Nestor Makhno – „Cazacul Anarhist”

Nestor Ivanovici Makhno s-a nascut la 27 octombrie 1889, la Guliai-Polie, un orasel cu 20.000 de locuitori din sudul Ucrainei. Era al cincilea fiu al unei familii de tarani saraci. Tatal sau, care fusese serb,a murit cand Nestor avea doar zece luni. Cioban de la varsta de sapte ani, copilul a fost dat pe mana unor proprietari nobili, ca slujitor la ferma acestora, dupa aceea a lucrat ca pietrar in uzina din orasul sau natal. Activitatile sale politice au debutat imediat dupa revolutia ratata de la 1905. Dupa cateva luni de formare teoretica intr-un cerc clandestin de studii anarhiste, a fost admis in micul grup de de anarhisti-comunisti din Guliai-Polie, care abia daca numara douazeci de membri.

Acele nopti ( ne reuneam cel mai adesea noaptea), erau pentru mine pline de bucurie si lumina. Noi, taranii, neavand decat putine cunostinte, ne adunam iarna la locuinta unuia dintre noi, vara la camp, langa lac,pe iarba verde sau, din cand in cand, in plina zi.

Legea Stolipin din 9 noiembrie 1906 era destinata sa-i incurajeze pe tarani sa paraseasca obcina, comunitatea taraneasca, pentru a accede la proprietatea asupra  pamantului. Se incerca sa se creeze astfel o clasa solida de tarani proprietari independenti, suscitindu-se in randurile lor, pe termen lung sau scurt, interese materiale si un spirit conservator. Paralel cu actiunea sa de propaganda libertara, micul grup de anarhisti a inceput sa practice terorismul politic, incendiind proprietatile si recoltele culacilor, ale taranilor imbogatiti. Arestat de mai multe ori, inchis si supus torturilor, Makhno a fost denuntat in 1908, atunci cand pregatea, impreuna cu mai multi camarazi, un atentat impotriva postului de politie din Guliai-Polie. Judecat de Tribunalul Militar din Ekaterinoslav, a fost condamnat la moarte in martie 1910. Totusi, datorita varstei sale fragede, pedeapsa i-a fost cumutata in munca zilnica pe viata. Incarcerat la Butirki, inchisoarea centrala din Moscova, si adesea supus unui regim disciplinar sever sub motivul ca era un „cap tare”, Makhno a suferit in acest loc insalubru primele tuse de tuberculoza pulmonara. Totusi, pe durata captivitatii sale, tanarul ucrainean, care nu avusese pana atunci niciodata posibilitatea de a frecventa in mod regulat scoala, urma sa primeasca educatia de baza care ii lipsea, invatind gramatica, citindu-i pe marii scriitori rusi, studiind istoria si economia. In plus, gratie lui Arsinov, unui dintre tovarasii sai de celula, a avut ocazia sa-si perfectioneze formatia politica. De remarcat faptul ca inchisoarea politica,ce permitea tinerilor revolutionari sa profite de experienta si de cunostintele veteranilor miscarii, a jucat adesea pentru acestia rolul de „universitate”. Piotr Arsinov, sa nascut in 1887, era si el ucrainean si fiu de tarani. Fiind autorul mai multor acte ilegale, fusese condamntat la moarte. Reusind sa scape, a petrecut doi ani in Franta, dupa care s-a intors in Rusia. Era inchis in Butirki pentru contrabanda cu arme si difuzare de lucrari subversive. Lacatus de meserie, autodidact, l-a urmat pe Makhno si a devenit istoric al miscarii maknoviste (makhnovshchina). La Paris, el a fost tovarasul de exil al lui Nestor. In 1930, a cerut sa se intoarca in Rusia, decizie care i-a fost fatala, fiind impuscat in epoca marilor epurari staliniste.

