Puterea Muncitorilor şi Revoluţia Spaniolă

Miliţiancă anarhistă, Barcelona, 1936.

Articolul istoric al lui Tom Wetzel şi analiza Războiului Civil din Spania şi a Revoluţiei, şi în particular a activităţilor revoluţionarilor anarhişti spanioli. În text şi format PDF, aici. (în engleză)

În alegerile naţionale din Spania, din februarie 1936, un guvern represiv de dreapta a fost alungat de la putere şi înlocuit de o coaliţie formată din liberali şi socialişti. Profitând de un mediu mai puţin represiv, muncitorii spanioli au organizat cel mai mare val de greve din istoria Spaniei, cu zeci de greve generale care cuprindeau toate oraşele, şi sute de greve parţiale. Spre sfârşitul lui iunie, un milion de muncitori erau în grevă. La nici o lună de la alegeri, Federaţia Lucrătorilor Agricoli a condus 80.000 de lucrători agricoli, care nu aveau pământ, să confişte 3.000 de ferme din „Siberia Spaniei” – Estremadura, regiunea cea mai lovită de sărăcie. (1)

Cum ţara era prinsă într-o dezbatere tensionată despre viitorul ei, polarizarea politică a fost marcată de ucideri din răzbunare între activiştii de stânga şi de dreapta. După ce politicienii de dreapta au cerut, în mod public şi direct, armatei să preia conducerea ţării, lovitura de stat militară, la care se aştepta deja toată lumea, a fost declanşată în Spania pe 19 iulie.

Pentru prima dată în istoria Spaniei, poporul în mod energic şi agresiv a rezistat loviturii de stat armate. Armata a fost înfrântă în două treimi din suprafaţa Spaniei. Sindicatele au trecut la confiscarea vastelor proprietăţi capitaliste, şi au pus cea mai mare parte a economiei Spaniei sub controlul şi gestionarea muncitorilor. Sindicatele şi-au construit propria lor armată formată din muncitori, pentru a se lupta cu armata fascistă spaniolă. Încercarea armatei de a zdrobi mişcarea muncitorească a Spaniei a impulsionat clasa muncitoare să facă revoluţia de care elita spaniolă se temea de multă vreme. Războiul civil în sine a fost o luptă de clasă în forma sa extremă.

Birou sindical CNT

Doi dintre actorii cheie în această dramă au fost principalele federaţii sindicale ale muncitorilor. CNT, Confederaţia Naţională a Muncii (Confederación Nacional del Trabajo – CNT) avea 1,6 milioane de suporteri la începutul lui 1936 (potrivit statisticilor guvernamentale). CNT a fost rezultatul a aproape șapte decenii de activitate anarhistă pentru organizarea muncitorilor din Spania. Din 1919, CNT s-a bazat pe politica sindicato unico (”un singur sindicat”) – sindicate industriale autonome și independente. În Barcelona, în 1936, sindicatele autonome și independente ale muncitorilor din construcții și metalurgie ale CNT aveau mai mult de 30.000 de membri.

Nici un sindicato unico din CNT nu avea nici un oficial pe fluturaşii de salarii. Muncitorii erau foarte ataşaţi de ideea anarhistă că lupta comună nu trebuia să devină o trambulină pentru carierismul politic. Anarhiştii credeau că dacă ar fi plătit oficiali i-ar fi încurajat pe muncitori să se aştepte ca aceşti oficiali să le rezolve problemele, şi ar fi făcut ca sindicatul să fie dominat de şefi. În 1936 existau doar câţiva oficiali plătiţi de federaţia CNT – care lucrau în secretariatul naţional, secretariatul regional din Catalonia, şi în secretariatul sindicatului industrial naţional din industria de pescuit comercial. Aceşti oficiali, şi personalul de la ziarele CNT din Madrid şi Barcelona erau plătiți la nivelul unui muncitor obişnuit. Oficialii plătiţi erau schimbaţi din funcţie, prin rotaţie, după un an, nu rămâneau în funcţie mai mult de un an.

Capitalismul face viaţa mai bună?

