Revolta din Kronstadt (1921)

Motto : “Ce păcat că uneori tăcerea celor morţi vorbeşte mai tare decât vocea celor vii.”
Emma Goldman

Revolta din Kronstadt a fost o luptă eşuată a marinarilor din acest oraş conduşi de Stepan Maximovici Petricenko împotriva guvernului bolşevic al Rusiei sovietice.  Rebeliunea s-a desfăşurat în primele zile ale lunii martie din anul 1921 la Kronstadt, o fortăreaţă navală aflată pe insula Kotlin din Golful Finic, şi care servea drept bază a Flotei Baltice Ruse, dar şi ca punct de pază şi supraveghere al Petrogradului, aflat la o distanţă de 33 kilometri. De asemenea, în timpul revoluţiei bolşevice, Kronstadt-ul a reprezentat unul din cele mai importante puncte de sprijin ale sovietului din Petrograd.

Kronstadt-ul şi Revoluţia Rusă

map_of_st-_petersburg_einseitige_farbkarte

Oraşul avea în total 50 000 de locuitori în 1921 (marinari din flota baltică, soldaţi, civili, meşteşugari şi negustori, muncitori, oficialităţi, etc.). O mică trecere în revistă a trecutului revoluţionar al oraşului este necesar, deoarece bolşevicii au reclamat de multe ori ca din 1917 şi până în 1921 compoziţia socială / politică a marinarilor s-a schimbat , Troţki acuzându-i pe rebelii din 1921 că nu aveau nimic în comun cu revoluţionarii din 1917/1918, rebelii fiind caracterizaţi ca « elemente demoralizatoare, bărbaţi care purtau pantaloni eleganţi albi şi care îşi făceau părul precum filfizonii. Astfel, Israel Getzler, care a studiat arhivele ruseşti în legătură cu acest eveniment, a stabilit că 75,5% din marinari fuseseră recrutaţi înainte de 1918, 80% din ei proveneau din regiunile Marii Rusii, 10% din Ucraina şi 9% fuseseră recrutaţi din Finlanda. În concluzie, la sfârşitul anului 1920, în Kronstadt încă predominau veteranii politizaţi dinainte de revoluţie.

De asemenea, marinarii din Kronstadt s-au aflat mai mereu în avangarda evenimentelor revoluţionare care au avut loc în Rusia, atât în 1905, cât şi în 1917. În timpul revoluţiei din februarie 1917, marinarii din Kronstadt şi-au ucis 200 din ofiţerii superiori. În mai 1917, aproximativ 3 000 de marinari s-au alăturat bolşevicilor, cu toate că, în marea lor majoritate, aceştia erau anarho-sindicalişti şi socialişti-revoluţionari . Pe 16 mai 1917, Sovietul din Kronstadt şi-a declarat independenţa faţă de Guvernul Provizoriu, lucru care l-a nemulţumit pe Lenin, deoarece acesta încă nu era pregătit ca să preia puterea pentru bolşevici. În cele din urmă, marinarii au renunţat la această acţiune însă un lucru devenea din ce în ce mai evident – ei nu erau susţinători necondiţionaţi ai bolşevicilor.

 

Totuşi, marinarii din Kronstadt erau fanatici în ceea ce priveşte crezul lor politic revoluţionar anarhist. Astfel, de exemplu, când Guvernul Provizoriu a încercat să închidă în iunie 1917 centrele anarhiste din Petrograd, 50 de marinari înarmaţi din Kronstadt au venit în oraş pentru a-şi apăra camarazii. În iulie 1917 au participat alături de bolşevici în încercarea de a înlătura Guvernul Provizoriu, 20 000 de marinari au luptat alături de gărzile roşii bolşevice care l-au învins în august 1917 pe albul Kornilov şi, în final, i-au ajutat pe bolşevici în lovitura de stat din noiembrie 1917. De altfel, în Kronstadt se afla cantonat şi faimosul crucişător Aurora, cel care a bombardat pe 25 noiembrie 1917 Palatul de iarna din Sankt Petersburg, dând astfel startul revoluţiei bolşevice . De asemenea, din rândurile marinarilor din Kronstadt provenea şi anarhistul Anatoli Jelezniakov, cel care a pus capăt cu brutalitate lucrărilor Adunării Constituante din octombrie 1917.

