Marxismul, Libertatea şi Statul – Mihail Bakunin

{Notă: Aici e prezentată versiunea lui Bakunin despre ruptura dintre el şi Karl Marx care a avut loc la sfârşitul deceniului 1860 şi începutul deceniului 1870. Bakunin a văzut ruptura dintre ei devenind din ce în ce mai mare în urma percepţiilor diferite pe care le-au exprimat asupra funcţiei Statului în programul socialist. Bakunin a susţinut că Internaţionala tindea să privească cu mult prea multă indulgentă conceptul de Stat, pe care el îl vedea ca fiind o entitate periculoasă şi dezumanizantă. Statul, a scris el, „impune nedreptatea şi cruzimea tuturor supuşilor săi, ca datoria supremă a acestora. Constrânge, mutilează şi ucide umanitatea din ei, astfel încât supuşii săi încetează să mai fie oameni, nu mai rămân nimic altceva decât cetăţeni.”

Bakunin a scris eseurile care detaliează disputa sa cu Marx din anii 1870-1872, înainte să fie exclus din Internaţională. Alte eseuri privind emanciparea şi trăsăturile generale ale Statului sunt preluate din cartea „Federalism, Socialism şi Anti-Teologism”, din 1867. K.J. Kenafick, editorul australian şi translatorul a combinat aceste lucrări în cartea „Marxismul, Libertatea şi Statul”, în 1950.}

Capitolul I: INTRODUCERE

Sunt un căutător pasionat de Adevăr şi nu mai puțin un inamic la fel de pasionat al ficțiunilor dăunătoare folosite de “Partidul Ordinii“, reprezentantul oficial al trecutului şi prezentului, josnic, religios, metafizic, politic, judiciar, economic şi social, pregătit să îndobitocească şi să înrobească omenirea. Sunt un iubitor fanatic al Libertății, pe care o consider singurul mediu în care se pot dezvolta inteligenţa, demnitatea şi fericirea omului, şi nu “libertatea” autorizată, măsurată şi reglementată de către Stat. Această din ultimă “libertate” este o minciună care reprezintă privilegiile celor puţini, şi care e clădită pe sclavia celorlalți. Nu sunt un susţinător nici a libertăţii individuale, egoiste, rea şi imaginare propusă de școala lui Rousseau şi de toate celelalte şcoli aparținând liberalismului burghez, ce consideră că drepturile individului sunt limitate de drepturile Statului şi, din care rezultă, așadar, reducerea drepturilor individuale la zero. Nu. Vreau eu vorbesc despre singura libertate care își merită numele cu adevărat: libertatea ce constă în desăvârșirea maximă a tuturor puterilor materiale, intelectuale şi morale ca fiind capacități latente în fiecare; libertatea care nu recunoaște restricții, în afară de cele pe care ni le trasează legile naturii.

Și, vorbind la propriu, nu există restricții, din moment ce aceste legi nu sunt impuse asupra noastră de un legiuitor din afară, de lângă noi sau de deasupra noatră. Aceste restricţii sunt imanente, inerente, constituind baza primară a existenţei noastre atât materiale, intelectuale cât şi morale. În loc să căutăm să le găsim o limită, trebuie să le considerăm ca fiind condiții reale şi motive efective ale libertății noastre. Vreau să spun că libertatea individuală, departe de a se opri ca o limită înaintea libertăților celorlalți, îşi găsește aici propria-i confirmare şi răspândire spre infinit; libertatea nelimitată a fiecăruia prin libertatea tuturor, libertatea prin solidaritate; libertatea prin egalitate; libertatea predominând asupra forței brute şi a principiului autorității, care nu este nimic altceva decât expresia idealizată a acelei forţe; libertate care, după aruncarea tuturor idolilor cerești sau pământeni, își va găsi şi organiza o nouă lume, una a solidarității umane, pe ruinele tuturor Bisericilor şi Statelor.

Sunt un susținător convins al egalității economice şi sociale, pentru că știu că, fără acestea, egalitatea, libertatea, dreptatea, demnitatea umană, moralitatea şi bunăstarea individului, la fel ca şi prosperitatea națiunilor nu vor fi nimic altceva decât niște minciuni ca multe altele. Dar, ca susținător al libertății din toate punctele de vedere, ca primă condiție a umanității, cred că libertatea trebuie să se întemeieze pe o organizare din proprie inițiativă a muncii şi a proprietății colective, pe asociații de producție organizate liber şi federalizate în districte, pe o federalizare spontană şi egală de districte, şi nu pe acțiunea supremă şi tutelară a Statului.