Student: Mi-am dat seama că sistemul nostru economic are o mulţime de probleme, sistemul salarial nu e în regulă, inegalitatea e cea mai mare, e cea mai mare prăpastie între bogaţi şi săraci, dar sistemul se menţine pentru că nivelul de trai în America e mai bun decât în trecut. Poate fi asta o justificare pentru că încă avem capitalism, pentru că, din punctul meu de vedere, capitalismul a triumfat…

Noam Chomsky: Nu, nu a triumfat. Nu cred că lucrurile stau aşa. Şi în societăţile sclavagiste era un nivel de trai care creştea. Sclavii o duceau mai bine la începutul secolul 19, decât cu 100 de ani în urmă. Poate fi ăsta un argument pentru a justifica sclavia? E un argument îngrozitor. Orice sistem… Ai putea justifica aşa şi stalinismul. În Uniunea Sovietica a existat o creştere economică foarte substanţială. Până în 1989, URSS făcea parte din ţările în curs de dezvoltare, nu făcea parte din lumea a treia. Acum s-a întors în lumea a treia din cauza reformelor capitaliste pe care le-a aplicat. În 10 ani, reformele capitaliste i-au aruncat înapoi în lumea a treia din care ieşiseră.

Dar dacă vrei să vorbeşti strict în termeni economici, aveau creştere economică rezonabilă. Şi exact acest lucru îi necăjea pe liderii occidentali. Dacă te uiţi în arhive şi citeşti documentele, până în anii 1970, când a existat o încetinire (economică), veţi vedea că cea mai mare problemă a liderilor occidentali era că Uniunea Sovietică putea fi privită ca un model de modernizare economică rapidă, pe parcursul unei singure generaţii. Iar aşa ceva putea provoca tot felul de probleme nu doar în ţările din lumea a treia, ci şi în interiorul ţărilor bogate. Liderilor occidentali nu le păsa de agresiunea asupra ruşilor, nu păsa nimănui de sistemul de teroare a lui Stalin. De fapt, Truman îl admira pe Stalin, pentru că ar fi fost „un om cinstit”.

Liderii occidentali nu dădeau doi bani pe ce li se întâmpla oamenilor în Rusia. Şi Churchill îi lua mereu apărarea lui Stalin în şedinţele de guvern, spunea că e „un mare om de stat”. Stalin putea ucide câţi oameni dorea – era irelevant pentru liderii din Occident.

Problema lor nu era nici că URSS ar fi atacat pe cineva. Se temeau de faptul că URSS avea creştere economică, ceea ce, mai ales, asupra lumii a treia avea un impact impresionant.

La fel, şi în cazul Cubei. Documentele privind relaţia administraţiei Kennedy cu Cuba abia au fost desecretizate şi sunt foarte interesante. E foarte interesant să vezi cum au ascuns faptele, cum le-au cenzurat. Doar un exemplu pentru a înţelege: (în 1996) are loc acest incident la Orgnizaţia Mondială a Comerţului. Uniunea Europeană a acuzat Statele Unite că au încălcat acordul OMC (prin impunerea sancţiunilor economice asupra Cubei) prin acordul Helms-Burton. Statele Unite s-au trezit izolate, singurele voturi în favoarea SUA au fost din partea Israelului — ceea ce e de la sine înţeles, e ca şi cum ai spune că Ucraina susţinea Rusia în timpul URSS — şi Uzbekistan, nu se ştie din ce motiv. Uzbekistan şi Israel sunt singurele ţări care au votat în favoarea SUA, întreaga Uniune Europeană a votat împotriva lor. Iar SUA au părăsit OMC, au părăsit dezbaterile şi au reproşat Uniunii Europene că nu are dreptul să se amestece în treburile ei interne pentru că America e şeful lumii. Dar motivele pe care le-au oferit sunt interesante. Ei au spus că aceasta ar fi fost politica SUA faţă de Cuba şi că datează – au minţit aici – din timpul administraţiei Kennedy, că am avut 3 decenii când în mod constant Washingtonul a încercat să dărâme guvernul de la Havana, iar Uniunea Europeană nu are nici un drept să ne pună în discuţie politica noastră externă. Aşa s-a exprimat Stuart Eizenstat, oficialul guvernului american la OMC.