Toate aceste lucruri – radicalismul revoluţionar şi fanatismul pentru cauza revoluţiei – l-au determinat pe Lev Troţki să-i numească pe marinarii din Kronstadt ” mândria şi gloria Revoluţiei Ruse”. Însă anarhismul locuitorilor din Kronstadt nu putea fi limitat de autoritarismul bolşevic, fapt care va reprezenta de altfel şi una din cauzele revoltei din martie 1921.

Situaţia din Rusia la începutul anului 1921

La începutul anului 1921 Rusia bolşevică se afla în pragul colapsului total. Tranziţia de la « comunismul de război » la « noua politică economică » (NEP) iniţiată de Lenin a fost puternic resimţită de populaţie. Aceasta, aflată la capătul puterilor după lungul şi sângerosul război civil care devastase ţara timp de 4 ani şi după privaţiunile impuse de participarea Rusiei la primul război mondial, începea să nu mai susţină total regimul bolşevic . Muncitorii declanşau greve, ţăranii se răsculau şi chiar şi în rândurile bolşevicilor apăruseră neînţelegerile şi sciziunea. La toate aceste probleme se adăuga şi represiunea dură impusă de CEKA pentru a elimina pe toţi « duşmanii revoluţiei » , iar violenţa şi teroarea impusă de acest organ nu făceau altceva decât să înrăutăţească situaţia. Numai în februarie 1921, în preajma deschiderii lucrărilor celui de-al X-lea Congres al Partidului bolşevic, în Rusia izbucniseră 118 revolte împotriva noului regim .

Comunismul anticomunist

O serie de greve ale muncitorilor ruşi au precedat revolta muncitorilor din Kronstadt. Astfel, datorită faptului că la sfârşitul lunii ianuarie 1921 bolşevicii scăzuseră raţia de pâine cu o treime, şi chiar şi muncitorii primeau acum doar alimente constând în 1000 de calorii pe zi, în a doua parte a lunii februarie la Moscova au intrat în grevă 10 000 de menşevici şi eseri, cărora li s-au alăturat muncitorii din metalurgie şi de pe şantierile navale şi porturi. De altfel, pe 27 februarie a fost răspândit un afiş pe care scria: « Muncitorii şi ţăranii vor libertate. Ei nu mai vor să trăiască după decretele bolşevicilor ! ».

Starea de spirit a muncitorilor s-a răspândit şi printre soldaţii Armatei a VII-a care era staţionată la Petrograd. Autorităţile bolşevice au reacţionat dur. CEKA a trecut imediat la arestarea celor consideraţi periculoşi, peste 500 de muncitori, intelectuali, studenţi,, lideri sindicali, eseri şi anarhişti fiind duşi în spatele gratiilor.

Pe 26 februarie, o delegaţie a marinarilor din Kronstadt a ajuns la Petrograd pentru a se informa asupra situaţiei existente în oraş. Pe 28 februarie, după ce delegaţia a prezentat marinarilor un raport în termeni destul de duri cu privire la represiunea cruntă la care recursese CEKA pentru a pune capăt grevelor din Petrograd, marinarii de pe vasele Petropavlovsk şi Sevastopol au ţinut o întrunire de urgenţă. „Având în vedere că sovietele prezente nu exprimă voinţa muncitorilor şi ţăranilor”, ei au elaborat un program în 15 puncte în care se prevedea:

1.Deoarece Sovietele existente acum nu mai reprezintă voinţa muncitorilor şi ţăranilor,să se organizeze cât mai repede posibil alegeri noi pentru soviete prin vot secret, cu libertatea de a duce în prealabil o campanie electorală pentru toţi muncitorii şi ţăranii.
2. Libertatea cuvântului şi a presei pentru toţi muncitorii şi ţăranii, pentru anarhişti şi partidele socialiste şi de stânga.
3. Libertatea de întrunire pentru sindicate şi organizaţiile ţărăneşti.
4. O conferinţă, fără pariciparea Partidului Comunist, a muncitorilor, soldaţilor şi din Petrograd, Kronstadt şi provincia Petrograd să fie organizată până cel târziu la 10 martie 1921.
5. Eliberarea tuturor deținuților politici ai partidelor socialiste, ca şi a tuturor muncitorilor, țăranilor, soldaților şi marinarilor închişi datorită legăturilor cu mişcarea muncitorească şi ţărănească.
6. Alegerea unei comisii care să recerceteze cazurile celor închişi în puşcării şi lagăre de concentrare.
7. Desfiinţarea tuturor secţiilor politice din armată. Niciun partid nu ar trebui să aibă privilegii în propagarea ideilor sale sau să primească suport financiar de la stat pentru un asemenea scop. În schimb, ar trebui înfiinţate comisii culturale şi educaţionale, alese pe plan local şi finanţate de stat.
8. Deblocarea drumurilor dintre oraş şi sate.
9. Raţii de hrană egale pentru toţi muncitorii, cu excepţia celor implicaţi în ocupaţii care pun sănătatea în pericol.
10. Desfiinţarea delegărilor de partid în armată şi a gărzilor de partid din fabrici şi mori. Dacă astfel de detaşări şi gărzi sunt necesare, ele trebuie stabilite în armată din rândul soldaţilor, iar în fabrici şi mori acest lucru trebuie lăsat în seama muncitorilor.
11. Libertate deplină de acţiune pentru ţărani în ceea ce priveşte pământul şi dreptul de a deţine vite, cu condiţia ca ţăranii să se descurce cu mijloace proprii şi să nu angajeze forţă de muncă.
12. O cerere către toate ramurile armatei, inclusiv ofiţerii de instrucţie, pentru  a pune în aplicare acest program.
13. Presa să facă programului o publicitate însemnată.
14. Desemnarea de grupuri mobile de control a muncitorilor.
15. Autorizarea producţiei meşteşugăreşti, în care nu e implicată munca salariată.
Kronstadt, 2 martie 1921
Nava de război Petropavlovsk

Petrichenko, Preşedinte al adunării Marinarilor
Perepelkin, Secretar al adunării Marinarilor

12512489_580506348775382_6091746987886259383_n

Adunările de pe navele de lupta  Petropavlovsk si Sevastopol – 28 februarie 1921

 

 

După această consfătuire, la 1 martie 1921 în piaţa publică a avut loc o mare adunare populară, la care au participat 15-16 000 de oameni care au aprobat rezoluţia. Numai doi oficiali bolşevici s-au exprimat prin vot negativ împotriva acestui program . De asemenea, adunarea a hotărât ca o nouă delegaţie să meargă la Petrograd pentru a explica muncitorilor grevişti şi soldaţilor din garnizoana oraşului programul lor şi pentru a-i convinge pe muncitorii din acest oraş să trimită o delegaţie neutră la Kronstadt pentru a se informa despre situaţia de aici. Însă bolşevicii au arestat imediat delegaţia marinarilor.

După data de 2 martie, în fruntea rebelilor s-a aflat un Comitet Revoluţionar Provizoriu, prin a cărui denumire şi activitate s-a dovedit a fi pentru bolşevici încă o ameninţare şi provocare. Însă pentru regimul bolşevic, cea mai mare ameninţare era reprezentată de rezoluţia marinarilor de pe Petropavlovsk. Căci, prin revendicarea de a se organiza alegeri noi pentru soviete – sovietele existente în acel moment « nereprezentând interesele muncitorilor şi ţăranilor » – însuşi regimul bolşevic era contestat. Aceste idei au fost reluate şi pe 3 martie, o dată cu apariţia ziarului revoluţionar Izvestiia. De asemenea, bolşevicii s-au temut de această revoltă – şi au căutat să propage acest lucru şi în rândurile opiniei publice, dar mai ales în rândurile armatei – şi pentru că Albii erau consideraţi a se afla în spatele acestei afaceri, în special pentru a submina noua poziţie internaţională a Sovietelor, dar şi datorită faptului că acest oraş putea fi o bună bază pentru Albi şi ceilalţi inamici ai regimului de a debarca în Rusia. Iar dacă acest lucru ar fi avut loc – şi Lenin a spus-o în mod explicit în deschiderea Congresului X al Partidului bolşevic – noul regim şi revoluţia ar fi fost cu desăvârşire compromise.