Revolutia de la 1917 i-a permis lui Makhno sa-si recastige libertatea. Intorcandu-se la Guliai-Polie, a infiintat la scurta vreme dupa aceea o Uniune taraneasca. In cursul convulsiilor provocate de revolutie si razboiul civil, Ucraina urma sa devina pentru mai multi ani teatrul unor conflicte sangeroase. La sfarsitul lunii august 1917, Makhno a procedat la expropierea marilor domenii agricole si a uzinelor din regiunea pe care o controla, stabilind comune rurale autonome, compuse din douazeci si cinci pana la doua sute de tarani. Fiecare comuna era inzestrata cu o suprafata de pamant corespunzatoare capacitatii de munca si cultivare a membrilor sai. Comunele primeau animalele si utilajele agricole necesare.  Guvernul provizoriu, amenintat de puciul lui Kornilov, si de bolsevici, nu era catusi de putin in masura sa se opuna instaurarii anarhimsului, intr-o provincie cu tendinte separatiste adesea afirmate. De altfel, dupa cea de-a doua revolutie din octombrie si preluarea puterii de catre bolsevici, Rada (Adunarea) ucraineana si noul guvern central de la Petrograd nu au cazut de acord. Bineinteles, inca de la 12 mai, in chestiunea nationalitatilor, Lenin a considerat necesar sa afirme ca nu vedea nici un inconvenient in separarea Poloniei, Finlandei sau Ucrainei de Rusia. In acel moment, bolsevicii erau atat de putini in Ucraina, incat declaratii de acest fel erau de natura sa le favorizeze cauza in aceasta regiune. Insa dupa refuzul Radei de a recunoaste autoritatea noii puteri de la Petrograd, asteptind ca o Adunare constituanta „liber aleasa” sa formeze „un guvern pentru ansamblul teritoriului Republicii Ucraina”, noii stapani ai Rusiei, odata instalati la putere, si-au revizuit extrem de repede punctul de vedere asupra problemei nationale, cu atat mai mult cu cat foametea si penuria care facea ravagii in toata tara, epuizata de Primul Razboi Mondial si acum de cel civil, nu le permitea se lase din mana mineralele si graul ucrainean. In aceasta stare de confuzie inextricabila in care Ucraina in acel moment, au avut loc lupte permanente timp de ani de zile, lupte  in care soarta victoriei a balansat cand de o parte, cand de cealalta a baricadei: trupele de ocupatie prusace, care nu s-au retras decat in noiembrie 1918, bandele lui Herman Skoropatki, vasalul lor, partizan a lui Simon Petliura si Grigoriev, armatele albe ale lui Denikin, mai tarziu cele ale lui Wrangel, toate acestea vor brazda Ucraina, cucerind orase, pierzindu-le apoi, savirsind numeroase masacre, pogromuri si jafuri. Elementele de interventie ale Armatei Rosii au trecut la represalii brutale pe intreg teritoriul tarii. Guvernul bolsevic a instalat in satele ucrainene comitete ale taranilor saraci (kombedy), care aveau menirea de a-i denunta si a-i urmari pe proprietarii care doseau o parte din recolta, fapt care a favorizat delatiunea si a condus la razboi civil in mediul rural. Ceka a instituit un asemenea regim de teroare printre taranii ucraineni incat guvernul sovietic s-a vazut nevoit sa infiinteze o comisie speciala insarcinata cu anchetarea situatiei conflictuale create in Ucraina de acest organism politienesc, instrument sinistru al terorii rosii.