Nu a reacţionat nimeni la declaraţia sa. E interesant, cumva e un fapt dat că am avea dreptul să înlăturăm guverne străine când avem chef şi că oricine ni se opune ar comite un abuz. Dar a existat o cricită interesantă, venită din partea lui Arthur Schlesinger. El a trimis o scrisoare deschisă care a fost publicată de New York Times în care îi amintea prietenului său Stuart Eizenstat că a înţeles greşit politica admnistraţiei Kennedy în priviţa Cubei. Acesta politică era bazată – şi acum citez din scrisoarea lui – pe „problemele pe care le provoca Fidel Castro în emisferă şi pe conexiunea sovietică. Dar, cum au rămas în trecut, au devenit un anacronism.”

Lupta împotriva fascismului începe cu lupta împotriva bolşevismului – de Otto Rühle (1939)

I

Rusia trebuie să fie plasată pe primul loc între noile state totalitare. A fost prima care a adoptat principiul noului stat. A mers mai departe în acest sens. Aceasta a fost prima care a stabilit o dictatură constituţională, împreună cu sistemul de teroare politică şi administrativă care o însoţeşte. Adoptând toate caracteristicile unui stat total, aceasta a devenit astfel un model pentru  alte ţări care au fost obligate să se distanţeze de sistemul de stat democratic  în favoarea celui dictatorial. Rusia a fost un exemplu pentru fascism şi nu este un accident implicat aici şi nici nu este o glumă proastă a istoriei, suprapunerea sistemelor nu se poate observa dar e reală. Totul indică faptul că avem de a face aici cu expresiile şi consecinţele unor principii identice aplicate la diferite nivele de dezvoltare istorică şi politică.

Indiferent  daca “comuniştilor”de partid le place sau nu, rămâne faptul că ordinea de stat în Rusia Sovietică  este imposibil de distins de cea din Italia fascistă sau Germania nazistă. În esenţă, acestea sunt la fel. Se poate vorbi de un “stat sovietic” roşu, negru, maro precum şi de un fascism roşu, negru sau maro. Deşi există anumite diferenţe ideologice între aceste ţări, ideologia nu este de importanţă primordială. Ideologiile în plus sunt schimbătoare şi astfel de modificări nu reflectă în mod necesar caracterul şi funcţiile aparatului de stat. De asemenea, faptul că proprietatea privată încă mai există înGermaniaşi Italia este doar o modificare de importanţă secundară. Abolirea proprietăţii private în sine nu garantează socialismul. Proprietatea privată în cadrul capitalismului, de asemenea, poate fi abolită. Ceea ce stabileşte de fapt o societate socialistă, în afară de a desfiinţa proprietatea privată a mijloacelor de producţie, este controlul muncitorilor asupra produselor muncii lor şi sfârşitul sistemului de salarizare. Aceste realizări sunt neîmplinite în Rusia, precum nici în Italia şi Germania.

Deşi unii ar putea presupune că Rusia este un pas mai aproape de socialism decât alte ţări, asta nu înseamnă că “statul sovietic” a ajutat proletariatul internaţional sa ajungă mai aproape de obiectivele sale de clasă. Dimpotrivă, deoarece Rusia se autointitulează un stat socialist, induce în eroare şi înşeală muncitori lumii. Muncitorul care gândeşte ştie ce este fascismul şi luptă impotriva lui dar în ceea ce priveşte Rusia el este adesea înclinat să accepte mitul naturii sale socialiste. Această iluzie împiedică o ruptură totală şi determinată cu fascismul deoarece aceasta împiedică lupta împotriva motivelor, condiţiilor şi circumstanţelor care în Rusia, la fel ca şi în Germania şi Italia, au condus la un stat şi la un sistem guvernamental identic. Astfel, mitul rus se transformă într-o armă ideologică a contra-revoluţiei.  Nu este posibil pentru oameni să slujiească doi stăpâni, la fel nici un stat totalitar nu face un astfel de lucru. Dacă fascismul serveşte interesele capitaliste şi imperialiste, acesta nu poate servi nevoile muncitorilor. Dacă, în ciuda acestui fapt, două clase aparent opuse favorizează acelaşi sistem de stat, este evident că ceva trebuie să fie greşit. Una dintre clase trebuie să fie în eroare.

