațiat în ultima clipă.

Salvador și-a început studiile la școala religioasă La Salle Bonanova, dar a fost exmatriculat din cauza indisciplinei. De la vârsta de 16 ani, Salvador a îmbinat munca de birou cu studiile de noapte la institutul Maragall, unde s-a împrietenit cu Xavier Garriga și cu frații Solé Sugranyes (Oriol și Ignasi), aceștia devenindu-i camarazi în cadrul Mișcării Iberice de Eliberare, un grup anarhist care lupta împotriva regimului Franco și împotriva capitalismului.

Evenimentele lunii Mai 1968 care-au avut loc în Franța (cea mai mare grevă generală din istorie) l-au convins pe Puig Antich să se implice personal în lupta contra dictaturii lui Franco, decizând să se alăture Comisiilor Muncitorilor (“Comisiones Obreras” CCOO). Din punct de vedere ideologic, a devenit atras de anarhism, respingând orice formă de ierarhie sau de constrângere în cadrul organizărilor și uniunilor politice în lupta pentru emanciparea claselor muncitoare.

După ce-a devenit membru MIL, Puig Antich a participat la acțiunile grupării care constau în jefuirea (”exproprierea”) băncilor. Gruparea folosea banii obținuți în urma acestor exproprieri pentru a publica texte revoluționare clandestine, dar și pentru a-i ajuta pe participanții la greve și pe muncitori. Salvador și camarazii săi se refugiau deseori în Franța, acolo unde s-au asociat cu câțiva din vechii militanți ai CNT-F.

În toamna anului 1973, după jefuirea băncii ”La Caixa” din Barcelona, autoritățile au inițiat o puternică ofensivă împotriva MIL. Primii membri prinși au fost Oriol Sole Sugranyes și Josep Lluis Pons Llobet, iar mai apoi Santi Soler, care-a fost deținut, interogat și torturat până a dezvăluit locurile secrete de întâlnire ale grupării. Soler a fost folosit pe post de capcană, autoritățile dorind neapărat să-i captureze și pe Xavier Garriga și Salvador Puig Antich. Meticuloasa operațiune a avut loc în data de 25 septembrie 1973, în Barcelona. Cei doi anarhiști au căzut în capcană, dar nu s-au lăsat prinși, rezultatul acestor acțiuni fiind o ploaie de gloanțe în care Puig Antich a fost grav rănit, iar tânărul membru al Gărzii Civile Francisco Anguas Barragán a fost ucis.

Salvador a fost băgat la închisoare, acuzat de uciderea lui Anguas Barragan, iar după ce a fost judecat de o curte militară, a fost condamnat la moarte prin strangulare. În toată lumea au avut loc manifestații care cereau anularea acestei decizii, însă Franco a păstrat-o. Puig Antich a fost executat în data de 2 martie 1974, la vârsta de 25 de ani.

După moartea lui, s-a format Groupes d’action révolutionnaire internationalistes (GARI).

Datorită curajului și implicației de care a dat dovadă, Salvador Puig Antich a exercitat o influență uriașă asupra conștiinței politice din întreaga lume. El a fost și va rămâne un erou, un exemplu care merită să fie luat în seamă de către orice activist anarhist.

Pentru readmiterea muncitorilor concediați de la Biblioteca Națională a Spaniei!

În acest 4 februarie, zi în care se realizează  Ziua Europeană de Solidaritate împotriva reducerilor din bibliotecile publice, ne alăturăm muncitorilor în luptă împotriva subcontractărilor ilegale din Biblioteca Națională a Spaniei.

În septembrie 2010, sindicatul CNT-AIT Madrid a început o campanie pentru readmiterea a 3 muncitori concediați fiindca au raportat situația lor de subcontractare ilegală la Biblioteca Națională a Spaniei. În prezent, din mai mult de 400 de angajați, mulți au denunțat situația gravă de exploatare în care se află. Raspunsul actualei conduceri a Bibliotecii Naționale a venit sub forma de represalii și concedieri în masă.

Cerința noastră este foarte clară : vrem ca cei mai mult de 400 de angajați să fie angajați direct la Biblioteca Natională Spaniolă și readmiterea celor concediați. În bibliotecile publice din Spania, angajarea directă a personalului subcontractat ar însemna o economie de 40% în bugetul public, acum redirecționati către companii private, cu impunitate totală. În cazul Bibliotecii Naționale Spaniole vorbim de o economie de milioane de euro.

În această zi de acțiune, subliniem că, nu vom admite tăierile care au loc în bibliotecile din toată Europa, ajungând chiar să se închidă multe dintre ele. Și cu atât mai puțin acceptăm ca aceste tăieri să se realizeze pe spatele muncii si efortului muncitorilor, care sunt cei ce fac posibilă conservarea și disponibilitatea materialelor, care sunt patrimoniul tuturor. Nu putem admite tăieri în serviciile de bibliotecă, a personalului și a materialelor în timp ce se redirecționează cantități de fonduri publice enorme pentru companiile private, inițial destinate pentru gestionarea bibliotecilor publice.

În această zi de solidaritate, nu suntem singuri, mulți bibliotecari și utilizatori ies în stradă la nivel european pentru a spune : Stop tăierilor in biblioteci! În acest sens, muncitorii AIT (Asociația Internațională a Muncitorilor) vor fi deasemenea în fața porților bibliotecilor publice europene, pentru a apăra locurile de muncă a muncitorilor spanioli și pentru a denunța subcontractarea ilegală prin companii private, pentru care deja de redirecționează fonduri publice, rezultând în tăieri ale serviciilor și facilităților tuturor.

Destul cu tăierile pentru biblioteci și a serviciilor publice!

Pentru readmisia lucrătorilor concediați din Biblioteca Națională Spaniolă!

Angajare directă și fixă!

Contact pentru campania “Nu privatizării Bibliotecii Naționale Spaniole ” : 

Facebook: http://www.facebook.com/NOprivatizacionBNE
e-mail: personal.bne@cnt.es