Zamfir C. Arbure: Memorile unui anarhist din România

Despre nici o alta ţară europeană nu se ştie atât de puţin în privinţa mişcării anarhiste şi anarho-sindicaliste cât se ştie despre România. Deşi învecinată la sud cu Bulgaria unde mişcarea a atins una dintre cele mai extinse, mai numeroase si mai durabile influenţe sociale de până atunci, (ca în final sa fie trecută în ilegalitate şi distrusă de către dictatura naţionalistă şi mai apoi de către comunişti), influenţa anarhismului a rămas întotdeauna redusă în România. Până în prezent studiile arată că perioada 1907-1916 este aceea în care mişcarea anarho-sindicalistă a atins cel mai înalt punct din dezvoltare aici. În special, în centre industriale ca Ploieşti, Galaţi şi Brăila majoritatea muncitorilor s-a organizat pe principii sindicale revoluţionare, a publicat reviste anarho-sindicaliste si a dus lupte pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă prin metode de acţiune directă. S-a dovedit că mai înainte au existat încă din 1896 cercuri anarhiste explicite în oraşe ca Iaşi şi Bucureşti, cel mai adesea parte din partidul social democrat. O imagine asupra naşterii anarhismului românesc ne este oferită de viaţa şi memoriile lui Zamfir C. Arbure, „Temniţa şi exil”.

Arbure, numit în anumite reviste şi lucrări şi Arbore, precum şi cunoscut sub pseudonimul Ralli, s-a născut la 14 noiembrie 1848 în Cernăuţi (pe atunci Austro-Ungaria, astăzi Ucraina) într-o familie înstărită. La vârsta de 17 ani merge să studieze la Moscova, capitala Rusiei condusă despotic de ţar. După ce fusese aproape apolitic până atunci, este arestat în urma unui atentat eşuat asupra ţarului, împreună cu alţi studenţi după un raid masiv şi este închis în temniţă. Acolo începe procesul politizării sale pe care el îl descrie în memoriile sale alături de realitatea deprimantă a Rusiei ţariste şi onmiprezenţa poliţiei secrete. Zamfir Arbure se alătură mişcării social-revoluţionare narodnice care ducea o luptă armată neîncetată cu mari pierderi de vieţi omeneşti împotriva regimului ţarist şi a guvernatorilor acestuia. Cunoaşte personal pe Sergei Necaev şi puţin după aceea pe Alexander Herzen. Datorită presiunilor urmăririi autorităţilor ruse Zamfir se mută în 1870 la Zurich şi apoi la Geneva unde devine un colaborator activ al lui Michail Bakunin. Cunoaşte personal şi cooperează cu Eliseé Reclus şi Peter Kropotkin. Ralli, cum este numit în Geneva conduce o editură, publică şi distribuie scrieri social-revoluţionare şi anarhiste. În 1875 apare primul număr din Rabotnik (Muncitorul), prima publicaţie social-revoluţionară rusă în format de ziar. Printre alte numeroase contribuţii scrie şi o carte despre comuna din Paris şi este de asemenea activ în organizarea mişcării. Este membru al Internaţionalei Întâi, susţinător al grupării anarhiste şi activează în Federaţia Jura. Împreună cu anarhistul italian Errico Malatesta traduce în spaniolă o scrisoare a lui Bakunin şi intenţionează să participe în 1874 alături de cel dintâi la revolta spaniolă. Totuşi, acest lucru nu se întâmplă. Cu timpul, relaţia sa cu Bakunin se răceşte. Pe de altă parte, legăturile sale cu Reclus nu vor înceta. Cu puţin timp înainte de a muri în 1905, Reclus îl va vizita pe Arbore care se va fi mutat în Bucureşti. După întoarcerea sa în Rusia ţaristă, se stabileşte în Basarabia unde continuă să fie activ în mişcarea social-revoluţionară. Printre altele încearcă să treacă peste graniţă în Rusia 100 de arme ascunse în cărţi cu scopul de a susţine rezistenţa armată. În acelaşi timp preocuparea lui principală este să lupte împotriva puternicului antisemitism şi naţionalism larg răspândit în cadrul partidului social democrat şi chiar în rândul mişcării muncitoreşti din România. La momentul respectiv situaţia unei Basarabii subiect al jocului geopolitic dintre România şi Rusia era principala temă de discuţie în societate. Până în 1812 Basarabia aparţinuse principatului Moldovei (şi astfel României), apoi fusese anexată de către ruşi în 1917 şi din nou revenise la România ca urmare a revoluţiei din Rusia. După cel de-al doilea război mondial, în care România participă de partea naziştilor, Basarabia devine din nou parte a Uniunii Sovietice.