Represiunea

În cele din urmă, bolşevicii au recurs la o soluţie de forţă pentru a pune capăt revoltei care devenea din ce în ce mai periculoasă. Însă şi acum mai persistă întrebarea dacă intervenţia armată împotriva Kronstadt-ului a fost justificată. Într-adevăr, în primele zile s-au dus o serie de negocieri, din partea bolşevicilor participând 2 emisari de rang înalt – Kalinin şi Kuzmin. Însă în cele din urmă, după tonul pe care aceştia l-au folosit faţă de marinari, după atitudinea pe care au avut-o ei şi Partidul bolşevic reiese în mod evident faptul că bolşevicii nu au dus cu adevărat negocieri pentru a pune capăt problemelor, ci, mai degrabă, ei au adresat ultimatum-uri celor din Kronstadt. Iar aceştia (bolşevicii ) nu se aflau în dispoziţia de a face compromisuri şi nici timpul nu le-o permitea, având în vedere că începea şi dezgheţul, ceea ce ar fi permis vaselor din port să acţioneze nestingherit, iar rebelii ar fi putut beneficia de forţe noi.

„Am aşteptat cât mai mult posibil, însă ne confruntam cu pericolul topirii gheţii şi astfel am fost nevoiţi să pornim atacul … ” declara Troţki după sfârşitul represiunii.

Troţki, comandantul Armatei Roşii l-a însărcinat pe tânărul ofiţer Mihail Tuhacevski să reprime revolta. Acesta a preluat conducerea Armatei a VII-a şi a tuturor trupelor staţionate în districtul Petrograd. De asemenea, a beneficiat de întăriri din partea Armatei Roşii. Totodată au participat şi trupe CEKA şi de cadeţi.

Primul atac asupra oraşului a avut loc la 8 martie si a fost un insucces. Aceeaşi soartă a avut-o şi al doilea atac dus împotriva rebelilor. De asemenea, în luptă au fost aruncate şi unităţi formate din chinezi, tătari, başchiri, letoni şi trupe loiale din Ucraina şi de pe frontul polonez, presupunându-se că acestea ar fi luptat fără a avea remuşcări faţă de rebeli, aşa cum avuseseră unele trupe (destul de numeroase) formate din ruşi . Pentru a împiedica eventualele acte de trădare, dar şi pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de partid şi de noul regim, la lupte au participat în mod direct şi cei 300 de delegaţi la Congresul X al Partidului Bolşevic, conduşi de Kliment Voroşilov. După mai multe atacuri respinse – care au cauzat pierderi însemnate bolşevicilor, datorită atât rezsitenţei rebelilor, dar şi datorită faptului că gheaţa se sfărâma în timpul atacurilor – asaltul final a fost în data de 17 martie 1921. Cei 15 000 de apărători ai fortăreţei au fost copleşiţi de armata bolşevică formată din 50 000 de soldaţi. În urma acestui atac, Armata Roşie a contabilizat pierderi de 10 000 de oameni (răniţi, morţi, dispăruţi), pe când în rândul rebelilor s-au înregistrat doar 3 000 de pierderi. Însă trebuie remarcat şi faptul că peste 8 000 de rebeli au reuşit să evadeze din încercuirea bolşevicilor fugind pe gheaţa Golfului Finic până în Finlanda.

După cucerirea Kronstadt-ului de către Armata Roşie s-a trecut la represalii dintre cele mai sângeroase. Nu a existat niciun proces public al rebelilor din Kronstadt. O parte din cei capturaţi au fost executaţi pe loc de CEKA (cca. 600), iar alţii au fost duşi în lagăre de muncă forţată în apropierea Mării Albe din nordul Rusiei. Conform unor mărturii ale anarhiştilor, la începutul anului 1922, din cei 5 000 de rebeli capturaţi şi trimişi în ” lagărele pentru scopuri speciale ” din nord, doar 1 500 se mai aflau în viaţă.