Nimeni nu ar trebui să spună  aici că problema este una doar de formă şi prin urmare, de nici o semnificaţie reală, că deşi formele politice sunt identice, conţinutul lor poate varia foarte mult. Acest lucru ar reprezenta o auto-iluzie. Pentru un marxist astfel de lucruri nu se produc, pentru el forma şi conţinutul se potrivesc unele cu altele şi nu pot fi separate. Acum, în cazul în care statul sovietic serveşte ca model pentru fascism, aceasta trebuie să conţină elemente structurale şi funcţionale care sunt de asemenea, comune fascismului. Pentru a determina care sunt acestea trebuie să ne întoarcem la “sistemul sovietic”, în modul stabilit de către leninism, care reprezintă aplicarea principiilor bolşevismului în condiţiile ruseşti. Iar dacă o identitate între bolşevism şi fascism poate fi stabilită, atunci proletariatul nu poate în acelaşi timp lupta impotriva fascismului şi apăra “sistemul sovietic” rus. În schimb, lupta împotriva fascismului trebuie să înceapă cu lupta împotriva bolşevismului.

 II

De la început, bolşevismul a fost  pentru Lenin un fenomen pur rusesc. Pe parcursul multor ani ai activităţii sale politice, el nu a încercat să eleveze sistemul bolşevic la forme de luptă în alte ţări. El a fost un social-democrat care a văzut în Bebel şi Kautsky liderii geniali ai clasei muncitoare, ignorând stânga mişcării socialiste germane ce lupta împotriva acestor eroi ai lui Lenin şi împotriva tuturor celorlalţi oportunişti . Ignorându-le, el a rămas izolat, înconjurat de un mic grup de emigranţi ruşi, continuând să stea sub influenţa lui Kautsky chiar şi atunci când “stânga” germană sub conducerea Rosei Luxemburg, a fost deja angajată  în luptă deschisă împotriva Kautskyismului. Lenin a fost preocupat numai cu Rusia. Obiectivul său a fost sfârşitul sistemului feudal ţarist şi cucerirea influenţei politice pentru partidul său social-democrat în cadrul societăţii burgheze. Cu toate acestea, şi-a dat seama că ar putea rămâne la putere şi conduce procesul de socializare numai în cazul în care ar putea declanşa revoluţia mondială a muncitorilor. Dar propria activitate în acest sens a fost destul de nefericită. Ajutând muncitorii germani să se întoarcă în partide, sindicate şi parlament, precum şi prin distrugerea simultană a mişcarii consiliilor (sovietelor; consiliile muncitoreşti; forme spontane de democraţie directă create în timpul Revoluţiei Ruse şi suprimate de către bolşevici in martie 1921), bolşevicii au contribuit la înfrîngerea revoluţiei europene.

“Lupta împotriva fascismului începe cu lupta împotriva bolşevismului” de Otto Rühle

Otto Rühle (23 octombrie 1874, Großschirma – 24 iunie 1943) a fost un Marxist German opozant al primului război mondial cat si celui de-al doilea, fondator împreună cu Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg şi Franz Mehring a revistei “Internaţionale”, ce reprezenta un internaţionalism revoluţionar împotriva statelor aflate în conflict, şi de asemenea Liga Spartakistă (Spartakusbund în limba germană) în 1916. Liga Spartakistă a adoptat o politică opoziţională faţă de Leninism, fiind atacată de către bolşevici pentru inconsecvenţă. Cu toate că Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg au fost ucişi în 1919 pentru implicarea acestora în Revoluţia Germană, Rühle a trăit participând în opoziţia de stânga a mişcării muncitoreşti germane, dezvoltând atât o critică comunistă a bolşevismului, cat şi o opoziţie timpurie asupra fascismului. Rühle a văzut Uniunea Sovietică ca o formă de capitalism de stat, cu mult în comun cu capitalismul de stat-centric din Occident, precum şi fascismul. El a văzut, de asemenea, partidul leninist ca o formă adecvată pentru răsturnarea ţarismului, dar în cele din urmă o formă nepotrivită pentru o revoluţie proletară. Ca atare, indiferent de intenţiile reale ale bolşevicilor, de fapt, ceea ce ei au reuşit să aducă se poate compara cu revoluţiile burgheze din Europa, decât o revoluţie proletară. Rühle, de asemenea, a fost critic al partidului ca o formă de organizare revoluţionară, declarând că “revoluţia nu este o afacere de partid”, şi a sprijinit o abordare “consiilistă” (vezi “council communism“) , ce sublinia importanţa consiliilor din fabrici conduse de muncitori.