Imoralitatea statului – M. Bakunin

Teoria contractului social

 ”Omul nu este doar cea mai individualistă fiinţă de pe pământ, ci şi cea mai socială”.Aceasta a fost cea mai mare greşeala din partea lui Jean Jacques Rousseau ,să presupună că societatea primitivă a fost stabilită printr-un contract liber creat de sălbatici.Însă Rousseau nu a fost singurul care a susţinut asemenea opinii.La fel ca şi majoritatea juriştilor şi scriitorilor moderni, indiferent daă aparţin şcolii kantiene sau ale altor şcoli individualiste şi liberale, care nu acceptă ideea teologică bazată pe o societate creată prin dreptul divin, nici cele ale şcolii hegeliene, susţinătorii unei societăţi mai mult sau mai puţin mistice realizate pe criteriul moralităţii obiective şi nici cea a şcolii naturaliste a societăţii animale primitive care preiau vrând-nevrând, din lipsa altor fundamente ,contractul tacit ca punct de plecare.

Un contract tacit! Acesta este, ca să spunem aşa, un contract necugetat şi mai mult de atât; o eroare revoltătoare! O ficţiune absurdă, şi mai mult o fantezie malefica!!!O farsă nedemnă! Pentru ca acesta presupune că ,în timp ce nu eram în stare sa am voinţă, să gândesc, să vorbesc, eu şi urmaşii mei ne-am obligat, doar prin virtutea de a ne fi lăsat noi înşine victimizaţi, fără a provoca nici un protest, să ne transformam în nişte sclavi eterni.

Lipsa discernamântului moral al Statului ce precede contractul social originar

Din punctul de vedere al sistemului pe care acum îl examinam, distincţia dintre bine şi rău nu există anterior încheierii contractului social. În acea perioadă, fiecare individ a rămas izolat în libertatea sa sau în dreptul său absolut, nefiind atent faţă de libertatea celorlalţi ,doar în cazurile în care o asemenea atenţie a fost impusă de slăbiciunea sau puterea sa relativa, în alte cuvinte, de prudenţa şi interesul său. Astfel, egoismul,conform aceeaşi teorii, a fost legea supremă, singurul drept existent.Binele a fost determinat de succes, răul de eşecuri, iar dreptatea a fost doar o consfinţire a faptului împlinit, oricât de oribil, crud sau infam putea să fie şi care a devenit legea în moralitatea politică ce predomină acum în Europa.

A face sindicalism

Tot ce se referă la lege şi nu se limitează la apărarea privilegiilor claselor dominante şi la nevoia de arbitraj pentru disputele lor interne, există doar fiindcă presiunea clasei muncitoare astfel a impus.

În momentul în care această presiune dispare, va avea loc în primul rând tendinţa de a ignora legea, şi ulterior, când apare ceva ce invită brughezia  să mărească exploatarea asupra muncitorilor, legile nu doar că sunt ignorate, ci sunt rescrise. E imposibil pentru clasa muncitoare să  se opună acestei presiuni prin mijloace politice, odată ce mecanismele politice ce domină Statul nu îi aparţin. Şi chiar dacă nu ar fi aşa, capacitatea acesteia de a face valabil orice triumf obţinut în sfera legală depinde de capacitatea şi forţa  de rezistenţă pe care aceasta o deţine în cadrul relaţiilor de muncă. Ori clasa muncitoare reuşeşte să impună patronatului aplicarea legii prin organizarea la locul de muncă unde are loc exploatarea, ori legea e inutilă. În situaţii de slăbiciune, muncitorul însuşi  se va asocia cu patronul în sarcina de a-l ajuta să fugă de lege.

Lupta împotriva restructurării relaţiilor de clasă de către Stat nu trebuie să se limiteze la simple manifestaţii de nemulţumire ce uşor pot fi ignorate şi, în consecinţă, inutile. Un sindicat nu e un grup de cetăţeni sau simpli activişti şi nu trebuie să se comporte ca atare, făcând din acţiunile sale un fel de petiţie ce contribuie doar la slăbirea capacităţii sale efective de luptă, alimentând pe parcurs iluzii în rândul clasei muncitoare, printre care noţiunea de neutralitate a Statului şi a legii în faţa claselor sociale. Legile muncii nu sunt refăcute datorită unor concepţii greşite sau fiindcă politicienii sunt portavocea unei ideologi dăunătoare, mai exact a neoliberalismului, ci fiindcă mijlocul cel mai efectiv la îndemâna burgheziei pentru a depăşi crizele este de a le transfera clasei muncitoare.Când Statul facilitează concedierile sau când reduce indemnizaţiile, argumentând că în acest fel va creşte numărul de angajaţi, nu trebuie să răspundem spunând că există studii ce demonstrează că creearea de noi posturi de muncă e neglijabil, ci denunţând adevarata intenţie a acestor manevre, aceea de a slăbi capacitatea negocială a muncitorilor în cadrul firmei.