Concluzii

Kronstadt-ul a căzut. Insurgenţii luptaseră cu curaj şi determinare. Însă mişcarea, de la început, nu a avut sorţi de izbândă, lucru recunoscut chiar de liderii revoltei. Marinarii nu dispuneau de o forţă de invazie şi nici de ajutor extern, pe când bolşevicii, după ce câştigaseră războiul civil îşi puteau concentra toate forţele împotriva lor. În plus, stratul gros de gheaţă aflat peste Golful Finic a permis realizarea unor atacuri puternice de infanterie împotriva fortăreţei izolate. În comparaţie cu opoziţia din timpul Războiului Civil, rebeliunea din Kronstadt a fost o mişcare minoră. Dacă bolşevicii putuseră să-i învingă pe Denikin, Kolceak şi Yudenichşi să se lupte apoi cu polonezul Pilsudski, Kronstad-ul nu putea reprezenta din acest punct de vedere o ameninţare serioasă.  Ceea ce îi speria într-adevăr pe bolşevici era faptul că această mişcare putea declanşa o revoltă generală în interior, mai ales că în această perioadă situaţia era destul de întunecată şi oricând putea degenera ; de asemenea, marinarii aveau o bună pregătire militară, iar fortăreaţa putea servi ca un cap de pod pentru o eventuală forţă invadatoare.  Pe lângă aceste lucruri, victoria insurgenţilor era improbabilă şi datorită faptului că poporul rus nu i-a susţinut, aceştia temându-se de o restauraţie a Albilor mai mult decât îi urau pe comunişti. A contribuit de asemenea şi faptul că rebelii nu au beneficiat de ajutor extern. Puterile occidentale renunţaseră la politica intervenţionistă şi deja se îndreptau către o acomodare treptată cu regimul bolşevic.

O consecinţă a revoltei marinarilor a fost accelerarea aplicării NEP, care a reuşit să detensioneze situaţia din Rusia pe moment. Într-adevăr, se terminase cu confiscarea grânelor şi blocarea drumurilor, batalioanele de muncă au fost desfiinţate, iar sindicatele au obţinut un anumit grad de independenţă faţă de stat. Însă fermele de stat au rămas intacte, iar în sectorul industrial s-a revenit chiar la un capitalism parţial. Şi contrar principiilor pe care le arboraseră inainte în ceea ce priveşte « democraţia proletară », vechii directori au continuat să rămână la conducerea societăţilor economice, iar muncitorii au continuat să rămână reduşi doar la un stadiu de victime ale unui salariu sclavagist, refuzându-li-se orice implicare în procesul de management la locul de muncă. De asemenea, nu a avut loc nici democratizarea armatei, iar problema electivităţii comitetelor de nave şi cea a comisarilor politici a fost pierdută în ceaţă, în timp ce disciplina a fost întărită, iar rândurile Armatei Roşii au fost completate şi suplimentate cu tineri comunişti obedienţi.

Însă lucrul care este cel mai important e că niciuna din revendicările de ordin politic din programul marinarilor de pe nava Petropavlovsk nu a fost acceptat – iniţiativa populară a fost paralizată, iar sovietele libere doar un vis utopic. Statul a refuzat libertatea presei, de expresie şi a întrunirilor, iar niciunul dintre deţinuţii politici anarhişti sau socialişti nu a fost eliberat. Oricum, orice atitudine de toleranţă faţă de opoziţia politică va dispare în mai 1921, Lenin declarând că locul rivalilor socialişti şi anarhişti este în spatele gratiilor sau în exil, alături de Albi. Astfel, Kronstadt-ul, la fel ca orice altă revoltă eşuată împotriva regimurilor autoritare, a dus exact la opusul scopurilor sale: în loc de o epocă a auto-determinării şi auto-guvernării, dictatura comunistă s-a accentuat şi mai mult.

Nu putem susţine faptul că totalitarismul sovietic a început cu represiunea de la Kronstadt sau că la acea vreme el era inevitabil. Aşa cum remarcase şi Victor Serge, « germenii Stalinismului se aflau în Bolşevism încă de la început ».