Click pe copertă pentru accesarea eseului “Lupta împotriva fascismului, începe cu lupta împotriva bolşevismului” de Otto Rühle

"Lupta împotriva fascismului începe cu lupta împotriva bolşevismului" de Otto Rühle

Otto Rühle (23 octombrie 1874, Großschirma – 24 iunie 1943) a fost un Marxist German opozant al primului război mondial cat si celui de-al doilea, fondator împreună cu Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg şi Franz Mehring a revistei “Internaţionale”, ce reprezenta un internaţionalism revoluţionar împotriva statelor aflate în conflict, şi de asemenea Liga Spartakistă (Spartakusbund în limba germană) în 1916. Liga Spartakistă a adoptat o politică opoziţională faţă de Leninism, fiind atacată de către bolşevici pentru inconsecvenţă. Cu toate că Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg au fost ucişi în 1919 pentru implicarea acestora în Revoluţia Germană, Rühle a trăit participând în opoziţia de stânga a mişcării muncitoreşti germane, dezvoltând atât o critică comunistă a bolşevismului, cat şi o opoziţie timpurie asupra fascismului. Rühle a văzut Uniunea Sovietică ca o formă de capitalism de stat, cu mult în comun cu capitalismul de stat-centric din Occident, precum şi fascismul. El a văzut, de asemenea, partidul leninist ca o formă adecvată pentru răsturnarea ţarismului, dar în cele din urmă o formă nepotrivită pentru o revoluţie proletară. Ca atare, indiferent de intenţiile reale ale bolşevicilor, de fapt, ceea ce ei au reuşit să aducă se poate compara cu revoluţiile burgheze din Europa, decât o revoluţie proletară. Rühle, de asemenea, a fost critic al partidului ca o formă de organizare revoluţionară, declarând că “revoluţia nu este o afacere de partid”, şi a sprijinit o abordare “consiilistă” (vezi “council communism“) , ce sublinia importanţa consiliilor din fabrici conduse de muncitori.

Click pe copertă pentru accesarea eseului “Lupta împotriva fascismului, începe cu lupta împotriva bolşevismului” de Otto Rühle

Uniunea Sovietica versus Socialism

Cand cele doua mari sisteme de propaganda ale lumii cad de comun acord asupra unor doctrine, este nevoie de un oarecare efort intelectual pentru a scapa de catusele sale. O astfel de doctrina spune ca societatea creata de Lenin si Trotki, si modelata in continuare de catre Stalin si succesorii lui, are o oarecare legatura cu socialismul intr-un sens semnificativ sau istoric. De fapt daca exista o relatie, este o relatie contradictorie. Este destul de clar de ce ambele sisteme de propaganda insista asupra acestei fantezii. De la originile sale, statul sovietic a incercat sa valorifice energiile propriei populatii si energiile celor asupriti din toata lumea, in serviciul oamenilor care au profitat de fermentul popular din Rusia in 1917 pentru a cuceri puterea de stat. O arma ideologica importanta angajata in acest scop, a fost afirmatia ca managerii de stat isi conduc propria societate si lumea intreaga spre idealul socialist; o imposibilitate, orice socialist – cu siguranta si orice marxist – ar fi inteles asta la un moment dat(multi au inteles). O minciuna de proportii colosale, cum istoria a aratat inca din primele zile ale regimului bolsevic. Birocrati de stat au incercat sa obtina legitimitate si sprijin prin exploatarea aurei idealului socialist si respectul pe care il detinea pe buna dreptate la aceea perioada, pentru a-si ascunde propriile practici in timp ce distrugeau orice vestigiu al socialismului. In ceea ce priveste cel de-al doilea sistem de propaganda, asocierea socialismului cu Uniunea Sovietica si statele sale client serveste ca o puternica arma ideologica folosita pentru a impune ascultare fata de institutiile statului capitalist. Pentru a se asigura ca necesitatea de a te vinde proprietarilor si managerilor acestor institutii va fi considerat lege naturala, singura alternativa e temnita “socialista”. Conducerea sovietica astfel se descrie ca socialista pentru a-si proteja dreptul la autoritate, alaturi de ideologii din occident ce adopta aceeasi pretentie in scopul de a preveni amenintarea unei societati mai libere. Se poate lua nota de un alt dispozitiv utilizat efectiv de catre ideologii capitalistmului de stat in serviciul puterii. Denuntarea asa numitelor “state socialiste”este plin de distorsiuni si de multe ori simple minciuni. Nimic nu este mai usor decat a denunta inamicul oficial si de a ii atribui orice crima: nu este nevoie de probe sau logica atunci cand paradele marsaluiesc. Astfel, dreptul de a mintii in slujba statului este pastrat si critica atrocitatilor si violentei de stat este subminat.