Grevele generale trebuie să fie declarate cu revendicări concrete şi cu specificaţia că se vor urma până unde va fi necesar. Nu e de datoria sindicatului să faciliteze munca Statului, să limiteze revendicările şi metodele de luptă a muncitorilor astfel încât să poată fi digerate de către burghezie. O grevă generală nu e o “demonstraţie de nemulţumire”, ci o luptă care se desfăşoară cel puţin cu obiectivul de a exercita constrângere faţă de un aparat de constrângere, de a obriga Statul să cedeze, în rolul său de reprezentant şi regulator al societăţii burgheze, în faţa dorinţelor muncitorilor, iar dacă aceştia reuşesc prin forţa lor să răstoarne mecanismul de opresiune capitalist, nu va fi o tragedie, o catastrofă, o “criză politică”, ci un triumf. Va fi sfârşitul opresiunii şi al capitalismului. Iar un muncitor ce nu speră la sfârşitul capitalismului e un muncitor ce nu aspiră să fie liber.

Observăm cum sindicalismul este manevrat de partide politice care, ori sunt simple anexe ale puterii burgheze şi, prin consecinţă, deloc inclinate să favorizeze interesele muncitorilor, ori, nefiind de acest tip, rămân minoritare, cu puţină forţă şi putere, parţial datorită chiar controlului exercitat asupra mişcării sindicale.

Departe de a le fi utile, partidele politice se implică în sfera muncii pentru a o parazita, făcând din sindicate simple portavoci ale sistemului politic în care se află bine instalate. Pentru toate finalităţile practice, partidele politice sunt o curea de transmisie între puterea burgheză şi mişcarea muncitorească, acţionând mereu în sensul de a influenţa integrarea muncitorilor în aparatul birocratic de administraţie a capitalismului, unde această integrare poate duce doar la dispariţia sindicalsmului. Dar, considerând că muncitorii nu pot renunţa la rezistenţa în faţa capitalismului, iar o organizaţie creată pentru această luptă ce refuză să lupte e inutilă, înseamnă că integrarea sindicalismului în societatea burgheză corespunde colapsului propriului sindicalism şi provoacă nevoia de a creea noi instrumente de luptă.

Sursa: Articol preluat din Revista Anarho-Sindicalista “Apoio Mútuo”, numărul 2, Ianuarie 2013, publicată de AIT-SP.

De ce “abolirea statului”?

Cererea principală a anarhiştilor este abolirea statului. Această cerere îndepărtează oamenii din start, dar ca fiecare slogan politic reprezintă ceva mult mai complicat. Filosoful francez P. J. Proudhon, fiind primul anarhist din punct de vedere politic, a fost şi cel care a inventat expresia “abolirea statului” în lucrarea sa “Idée Générale De La Revolution Au XIXe Siecle” (Ideea generală a Revoluţiei în secolul al XIX-lea), scrisă în 1851. Cartea descrie viziunea unei societăţi ideale în care frontierele sunt îndepartate, statele naţionale eliminate şi unde nu există nici o autoritate centrală sau dreptul de guvernare, cu excepţia puterii comunelor şi asociaţiilor locale, guvernate de legea contractuală. Astfel, anarhiştii nu sunt împotriva guvernării ca administrare, sunt doar împotriva guvernului ca organism al statului naţional, deoarece este produsul istoric al capitalismului.

Statul naţional modern este văzut de către anarhişti (inclusiv de unii marxişti) ca produsul  istoric al antagonismelor de clasă din ordinea feudală veche; clasa mercantilistă reprezentând “statul naţional” versus clasa aristocratică multinaţională, reprezentând imperiile multinaţionale. Revoluţiile burgheze de la începutul secolului al XIX-lea au fost produsele acestor antagonisme de clasă în cadrul diferitelor imperii multinaţionale. Aceste evenimente au fost în principal conduse de foştii mercantilişti locali, care au devenit burghezia naţională, interesele acestora intrând în conflict cu privilegiile aristocrate primitive. Acest proces istoric, a fost numit “revoluţionar” chiar de Marx, care a subliniat modul în care burghezia a distrus vechea ordine feudală, şi-a consolidat puterea prin crearea “statului naţional” modern şi prin intermediul acestuia oferind un cadru legal capitalismului în sine. Sau în termeni mai simpli, statul modern, a fost cel care a “legalizat” capitalismul.