În cele din urmă, însă, învingătorii de la Kronstadt au devenit victime ale sistemului la crearea căruia ei contribuiseră. Zinoviev, Tuhacevski şi Dybenko au pierit în Marea Teroare,  „Iuda Trokţi” , aşa cum îl numea un pamflet sovietic, a fost asasinat în Mexic, Raskolnikov s-a sinucis, iar mulţi dintre delegaţii de la Congres care luaseră parte la luptele finale au dispărut în închisorile lui Stalin.

Însă ” martirii din Kronstadt au continuat să trăiască în memoria oamenilor precum copiii inocenţi ai revoluţiei….”

 


7 MARTIE 1921-ÎN MEMORIA INSURECȚIEI DE LA KRONSTADT – Nestor Makhno in jurnalul Dielo Truda, Nr.10 – Martie 1926

 

f9e2bc1d-15ef-4db3-bd8f-c5a5c7a73704

Marinarii din Kronstadt

” 7 martie e o zi dureroasă pentru muncitorii așa numitei ”Uniuni a Republicilor Soviete și Socialiste”, uniune care a participat într-un fel sau altul la evenimentele din această zi din Kronstadt. Comemorarea sa este la fel de dureroasă și pentru muncitorii din toate părțile, deoarece aduce aminte de cerințele marinarilor și a muncitorilor liberi din Kronstadt , făcute la adresa ”călăului roșu”, ”Partidului Comunist rus” și la adresa guvernului sovietic, care laolaltă asasinau revoluția rusă.


Kronstadt a cerut acestor bandiți de stat să înapoieze tot ce aparține muncitorilor din orașe și sate, ei fiind cei ce au făcut revoluția. Proletarii din Kronstadt au cerut să fie puse în practică principiile revoluției din Octombrie: ”Alegerea liberă a sovietelor, libertatea de exprimare și libertatea presei pentru muncitori și țărani, pentru anarhiști și socialiști revoluționari”.


Partidul Comunist Rus a considerat acest lucru un atentat inadmisibil asupra monopolului său și, ascunzându-și imaginea de călău sub masca revoluționarului prieten al muncitorilor, a declarat că în Kronstadt se produce o contra-revoluție, apoi a lansat zeci de turnători și sclavi submiși – cekiști , membrii de partid- care s-au dedicat masacrării acestor onești luptători revoluționari, a căror singură greșeală a fost că s-au indignat pentru minciuna și lașitatea Partidului Comunist Rus, care călca în picioare drepturile muncitorilor și ale revoluției.


Pe 7 martie 1921, la ora 18:45, au declanșat un uragan de focuri de artilerie asupra Krondstadt-ului. O apărare a Krondstadt-ului revoluționar era naturală și inevitabilă. Aceasta s-a produs nu doar în numele propriilor cerințe, dar și în apărarea muncitorilor țării, care luptau pentru drepturile revoluționare, în mod arbitrar zdrobite de puterea bolșevică.
Apărarea a avut repercusiuni în toată Rusia sufocată, însă dispusă să se alăture luptei drepte și eroice din Krondstadt. Dar, din păcate, Rusia se afla fără putere, fiind dezarmată, exploatată și înlănțuită în mod constant de către Armata Roșie și Ceka, organisme create în special pentru a zbrobi spiritul și voința liberă a țării.


E greu de evaluat pierderile apărătorilor din Kronstadt și a masei oarbe din Armatei Roșie, dar cu siguranță vorbim de mai mult de zece mii de morți. În mare parte, muncitori și țărani, cei de care Partidul minciunii s-a folosit ani la rând, numai în serviciul propriilor interese de partid, pentru a dezvolta și a perfecționa atotputernica dominare a vieții economice și politice a țării. Kronstadt a apărat tot ceea ce a însemnat lupta muncitorilor și țăranilor în revoluția rusă, de această dată împotriva oligarhiei bolșevice. Din această cauză au fost exterminați, pe unii imediat după victoria militară, pe alții în închisorile moștenite de la regimul țarist și burghez. Din cei care au reușit să ajungă în Finlanda, mulți se află încă în lagăre de concentrare.


