Sindicalism şi Anarhism – de Piotr Kropotkin

Kropotkin vorbeşte despre relaţia dintre sindicalism şi anarhism, argumentând că anarhiştii au primit ideile sindicaliste în AIM (Asociaţia Internaţională a Muncitorilor),pe care le-au apărat de tendinţa parlamentaristă din interiorul Internaţionalei. De asemenea, Kropotkin credea ca sindicalismul este singura mişcare capabilă să arate o cale de ieşire din capitalism.

Din toate părţile, oamenii ne intreabă mereu,“Ce este sindicalismul şi care e relaţia sa cu anarhismul?” Aici vom încerca sa raspundem cat mai concis acestor întrebări. Sindicalismul e doar unul din numele atribuite unei tactici vechi în care muncitorii din Marea Britanie s-au refugiat cu success pe o lungă perioadă de timp : tactica acţiunii directe şi a luptei împotriva capitalului pe plan economic. Aceasta tactică a fost de fapt arma cea mai preferată. Neavând dreptul de a vota, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, muncitorii britanici au obţinut avantaje economice importante şi au creat o puternică organizaţie sindicală prin folosirea acestei arme,forţând chiar clasele dominante să le recunoască cererile fără a avea ca bază legislaţia. Acţiunea directă s-a dovedit a fi o armă seminificativă in sfera economică, atat in obţinerea rezultatelor economice,cât şi în forţarea concesiunilor politice. In Marea Britanie, influenţa acestei idei a fost atât de puternică incât,in anii 1830 pana in 1831, Robert Owen a încercat să infiinţeze un sindicat naţional si o organizaţie internaţională a muncitorilor, care folosind acţiunea directă, ar putea lupta împotriva capitalului.Temerile timpurii ale persecuţiei de către guvernul britanic l-au forţat să abandoneze ideea. Aceasta a fost urmată de către mişcarea cartistă, care a folosit puternic, pe scală largă şi parţial secretă organizaţiie muncitorilor din acea vreme cu scopul de a câstiga concesiuni politice considerabile.În acest moment, muncitorii britanici au primit prima lectie politică: in curând au realizat că sprijinind agitaţia politică folosind toate mijloacele la dispoziţia lor, această agitaţie le-a câştigat avantaje economice şi altele pe care le-au obţinut forţând angajatorii si legiuitorii prin greve si revolte. Au realizat căt de lipsit de sens a fost sa aştepte imbunataţiri serioase a condiţiilor de viaţă din partea parlamentului. Muncitorii francezi au ajuns la exact aceeasi concluzie : revoluţia din 1848, prin care Franţa a devenit Republică, i-a convins de sterilitatea agitaţiei politice şi a victoriilor politice; singurele schimbări fundamentale ale condiţiei de viaţă a muncitorilor sunt acelea pe care clasa conducătoare e forţată sa le cedeze prin acţiune directă. Revoluţia franceză a mai dat o lecţie. Au văzut cât de neajutoraţi erau liderii lor intelectuali când a venit vorba de a găsi alte metode de producţie ce ar putea asigura muncitorilor partea lor si de a înceta cu exploatarea capitalului. Au vazut neajutorarea atat în Comisia din Luxemburg, care s-a reunit între aprilie şi martie1848, cât şi  în camera specială aleasă sa studieze această chestiune in 1849, la care au participat peste 100 de deputaţi social democraţi. Din acesta, au inţeles ca muncitorii insisi vor trebui sa stabiliească liniile generale ale revoluţiei sociale, care trebuie urmată daca se doreste sucessul. Folosirea acţiunii directe de catre Muncă impotriva Capitalului şi nevoia ca muncitorii insisi să găsească formatul organizaţiei economice care sa elimine exploatarea capitalistă; aceastea au fost principalele lecţii primite de către muncitori, în special în aceste două ţări cu cea mai dezvoltată industrie.