În acest context, anarhiştii nu văd guvernul ca un organism popular de administrare a societăţii, ci îl văd ca un organism prin care clasa capitalistă îşi impune voinţa. Acestă legătura istorică a fost ignorată de o tradiţie politică a Marxismului (anume Leninismul), aderenţii acesteia încercând să preia statul aşa cum este şi să îl controleze în interesul clasei muncitoare. Având în vedere natura statului, totul a degenerat (vezi articolul Socialism sau Capitalism de Stat). Revoluţionarul şi filosoful rus Mihail Bakunin a repetat acelaşi argument când a spus că “statul este autoritatea organizată, dominaţia şi puterea claselor avute asupra maselor”; dar plecând de la premisa lui Proudhon, acesta nu era împotriva guvernării ca administrare, oferind o alternativă participativă: “Alianţa federativă a tuturor asociaţiilor muncitoreşti…va constitui Comuna” şi astfel “organizaţia socială a viitorul trebuie să fie construită exclusiv de jos în sus, prin libera asociere sau federaţie a muncitorilor, în primul rând în sindicatele lor, apoi în comune, regiuni, naţiuni şi în final într-o federaţie mare, internaţională şi universală.“

Aşadar, anarhiştii cer prin “abolirea statului”, desfiinţarea dominaţiei clasei capitaliste, nu desfiinţarea administrativă a societăţii. Societatea fără ordine (cum termenul de “societate” implică) este de neconceput. Dar organizarea ordinii nu este monopolul exclusiv al statului. Prin forme federaliste, autogestionate, participative de organizare socio-economică, toţi politrucii ar rămâne fără serviciu şi guvernul lor convenţional ar lua sfârşit, iar asta ar însemna “abolirea statului”.

De ce "abolirea statului"?

Cererea principală a anarhiştilor este abolirea statului. Această cerere îndepărtează oamenii din start, dar ca fiecare slogan politic reprezintă ceva mult mai complicat. Filosoful francez P. J. Proudhon, fiind primul anarhist din punct de vedere politic, a fost şi cel care a inventat expresia “abolirea statului” în lucrarea sa “Idée Générale De La Revolution Au XIXe Siecle” (Ideea generală a Revoluţiei în secolul al XIX-lea), scrisă în 1851. Cartea descrie viziunea unei societăţi ideale în care frontierele sunt îndepartate, statele naţionale eliminate şi unde nu există nici o autoritate centrală sau dreptul de guvernare, cu excepţia puterii comunelor şi asociaţiilor locale, guvernate de legea contractuală. Astfel, anarhiştii nu sunt împotriva guvernării ca administrare, sunt doar împotriva guvernului ca organism al statului naţional, deoarece este produsul istoric al capitalismului.

Statul naţional modern este văzut de către anarhişti (inclusiv de unii marxişti) ca produsul  istoric al antagonismelor de clasă din ordinea feudală veche; clasa mercantilistă reprezentând “statul naţional” versus clasa aristocratică multinaţională, reprezentând imperiile multinaţionale. Revoluţiile burgheze de la începutul secolului al XIX-lea au fost produsele acestor antagonisme de clasă în cadrul diferitelor imperii multinaţionale. Aceste evenimente au fost în principal conduse de foştii mercantilişti locali, care au devenit burghezia naţională, interesele acestora intrând în conflict cu privilegiile aristocrate primitive. Acest proces istoric, a fost numit “revoluţionar” chiar de Marx, care a subliniat modul în care burghezia a distrus vechea ordine feudală, şi-a consolidat puterea prin crearea “statului naţional” modern şi prin intermediul acestuia oferind un cadru legal capitalismului în sine. Sau în termeni mai simpli, statul modern, a fost cel care a “legalizat” capitalismul.

