„O scurtă notă autobiografică” – David Stetner

Rădăcinile familiei mele au fost în Bucovina, o regiune mica de la poalele Munţilor Carpaţi.  Înainte de primul război mondial (1914-18) , viaţa era buna acolo…dar m-am născut în 1914 şi din păcate, am ajuns prea târziu pentru a gusta viaţa buna din Bucovina. În primul rând, pentru că bunicul meu avea nevoie de o operaţie, care putea fi efectuată numai în Ungaria, întreaga familie sa mutat la Budapesta, care a fost si locul unde m-am născut. Tatăl meu şi-a găsit de lucru la un amanet şi astfel ne-am stabilit definitiv la Budapesta. Eram evrei, dar o varietate foarte asimilată, deoarece iudaismul nostru nu înseamnă atât de mult pentru noi. În zilele de sărbătoare tatăl meu mergea la sinagogă, dar nu cu un oarecare entuziasm special, însă mama prefera, deoarece era pasionata de lectura si literatura germana. Mai mult decât atât, Ungaria, în acele zile a fost foarte tolerantă şi am trăit bine. Lucrurile au inceput sa se schimbe in 1920 cand am fost deportaţi din cauza naţionalităţii noastre, în fapt, tatăl meu era cetăţean austro-ungar, dar odată ce războiul sa terminat, oraşul nostru natal din Cernăuţi a fost anexat de România şi am devenit români resortisanţi. Situaţia din România era departe de a fi tragică, cu toate acestea, românii au abolit legile sociale şi legislaţia muncii lăsata moştenire de către Imperiul Austriac, legi care au fost foarte progresiste pentru timpul lor. Şi astfel, la vârsta de 14 ani, am început să lucrez într-o fabrică de textile, aici am auzit pentru prima data muncitorii vorbind despre unele idei si chiar luând poziţii, am fost influentat în aşa măsură încât am fost dornic să aflu mai multe şi să mă educe. Asa am inceput sa citesc operele lui Marx, Bakunin, Engels, Proudhon, Tolstoi, Babeuf şi o mulţime de altele, toate în limba germană pe care o mânuiam foarte bine. Amintesc, de asemenea, că Cernăuţi inca simţea impactul Revoluţiei din Octombrie, comunitatea evreiască era orientata spre stânga, graţie acesteia fiind formata în mare parte din muncitori; din populatia de 120.000 de locuitori, 80.000 erau evrei şi cel puţin 15.000 din aceştia munceau în fabricile din oraş.

În 1931 când aveam 17 ani, am făcut cunoştinţă cu un om extraordinar in varsta de 50 de ani ce deţinea cunosţinte universale; obişnuia să discute cu mine despre Cabala, Descartes, Nietzsche şi Talmudul. Prin învăţătura sa am început să înţeleg anarhismul, mai degrabă decât prin istoria anarhista a baricadelor, revoltelor şi revoluţiilor sângeroase sau prin enunţarea teoriilor abstracte. El a început îmi vorbească de o societate fără clase, în care fiecare om va fi responsabil şi în care nimeni nu ar avea nici o putere asupra vecinilor săi, in sfarşit dădusem de perspectiva libertară prin care am bâjbâit atâta timp. Anul 1933 a fost un an decisiv, odata cu venirea lui Hitler la putere, noi tineri eram traumatizaţi de ceea ce se întâmplă în Germania; noi vedeam Germania ca punct principal de referinţă culturală şi antisemitismului german a creat o ruptură între mulţi dintre tovarăşii mei, forţati să redescopere rădăcinile lor proprii evreieşti, mulţi au fost atraşi spre poziţii sioniste – şi cei ca şi mine, erau lăsaţi rece, deoarece întreaga idee de patrie nu avea niciun rol în perspectiva mea anarhist internaţionalistă. Vroiam să simt ca sunt un cetăţean al lumii. În 1934, după ce republica a fost declarată în Spania, am decis sa paraseasc Romania, dar autoritatile nu îmi eliberau un paşaport pentru că aveam serviciul militar. Aşa că am decis sa paraseasc in  clandestinitate spre Polonia, dar am fost prins şi trimis înapoi in Romania, unde am fost condamnat ca dezertor de Curtea Marţială. În ianuarie 1937 am fost eliberat din închisoare şi încadrat in unitatea fusiliera navală din Galaţi, dar în luna iunie a acelui an am dezertat din nou şi am petrecut patru luni traversând Europa, până când am ajuns la Paris, unde am descoperit că lucrurile în Spania nu mergeau bine. Anarhiştii pierdeau teren în favoarea staliniştilor şi CNT-FAI nu mai cautau voluntari. Asa ca, am fost lasat un spectator îndepărtat de tragedia spaniola. Dar în 1939, când Franţa a fost atacată de către germani m-am alăturat cu promptitudine primei unităţi de voluntari străini. Cu toate acestea, am fost demobilizati anul următor şi lucrurile au luat o intorsatura mai grava pentru mine şi soţia mea Golda, amândoi fiind activişti politici şi evrei. Am stat în Franţa, locuind în ascuns, fără acte. Atunci când, în 1941, poliţia a început sa aresteze toţi evreii din cartierul 11, a fost evident ca trebuia sa plecam, dar Golda a fost arestata la un punct de control din cauza carţii de identitate care era un fals. Ea a fost condamnată la zece luni de închisoare în Caen şi aşa m-am ascuns în Paris. După război, am restabilit contactul cu mişcarea anarhistă şi, împreună cu alţi militanţi am decis să publicam un ziar în limba idiş pentru a comunica cu noul aflux de evrei originari din Europa de Est şi care nu puteau, încă sa vorbeasca franceza; aceasta a fost născut în 1949 Der Freier Gedank (Gândul Liber). Am avut dificultăţi cu acest lucru, deoarece cunoştinţele mele de idiş erau sărace, dar am fost foarte mult ajutat de către Rudolf Rocker şi editorii ziarului american Freie Arbeiter Stimme. A fost un experiment interesant care a durat până în 1966 când ne-am decis sa inchidem ziarul, deoarece până atunci copiii cititorilor imigranţi preferau lectura franceză sau engleză, ceea ce înseamnă că ziarul noastru si-a terminat utilitatea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s