Atunci când, in anii 1864/66, vechea idee a lui Robert Owen s-a realizat şi o organizaţie internaţională a muncitorilor s-a infiinţat, noua organizaţie a adoptat ambele principii fundamentale mai sus expuse. Cu infiinţarea AIM (Asociaţia Internaţională a Muncitorilor) de către reprezentanţi ale sindicatelor britanice şi muncitori francezi (în principal,adepţi ai lui Proudhon),care au participat la a 2-a Exhibiţie a Lumii în Paris, a proclamat că, emanciparea muncitorilor trebuie să fie sarcina muncitorilor insuşi, si că incepând de atunci, capitaliştii se vor confrunta cu greve in masă, sprijinite pe plan internaţional. Ca urmare, primele două acţiuni ale Internaţionalei au fost două greve in masă,creând o enormă agitaţie in Anglia si o înspăimăntare a clasei de mijloc; o grevă in Paris, sprijinită de sindicatele britanice;cealaltă în clădirea comerţului în Geneva,sprijinită de muncitori francezi şi britanici. În plus, în congresele Internaţionalei muncitorii nu se mai deranjau să discute despre aceleaşi prostii cu care naţiunile erau amuzate de către conducatorii lor în instituţiile parlamentare.Discutau despre problema fundamentală a reconstrucţiei revoluţionare a societaţii şi despre punerea în acţiune a ideei,care până atunci a fost atât de prosperă; idea unei greve generale. Despre ce forma politică va adopta societatea după revoluţia socială, federaţiile ţarilor latine s-au poziţionat deschis impotriva statelor centralizate. S-au declarat ferm pentru o organizare in federaţiie libere a comunelor si regiunilor agricole,care, în acest fel, se vor elibera de exploatarea capitalistă,iar cu această bază, cu baza asocierii federale, această eliberare va fi posibilă şi pentru un teritoriu vast şi pentru unităţi naţionale.Ambele principii ale sindicalismului modern,acţiunea directă şi atenta elaborare a unor noi forme de viaţă socială, au ca bază federaţiile sindicale : pe la început, amândouă fiind principii centrale ale AIM.Cu toate acestea,chiar şi în interiorul Asociaţiei, au existat două curente de opinie diferite în ceea ce priveşte activitatea politică ,ce a divizat muncitorii diferitelor naţiuni : latini şi germani.

Francezii din Internaţională sprijineau în principal ideile lui Proudhon,a cărui principii sunt cele ce urmeaza: Înlăturarea aparatului de stat burghez existent, înlocuit de către sindicatele organizate de muncitori,care vor reglementa şi organiza tot ce e esenţial pentru societate.Muncitorii sunt cei ce trebuie să organizeze producţia necesară pentru viaţă; corecta si imparţiala împărţire a produselor muncii umane,la fel ca şi distribuirea şi consumul acestora.Daca vor proceda în acest fel, vom observa că va ramane puţin de făcut pentru stat. Producţia tuturor bunurilor,un schimb mai echitabil şi consumul produselor sunt probleme pe care muncitorii trebuie sa le rezolve.Daca o pot face, pentru ce anume sa existe guverne şi oficiali ierarhizaţi? Nimic ce muncitorii nu pot organiza singuri. Dar printre fondatorii francezi ai Internaţionalei au existat şi cei care au luptat pentru Repulică şi pentru Comună. Insistau că activitatea politică nu trebuie ignorată sau privită ca fiind neimportantă pentru proletariat, fie că trăiesc în monarhie,republică sau comună.Ştiau din propria experienţă că triumful conservatorilor sau al imperialiştilor însemnă represiune din toate direcţiile şi o slăbire a puterii muncitorilor pentru a combate agresivitatea politicii capitaliste.Nu erau indiferenţi faţă de politică, dar refuzau să o perceapă ca un instrument pentru eliberarea clasei muncitoare prin politici electorale sau succese,ori prin ansamblul partidelor politice.În consecinţă,muncitorii francezi,spanioli si italieni au convenit să includă urmatoarele cuvinte în statutul Internaţionalei :”Orice activitate politică trebuie sa fie pe plan secundar în faţa celei economice.Printre muncitorii britanici a existat si un numar de cartişti ce sprijineau lupta politică.Iar germanii, spre deosebire de francezi, nu au trecut prin experienţa de a avea două republici.Credeau în parlamentul Reich-ului german.Chiar şi Lesalle – cum este cunoscut- avea ceva speranţă într-un Kaiser socialist sub o Germanie unită ,pe care o vedea în creştere.