În acest context, anarhiştii nu văd guvernul ca un organism popular de administrare a societăţii, ci îl văd ca un organism prin care clasa capitalistă îşi impune voinţa. Acestă legătura istorică a fost ignorată de o tradiţie politică a Marxismului (anume Leninismul), aderenţii acesteia încercând să preia statul aşa cum este şi să îl controleze în interesul clasei muncitoare. Având în vedere natura statului, totul a degenerat (vezi articolul Socialism sau Capitalism de Stat). Revoluţionarul şi filosoful rus Mihail Bakunin a repetat acelaşi argument când a spus că “statul este autoritatea organizată, dominaţia şi puterea claselor avute asupra maselor”; dar plecând de la premisa lui Proudhon, acesta nu era împotriva guvernării ca administrare, oferind o alternativă participativă: “Alianţa federativă a tuturor asociaţiilor muncitoreşti…va constitui Comuna” şi astfel “organizaţia socială a viitorul trebuie să fie construită exclusiv de jos în sus, prin libera asociere sau federaţie a muncitorilor, în primul rând în sindicatele lor, apoi în comune, regiuni, naţiuni şi în final într-o federaţie mare, internaţională şi universală.“

Aşadar, anarhiştii cer prin “abolirea statului”, desfiinţarea dominaţiei clasei capitaliste, nu desfiinţarea administrativă a societăţii. Societatea fără ordine (cum termenul de “societate” implică) este de neconceput. Dar organizarea ordinii nu este monopolul exclusiv al statului. Prin forme federaliste, autogestionate, participative de organizare socio-economică, toţi politrucii ar rămâne fără serviciu şi guvernul lor convenţional ar lua sfârşit, iar asta ar însemna “abolirea statului”.

Anarhia – Errico Malatesta

„Anarhie” este un cuvânt care provine din limba greacă şi înseamnă, strict, „fără guvernare: statutul unor oameni fără o autoritate asupra lor”. Înainte ca o astfel de organizare să înceapă să fie considerată posibilă de o întreagă clasă de gânditori, cuvântul „anarhie” era folosit cu sensul de dezordine şi confuzie şi continuă să fie folosit în acest sens de cei ignoranţi şi de adversarii interesaţi în a deforma adevărul. Nu vom intra în discuţii filologice, deoarece problema nu este de ordin filologic, ci istoric. Interpretarea comună a cuvântului derivă de la adevărata sa semnificaţie etimologică, din pricina prejudecăţii că guvernul trebuie să fie o necesitate în organizarea vieţii sociale şi, în consecinţă, o societate fără guvern trebuie să fie sortită dezordinii şi să oscileze între stăpânirea fără frâu a unora şi răzbunarea oarbă a altora. Existenţa acestei prejudecăţi şi influenţa sa asupra înţelesului pe care publicul l-a dat cuvântului este uşor de explicat. Omul, ca toate fiinţele vii, se adaptează condiţiilor în care trăieşte şi transmite prin moştenire obiceiurile căpătate. Astfel, fiind născut şi trăind în sclavie, fiind descendentul mai multor generaţii de sclavi, omul, când a început să gândească, a crezut că sclavia este o condiţie esenţială a vieţii şi libertatea îi părea imposibilă. În acelaşi fel, muncitorul, forţat secole de-a rândul să depindă de bunăvoinţa patronului său pentru a munci, pentru pâine şi obişnuit să-şi vadă propria viaţă la dispoziţia celor care posedă pământul şi capitalul, a sfârşit prin a crede că stăpânul său este cel care-i dă mâncarea şi întreabă ingenios cum ar fi posibil să trăiască, dacă nu ar fi un stăpân peste el? În acelaşi fel, un om ale cărui membre au fost legate din naştere, dar care a aflat totuşi cum să şchiopăteze, ar putea atribui această înlesnire chiar bandelor care i-au luat posibilitatea de a se mişca, în timp ce, dimpotrivă, ei ar diminua şi paraliza energia membrelor sale.