In martie 1918, sediul guvernului a fost transferat la Moscova, iar anarhistii din Petrograd s-au instalat la randul lor in noua capitala. Pentru ei nu mai exista alternativa: urmau ori sa fie aliniati politicii bolsevicilor (controlul acestora asupra comitetelor de uzina si asupra sovietelor era acum desafarsit), fie sa dispara. Utili pe durata revolutiei, ei incepeau acum sa fie incomozi pentru noul regim, care era hotarit sa se debaraseze de ei. Foarte curind s-a declansat o lupa sangeroasa intre acesti frati dusmani.  In orasele principale s-au constituit grupuri anarhiste de actiune terorista. Insa, puterea bolsevica se simtea acum suficient de puternica pentru a nu mai avea  nevoie sa-i menajeze pe opozantii libertari, deveniti ostili pe fata. Organizatiile anarhiste au fost atunci lichidate. In noaptea de 11 spre 12 aprilie, Ceka a operat descinderi in douazeci si sase de centre anarhiste din capitala. Cincizeci de anarhisti au fost ucisi sau raniti si mai mult de cinci sute au fost arestati. Supravietuitorii ramasi in libertate erau complet dezorganizati. In luna iulie a aceluiasi an, socialistii revolutionari au fost eliminati la randul lor. Venind la Moscova pentru a se informa asupra tuturor acestor evenimente si asupra atitudinii care trebuia adoptata in provincia sa, Makhno l-a intalnit pe Kropotkin. A fost primit chiar de Lenin, insa fara nici un rezultat multumitor pentru el. A trebuit sa se intoarca la Guliai-Polie fara a fi putut sa obtina precizari concrete asupra deciziilor care trebuiau luate. Profund dezamagit de ceea ce el a numit „Revolutia de hartie” (aceea a anarhistilor intelectuali intalniti la Moscova, incapabili sa-si traduca ideile in fapte), s-a hotarat sa-si puna in practica propria lui solutie: razboiul taranesc. El insusi taran, Makhno nu avea incredere decat in clasa rurala. Acest anarhist al ogoarelor nu se simtea in siguranta decat in mijlocul lucratorilor pamantului. Alexander Berkman consemneaza spusele unui batran mujic, de natura a deslusi motivul pentru care taranii ucraineni l-au urmat pe „Batko” al lor („taticul”, cum il numeam taranii). Adresindu-i-se lui Berkman, batranul ii spunea : Suntem oameni neinsemntati si n-am inteles niciodata discursurile bolsevicilor, Makhno, in schimb, vorbea pe limba noastra, simplu si direct: Fratilor, spunea el, am venit sa va ajutam. I-am gonit pe mosieri si pe mercenarii lor si acum suntem liberi. Impartiti pamanturile intre voi dupa dreptate si munciti in tovarasie pentru binele tuturor. Chiar daca felul de a se exprima al batranului a fost „cosmetizat”  intr-o oarecare masura de Berkman, cheia ascensiunii si a imensei popularitati a lui „Batko” transpare limpede din aceste cuvinte. In comunele create de el, Makhno muncea cot la cot cu taranii, participand de doua ori pe saptamana la muncile campului. Intelegem, astfel popularitatea de care se bucura.

Evident, miscarea makhnovista nu se putea astepta la nici un ajutor din partea factiunilor etatiste. In schimb, ar fi putut conta, teoretic pe sprijinul gruparilor anarhiste citadine. Din pacate, prejudecatile impotriva organizarii, profund ancorate in mediile libertare, nu au permis makhnovismului sa iasa din izolarea sa. Cum sa ii faci pe intelectualii si teoreticienii anarhisti sa accepte ca razboiul, cu organizarea stricta pe care o implica in mod necesar, ar fi putut fi un mijloc de actiune compatibil cu finalitatile anarhismului?. Insa Makhno nu se sinchisea de intelectualii de la oras. In Ucraina, obisnuita cu insurectiile, el a practicat un razboi de gherila extrem de eficient. Dotat partial cu arme capturate de la inamic, armata sa avea o excelenta cavalerie, organizata de tarani, si o infanterie extrem de mobila, care se deplasa cu usurinta in carute usoare, taranesti: in total, ceva mai mult de 20.000 de oameni (103,000 in Decembrie 1919). Isaac Babel, care i-a combatut pe adeptii lui Makhno, a descris tactica de razboi a acestuia in Cavaleria Rosie. El il prezinta pe acesta si armata sa de carute incarcate de mitraliere, drept un Makhno „polimorf precum natura”. Carute pline cu fin, aliniate de lupta, iau cu asalt orasele. O paranghelie inceputa in aceste care se opreste in fata primariei unui canton si deschide imediat focul asupra ei, iar un popa slabanog desfasurand steagul negru al anarhismului, reclama autoritatile sa-i fie predati burghezii, proletarii, sa se aduca vin si sa cante muzica. Indrazneala, viteza si elementul surpriza  constituau atuurile principale ale adeptilor lui Makhno. Dupa cum aminteste Arsinov, „Makhno si partizanii sai, fiind inca din copilarie excelenti calareti si gasind in drumul lor cai de schimb la discretie, erau de neprins, caci erau capabili sa parcurga, in douazeci si patru de ore, trasee imposibile pentru trupele regulate de cavalerie”. Makhno a contribuit eficient la lupta impotriva armatelor albe a lui Denikin si Wrangel. In pofida acestiu fapt, instaurarea unei societati taranesti libertare in regiunea controlata de Makhno, ca si autonomia makhnovistilor, nu conveneau deloc puterii centrale,care se simtea din ce in ce mai vexata de prerogativele asumate de Makhno si nu avea de gand sa le mai tolereze mult timp. Un conflict sangeros a izbucnit curind intre partizanii lui Makhno si Armata Rosie. Bolsevicii ii executau pe toti prizonieri makhnovisti, ca si pe toti taranii suspecti. Makhno, in schimb, ii impusca pe ofiteri, eliberindu-i pe subofiteri si simplii soldati. Insa, im mod fatal, makhnovistii au fost covirsiti de numarul mare al dsumanilor lor. Dupa cucerirea localitatii Guliai-Pole de catre Rosii, Makhno a reusit sa fuga, impreuna cu o mana de calareti. Haituit, ranit si bolnav, a reusit totusi sa scape de urmaritorii sai. Ajungind la Dniestr, s-a refugiat in Romania. Apoi a fost inchis in lagarele si inchisorile din Polonia si de la Danzing. Guvernul sovietic il condamnase la moarte in contumacie, asa ca asupra lui plana pericolul extradarii. La interventia organizatiilor anarhiste internationale si a Ligii Drepturilor Omului, Makhno a obtinut in cele din urma o viza care i-a permis sa ajunga la Berlin, acolo unde l-a intalnit pe Violin. In 1925, a ajuns in Franta.