Din acest motive, nici britanicii nici germanii nu doreau excluderea acţiunii parlamentare,în care credeau, iar in textele in engleză si germană a aceloraşi statute au adăugat : “Ca un mijloc, orice activitate politică trebuie sa fie secundară în raport cu cea economică.”Astfel a înviat vechea idee de încredere intr-un parlament burghez. Dupa ce Germania a triumfat împortriva Franţei in războiul din 1870-71 şi 35.000 de proletari,crema clasei muncitoare franţuzeşti, au fost ucişi după căderea Comunei de către armata burghezilor, iar cand AIM a fost interzisă în Franţa, Marx, Engels si adepţii lor au încercat reintroducerea activităţii politice în Internaţională,sub forma unor candidaţi muncitori. Ca urmare, a avut loc o ruptură în Internaţională, care până atunci a adus speranţe mari printre proletari şi a cauzat atâta frica printre cei bogaţi. Federaţiile ţărilor latine, Italia,Spania,Jura şi Belgia de est (şi un număr mic de refugiaţi din Franţa) au respins noul curs. Şi-au format propriile sindicate separate şi de atunci s-au dezvoltat tot mai mult spre direcţia sindicalismului revoluţionar şi al anarhismului, în timp ce Germania a urmat calea Partidului Social Democrat,cu atât mai mult dupa ce Bismarck a introdus dreptul universal de vot în alegerile parlamentare,urmând victoria în război a noului infiinţat Reich German. Au trecut 40 de ani de la ruptura Internaţionalei şi putem judeca rezultatul acesteia.Mai târziu, vom analiza în detaliu,dar chiar şi acum putem specifica insuccesul complet pe durata celor 40 de ani a celor ce şi-au pus increderea în ceea ce numeau cucerirea puterii politice în cadrul statului burghez existent.În loc sa cucereasca acest stadiu, asa cum credeau, au fost cuceriţi de el.Ei sunt instrumentele acestuia, ajungând la menţinerea puterii de către clasa superioară şi de mijloc şi nu de către muncitori. Sunt instrumente loiale ale Bisericii, ale Statului, ale Capitalului şi ale economiei de monopol. Dar peste tot în Europa şi America, intrevedem o noua mişcare a maselor, o nouă forţă în mişcarea muncitorească, una care s-a întors la vechiile principii ale Internaţionalei, acţiunea directă şi lupta directă a muncitorilor împotriva capitalului ,iar muncitorii acum işi dau seama ca ei singuri trebuie sa se elibereze – nu parlamentul.

Evident,nu vorbim de anarhism.Mergem mai departe. Susţinem ca muncitorii vor obţine eliberarea atunci când se descotorosesc de percepţia centralizării şi a ierarhiei, şi de decepţia oficialilor insărcinaţi de către Stat care menţine legea şi ordinea- o lege facută de către cei bogaţi împortriva saracilor, iar ordinea insemnând supunerea saracilor în faţa bogaţilor.Pana când aceste fantezii şi iluzii vor fi alungate, emanciparea muncitorilor nu poate fi atinsă. Dar pe durata acestor 40 de ani , anarhiştii împreuna cu aceşti muncitori, au luat eliberarea cu propriile maîni, folosîndu-se de acţiunea directă ca mijloc de pregătire pentru bătălia finală a muncitorilor exploataţi impotriva – pana şi în zilele noastre- triumfului Capitalului; ei au luptat împotriva acelora care instigau muncitorii la campanii electorale inutile.În tot acest timp au fost activi în clasa muncitoare, pentru a trezi în ea dorinţa de a folosi principiile pentru confiscarea docurilor,cailor ferate,minelor,fabricilor,pământurilor şi a depozitelor, de către sindicat, ca să nu mai fie conduse în interesul minoritaţii capitaliste,ci în interesul intregii societăţi. S-a arătat cum in Anglia, din anii 1820-30 şi în Franţa după revoluţia politică fără succes din 1848, eforturile unei importante secţiuni a muncitorilor se dirijau spre lupta directă împotriva Capitalului folosind acţiunea directă; pentru acesta organizaţiile muncitoreşti erau necesare.S-a arătat,de asemenea, cum între 1866 şi 1870, aceasta idee a fost foarte importantă pentru noua infiintaţă AIM,dar si cum, dupa infrangerea Frantei de catre Germania in 1871 si caderea Comunei din Paris, elemente politice au prins avantaj in Internationala prin colapsul fortelor revolutionare si a devenit  factorul decisiv in miscarea muncitoreasca. Incepand din aceasta perioada, amandoua curente s-au dezvoltat incet in directii cu propriile lor programe.Partidele muncitoresti s-au organizat in toate statele constitutionale si au facut tot posibilul pentru a creste numarul de parlamentari reprezentativi cat mai curand posibil.De la inceput se putea vedea cum, cu reprezentanti ce fugeau dupa voturi, programul economic devenea mai putin important; in cele din urma, fiind limitati la a indeplini limitarile trivilale ale drepturilor angajatorilor,au conferit asadar noi puteri sistemului capitalist si au ajutat la prelungirea vechii ordini.