Dacă adăugăm efectului natural al obiceiului educaţia dată de stăpânul său, preotul, învăţătorul, etc. care cu toţii sunt interesaţi în a-l învăţa că patronul şi guvernul sunt necesari, dacă adăugăm judecătorul şi poliţistul să-i forţeze pe cei care gândesc diferit – şi ar putea încerca să propage ideile lor – să păstreze liniştea, vom înţelege cu toţii cum prejudecata asupra utilităţii şi necesităţii stăpânilor şi guvernelor s-a împământenit. Să presupunem că un om ar fi venit cu o teorie completă, cu 1000 de ilustraţii abil inventate, pentru a-l convinge pe omul cu membrele legate că, dacă membrele sale ar fi eliberate, nu ar putea să meargă, nici chiar să trăiască. Omul şi-ar apăra cu furie bandele care l-au legat şi ar considera pe oricine ar încerca să-l elibereze inamicul său. Astfel, dacă se crede că guvernarea este necesară şi că fără guvern trebuie să fie dezordine şi confuzie, este natural şi logic să presupunem că anarhia, care înseamnă absenţa guvernării, trebuie de asemenea să semnifice absenţa ordinii. În acele epoci şi ţări unde oamenii au considerat guvernarea unui singur om (monarhie) necesară, cuvântul „republică” (guvernarea majorităţii) a fost folosit exact cu acelaşi sens ca „anarhie” pentru a sugera dezordinea şi confuzia. Urme ale acestui înţeles al cuvântului se găsesc încă în limbajul popular al majorităţii ţărilor. Când această părere va fi schimbată şi publicul va fi convins că guvernul nu este necesar, ci extrem de dăunător, cuvântul „anarhie”, deoarece înseamnă „fără guvernare”, va deveni egal cu a spune „ordine naturală, armonie a nevoilor şi scopurilor tuturor, libertate deplină cu solidaritate deplină”. Deci, se înşeală cei care spun că anarhiştii şi-au ales numele rău, deoarece este înţeles greşit de mase şi duce la o falsă interpretare. Dificultatea pe care anarhiştii o întâmpină în propagarea ideilor lor nu depinde de numele pe care şi l-au dat, ci de faptul că concepţiile lor lovesc în prejudecăţile pe care oamenii le au despre funcţia guvernului sau a Statului, aşa cum este denumit.

Despre Anarhism

“Nu voi stăpâni şi nu mă voi lăsa stăpânit.”

Citatul de mai sus al lui John Henry Mackay este o declaraţie împotriva ierarhiei, şi probabil cea mai eficientă definiţie a anarhismului, prin simplitatea sa atrage însă şi multe întrebări: Ce ne stăpâneşte? De ce să nu stăpânesc? De ce să nu mă las stăpânit? Una dintre valorile cele mai apreciate de anarhişti este libertatea, ea fiind cadrul în care societatea se poate dezvolta şi creste fară restricţii. Lipsa libertăţii distruge voinţa şi judecata personală, este degradant si umilitor pentru un om să fie condus de un altul. Anarhiştii cred în demnitatea şi valoarea intrinsecă a fiecărui om, indiferent de rasă, sex, vârstă, orientare sexuală, etnie etc. Din aceasta cauză dominarea este indezirabilă şi atrage dupa sine inechilibre sociale.

In mod clasic, statul este considerat principala formă de dominare, alături de acesta numărându-se capitalul şi religia. Statul prin legi şi prin birocraţie transformă omul în cetăţean, într-un număr dintr-o statistică, fiecare om cu un cod numeric personal, un supus, un înregistrat, un vot, un consumator, un angajat sau somer.
Statele nu sunt decât un set de instituţii birocratice care au monopol asupra unor servicii. Insă ele diferă foarte mult ca formă şi structură internă pe suprafaţa întregii noastre planete. In general legimitatea lor este dată fie de o constituţie, de votul majorităţii, o zeitate etc. Una din principalele funcţii ale statului este legiferarea diferitelor activităţi şi regularizarea lor. Discursul statului se bazează în general pe această “sfinţenie” a legii şi pe imboldul de respectare a ei. Dar ce este legea şi cât este ea de sfântă? Bineînţeles că legile şi constituţiile sunt scrieri realizate de oameni. Ele nu sunt nici sfânte, şi nici perfecte, de altfel observăm cum de foarte multe ori acestea se schimbă sau li se aduc adăugiri şi modificări diverse. Cum poate de alminteri, un om care nu a predat niciodată să dea legi despre educaţie? La fel şi în sănatate, şi în orice alt domeniu? Puţinii oamenii care-i conduc pe ceilalţi nu sunt nici mai buni, nici mai inteligenţi, nici mai pricepuţi decât cei ce îi urmează, sunt doar prin poziţia pe care o ocupă mai predispuşi să facă rău. Fără sa-şi dea seama că doar un concurs de împrejurări favorabile într-o societate bolnavă i-a adus în această poziţie, aceştia, chiar şi cei cu cele mai nobile intenţii, ajung să fie corupţi.

