Revolutia din Tunisia a pornit de la un protest extrem ca al lui Adrian Sobaru

În scrierile lui Samuel Phillips Huntington, controversat politolog american, teoreticianul erei post-Războiul Rece, reţeta pentru revoltele sociale, într-o ţară condusă de un regim autoritar, este extrem de simplă și de clară: creşterea numărului de şomeri cu studii superioare şi augmentarea bruscă a preţurilor la alimente. Asta s-a întâmplat în Tunisia, asta pare că se întâmplă şi în Algeria, şi în Egipt, şi poate ar fi bine să ne gândim dacă nu cumva asta s-ar putea petrece şi în România. În 17 decembrie 2010, Mohamed Bouazizi, un tânăr tunisian care vindea fructe şi legume pe o stradă din Sidi Bouzid (oraş situat în centru Tunisiei la aproximativ 200 km de capitala Tunis), a fost oprit de o patrulă de poliţie pentru un control de rutină. Mohamed avea 26 de ani şi avea o licenţă universitară în informatică. Din păcate, diploma de absolvent de studii superioare nu i-a folosit la nimic lui Mohamed. Tânărul era şomer – aşa cum sunt aproximativ 43% din tinerii tunisieni absolvenţi de facultate, iar veniturile sale extrem de mici proveneau exclusiv din comercializarea fructelor şi legumelor şi îi serveau pentru a asigura minimul necesar traiului zilnic pentru el, mama şi sora sa. Poliţiştii i-au cerut autorizaţia, i-au spus că actele lui nu sunt valabile şi i-au confiscat marfa şi căruciorul. Mohamed a protestat vehement, iar poliţiştii l-au bătut şi l-au umilit. Ceva mai târziu, tânărul tunisian a încercat, fără succes, să depună o plângere împotriva agenţilor de poliţie care îl brutalizaseră. În loc de răspuns, Mohamed Bouazizi a fost ignorat de superiorii brutelor care îl bătuseră. Disperat, tânărul informatician tunisian a făcut rost de o sticlă cu benzină, s-a dus în faţa prefecturii din Sidi Bouzid, şi-a turnat-o în cap şi şi-a dat foc.

Protestul extrem al lui Mohamed a declanşat o revoltă energică în oraş. Mii de tineri au protestat în stradă împotriva regimului autoritar al preşedintelui Zine el-Abidine Ben Ali, aflat la putere din anul 1987. Oraşul a fost sigilat de forţele de ordine tunisiene. La 5 zile după auto-incendierea lui Mohamed Bouazizi, în acelaşi oraş, un alt tânăr, Hussein Nagi Felhi – şi el şomer cu diplomă de studii universitare -, s-a urcat pe un stâlp de înaltă tensiune din acelaşi oraş, a strigat lozinci împotriva regimului şi s-a aruncat pe cabluri, electrocutându-se. Acestui al doilea gest extrem de protest i-au urmat noi demonstraţii violente. Protestatarii dezlănţuiţi au incendiat secţii de poliţie, gări şi clădiri oficiale. Poliţia a răspuns cu foc, ucigând mai mulţi protestatari.

În mod firesc, revolta s-a extins rapid, spre capitala Tunis, acolo unde manifestaţiile au început chiar în ultimele zile ale anului trecut. După două săptămâni, joia trecută, încă preşedintele Ben Ali a apărut la postul public de televiziune, promiţând – aidoma lui Nicolae Ceauşescu, în decembrie 1989 – mai multe locuri de muncă şi creşterea nivelului de trai. Vineri seară, despotul tunisian reuşea să fugă din Tunis, către Franţa, aşa cum s-a spus iniţial. Franţa i-a refuzat lui Ben Ali intrarea pe teritoriul său, iar dictatorul tunisian a ajuns în cele din urmă să se adăpostească în Arabia Saudită.

Cotidianul britanic „The Guardian” remarca faptul că liderii autoritari de tipul lui Ben Ali, sau Nicolae Ceauşescu, cu 21 de ani, înaintea sa, oricât de „luminaţi” sau de toleraţi şi chiar ocrotiţi până la un moment dat de o superputere mondială, nu vor sau nu sunt capabili să înţeleagă că momentul căderii e aproape matematic determinat de creşterea tensiunii sociale până la nivelul de avarie. Iar punctul în care tensiunea socială explodează este acela în care se produce un fapt, aparent nesemnificativ, aparent incapabil să trezească revolta populară şi răsturnarea violentă a regimului autocratic aflat la putere.

Trompetele cotroceniste trâmbiţează peste tot că nu există absolut nicio asemănare între revoluţia tunisiană izbucnită de la autoincendierea tânărului Mohamed Bouazizi şi gestul extrem al unui tată disperat, Adrian Sobaru, cel care în 23 decembrie a decis să se arunce de la balconul sălii de plen a Parlamentului în semn de protest faţă de politicile aberante ale guvernului Băsescu-Boc. „Sobaru, un nebun, cazul s-a închis, nu a avut urmări, deci comparaţia cu Tunisia, e o aberaţie, nu se justifică!”, cam asta spun propagandiştii regimului Băsescu. Nu, tovarăşi propagandişti, Adrian Sobaru nu e nebun, iar comparaţia cu Tunisia nu e o aberaţie! Sau dacă tot vă „pute” această comparaţie, ce ziceţi de o comparaţie între posibilele consecinţe ale protestului făcut de Adrian Sobaru cu urmările (e adevărat, nu imediate) ale autoincendierii lui Liviu Babeş, românul curajos care în 2 martie 1989 şi-a dat foc pe pârtia de schi din Poiana Braşov, în semn de protest faţă de regimul Ceauşescu?!.

SURSA : http://www.cotidianul.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s