Astăzi Basarabia este împărţită în Republica Moldova şi o parte din Ucraina. Împotriva naţionalismului rus şi a intenţiilor anexioniste româneşti Arbure a promovat ideea unei Basarabii independente de cele două state. Arbure călătoreşte prin România şi astfel ajunge să ţină un discurs în septembrie 1914 în clubul muncitoresc din Bucureşti. În plus, publică un mare număr de articole în diferite ziare socialiste. Pe lângă activitatea din cercurile socialiste şi anarhiste, Arbure se face cunoscut prin studiul aprofundat al geografiei Basarabiei, o pasiune pe care o împărtăşeşte şi Reclus. Lucrarea sa Dicţionar geografic al Basarabiei apare în 1904 şi este cel dintâi studiu dedicat geografiei basarabene. Are un fiu Dumitru şi două fiice, Ecaterina şi Nina. Ecaterina Arbure se naşte în 1873 şi devine o figură proeminentă a mişcării socialiste, şi apoi a partidului comunist român trecut în ilegalitate. La ordinul lui Stalin este executată în 1937 la Tiraspol. Nina Arbure devine o pictoriţă cunoscută.

Până la vârsta înaintată de 84 de ani Arbure şi-a păstrat convingerile neschimbate. Astfel, va publica articole în revista „Viaţa Basarabiei” din Chişinău până în 1932. Cu toate acestea, nu a putut să se împace cu ţara pe care şi-a ales-o pentru exil, România. Şederea aici a fost prilejul unor astfel consideraţii: „Oriunde îmi arunc în juru-mi privirea, nu vad decât putregai. Bătrânii şi tinerii, oamenii din societatea cultă precum şi oamenii mulţimei inculte, fierb deopotrivă, în acelaşi cazan, fără a-şi pune măcar chestiunea, ce înseamnă viaţa lor în economia progresului general al omenirei? Trăind în mijlocul societăţei române, eu unul n-am putut să mă contopesc cu această societate. De aceea nici pe mine nimeni nu mă cunoaşte, nici eu nu cunosc pe nimeni. Amici în România eu unul n-am şi n-am avut”. „Legături de prietenie cu nimeni nu mă leagă” spune autorul în primul capitol din „Temniţă şi exil”. În Basarabia şi Rusia existau un scop comun şi un spirit al schimbării pe care nu le regăseşte aici. Aceste memorii care ajung până în 1881 (anul când îi este acordată cetăţenia română) sunt menţionate de binecunoscutul istoric al anarhismului Max Nettlau alături de o altă lucrare memorialistică intitulată „În exil. Amintirile mele” în „Istoria anarhismului”. Nettlau însă critică ambele volume, susţinând că acestea conţin o serie de inexactităţi. Despre ce inexactităţi este vorba nu ni se precizează. Cel de-al doilea volum amintit al lui Arbure descrie viaţa acestuia până în 1896. Astfel, celelalte activităţi însemnate ale sale şi următoarele evenimente sociale, precum şi originea şi dezvoltarea mişcării anarho-sindicaliste nu se găsesc acolo. Sunt încă multe lucruri scrise de el şi despre el – şi despre această etapă a mişcării anarhiste şi social-revoluţionare – care aşteaptă să fie (re)descoperite şi (re)publicate. Nu este un demers facil. Aceasta deoarece dictaturile comuniste din România şi Uniunea Sovietică i-au exilat numeroasele scrieri – mai puţin cele geografice – în sertare bine încuiate. Şi în plus, numărul mare de grafii diferite ale numelui şi ale pseudonimului său îngreunează investigaţia.

De asemenea, ne confruntăm cu fapte care par la o primă vedere contradictorii şi care necesită o interpretare adecvată. De exemplu, se pare că Arbure era în 1920 membru al senatului României reprezentând Basarabia. Care sunt motivele ce au stat la baza acestui fapt rămâne de cercetat. În orice caz, nu poate fi vorba de naţionalism în cazul lui Arbure. Nimeni altul decât antisemitul, istoricul şi liderul partidului naţional democrat de extremă dreaptă din anii 20 şi 30 ai secolului trecut, Nicolae Iorga, a încercat să facă din Arbure un „pionier al unirii Basarabiei cu România” deşi întreaga sa viaţă Arbure a susţinut cauza unei Basarabii autonome. Astăzi, pe urmele acestei mistificări, Arbure este considerat „naţionalist” pe site-ul Bibliotecii Româneşti de Internet, http://www.biblior.net. În mod similar, fasciştii şi naţionaliştii de astăzi pretind acelaşi lucru. Ei încearcă să îl treacă pe acest ferm internaţionalist socialist în categoria naţionaliştilor în numele unui text laudativ dedicat regelui României pe care aceştia i-l atribuie.

Îşi petrece ultimii ani din viaţă în Bucureşti. Acolo lucrează ca director al biroului de statistică şi scrie pentru numeroase ziare, printre care şi unul pentru copii şi tineret. Pe data de 2 aprilie 1933 se stinge din viaţă în capitala României. Traducerea memoriilor sale „Temniţă şi exil” din limba română în limba engleză este în lucru. O descriere biografică detaliată va fi inclusă. Editura canadiană „Blackcatpress” şi-a exprimat interesul pentru publicarea acesteia. De asemenea, o republicare în limba română este în curs.

M.V.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s