Văzută din acest punct de vedere, ziua de 7 martie trebuie să fie înțeleasă ca un moment dureros de către muncitorii din toate părțile. De această zi, nu doar muncitorii ruși, ci toți muncitorii, trebuie să-și amintească ca fiind evenimentul teribil al revoluționarilor din Kronstadt, căzuți în luptă sau care putrezesc în temnițele bolșevice.


Problema nu se rezolvă prin păreri de rău: în afară de comemorarea zilei de 7 martie, muncitorii de oriunde trebuie să organizeze proteste împotriva barbarităților comise în Kronstadt de către Partidul Comunist, împotriva muncitorilor și marinarilor revoluționari și să ceară eliberarea supraviețuitorilor moribunzi din temnițele bolșevice și din lagărele de concentrare finlandeze.”

 

8 răspunsuri la „Revolta din Kronstadt (1921)

  1. Pingback: Socialism sau capitalism de stat? (part 2) | Râvna·

  2. Pingback: Carte recomandata : „Omagiu Cataloniei” de George Orwell | Râvna·

  3. Pingback: Socialism sau capitalism de stat? « I.A.S.R·

  4. Va rog frumos, nu puteti falsifica istoria in halul asta, deoarece nu puteti dovedi ca a fost „rebeliune contrarevolutionara”. Deci, Israel Getzler, care a studiat arhivele ruseşti în legătură cu acest eveniment, a stabilit că 75,5% din marinari fuseseră recrutaţi înainte de 1918, 80% din ei proveneau din regiunile Marii Rusii, 10% din Ucraina şi 9% fuseseră recrutaţi din Finlanda. În concluzie, la sfârşitul anului 1920, în Kronstadt încă predominau veteranii politizaţi dinainte de revoluţie. Cum putea fi „rebeliune contrarevolutionara” cand inca predominau acei veterani care erau parte integrala din Revolutie? nu vad logica.

    Cum putea fi „rebeliune contrarevolutionara”, cand Crucisatorul Aurora a fost cel care a dat startul Revolutiei din Octombrie? cum putea fi „rebeliune contrarevolutionara” cand Anatoli Zhelezniakov (marinar din Kronstadt si anarhist) a fost cel care a desfiintat Adunarea Constituanta? argumentul „rebeliune contrarevolutionara” cade si este un injuriu adus martirilor Revolutiei Ruse. Marinarii si populatia din Kronstadt au fost coloana vertebrala a Revolutiei si a luptei impotriva albgardistilor, dupa atata lupta, nu au facut nimic decat sa isi ceara drepturile castigate in Revolutie, nimic mai mult. Daca bolsevicii nu si-au respectat promisiunile, Kronstadt a raspuns, programul in 15 puncte al marinarilor este „socialismul in actiune”, nu au facut nimic mai mult decat punerea in functiune a „democratiei sovietelor”.

    Deci, sa luam punct cu punct. Marinarii din Kronstadt au fost si inca erau la perioada aceea coloana vertebrala a Revolutiei, componenta lor nu s-a schimbat. Marinarii din Kronstadt au fost cei care au dat startul Revolutiei din Octombrie, intodeauna fiind in avangarda luptei militare impotriva albgardistilor. Marinarii din Kronstadt au pus in aplicare drepturile castigate in Revolutie, drepturi elementare pentru buna functionare a „Democratiei Sovietelor” si a socialismului in general.

    Cine a fost aici „contrarevolutionar”?

  5. Vrajeala, a fost REBELIUNE CONTRAREVOLUTIONARA, nimic mai mult. Lenin a avut 100% dreptate sa reprime rebeliunea. De vina e insa si teoria lui Trotki a „strangerii surubului”, noroc ca Lenin a sesizat la timp ca trebuie introdus, macar temporar, NEP-ul

  6. Pingback: Anatoli Zhelezniakov « I.A.S.R·

  7. Pingback: Tirania “comunista” si problema ideologiei « I.A.S.R·

  8. Pingback: Socialism sau capitalism de stat? (part 2) « I.A.S.R·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s