Exilatul ucrainean s-a stabilit in Vincennes, intr-un imobil de pe rue Diderot ( cavalerul stepei locuind intru-un bloc, la etajul patru). Arsinov, care publica in continuare jurnalul Dielo Truda (Cauza Muncii), locuia la etajul superior impreuna cu familia. Incapabil sa se exprime in franceza, Makhno nu avea posibilitatea de a-si castiga existenta in mod obisnuit. A fost angajat o vreme ca muncitor necalificat la Renault Billancourt. Din nefericire, ranile suferite nu i-au mai permis sa faca fata eforturilor fizice de inensa durata. Un glont cu fragmentare, primit in picior in timpul luptelor si care se dovedise a fi imposibil de extras, il facea sa sufere ingrozitor. A trait din expediente si din putinele ajutoare venite din lumea intreaga. Sotia l-a parasit curind, luand cu ea si pe fiica lor. Decaderea fizica si morala acestui sef razboinic si-a consumat epilogul in pavilionul tuberculosilor de la spitalul Renon, acolo unde a murit, la 25 iulie 1934, cel care fusese „taticul” taranilor ucraineni. A fost incinerat la cimitirul Pere-Lachaise. Pe durata tristei sale sederi la Paris, Nestor Makhno redactat un numar de articole, publicate de Alexander Skirda. In mizeria exilului sau, a incercat sa continue lupta ideologica in favoarea anarhismului, colaborand cu Dielo Truda. Impreuna cu Arsinov si cu Ida Mett, a infiintat Grupul Anarhistilor-Comunisti Rusi din strainatate. In 1926, acest grup a publicat un text critic privind rolul anarhistilor rusi si ucraineni in cadrul Revolutiei, Platforma de Organizare a Uniunii Generale a Anarhistilor. Respingand in afara revolutiei individualismul anarhist, „platformistii” afirmau ca, binenteles, libertarii erau cei care trebuiai sa slujeasca ca indrumatori masele revolutionare, insa, in acelasi timp, pentru succesul miscarii anarhiste, era indispensabila o armata insurectionala disciplinata si ferm organizata, dupa modelul trupelor lui Makhno. Conform Platformei, miscarea anarhista esuase in 1917 din cauza tradarii nerusinate a bolsevicilor si a represiunii declansate impotriva libertarilor, dar si datorita unei lipse totale de rigoare teoretica si, de asemenea, a unui vid dramatic de organizare practica. Intr-un articol din Dielo Truda, Makhno avusese deja ocazia sa se pronunte asupra acestei probleme arzatoare a doctrinei anarhiste. Bazindu-se pe experienta din Rusia, el afirmase categoric ca „in absenta disciplinei organizatorice, este imposibil de intreprins vreo actiune revolutionara serioasa”. Esecul revolutionar al miscarii anarhiste din Rusia, zadarnicite de guvernul sovietic, se datora in mod esential unei neputinte politice fundamentale, manifestata prin indecizie si lipsa de organizare. Asa cum era de asteptat, aceasta luare de pozitie „in favoarea organizarii” a platformistilor a provocat anumite reactii in mediile libertare. Volin si alti anarhisti rusi din exil au raspuns anul urmator, acuzandu-i pe inspiratorii Platformei de centralism birocratic. In replica, Grupul Anarhistilor-Comunisti Rusi din Strainatate i-au numit pe acestia „confuzionisti ai anarhismului”, precizand ca organizarea militarizata a insurectiei anarhiste nu era alceva decat o necesitate strategica provizorie, menita sa dispara o data cu victoria revolutiei anarhiste.  Argument fragil, sa recunoastem, si care aminteste intr-o maniera deranjanta de teoria bolsevica a mentinerii unui stat proletar, ca mijloc „provizoriu” de desavarsire si consolidare a Revolutiei. Anarhistii francezi, la randul lor, au considerat Platforma ca o deviatie „anarho-bolsevica”. Cu ocazia acestei polemici provocate de platformisti, Malatesta si-a exprimat si el parerea in 1928, in Anarhism si organizare. Anarhistul italian a amintit ca diversitatea de inspiratie si de alegere a libertarilor era, intr-adevar, mult prea mare pentru a se putea spera la reunirea tuturor in cadrul unei organizatii unice centralizate. Sebastien Faure, care impartasea punctul de vedere a lui Malatesta, distingea, in rindurile libertarilor francezi, trei mari tipuri de anarhisti: individualistii anarhisti, anarhisti-comunisti si anarhistii sindicalisti, pe care le considera a fi tendinte nu opuse, ci complementare, formand o sinteza si nu un bloc monolitic.