De asemenea, este demn de remarcat recursul intelectualitatii moderne inspre leninism in perioada de conflict sau revolta. Aceasta doctrina ofera “intelectualitatii radicale” dreptul de a detine puterea de stat si de a impune regula dura a “birocratiei rosii” sau “noua clasa” in ceea ce priveste analiza lui Bakunin cu un secol in urma. Ca si in statul bonapartist denuntat de Marx, ei devin “clerul statului”, o  “excrescenta parazitara asupra societatii civile” ce conduce cu un pumn de fier, “beating the people with the people’s stick” in cuvintele lui Bakunin. Nu este de mirare ca intelectualii gasesc tranzitia de la “comunism revolutionar”, la “sarbatorirea Occidentului” astfel de usoara, reluarea unui scenariu care a evoluat de la tragedie la farsa peste jumatate de secol trecut. In esenta, tot ceea ce sa schimbat este locul puterii. Dictonul lui Lenin, care spunea ca, “socialismul este doar monpolul capitalismului de stat facut in beneficiul intregului popor”. Terminologia discursului politic si social este vag si imprecis,  in permanent schimbat de alti ideologi. Totusi, acesti termeni au cel putin unele reziduuri din semnificatia originala. Incepand cu originile sale, socialismul a insemnat eliberarea oamenilor muncii de sub exploatare. Dupa cum teoreticianul marxist Anton Pannekoek a observat, ”acest scop nu este atins si nu poate fi atins prin conducerea unei noi clase sociale care joaca rolul unui substituit al burgheziei, ci poate fi doar realizat de catre muncitorii insisi prin controlul direct asupra productiei.”

Controlul direct asupra productiei de catre muncitori reprezinta esenta socialismului, mijloacele pentru atingerea acestui scop au fost elaborate in mod regulat in perioadele de lupta revolutionara, impotriva opozitiei amare ale claselor dominante traditionale si “intelectualitatea revolutionara”, ghidata de principiile comune ale leninismului si managerialismul occidental, cum a fost adaptat la circumstantele in schimbare. Dar elementul esential al idealului socialist ramane:  transformarea mijloacele de productie in proprietatea producatorilor, asociati in mod liber si astfel, proprietatea sociala a persoanelor care s-au eliberat ei insisi de sub exploatarea de catre maestrul lor, ca un pas fundamental spre un domeniu mai larg al libertatii umane. Intelectualitatea leninista are o agenda diferita. Acestia se potrivesc descrierii lui Marx a “conspiratorilor”care “prejudiciaza procesul revolutionar in curs de dezvoltare pentru propriile interese”. Prin urmare profundul  dispret pentru iluminarea teoretica a muncitorilor cu privire la interesele lor de clasa, care include rasturnarea birocratiei rosii si crearea unor mecanisme de control democratic asupra productiei si a vietii sociale. Pe deoparte socialismul libertar nu se limiteaza la obiectivele sale de control democratic de catre muncitorii asupra productiei, ci cauta sa elimine toate formele de dominatie si ierarhie din fiecare aspect al vietii sociale si personale.

Antagonismul leninist asupra caracteristicilor esentiale ale socialismului a fost evident de la inceput. In Rusia revolutionara, sovietele (consiliile muncitoresti) si comitetele din fabrici au fost dezvoltate ca instrumente de lupta si eliberare, cu multe defecte, dar cu un potential bogat. Lenin si Trotki, dupa asumarea puterii, indata s-au dedicat eliminarii  potentialului liberator al acestor instrumente, instituind suprematia partidului. In practica, Comitetul Central si lideri sai conduceau,  exact asa cum a prezis Trotki ani mai devreme, asa cum Rosa Luxemburg si marxistii de stanga au avertizat la momentul respectiv si cum anarhisti au prezis cu un secol in urma. Inainte de a cuceri puterea de stat, conducerea bolsevica a adoptat o mare parte din retorica persoanelor care au fost angajate in lupta revolutionara de jos,dar angajamentele lor adevarate au fost destul de diferite. Acest lucru a fost evident inainte de a fi cristalizat si a devenit clar cand au asumat puterea de stat in octombrie 1917. Un istoric simpatetic bolsevicilor, E.H. Carr, scria ca “inclinatia spontana a muncitorilor sa organizeze comitete din fabrica pentru a interveni in gestionarea fabricilor si a mijloacelor de productie, a fost incurajat in mod inevitabil de o revolutie; a indus muncitorilor sa creada ca mijloacele de productie a tarii  apartin lor si ar putea fi operate de acestia la discretia lor si in folosul lor. Pentru muncitori, cum un delegat anarhist a spus : “Comitele din fabrici sunt celule ale viitorului … Ele, nu statul, ar trebui sa administreze intreprinderile.”