Dreptatea nu se poate afla pe o foaie de hârtie scrisă de câţiva oameni. Am auzit de cazul unui hoţ de găini recidivist care a primit 6 ani de puşcărie, un amărât de la marginea Iaşiului, una dintre cele mai sărace zone din U.E. şi un alt caz al unui deputat care, după ce ucide un copil pe trotuar, fuge de la locul accidentului, „se predă” după cîteva ore, constatându-se că avea o alcoolemie peste limita legală, şi scapă cu doi ani de închisoare cu suspendare susţinând că alcoolemia se datora… merelor prea multe mâncate. Nu vă amăgiţi, puscăriile sunt pline de săraci! Fiindcă în actualul sistem, statul şi capitalul merg mână în mână. Cel ce are bani este mult mai puternic decât cel ce nu are, şi puterea se află defapt în mâinile bogaţilor. Acest lucru este lipsit de etică şi duce la schimbarea valorilor uzuale dintr-o societate. Compasiunea, sinceritatea, întrajutorarea, prietenia, înţelepciunea, toleranţa sau dragostea devin inutile în societatea de tip capitalist care se bazează pe competitivitate, minciună, furt, delapidare, şmecherie, monopol, distrugere şi profit.
Oamenii primesc valoare prin ceea ce deţin şi nu prin ceea ce fac. Iar proprietatea este mărită nu prin acţiuni nobile ci prin exploatarea injustă a resurselor naturale şi umane.
Anarhismul propune o societate bazată pe libera asociere, abolirea statului şi a banilor. O societate în care omul să găseasca bucurie şi însemnătate în munca pe care o depune. O societate în care spiritul revoluţionar şi critic să triumfe şi să fie apreciat. O societate în care nu voi stăpâni şi nu mă voi lăsa stăpânit.

Tradarea sindicatelor

Sindicatele din România de după 1990 şi-au trădat menirea, deoarece i-au abandonat şi i-au înşelat pe salariaţii ale căror interese trebuiau să le apere.

Într-adevăr, sindicatele au fost înfiinţate pentru a lupta împotriva patronilor capitalişti. Lucru firesc, deoarece, în încercarea lor de a maximiza profitul (nu-i nimic marxist în consideraţiile acestea!), capitaliştii au tendinţa – dacă nu sunt împiedicaţi – să-şi exploateze salariaţii, cerându-le mai mult efort sau făcând economii la protecţia muncii. Or, sindicatele, prin proteste, marşuri, greve, urmate de negocieri, obţin ameliorări şi protecţie fie prin contracte directe cu angajatorii, fie prin modificarea legislaţiei. Nu asta s-a întâmplat însă la noi!

Din punct de vedere al legislaţiei, nu erau probleme fundamentale: săptămâna de lucru de 40 de ore, concediile plătite etc. erau un bun câştigat încă în 1990. Apoi, treptata aliniere la legislaţia europeană, foarte avansată în domeniu, a condus la alte avantaje şi drepturi, sosite cumva de-a gata, fără zeci şi zeci de ani de luptă sindicală îndârjită, aşa cum se întâmplase în ţările dezvoltate din Vest. Astfel că sindicatele – fie cele scoborâte din vechiul UGSR, fie înfiinţate după 1990 şi federate ulterior – nu aveau mare lucru de făcut în acest domeniu. Ceea ce ar fi trebuit urgent să facă – mai ales odată cu dezvoltarea sectorului privat – era să obţină ca drepturile legale să fie respectate de patroni. Aşadar, să aibă grijă ca toţi salariaţii să fie plătiţi pe cartea de muncă cu suma efectiv negociată – şi nu la salariul minim pe economie şi cu restul banilor strecuraţi din buzunarul patronului -, ca săptămâna de lucru să nu depăşească timpul legal fără compensaţie, concediile să fie acordate, protecţia muncii să fie asigurată etc. Era necesar să lupte cu îndârjire împotriva muncii la negru, care duce la scăderea salariilor în ansamblu, să aibă grijă, în general, ca patronii să nu facă evaziune fiscală pe socoteala salariaţilor, neplătindu-şi cu lunile sau cu anii cotele de asigurări sociale. Care ar fi fost semnul unor atare acţiuni? Grevele şi protestele din sectorul privat, urmate, treptat, de o ameliorare a situaţiei.

Or, ce vedem? Greve şi proteste în sectorul privat lipsesc aproape complet de ani de zile. Sindicalizarea în sine este slabă în sectorul privat. În schimb, munca la negru înfloreşte, iar evaziunea fiscală prin neplata asigurărilor îi va lovi profund pe salariaţi. Extrem de rar am auzit, în aceste cazuri, de proteste sindicale, nici măcar atunci când au loc accidente de muncă, ci, de obicei, intervin (dacă intervin) tot diferite autorităţi ale statului. E adevărat că salariile pot fi stimulante în mediul privat, dar tăcerea cumpărată a salariaţilor nu înseamnă că lucrurile sunt în regulă.