In acelasi timp, acei politicieni socialisti concurau cu reprezentantii radicalismului burghez pentru captarea voturilor muncitorilor, ceea ce a ajutat,chiar fara a avea intentia, la pregatirea caii pentru o victorioasa reactie in Europa. Intreaga lor ideologie, ideiile si idealurile pe care le raspandeau maselor,erau centralizare pe un singur obiectiv. Erau sustinatori convinsi ai statului centralizat, opozanti ai autonomiei locale si a independentei natiunilor mici si au elaborat o filosofie a istoriei care sa sustina concluziile lor. Au aruncat cu apa rece pe sperantele oamenilor in clipa in care le vorbeau,in numele “materialismului istoric”, ca nici o schimbare fundamentala spre o directie socialista nu e posibila daca numerul de capitalisti nu se va diminua prin competitie reciproca. Este complet exclus din obervatii un fapt atat de evident in toate tarile industriale ca Marea Britanie, Franta,Belgia si alte tari capitaliste, prin usurinta cu care exploateaza tari care nu au o industrie dezvoltata, controleaza in prezent munca a milioane de oameni in Europa de Est, Asia si Africa.Rezultatul este ca numarul oamenilor din tarile industrializate din Europa care traiesc de pe spatele celorlalti nu scade deloc.Total gresit.De fapt, creste la o constanta alarmanta rata.Si cu o crestere a acestui numar, numarul de persoane cu interesul capitularii statului si sistemului capitalist creste si el.  In sfarsit, cei ce vorbesc cel mai puternic despre agitatia politica pentru cucerirea puterii in statele existente se opun cu inversunare oricariu lucru care le-ar putea afecta sansele de a obtine puterea politica.Oricine care a indraznit sa critice tacticele lor parlamentare a fost expulzat in congresele socialiste internationale.Ei au respins grevele si ,mai tarziu, cand ideea unei greve generale a penetrat chiar si congresele lor, au luptat impotriva ideii cu inversunare,folosind toate mijloacele de care dispuneau.

Aceste tactici au fost urmate timp de 40 de ani, dar doar acum a devenit clar pentru toti ca muncitorii din Europa s-au saturat.Cu dezgust, multi muncitori au ajuns sa-I renege.De aceea auzim atat de mult despre “sindicalism”.Cu toate acestea, in timpul acestor 40 de ani, celalat curent, care sustinea lupta directa a muncitorilor impotriva Capitalului, a crescut si s-a dezvoltat la randu-I sau in ciuda persecutiilor guvernului din toate directiile si in ciuda denuntarii de catre politicienii capitalisti. Ar fi interesanta studierea continua a dezvoltarii acestui curent si sa fie analizat atat potentialul cat si conexiunile personale cu partidele social democrate ,pe deoparte, si cu anarhistii pe de alta.Dar nu e timpul pentru o astfel de publicatie, probabil inca nu s-a publicat. Atentia s-ar fi indreptat spre influenta persoanlitatilor, cand ar trebuie sa fie pentru influenta curentelor de gandire majore si pentru cresterea increderii de sine a muncitorilor din America si Europa, o inceredere castigata independent de liderii intelectuali, cu o speciala atentie sa fie atribuita pentru a putea scrie o istorie reala a socialismului.Tot ce trebuie sa spunem acum sunt faptele clare care sunt independente de invataturile socialise,cand masele muncitoare s-au adunat in centre industriale majore,ca aceste mase au mentinut traditia organizatiilor sindicale din alte timpuri, organizandu-se atat pe fata cat si in secret, iar in acelasi timp crescand in putere, pentru a reduce exploatarea si aroganta angajatorilor.In acelasi timp in care masele organizate de muncitori cresteau mai mari si mai puternice, a fi constient de lupta principala ,care a fost scopul vietii oamenilor civilizati inca din perioada marii revolutii franceze, tendinta anti-capitalista devenea tot mai clara si mai sigura.In ultimii 40 de ani in care liderii politici din diferite tari au folosit cele mai variate metode pentru a preveni toate revoltele muncitoresti si pentru a suprima orice caracter amenintator, am vazut cum revoltele muncitoresc se extind mai departe,devenind si mai puternice, iar scopul muncitorilor e exprimat tot mai clar.