Dar preotii de stat stiau mai bine, si au miscat in distrugerea comitetelor din fabrici si reducerea sovietelor in organele lor de guvernare. Pe 3 noiembrie, Lenin a anuntat intr-un “Proiect Decret privind controlul muncitorilor” ca delegati alesi sa exercite un astfel de control, urmau sa “raspunda statului in mentinerea ordinii, disciplinei stricte si protectiei proprietatii.”Cu anul incheiat, Lenin spunea”am trecut de controlul muncitoresc la crearea Consiliului Suprem ale Economiei Nationale ” care are rolul de a inlocui, absorbi si prevaleaza masina de control muncitoresc”. ”Insasi ideea de socialism este intruchipata in conceptul de control muncitoresc; un sindicalist mensevic se plangea, bolsevicii la fel se plangeau in timp ce prin actiunea lor participau la demolarea socialismului. Curand Lenin decreta ca liderii trebuiau sa isi asume”puteri dictatoriale” peste muncitori, care trebuie sa accepte “neconditionat supunerea unei singure vointe”şi “in interesul socialismului, trebuiau sa se supuna neconditionat vointei unice a liderilor proceselor muncii”. Lenin si Trotki au procedat cu militarizarea muncii, transformarea societatii intr-o armata a muncii supusa unei singure vointe, Lenin a explicat ca subordonarea muncitorului unei “autoritati individuale” este “sistemul care mai mult decat oricare alt sistem, asigura cea mai buna utilizare a resurselor umane” - sau ca Robert McNamara care a exprimat aceeasi idee, “luarea  deciziilor esentiale … trebuie sa ramana in partea de sus … adevarata amenintare pentru democratie nu vine de la overmanagement, dar de la undermanagement”. In acelasi timp,”factionalismul” – adica, orice minimum al libertatii de exprimare si organizare -a fost distrus “in interesul socialismului,”astfel incat termenul a fost redefinit pentru scopurile lui Lenin si Trotki. Care au procedat in crearea structurilor de baza proto-fasciste convertite de catre Stalin intr-una din ororile epocii moderne.

Imposibilitatea de a intelege ostilitatea intensa pentru socialism din partea  intelectualitatii leniniste (cu radacini in Marx, fara indoiala) si corespunzatoarea neintelegere a modelului leninist,a avut un impact devastator asupra luptei pentru o societate mai decenta in Occident si nu numai acolo. Este necesar de a gasi o modalitate de a salva idealul socialist de dusmanii ei in ambele centre de putere ale lumii, de cei care vor cauta mereu a fi preoti de stat si manageri sociali, distrugand libertatea in numele eliberarii.

articol de Noam Chomsky

Our Generation, Spring/Summer, 1986

Socialism sau capitalism de stat? (part 2)