In ignoranta lor aproape totala privind insurectia makhnovista si adesea intoxicati de calomniile si anatemele Moscovei, anarhistii francezi au manifestat neincredere fata de ideile lui Makhno. De exemplu, Sirolle, delegat francez la congresul internationalei sindicale rosii, a declarat sus si tare ca miscarea anarhista nu avea nimic de-a face cu makhnovshchina si ca cele doua miscari nu trebuiai confundate. E greu de stabilit de partea cui se afla dreptatea, in acest vacarm in care se amesteca acuzatiile propagandistilor si istoricilor rusi, dezavuarile anarhistilor francezi si tezele sustinute de Makhno. Imaginea anarhistului ucrainean este tulbure, lipsita de contur precis, cu atat mai mult cu cat makhnovshchina, nascuta din Revolutie si din razboiul civil, apartine in egala masura razboiului de independenta si miscarii libertare, doua tipuri de actiuni dificil de reconciliat. Ce e sigur e ca Makho, sef razboinic, a fost in acelasi timp un anarhist autentic, constient de importanta primordiala a libertatii sociale. Cu siguranta, in conditiile exceptionale ale Revolutiei ruse, dublate de razboiul civil, imperativele actiunii armate au fost cele care l-au preocupat in primul rand pe Makhno, lasand tot restul in plan secundar. Si totusi, Makhno, la fel cum avea sa se petreaca mai tarziu in razboiul civil din Spania, a implantat in Ucraina um embrion de societate rurala libertara. A amintit acest fapt in 1927, facand referire la cuvintul de ordine bolsevic : „Toata puterea sovietelor”. In opinia lui, acest slogan nu putea avea acelasi sens pentru tarani si pentru proletariatul industrial al oraselor: Pentru tarani, puterea sovietelor locale inseamna transformarea acestor organe in unitati teritoriale autonome, pe baza asocierii revolutionare si a autogestiunii socio-economice a celor ce muncesc in vederea constituirii unei societati noi. Politica a fost cea care i-a invins pe Makhno si taranii sai anarhisti. Societatile agricole libertare urmau sa sucombe la randul lor intr-o zi, din acelasi motive si sub asalturile acelorasi adversari.

Extras din „Istoria Anarhismului” de Jean Preposiet

Un răspuns la „Nestor Makhno – „Cazacul Anarhist”

  1. Pingback: Teritoriul Liber – Ucraina Anarhistă « I.A.S.R·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s