Tot mai mult,si-au pierdut caracterul de simple acte de disperare; ori de cate ori avem contact cu muncitorii,tot mai mult auzim opinia exprimata dominand, ce poate fi rezumata in urmatoarele cuvinte : “Faceti loc,domnilor din industrie! Daca nu va descurcati sa gestionati industriile ca sa putem traii si sa ne asiguram un trai sigur, atunci afara cu voi!Afara,daca sunteti atat de ingusti la minte si incapabili sa va puneti de acord unul cu celalalt in ce priveste noua productie care va promite cel mai mare profit instantaneu, daca trebuie sa atacati,fara considerare fata de nocivitatea si inutilitatea produselor, ca o turma de oi! Afara cu voi,daca va imbogatiti doar prin pregatirea de razboaie la nesfarsit, irosind o treime din toate bunurile produse de fiecare natiune pe armament, ce foloseste doar la jefuirea altor jefuitori! Afara, daca din toate minunatele descoperiri ale stiintei moderne nu ati invatat sa va imbogatiti decat din saracia in care o treime din populatia din orasele mari, din tarile noastre exceptional de bogate, e condamnata! Afara, daca doar asa puteti conduce industria si comertul! Noi ,muncitorii, vom stii mai bine cum sa organizam productia,doar daca vom reusi sa eradicam acest paraziti capitalisti!” Acestea au fost ideile pentru care se luptau si despre care se discutau in locurile muncitoresti din intreaga lume civilizata; au oferit un teren fertil pentru extraordinarele revolte muncitoresti pe care le-am vazut an de an in Europa si SUA,sub forma grevelor muncitorilor din porturi, mine si fabrici,etc., pana cand ,in sfarsit, au luat forma unei greve generale – in curand fiind o lupta majora comparabila cu puternicele cicluri ale naturii,pe langa care micile lupte din parlament par a fi un joc de copii. In timp ce germanii sarbatoreau succesul electoral in crestere,cu steaguri rosii si posesiuni lumisoase, vesticii cu experienta s-au pus la munca pentru o sarcina mult mai serioasa : cea a organizarii interne a muncitorilor.Cei din urma,erau preocupati cu idei de o natura mult mai importanta.Se intrebau, “ Care va fi rezultatul din conflictul inevitabil intre Munca si Capital?,”Ce noi forme de viata industriala si organizare sociala va crea acest conflict?”

Si aceasta e adevarata origine a miscarii sindicale, pe care politicienii ignoranti abia ce au descoperit-o, ca si cand ar fi ceva nou pentru ei. Pentru noi, anarhistii, miscarea nu e noua. Am salutat recuonasterea tendintelor sindicaliste in programul AIT.L-am aparat, cand a fost atacat din interior de catre revolutionari politici germani care au vazut miscarea ca un obstacol pentru atingerea puterii.Am sfatuit muncitorii din toate natiunile sa urmeze exemplul Spaniei care si-au mentinut organizatiile sindicale in contact apropiat cu sectiunile Internationalei. De atunci am urmarit toate fazele miscarii muncitorilor cu interes si stim cum vor fi ciocnirile ce se prevad intre Munca si Capital, va fi de datoria miscarii sindicale sa deschida ochii societatii fata de sarcinile producatorilor de bogatie.E singura miscare care va arata oamenilor cu cap o iesire din “sacul fara fund” in care dezvoltarea prezenta a capitalismului o ofera generatiei noastre. E de la sine inteles ca anarhistii nu si-au imaginat niciodata ca ei sunt cei care au furnizat miscarii sindicale intelegerea sarcinilor referitoare la reorganizarea societatii.Niciodata nu au sustinut absurd ca sunt liderii unei miscari intelectuale grandioase, ce conduce umanitatea in directia evolutiei progresive. Dar ce putem sustine este ca am recunoscut inca de la inceput importanta majora a acelor idei care astazi constituie principalele obiective ale sindicalismului, idei care in Marea Britanie au fost elaborate de Godwin, Hodgkin, Grey si succesorii lor, iar in Franta de catre Proudhon : Ideea ca organizatiile muncitoresti pentru productie,distributie si de schimb trebuie sa inlocuiasca actuala exploatare capitalista si statul. Si ca  singura datorie si sarcina a organizatiilor muncitoresti este de a crea un nou format al societatii. Nici una dintre aceste doua idei funamentale nu e inventia noastra, nu e a nimanui. Viata insasi le-a dictat civilizatiei din secolul al XIX-lea.Este datoria noastra sa le transformam in realitate.Dar suntem mandrii ca le-am inteles si le-am aparat in acei ani intunecati cand politicienii social-democrati si pseudo-filosofiile le-au calcat in picioare si suntem mandri ca le suntem fideli, astazi ca si atunci.

Publicat in Black Flag 2010, pg.24-27,1997.

Digitalizat de Ratibor Trivunac si Álvares Camilo

Traducere romana : IASR (Initiativa Anarho-Sindicalista Romania)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s