In articolul precedent am adus o scurta critica asupra socialismului “real” sau “stiintific”, pe care regimurile “socialiste” ale trecutului sau chiar prezentului le-au promovat. Primul argument consta in faptul ca “socialismul” lui Lenin si a deviatiilor sale au creat mai degraba un capitalism de stat decat un socialism autentic si poate chiar libertar. Lenin a fost promotorul capitalismului de stat, dupa ce bolsevicii au preluat puterea de stat in Rusia , toate formele spontane de democratie directa au fost abolite sau puse sub tutela statului, puterea consiliilor muncitoresti au fost diminuate si inlocuite cu puterea partidului bolsevic. Calea bolsevica catre socialism trece prin terenul capitalismului de stat, Lenin a mentionat ca “socialismul este doar monpolul capitalismului de stat”. Odata la putere, Lenin a pus in aplicare aceasta viziune a socialismului construit pe baza institutiilor capitalismului monopolist, acest lucru nu sa intamplat accidental sau pentru ca nu existau alternative, in primele luni de conducere bolsevica, liderii consiliilor muncitoresti si comitetelor din fabrici au cautat sa implementeze modelul lor de autogestiune a economiei, dar de fiecare data partidul bolsevic a intervenit, oprind orice incercare de a democratiza economia nationala, deoarece viziunea bolsevica a socialismului era in contrast cu viziunea “anarhista” sau mai degraba “democratic socialista” a maselor din vremea aceea, un prim exemplu fiind revolta din kronstadt de la 1921 cand marinarii alaturi de cetateni orasului Kronstadt si-au cerut drepturile elementare pe care le castigasera in revolutia din februarie, printre care “Libertatea cuvântului şi a presei pentru toţi muncitorii şi ţăranii, pentru anarhişti şi partidele socialiste de stânga. Libertatea de întrunire pentru sindicate şi organizaţiile ţărăneşti” si cel mai important motiv al revoltei, “Deoarece Sovietele existente acum nu mai reprezintă voinţa muncitorilor şi ţăranilor,să se organizeze cât mai repede posibil alegeri noi pentru soviete prin vot secret, cu libertatea de a duce în prealabil o campanie electorală pentru toţi muncitorii şi ţăranii.” Deja incepuse nationalizarea bolsevica a sovietelor, adica in limba romana a consiliilor muncitoresti, a acelor forme spontane de democratie directa mentionate mai sus. Victoria leninismului in Rusia si fuziunea  puterii politice cu cea economica  si centralizarea ei intr-un stat cu partid unic, a rezultat in nasterea totalitarismului modern pe care totii il cunoastem. Pastrarea statului, implementarea partidul unic avangardist si pastrarea relatiilor capitaliste de munca a dus la crearea unui hibrid totalitar pseudo capitalist, retorica leninista pierzandu-si argumentele in fata istoriei si a practicii.

Socialism sau capitalism de stat ?

Dupa caderea “cortinei de fier”  si sfarsitul brusc al razboiului rece am avut de a face cu asa zisul sfarsit al “socialismului” sau “comunismului”. Dar pe de alta parte o analiza amanuntita a regimurilor si tarilor ce sau autoproclamat “socialiste” sau “comuniste” poate arata adevarata natura a acestor foste si actualmente tarii.  Problema consta in faptul ca socialismul acestor tarii a fost si este etatist bazandu-se pe controlul statului asupra mijloacelor de productie si distributie fie prin planificare centralizata ( Cuba, Corea de Nord )  sau socialism de piata ( China,Vietnam ). Socialismul acestor tarii seamana mult mai mult cu un capitalism de stat, in care guvernul controleaza economia si  in esenta actioneaza ca o corporatie gigantica, capitalismul de stat mai poate fi definit ca o societate in care fortele de productie sunt controlate si dirijate  de catre stat intr-un mod capitalist.  Sau in cadrul literaturii marxiste, capitalismul de stat este de obicei definit in acest sens:  sistemului de salarizare si insusirea de a produce plusvaloare intr-o economie de marfuri  cu dreptul de proprietate sau de control de catre aparatul de stat.  Nici vorba de socialism cand aceste tarii au creat mai degraba un capitalism de stat decat un socialism autentic. Aceasta aderare la o linie etatista are radacina in filozofia si teoriile lui Vladimir Lenin ce din punct de vedere economic  in cadrul statului pastra relatiile si modurile de productie capitaliste. Dupa lovitura de stat din octombrie 1917 in care bolsevici au preluat puterea Lenin a proclamat ca ” suntem mai puternici in idei, si noi trebuie sa … organizam in Rusia studiul si predarea sistemului Taylor”.  Taylorismul sau ” scientific management” a fost creat de Frederick Winslow Taylor fiind un mod de organizare a muncii bazat relatii capitaliste de munca.  Avand in vedere ca statul actioneaza ca singurul angajator el mai pastreaza in esenta si relatiile si modurile capitaliste de munca, din asta constatam  ca acest socialism mostenitor al idealurilor Leniniste este mai degraba un capitalism de stat .