În schimb, ţinta luptei sindicale de la noi este, de ani buni, statul şi sectorul bugetar. Aici au loc greve, aici se fac marşuri, aici liderii bugetarilor sau ai unor regii subvenţionate, precum Metrorex sau CFR, ridică vocea şi fac cereri ultimative. De ce? Fiindcă statul e „o vacă de muls“, în timp ce patronii nu sunt; fiindcă politicienii au nevoie de sindicate; fiindcă mentalitatea socialistă s-a menţinut mai mult în sectorul bugetar, unde lipsa eficienţei e cronică; fiindcă liderii sindicali s-au vândut unor oameni de afaceri sau au ajuns ei înşişi oameni de afaceri, precum Liviu Luca. Faptul că, dintre toţi liderii marilor confederaţii, numai Bogdan Hossu, se pare, nu e pe „lista lui Vântu“ ar trebui să dea fiori oricărui sindicalist de rând. Nu a dat, se pare!
Aşadar, sindicatele i-au abandonat pe angajaţii din sectorul privat care aveau nevoie de ei şi i-au preluat pe bugetari, care aveau mai puţină nevoie. Le-au făcut atunci promisiuni şi, ca să pară eficienţi, au negociat, sectorial, celebrele sporuri. Toată lumea a părut să câştige pe moment: oamenii au căpătat, temporar, mai mulţi bani, sindicaliştii au părut eficienţi, iar administraţiile s-au bucurat că au scăpat de o mică problemă locală. Dar, adăugate şi însumate în întreaga economie, aceste nenumărate sporuri – neincluse în salariul de bază – au creat o povară bugetară insuportabilă. A venit criza şi ele au fost primele tăiate. Dacă măcar o parte dintre ele ar fi fost incluse în salariul de bază, astăzi bugetarii din multe sectoare ar fi pierdut mai puţin.

Administraţiile au procedat iresponsabil, dar asta nu scuză trădarea sindicatelor.

Dar cea mai mare trădare din partea sindicatelor o reprezintă faptul de a-i presa pe politicieni – mai ales aflaţi în campanie electorală – pentru a accepta măriri salariale importante în domeniul bugetar, deşi şi politicienii, şi liderii sindicali ştiu bine că nu există o bază economică pentru aceasta. Să ne amintim de votul unanim din parlament din 2008 pentru mărirea cu 50% a salariilor din educaţie, vot realizat sub presiunea şi în aclamaţiile sindicaliştilor invitaţi. Da, politicienii au fost slabi şi demagogi – ceea ce s-a constatat repede. Dar sindicaliştii au trădat pur şi simplu încrederea oamenilor, lăsându-i să creadă că aclamaţiile lor pot umple buzunarele, ceea ce până şi Guvernul Tăriceanu a refuzat. Nu am văzut pe nimeni din fruntea sindicatelor demisionând, deşi cei care au trădat încrederea oamenilor s-ar fi cuvenit să-şi piardă privilegiile.

Acum sindicatele au devenit o masă de manevră în mâna partidelor din opoziţie – mai ales PSD – şi a unor „moguli“. Atunci când un sindicat, precum cel al poliţiştilor, prin definiţie apolitic, cere plecarea preşedintelui şi a guvernului (trec peste injuriile proferate), el nu numai că încalcă legea, dar îi trădează încă o dată pe membrii respectivi, lăsându-i să creadă că strada se poate substitui parlamentului şi poate decide soarta preşedintelui ales prin vot universal. Marea ticăloşie a sindicatelor constă în aceea că ele vin, ultimativ, cu pretenţii maximale – salariul minim de 750 de lei, recuperarea celor 25% pierdute din salariu, anularea măririi treptate a vârstei de pensionare –, despre care ştiu perfect că nu ar putea fi îndeplinite de niciun guvern în momentul de faţă. Oamenii de rând sunt din nou ispitiţi să creadă baliverne şi mulţi chiar le cred. Pentru şefii sindicatelor – cam aceiaşi de un deceniu cel puţin -, ca şi pentru politicienii cu care au înţelegeri ascunse, şi pentru marii patroni care îi finanţează pe toţi, aceşti oameni de rând nu sunt decât o turmă de proşti pe care se susţin ambiţiile lor de putere şi interesele lor venale. Poate fi concepută o trădare mai desăvârşită, mai neruşinată, dar, totodată, şi mai periculoasă?